REVISTA NAUTILUS / Istoria Viitorului / Biblioteca Viului

Biblioteca Viului

Aurel Cărăşel • 19:02 - 10.04.2016 • 

biblioteca

În anul 162 EC, filozoful Edenard Florentino Schiarri a devenit primul librarian, ales din rândul savanților care trăiu activ în acel moment pe Therra, și numit custode pe viață al Bibliotecii Viului. Spațiul Bibliotecii ocupa în întregime insula Shri Lanka-Ceylon, aproape trei sferturi din suprafața satelitului natural Dione, precum și lanțul satelitar „Roata” – foști sateliți meteorologici și militari, orbitând Pământul la altitudini cuprinse între 1100 km și 1990 km. Cu o suprafață fizică de aproape 870.000 km² aceasta s-a dovedit instituția therriană cea mai mare din toate timpurile, acest lucru permițând angajarea permanentă a 1.200.000 de lucrători și a altor aproape 2.000.000 de auxiliari, cu perioadă limitată de prestări servicii.

Biblioteca Viului reușise să digitalizeze, până în anul 132 EC, toate scrierile publicate în orice fel de sistem de editare cunoscut, de la tăblițele de lut ars, pe care își dormeau somnul veșnic poveștile cuneiforme ale lui Ghilgameş și Enkidu, și până la romanele onirice, care își începuseră cariera în anul 112 EC, odată cu inventarea chimiei bioenergetice.

Spaţiul uriaş pe care-l ocupau depozitele făceau parte dintr-o strategie culturală, planificată pentru următoarele 15 milenii. Aceasta pornea de la premisa că Galaxia era locuită de fiinţe inteligente, care reuşiseră să se întâlnească de-a lungul anilor-lumină şi să alcătuiască un Conglomerat Civilizator. Cunoştinţele puse în comun de membrii activi ai Conglomeratului probabil formase cel mai mare fond de informaţii imaginat vreodată, iar civilizaţia umană trebuia să fie pregătită atât pentru partajare de informaţii, cât şi pentru depozitarea celor primite la schimb.

Mai mult decât atât, Schiarri propusese un sistem de înregistrare şi stocare trivalent, fapt care făcea aproape imposibilă distrugerea accidentală sau intenţionată a cunoştinţelor păstrate aici.

Exista, mai întâi, o imprimare digitală, la nivelul orbitelor electronice, în fiecare atom de heliu folosit ca element de înregistrare imprimându-se o cantitate de informaţie echivalentă cu întreaga informaţie produsă de umanitate într-unul din anii premergători erei digitale. Întrucât toată masa informaţională produsă de societatea umană nu depăşea în acea perioadă echivalentul unui litru de heliu lichefiat, copii standardizate ale acesteia au fost produse în câteva sute de mii de exemplare, fiind răspândite pretutindeni în locurile colonizate de oameni, dar şi în majoritatea celor vizitate.

În al doilea rând, chimia bioenergetică descoperise că poate codifica orice fel de informaţie, cu ajutorul undelor alpha, produse de creierul uman, aflat în stare de relaxare mentală şi psihică. Captatorul Alpha reuşea să stocheze o parte din aceste unde, în jurul unui mic depozit cu heliu, unde se afla o copie a Bibliotecii Viului, şi să le redirecţioneze după aceea înapoi către creierul-sursă. În felul acesta, câteva zeci de milioane de persoane, care acceptaseră să îşi cedeze o parte din capacitatea de înmagazinare a propriului creier, în vederea salvării cunoştinţelor umanităţii, deveniseră depozite vii, risipite pretutindeni de-a lungul căilor spaţiale, deschise de expansiunea cosmică umană. Ideea de a avea într-un segment din creier toate cunoştinţele produse de specia umană de-a lungul miilor de ani de istorie cunoscută era un element de noutate biologică şi unii politicieni se întrebau deja dacă respectivii nu trebuia să fie consideraţi numai simple anexe biologice ale Bibliotecii, lipsite, în fapt, de personalitate şi de o parte din drepturile care decurgeau, în consecinţă, de aici. Existenţa primilor oameni clonaţi, a primelor personalităţi digitalizate (transfer de personalitate pe sistem digital), precum şi a primelor entităţi digitale inteligente a determinat Parlamentul Therrian să accepte spre dezbatere şi adoptare un segment nou legislativ, care să definească într-o manieră mai precisă realităţile umane ale secolului al II-lea al Erei Cosmice.

Cel de-al treilea sistem propus de Edenard Florentino Schiarri ţinea cont de ideea librarienilor primitivi, care consideraseră că stocarea cea mai eficientă d.p.d.v. al rezistenţei suportului în faţa scurgerii inexorabile a timpului este cel oferit de suprafaţa pietrei. În anul 187 EC, fizica dinamică reuşise să aplice în practica uzuală o teoremă veche de aproape 80 de ani. Legea Anversallos-Guernemec, acceptată ca atare în Conciliul Fizicalist de la Naombeea, dar supusă ulterior unor amendamente importante, în Tratatele Fizicaliste de la Londra şi de la Cairo, prevedea existenţa unei “pelicule superficiale“ de rezistenţă pe suprafaţa oricărui tip de material anorganic. Ca şi în cazul lichidelor, ea genera o tensiune superficială, care permitea menţinerea structurii interne a corpului respectiv, între parametrii înregistraţi ca atare. Micşorarea cu câteva procente a acestei tensiuni, determina elasticizarea acestei pelicule, suficient cât să permită utilizarea ei ca suport pentru înregistrări optice. Felierea ei în straturi micronice a generat noi suporturi de înregistrare, astfel încât o suprafaţă de numai 10 cm² putea să stocheze informaţiile cuprinse într-o clasică şi demult ieşită din uz bibliotecă orăşenească de cartier. Spaţiul insulei Shri Lanka-Ceylon a fost păstrat special pentru construcţia unor depozite, care să înmagazineze astfel de suporţi fizici, tăiaţi la dimensiuni care variau între câţiva centimetri pătraţi şi câţiva metri pătraţi. Alte depozite speciale au fost săpate în gheața câtorva dintre sateliții mai mici ai lui Saturn și Uranus, precum și în scoarța lui Mercur.

În anul 193 EC, Sfântul Imperiu Catolic Hispano-German, considerând că insula Shri-Lanka-Ceylon fusese pentru un secol și jumătate colonie portugheză, preia controlul asupra acesteia și întrerupe accesul la Biblioteca Viului pentru aproape 30 de ani. Este o perioadă neagră pentru istoria acestei instituții, cu pretenția de a accede la acțiunile de mediere în stabilirea contactelor cu civilizațiile extraterestre. Deși umanitatea în ansamblul ei a avut permanent acces la cunoștințele Bibliotecii, aflate în egală măsură și în celelalte două puncte de depozitare, faptul că o singură mare putere politică therriană și le însușise pe cele de la sol, în virtutea unor ambiții lipsite de acoperire reală a însemnat o palmă rușinoasă pe obrazul civilizației umane. În plus, au existat voci care au susținut permanent de-a lungul secolelor că lunga dominație hispano-germană asupra comunităților umane rămase pe Therra după marele salt cosmic s-a datorat utilizării cunoștințelor din Bibliotecă în scopuri deloc conform cu evoluția întregului social, în ansamblul său.

Biblioteca therriană a revenit la primul său statut, acela de institutio aperta, în anul 242 EC, sub directoratul celui de-al treilea librarian, ales în mod democratic – Vaelio Cosco Umbertino. Acesta a reușit să obțină din partea Casei Imperiale independența completă a instituției pe care o conducea, folosindu-se de o reinterpretare de ultimă oră a unui artefact arheologic, rămas o enigmă de-a lungul mileniilor scurse după descoperirea sa.

Terasa de la Baalbek, aflată în Valea Beqaa, în nord-estul Marelui Rift African, nu constituia doar un simplu paralelipiped cioplit în piatră, a afirmat un grup de experți în comunicare al Universității Imperiale Molnia. El era echivalentul Bibliotecii Viului, varianta pentru civilizații posibil partenere, în Conglomeratul Civilizator. Paralelipipedul avea codată pe straturile de energie înaltă ale orbitelor electronice un număr aparent nesfârșit de therabyți de informație, care așteptau răbdătoare și nepăsătoare la erodarea temporală ca reprezentanții civilizației care îl descoperă să ajungă la nivelul de a înțelege sistemul de decodare necesar accesării informației.

În anul 255 EC, Umbertino a anunțat, în mod oficial, descoperirea sistemului de decriptare și pătrunderea în labirintul celei mai mari mostre de civilizație produse vreodată în Universul cunoscut. Din acel moment, opozanții ideii de bibliotecă-gigant, care să ocupe un spațiu therrian numai bun pentru utilizarea sa ca teren agricol, au încetat orice fel de manifestații ostile: decriptarea a numai 26 cm³ de informație litică și transpunerea ei în „pelicule superficiale”, ocupase un spațiu de aproximativ 10.000.000 m². Experții în cubaj informațional apreciau că informația decriptată până în acel moment ar fi constituit numai una dintre elicele sistemului, apreciat a fi fiind realizat în maniera dublei elice a ADN-ului și ARN-ului din genomul uman. Numai că a doua elice nu ar fi avut rolul de a dubla informația conținută în prima, ci de a o continua într-un plan de înțelegere superior. Iar, în acest din urmă caz, spațiul de depozitare a materialului astfel obținut nu ar fi fost de ajuns nici chiar dacă întreaga planetă Jupiter, cu tot sistemul său de sateliți ar fi intrat în custodia Bibliotecii Viului.

Cu toții erau însă de acord că epoca extraordinară a informației multiplicante abia își deschisese puțin ușa de serviciu pentru cei interesați să salahorească pe coridoarele sale.

849 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.