REVISTA NAUTILUS / Istoria Viitorului / Sporturi solariene

Sporturi solariene

Aurel Cărăşel • 18:16 - 10.01.2016 • 

vele cosmice

Adoratorii soarelui nu au dispărut niciodată, ei şi-au schimbat numai obiectivele de-a lungul mileniilor. Puteai să iubeşti soarele ca pe un zeu şi atunci te închinai măreţului Ra, aducându-i jertfe de sânge pe altarele deschise cerului. Sau puteai să-l iubeşti ca un cercetător ştiinţific şi atunci îţi dedicai întreaga viaţă studiului acestui astru, cel mai important pentru oameni de pe întreaga boltă a cerului. Mai greu era atunci când începeai să-l iubești ca pe un mediu competiţional, deoarece condiţia sine qua non a unei competiţii este să-ţi admiri adversarul, dacă este posibil, dar să-l tratezi ca pe un duşman adevărat şi să te străduieşti să fii mai bun decât el, ca să-l poţi învinge; în acest caz, mediul competiţional este considerat a fi parte din adversar.

Studiile solare aprofundate, efectuate începând cu anul 7120 EC, când în Coroana solară a fost amplasată Insula Sol A, au avut ca scop determinarea condiţiilor de exploatare a plasmei, în vederea realizării unei rezerve energetice pentru extinderea colonizării spaţiale, în direcţia Norului lui Oort.

Până în 7452 EC, când a început operaţiunea de exploatare propriu-zisă, în Coroană pluteau 266 de Insule, locuite de aproape 180.000 de cercetători, tehnicieni şi tehnocraţi, ale căror contracte de muncă nu aveau termen de expirare: după câteva luni de expunere la condiţiile de viaţă de pe Insule, devenea extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să te întorci pe Therra. Organismul era manipulat genetic cu ani de zile înainte de angajare pentru a căpăta rezistenţă faţă de radiaţii şi pentru a se putea adapta gravitaţiei puternice din Coroană, iar după primii ani transformările căpătate deveneau, în cea mai mare parte, permanente. Cele mai afectate organe erau inima şi ochii. Din cauza atracţiei gravitaţionale de 3,5 g, cordul era „sfătuit” genetic să se micşoreze până la 65% din dimensiunile normale; iar ochii era înzestraţi cu o pleoapă-peliculă, ca la reptile, al cărei muşchi se încorda automat, la contactul cu lumina nefiltrată şi acopera retina. Din cauza sporirii luminozităţii aerului din interiorul Insulelor, pelicula a căpătat şi rolul unei a doua cornee, cu rolul de a concentra într-o primă fază lumina suplimentară, înainte de a-i permite adevăratei cornee să-şi îndeplinească misiunea.

În aceste condiţii, fiii-soarelui au fost nevoiţi să accepte din start ideea unei separaţii benevole şi definitive de umanitate. Ra-iştii au devenit cea de-a doua rasă umană desprinsă din corpul umanităţii terestre, după aceea a mirandiştilor (6010 EC), coloniştii satelitului Mirandia care consumaseră apa vie descoperită acolo, iar organismul li se adaptase la supravieţuirea liberă în spaţiul cosmic.

În 7520 EC, Leopold Alvaro Hosco Minimatti a conceput suveica ionică, o capcană magnetică de dimensiunea unei genţi de voiaj, care era capabilă să extindă o reţea captoare de ioni, de dimensiunea a zeci de kilometri, pe care apoi să-i ataşeze unul de altul până la obţinerea unei suprafeţe cu grosime micrometrică, dar cu o rezistenţă la rupere extrem de mare. Inventarea pânzei ionice nu ar fi avut însă niciun viitor pentru umanitate, deoarece ea nu putea exista decât în coroana solară, dacă 30 de ani mai târziu Entitatea Raţională Digitală Xolotl nu ar fi ataşat-o la o capsulă regrav a uneia dintre Insule, în încercarea de a salva o echipă de tehnicieni de pe o platformă de intervenţie. Deoarece surpafaţa capsulei, perfect netedă, nu s-a pretat la niciun sistem convenţional de prindere, Xolotl a decupat o fâşie cu lungimea de 10 km, lăţimea de 100 de metri şi grosimea de 0,10 milimetri, dintr-un jet ascendent de plasmă, care se grăbea să părăsească inima Soarelui, şi a legat-o de pânză cu un câmp de forţă, dirijat dinspre un vârtej energetic apropiat, de dimensiunea planetei Mercur. Astfel a apărut prima iolă solară care, umflându-şi pânza în vântul solar, a stârnit un turbion puternic, antrenând capsula de salvare către sudul coroanei, locul de ancorare periodică a Insulelor.

Doi ani mai târziu, între insule pluteau peste 60 de iole, transportând în siaj containere regrav şi capsule din materiale compozite, capabile să reziste la temperaturile înalte din Coroană. Nu era nevoie decât de un vârtej energetic, de la care să fure energie, cu ajutorul unor impulsuri laser de mare putere, şi de un curent favorabil de protoni, particule alfa şi electroni, plecat de pe suprafaţa fotosferei. În momentul în care vântul solar izbea vela ionică, se producea o irizaţie cromatică atât de puternică, încât staţiile astronomice de pe Mercur confirmau vizibilitatea lor. De pe Insule, spectacolul vizual era extraordinar, iar lansările începuseră să se petreacă numai la anumite date, când staţiile meteo solare confirmau apariţia unor curenţi de particule foarte puternici.

Apoi, în 7571 EC, Ascinter Sunzini s-a lansat din portul Insulei Sol B 56, fără aprobarea IA-ului de serviciu, în siajul velei care urma să plece spre una din Insulele-Depozit, devenind primul surfist Ra-ist din istoria colonizării Soarelui. Practic, îşi lucrase manual un costum spaţial din acelaşi material şi cu aceeaşi structură ca acela al unei capsule de salvare. Drumul până la Depozit a durat 10 ore şi 22 de minute, iar distanţa parcursă a rămas neegalată timp de 12 ani therrieni.

Surf-ul solar a devenit rapid un sport de masă. Cu echivalentul a două săptămâni de muncă, puteai să achiziţionezi de la orice magazin de specialitate o suveică ionică, după care te înscriai într-unul din cele 26 de cluburi nautice (în ciuda desuetismului cronic, termenul a continuat să supravieţuiască până la mijlocul mileniului al VIII-lea), luai câteva lecţii de teorie, făceai una sau două aplicaţii în simulator, după care îţi cumpărai “timp de navigaţie” de la IA-ul destinat acestei activităţi şi primeai, gratuit, un costum de surfer.

Deoarece suprafaţa de navigaţie era imensă, iar comunicaţiile între surfer şi Insule deveneau imposibile după primele mii de kilometri parcurşi, din cauza perturbărilor majore declanşate de erupţiile vârtejurilor energetice, era necesar ca surferii să urmeze rute prestabilite pentru a avea certitudinea că ajung la destinaţie, fără incidente sau accidente semnificative. Rutele erau jalonate, înainte de cursă, de către iole automate, markerii utilizaţi fiind aglomerări rotative de raze X, care funcţionau, timp de câteva luni, asemenea unor pulsari autentici, după care gravitaţia extraordinară a Soarelui reuşea să-i atragă în adâncuri şi să-i neutralizeze.

Primul concurs de Surf Ra a avut loc în anul 7589 EC şi s-a desfăşurat între Insulele Sol C177 şi Sol E 72, pe un traseu de 160.445 km, şi a aliniat la start echipe din 16 Insule şi 43 de surferi individuali. Învingător a fost Obo Jo Jail, un testator de memorii auxiliare de pe Insula Sol F 16, care a reuşit să stabilească şi recordul absolut de viteză, cu cei 18.820 km/sec, atinşi pentru o perioadă de 6 minute şi 20 de secunde, aproape de finalul cursei.

Până în 7643 EC, cursele de Surf Ra s-au desfăşurat fără întrerupere, de două ori în decursul unui an therrian, îmbunătăţirile aduse velei ionice, în special, făcând ca viteza medie să ajungă la 23.460 km/sec, iar recordul absolut la 31.188 km/sec.

Primele burse de pariuri au fost deschise pe Marte încă din 7594 EC, dar de cel mai mare succes s-au bucurat cele de pe Mercur, pariorii putându-se deplasa personal sau să-şi trimită ego-urile solide pentru a admira splendoarea cromatică a derulării acesteia.

Începutul decăderii ca sport de masă a început în 7650 EC, când Antonio Berlinguer Pottoral a realizat prima plonjare în interiorul unui vârtej energetic, cu diametrul de 22.000 km, utilizând suveica ionică pentru a-şi crea o planşă de alunecare lentă. Pottoral nu a mai revenit niciodată din călătoria sa spre adâncurile oceanului de plasmă, dar aventura sa a servit ca exemplu amatorilor de senzaţii inedite, iar Desantul Ra nu a mai fost posibil decât cu condiţia limitării coborârilor la distanţa maximă de la care Insula folosită ca bază de lansare avea posibilitatea să-i extragă pe plonjori cu ajutorul câmpurilor de aducţiune magnetică.

În 7724 EC, plonjorul Eric Sant a reuşit să înregistreze, aproape de baza pâlniei vârtejului său adânc de 110.307 km, primul biocromat, formă de viaţă bazată în întregime pe pe o structură fotonică. În scurt timp, savanţii exobiologi au stabilit că aceştia trăiau în colonii uriaşe, situate exclusiv în pâlniile rotitoare ale vârtejurilor energetice şi în pungile de lumină neagră, care făceau trecerea de la Coroană la Zona Conectivă. Şi pentru că legislaţia adoptată în Charta Spaţiului de către Autoritatea Spaţială Reunificată, în urmă cu 5921 de ani, impunea conservarea oricărei forme de viaţă descoperită în spaţiu, în forma pe care aceasta o avea la momentul primului contact, sporturile Ra-iste de orice fel au fost suspendate pe termen nelimitat, iar Marina şi-a amplasat propriile Insule de supraveghere în interiorul Coroanei, transformând regimul civil al exploatării acesteia într-unul semimilitar.

753 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.