REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Un pictor al imensităţii. Un interviu cu Stephen Baxter – Nick Gevers (Marea Britanie)

Un pictor al imensităţii. Un interviu cu Stephen Baxter – Nick Gevers (Marea Britanie)

Nick Gevers • 18:48 - 01.10.2013 • 

Introducere

Probabil cel mai vizionar dintre autorii „Britpack” (grupul britanicilor), scriitori care au revitalizat SF-ul britanic de la sfârşitul anilor 80 încoace, Stephen Baxter s-a maturizat devenind o figură dominantă a hard SF-ului. Romanele şi povestirile sale cuprind cosmosul cu o uluitoare uşurinţă cognitivă, deschizând vaste panorame de înţelegere ştiinţifică, înţelegere care transformă specia umană în moduri incredibil de ciudate – sau o distrug integral.

În ceea ce priveşte domeniul purei aplicabilităţi, prea puţine istorii ale viitorului pot rivaliza cu aceea a lui Baxter descrisă în „Xeelee Sequence”,  alcătuită din „Raft” (1991), „Timelike Infinity” (1993), „Flux” (1993), „Ring” (1994), „Vacuum Diagrams” (1997), nuvela „Reality Dust” (2000) şi câteva povestiri neantologate, cum ar fi „On The Orion Line” (2000).

Stephen Baxter a emulat cele mai importante opere ale lui Arthur C. Clarke şi Larry Niven, până la punctul de a le instala într-un con de umbră, apoi a continuat demersul lui H.G. Wells în „The Time Ships”, 1995 („Pierdut în timp” – 1999 și „Corăbiile timpului” – 2001, traducere românească de Cătălin Teniță, colecția Nautilus, editura Nemira), o urmare magistrală a „Maşinii Timpului” (Time Machine), şi i-a adus deja un omagiu rezonant lui Jules Verne prin „Anti-Ice” ( 1993).Povestirile lui Baxter din aceaa perioadă au fost antologate în volumul „Traces” (1998).

Apoi, Stephen Baxter a produs o succesiune constantă de mari romane mari de tip „blockbuster”, toate fiind într-o anumită măsură în legătură cu programul spaţial al NASA. propunând alternative posibile la acesta . „Voyage” ( 1996) este o poveste a modului în care americanii ar fi putea ajunge pe Marte în anii 1980, „Titan” (1997) este o însumare feroce a tuturor posibilităţilor (cum ar fi Marte ) pe care omenirea le-a ratat, „Moonseed” (1998) sugerează cât de necesar este să părăsim Pământul, mai devreme decât ne-am putea aştepta . Trilogia „Manifold”, constând din volumele „Time” (1999), „Space” (2000), şi „Origin” (2001), oferă o estimare a locului umanităţii într-un univers considerat gol –sau într-unul foarte plin.

Alte opere scrise de Stephen Baxter cuprind, trilogia „Mammoth” („Silverhair”, 1998, „Longtusk”, 1999 şi „Icebones”, 2001), o colaborare cu Arthur C. Clarke, devenită best-seller, „The Light of Other Days” (2000), şi un fascinant studiu despre destinul umanităţii pe termen lung,  „Deep Future” (2001).

Interviu

Nick Gevers : Oricine citeşte oricare dintre lucrările dumneavoastră este de-a dreptul copleşit de vasta  şi cosmica dimensiune a imaginaţiei şi preocupărilor. Este deja un clişeu să fiţi comparat cu Olaf Stapledon şi Arthur C. Clarke, dar aţi moştenit cu siguranţă magnitudinea viziunii lor, poate şi mai mult. Ce influenţe şi ce argumente v-au atras atât de consecvent către imensităţile spaţiului şi timpului ?

Stephen Baxter: După ce am fost atras în copilărie către SF şi fascinat fiind de viitor de emulii lui Gerry Anderson, am crescut cu H.G.Wells şi Arthur C.Clarke (am dat de Stapledon un pic mai târziu). Am avut permanent viziuni ale viitorului foarte îndepărtat, ale ruinei cosmosului şi destinului umanităţii, ceea ce veţi obţine cu siguranţă citind proza lui Clarke. Probabil asta are de-a face cu educaţia mea catolică – care se referă tot la o poveste universală, cu un început şi un sfârşit – şi faptului că am crescut în Liverpool, un port care a servit un imperiu, aproape dezagregat înainte să mă nasc eu. N-am fost niciodată satisfăcut de hărmălaia socială care umple lumea umană, îmi place să mă gândesc cum aici -şi-acum nu este decât o pătrăţică pe infinita tablă de şah a posibilităţilor (o imagine á la Philip K.Dick, aş zice).

Nick Gevers: Sunteţi una dintre figurile centrale ale Hard Science Fiction-ului contemporan, atât în Marea Britanie cât şi la nivel global. Credeţi că „Hard SF-ul” este o etichetă utilă şi potrivită aşa cum se aplică în prezent ? Cum aţi defini etosul Hard SF-ului ?

Stephen Baxter : Sunt sigur că este o etichetă utilă – etichetele sunt acolo pentru a-i ajuta pe cititori să identifice mai uşor ceea ce le place – dar dacă această sintagmă este corectă sau nu, cine ştie ? Hard SF-ul este o felie amorf-ceţoasă din SF, care este el însuşi amorf, cum ai putea să te referi cu precizie şi exactitate despre aşa ceva ? Dacă ar trebui să dau o definiţie, aş spune că hard SF-ul se referă la permisibil, la posibilitatea extrapolării salbatice, la încercarea de a arăta ceea ce ar putea fi posibil într-o zi, undeva, conform legilor universului. Asta a fost ceea ce m-a atras în primul rând să citesc hard SF, ideea că acele viziuni reprezintă o bucăţică de ceva şi de undeva care ar putea exista în realitate. Dar nu cred că există doar un etos. În definitiv, SF-ul în totalitate a fost dintotdeauna o sublimare a preocupărilor noastre despre prezent, oricare a fost sau este prezentul. Şi avem cu toţii puncte de vedere diferite cu privire la aceste preocupări. Poţi scrie hard SF despre ştiinţă şi tehnologie, fără a fi un fan unidimensional al acestora – a se vedea romanul meu „Voyage” – poţi scrie poveşti catastrofiste în care Bruce Willis nu e în stare să salveze lumea – a se vedea „Moonseed” – şi aşa mai departe. Aş spune că ficţiune mea se referă de multe ori (nu întotdeauna) la impactul înţelegerii noastre ştiinţifice asupra eului nostru şi asupra punctului nostru de vedere şi asta nu înseamnă că vom câştiga întotdeauna.

Nick Gevers: Editorii dumneavoastră pretind că aţi încercat să deveniţi astronaut la sfârşitul anilor 80. Cât de serioasă a fost această încercare ? Şi cât de importantă a fost experienţa directă a ştiinţelor în dezvoltarea dumneavoastră ca scriitor SF ?

Stephen Baxter: Am aplicat pentru lotul de cosmonauţi invitaţi pe staţia orbitală Mir a sovieticilor prin 1988, dar locul respectiv a fost în cele din urmă obţinut de Helen Sharman (nota traducerii : primul astronaut britanic, în data de 18 mai 1991, împreună cu echipajul navei sovietice Soiuz TM-12; Helen Sharman a fost selectată în data de 25 noiembrie 1989). Am trecut peste multe obstacole în decursul procesului de selecţie – aveam fundamentul ştiinţific potrivit – dar am eşuat pentru că nu cunosc nici o limbă străină. De atunci încoace, am cunoscut o mulţime de oameni care au avansat mai mult decât mine în decursul procesului de selecţie. Am fost destul de hotărât să devin astronaut şi pun pariu că aş fi putut să mă achit onorabil şi o asemenea şansă ar fi fost pentru mine o excelentă oportunitate (literalmente). Am fost atras de ştiinţă şi inginerie prin science fiction. Sunt de fapt inginer expert, am făcut cercetare în domeniu, am publicat articole ştiinţifice şi un volum academic. Dar mi-am dat seama că eram prea „agitat” în privinţa cercetării „propriu-zise, era ceva prea îngust şi prea ultra-specializat pentru mine. Aşa că am lucrat ca profesor şi am avut diverse responsabilităţi în industrie. Am făcut cercetare într-un sens mai larg – am obţinut un MBA şi am şi scris nişte manuale de management. Dar în tot acest timp am scris SF, şi, treptat, am fost publicat iar în cele din urmă scrisul a devenit dominant în viaţa mea. Formaţia mea ştiinţifică mi-a fost de mare ajutor, de exemplu atunci când descriu condiţiile din interiorul unei stele neutronice  (ca în „Flux”). Şi n-aş şti cum funcţionează NASA dacă nu aş fi lucrat în mari corporaţii, şi nu cred că cineva poate istorisi nişte poveşti despre oameni dacă n-a avut de fapt o viaţă.

Nick Gevers: Operele dumneavoastră par animate de un soi de ironie sumbră, un sentiment că indiferent cât de avansată ar fi priceperea tehnologică a speciei umane, universul rece şi nemilos va râde întotdeauna la urmă. De ce această perspectivă sarcastică asupra capacităţii umane ?

Stephen Baxter: Am fost uneori acuzat de pesimism, pentru că am tendinţa de a portretiza oamenii chiar din viitorul îndepărtat, ca fiind creaturi limitate care nu ajung niciodată să-şi depăşească limitările lor şi să înţeleagă totul ;  e adevărat, de exemplu în secvenţa mea „Xeelee”. Nu văd de ce este inevitabil să devenim destul de inteligenţi pentru a afla secretele finale ale universului, poate că există un nivel al realităţii pe care nu-l vom descifra niciodată (aşa cum programe de calculator demonstrează acum nişte teoreme dincolo de înţelegerea minţii umane), şi poate ne vom întâlni (sau vom construi) minţi extraterestre fundamental mai inteligente decât noi (precum în trilogia mea, „Manifold”) . Dar de fapt asta e propria mea lectură a istoriei şi a lumii din jurul meu, iar alţii s-ar putea să nu fie de acord. Şi mai cred că e de fapt mult mai interesant din punct de vedere narativ să consideri că nu specia umană este cel mai mare peşte din baltă. Pe de altă parte deoarece chiar şi în seria „Xeelee”, umanitatea supravieţuieşte cel puţin 5 milioane de ani, aş putea, de asemenea, să pretind că sunt un optimist. Cam aşa stă treaba.

Nick Gevers: Referindu-ne la „Xeelee Sequence” (care a fost prima grandioasă operă a dumneavoastră), cinci volume masive cărora li se va mai adăuga ceva pentru că lucraţi la extinderea acestui univers ficţional. Cum aţi conceput această întinsă istorie a viitorului ? Care sunt noile direcţii ?

Stephen Baxter: Precum multe alte naraţiuni despre viitor, cred că şi a mea a crescut organic. Prima mea povestire publicată, „The Xeelee Flower” a fost o naraţiune de tip avertisment în care am avut nevoie de nişte personaje puternice, incarnate de nişte extratereştri aflaţi cumva în fundalul scenei – prin urmare, avansata specie Xeelee. Apoi, am lucrat  un pic mai târziu la o povestire intitulată „Shell”, despre oameni care au supravieţuit într-un fel de cuşcă după o înfrângere de nişte puternici extratereştri – şi mi-am dat seama că aveam începutul şi sfârşitul unui vaste desfăşurări epice. Eram încă în decursul unui proces de acumulare şi învăţare, deci această schiţă a istoriei viitoare a fost un mare imbold şi ajutor în unui cadru pentru povestirile şi romane mele care au urmat – utilizând un vocabular comun, o tehnologie, o istorie politică, chiar şi personaje recurente. Până în momentul conceperii romanului „Vacuum Diagrams”, care este o îmbinare a temelor din mai multe povestiri, inclusiv  „The Xeelee Flower”, am trasat cronologia, începutul şi sfârşitul panoramei mele, şi după cinci volume am pus acest proiect deoparte pentru o vreme. Dar am fost mereu conştient de faptul că a existat o întreagă bucată de istorie la mijlocul proiectului,  perioadă care mereu am considerat-o interesantă, dar nu eram sigur cum s-o configurez. Eu numesc această perioadă,  „A treia expansiune” în decursul căreia umanitatea, obosită şi copleşită de forţe superioare, începe să lupte şi să tindă spre o anumită supremaţie, făcând multe sacrificii în cursul acestui proces – dar în cele din urmă se angajează  într-un război de 100.000 de ani împotriva extratereştrilor Xeelee, un război care se termină prin modelarea însăşi a evoluţiei noastre („Raft” şi „Flux” au acţiunea în această perioadă). Acum definitivez mai multe bucăţi de proză scurtă şi încerc să „simt” în felul meu această perioadă  şi sunt pe punctul de a planifica proiectele unor lucrări de mai mari dimensiuni în legătură cu punctul de cotitură al războiului.

Nick Gevers: Romanele şi povestirile din seria Xeelee sunt caracterizate pe lângă giganticele perspective spaţio- – temporale şi magnitudinea uimitoare a conceptului, de unele elemente care pot fi interpretate ca omagii recursive ale unor convenţii narative ale SF-ului din perioada revistelor „pulp” – de exemplu, invazii ale Pământului de către extratereşti numiţi Qax şi Squeem. Când scrieţi extravagante opere spaţiale, precum „Flux” şi „Ring”, cam cât de multă ironie aluzivă folosiţi în mod conştient ?

Stephen Baxter: Practic, încerc să nu fiu ironic, aluziv sau recursiv sau altfel, aşa cum încerc să dau deoparte toate nivelurile de metafore ce însoţesc orice ficţiune. Încerc să mă cufund pe deplin în ficţiune, nu sunt interesat de scrierea unor glume elaborate. Vreau doar să istorisesc o poveste pe cât de convingător şi onest pot, cu instrumentele pe care le am la dispoziţie. Nu e de mirare că anumite teme sunt frecvente, cum ar fi întâlnirile cu forme puternice şi exotice de viaţă extraterestră, pentru că acestea reprezintă sursa unor povestiri bune. Dar eu sunt prea tânăr pentru a-mi aminti (sau a fi  influenţat) de revistele pulp SF !

Nick Gevers: Alte lucrări anterioare ale dumneavoastră includ două romane steampunk, unul dintre acestea o continuare care s-a bucurat de mult succes a „Maşinii timpului” lui Wells. Ce anume v-a condus către aceste exerciţii de omagiu literar ?

Stephen Baxter:  Am scris o serie de povestiri ucronice şi romanul „Anti-Ice”. Totul depinde de idee. Am fost condus spre temele din „Anti-Ice” prin intermediul speculaţiilor despre cometele din anti-materie vâjâind prin sistemul solar. Mi-am dat seama că astfel de teorii ar putea să-mi ofere o sursă motrice pentru culturile din trecutul nostru. M-am gândit ce ar fi fost dacă romanii (sau, poate, cartaginezii ), ar fi avut motoare cu abur şi altele asemenea tehnologii. Dar m-am întors la victorieni , deoarece măcar unii dintre ei aveau oarecare habar despre conceptul unei nave spaţiale şi despre tehnologia necesară sau adiţională cum ar fi reciclarea aerului; să nu uităm că au fost capabili să construiască submarine. Şi nu se poate scrie un roman despre o super-ştiinţă victoriană fără a-i aduce un omagiu lui JulesVerne !  Aşadar presupun că „Anti-Ice” a fost la un anumit nivel un omagiu. Dar, scriind ucronie sunt mai interesat în explorarea istoriei decât în confecţionarea de omagii literare. Şi, desigur, „Anti-Ice” a fost de fapt un roman din 1990 despre preocupările din 1990. Anglia victoriană, înarmată cu rachete balistice intercontinentale şi nave spaţiale, este singura superputere şi trebuie să decidă dacă să intervină sau nu în disputele încurcate ale vecinii săi – exact aşa cum Occidentul se confruntă acum cu dileme similare. Finalul acestei cărţi este destul de sumbru, tehnologia este întotdeauna o sabie cu două tăişuri. „The Time Ships” (Corăbiile timpului) a fost ceva diferit. Am avut o idee privind un roman ucronic la o scară vastă, narând o escaladare a modificărilor, săpând mai adânc în trecut, generând noi realităţi, coborând până la Big Bang. Dar având în vedere un astfel de context complicat ştiam că am nevoie de un cadru mai simplu pentru a spune povestea. Şi am avut ideea de a scrie o continuare la „Maşina timpului”. Ştiam că acea carte, o mare favorită de-a mea, are un final care lasă loc mai multor continuări posibile, având în vedere că exploratorul temporal dispare în decursul celei de a doua memorabile călătorii ale sale în viitor. Şi am ştiut că se apropia centenarul publicării romanului lui Wells. Deci, mi s-a părut o oportunitate excelentă de a pune toate acestea împreună. Şi pe măsură ce lucram în spiritul lui Wells, ca să spunem aşa, proiectul a luat un curs diferit pe măsură ce am început să mă afund în preocupările şi temele lui Wells din 1895. O mare parte dintre acestea au rezonanţă pentru vremurile noastre, desigur. Din nou, presupun că la un anumit nivel ceea ce am făcut eu s-ar putea numi un omagiu adus lui Wells – la urma urmei este o continuare a naraţiunii lui Wells – dar în anumite detalii cred că sunt destul de aspru cu el, dorind să-l confrunt (sau mă rog, pe călătorul său temporal) cu unele concepte nefericite pentru care Wells a militat – în special planificarea „ştiinţifică” a dezvoltării societăţilor de către elite non-democratice. De atunci încoace am scris destulă ucronie ; totul depinde de idee, de trama narativă, de modul în care eşti în stare să spui o poveste. Dar pentru a fi sincer, pentru a scrie o astfel de poveste, trebuie să citesc mai multă istorie decât ficţiune de epocă, şi de obicei, din istorie provine ideea în primul rând ; am convingera că ficţiunea care rezultă doar din ficţiune este ceva foarte subţire …

Nick Gevers: Aţi fost un prolific scriitor de proză scurtă de-a lungul carierei dumneavoastră. Ce continuă să vă atragă către formele narative mai scurte, care din punct de vedere comercial sunt mult mai puţin profitabile decât romanele ?

Stephen Baxter: Cred că mai degrabă sunt un romancier înnăscut, dar în mai multe feluri proza scurtă este imbatabilă : expresia clară a unei noi idei singulare pare să fie bine adaptată la SF. Practic scriu proză scurtă pentru că am idei care se potrivesc exprimării în acest fel. După un timp am învăţat (şi bănuiesc că aşa li se întâmplă tuturor scriitorilor) cum să „cultiv” ideile. Ştiu că am anumite obsesii şi preocupări profunde, nu toate dintre ele conştiente, şi că am interese şi teme pe care le-am urmărit pe parcursul carierei mele, pe unele le-aţi şi reliefat de altfel. Şi, continuând să lucrez, să scriu, să mă documentez, să cercetez, şi în general să-mi trăiesc viaţa, colectez materiale şi idei care se grupează în jurul acestor interese centrale. Multe dintre concepte îşi vor găsi locul  în viitoarele mele romane, desigur, dar unele nu se potrivesc, sau necesită prin natura lor utilizarea în cadrul unor povestiri – care poate vor da naştere unor alte romane. Este tot un proces oblic şi organic. Atunci când am lucrat la romanul „Voyage”, care se referă la trecutul programului spaţial, am meditat cu privire la soarta celor 12 astronauţi din cadrul programului Apollo, aşa numiţii „Moonwalkers”, care au îmbătrânirt desigur. M-am întrebat cum ar fi să fii ultimul dintre Moonwalkers, să mori singur şi uitat într-un viitor anti-tehnologic şi pustiu. Aşa ceva nu se potrivea cu romanul „Voyage”, dar a rezultat o scurtă şi dureroasă povestire numită „In the MSOB”  de care am fost foarte mulţumit. Numai că acele imagini mi-au rămas în minte şi le-am reintrodus în romanul următor, „Titan”. De asemenea, la un nivel utilitar, proza scurtă este un mod de a-mi croi drum în noi teritorii – aşa cum am făcut cu universul „Manifold”, aşa cum fac cu noul material despre universul Xeelee . Este mult mai uşor să lucrezi cu aceste idei uriaşe, notând de fiecare dată câte ceva.

Nick Gevers : Îndreptându-ne atenţia acum asupra romanele dumneavoastră „blockbuster” din ultimii ani : succesele şi eşecurile NASA – atractivitatea, fascinaţia resimţite de public, eşecurile şi frustrările inerente – toate acestea sunt magistral descrise în cărţile dumneavoastră. Păreţi profund ambivalent în privinţa NASA : „Voyage” evocă foarte viu o altă carte „The Right Stuff”, dar romanul dumneavoastră implică faptul că eroismul, o asolizare cu echipaj uman pe Marte n-ar fi fost altceva decât o prestigioasă fundătură. Cînd, unde şi de ce, în opinia dumneavoastră, a început explorarea spaţiului să se clatine ?

Stephen Baxter: Cel mai bun raspuns poate fi găsit probabil în romanul meu „Voyage”. Există o mulţime de puncte de cotitură istorică – deciziile luate, oportunităţile pierdute. Şi acum NASA. Mi-e teamă că NASA a devenit o imensă organizaţie sclerozată, blocată în proiectul staţiei spaţiale , care desigur generează o mulţime de locuri de muncă, dar nimic altceva. Este într-adevăr o risipă de bani, un elefant alb aflat pe orbită. De fapt, pentru sumele cheltuite chiar s-ar putea trimite elefanţi albi pe orbită şi studia efectele la zero G asupra pachidermelor albinoase. Explorarea spaţială ar trebui să se refere la călătorii, la deplasări de undeva către ceva. Chiar programul Apollo însuşi a fost mereu o întreprindere remarcabilă, dar condamnată la eşec, odată ce Wernher von Braun a pierdut din vedere un argument esenţial la începutul anilor ’60 cu privire la edificarea unui program spaţial mult mai flexibil ( dar mai scump), care ar fi putut ajunge dincolo de Lună, direct spre Marte. Poate că dacă America s-ar fi implicat încă de atunci în organizarea unei călătorii cu echipaj uman spre Marte,  în ciuda stării de spirit anti-tehnocratice de la sfârşitul anilor 60, care a continuat în anii 70 şi 80, atunci când s-a decis viitorul post-Apollo, aceasta s-ar fi putut efectua. Dar, momentul de oportunitate a fost pierdut, şi oricum nimeni nu a mai vrut să se meargă pe Marte, planeta fiind mult mai ostilă vieţii decât visam noi. Asta e politică, dar există niveluri mai profunde ale acestei poveşti încă în derulare. Să te gândeşti că am mers tot acel drum spre Lună doar pentru a câştiga un argument politic – să te gândeşti că 12 oameni au păşit de fapt pe o lume străină, cu nici o perspectivă ca omenirea să reîntoarcă vreodată acolo … Şi toate acestea au avut o imensă rezonanţă pentru mine personal (şi pentru mulţi alţii de vârsta mea). Aveam 11 ani atunci când Apollo 11 a asolizat pe Lună, aşa că am străbătut adolescenţa cu acea imagine minunată în minte. Din nefericire fiind la fel de egocentric precum restul omenirii, pentru o lungă perioadă de timp, ulterior călătoriile în spaţiu mi s-au părut un vis copilăresc pe care a trebuit să-l pun deoparte atunci când m-am confruntat cu dura realitate a anilor 70-80. Așadar, aselenizarea a însemnat totul pentru mine şi cumva am continuat să sper că explorarea spaţială va continua.

Nick Gevers : „Titan” este unul dintre cele mai sumbre romane SF din ultimii ani şi nu numai pentru că descrie dispariţia omenirii. Aţi configurat acest roman ca pe un catalog a tot ceea ce ar putea merge prost în următoarele decenii şi, mai profund, ca pe un act de acuzare al orbirii intelectuale a omenirii ?

Stephen Baxter: Am fost şocat o dată la o lansare de carte când excelentul scriitor Ian Watson a fost de părere că omenirea este o specie nebună condusă de vise maladive şi de iluzii. Sunt un pic mai în vârstă acum şi mi-am dat seama că Watson avea de fapt dreptate. După ce am terminat romanul „Voyage” şi mi-am încheiat documentarea şi cercetarea despre Apollo şi războiul rece, în „Titan” am împins totul în viitor, postulând un nou program spaţial la fel de nebunesc, provocat de un nou război rece, de data aceasta între S.U.A. şi China, război care în cele din urmă devine unul fierbinte. Aşa cum puteam să fi ajuns pe Lună în timp ce ne aruncam în aer aici jos. Şi pentru ce ? „Titan” este sumbru, un roman destul de supărat, cred ; aş putea avea această convingere fundamentală că suntem o specie defectă şi lipsită de viitor, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne aruncăm sub fiecare camion care vine din sens opus.

Nick Gevers : „Moonseed” este un roman mult mai optimist decât „Titan”, dar numai în termeni relativi : omenirea este distrusă de un fel de ciumă provenind de pe Lună. De ce sunteţi atît de consecvent fascinat de Lună (mai degrabă decât, să zicem, de Marte) ? De ce Luna figurează atât de des ca o sursă de energii distructive în operele dumneavoastră – în „Anti-Ice”, „Moonseed”, „The Ant-Men of Tibet”… ?

Stephen Baxter: Crescând cu programul Apollo am fost întotdeauna fascinat de Lună. Am fost astronom amator (unul prost, e drept) şi obişnuiam să-i admir craterele şi munţii în decursul perioadei Apollo, când Luna s-a deschis pentru prima dată cu adevărat ca lume. Acum ştim că prezenţa Lunii a fost centrală în crearea omenirii datorită stabilizării rotaţiei Pământului în jurul axei şi apariţiei mareelor, şi că de fapt totul a înmugurit pe Pământ de pe urma unui gigantic impact interplanetar, evenimentul cel mai dramatic ce se poate concepe şi asta s-a întâmplat aici ! Cred că luăm Luna ca fiind de la sine înţeleasă. Luna este în definitiv o lume cu totul străină ale cărei caracteristici se pot vedea cu ochiul liber;  dacă Mercur, să zicem ar fi brusc tras pe orbită în jurul Pământului, ăsta ar fi cel mai mare eveniment din istorie. Aşa că am încercat să dau Lunii rolul pe care îl merită, în bine sau rău şi continui s-o fac şi în seria „Manifold”.

Nick Gevers : Volumele din seria „Mammoth” – una din trilogiile dumneavoastră – par să fie în mod superficial o distanţare faţă de temele dumneavoastră favorite : naraţiuni istorisite din punctul de vedere al animalelor omonime, dar de fapt reprezintă un mediu mai distanţat pentru speculaţiile dumneavoastră referitoare la timp şi evoluţie, nu-i aşa ?

Stephen Baxter: Da. M-a fascinat această idee datorită recentelor speculaţii privind posibilitatea ca mamuţii (pitici) să fi putut supravieţui pe insule, în largul Siberiei şi Californiei, protejaţi  faţă de schimbările climatice şi de ameninţarea vânătorilor umani. Am avut ideea de a-le istorisi povestea, din punctul lor de vedere. Dar,  pe măsură ce aflam mai multe despre mamuţi şi despre rudele lor apropiate de elefanţi, cu atât mai mult mi-am dat seama ce fel de creaturi fascinante sunt sau au fost – cred că aveau o sensibilitate cu totul diferită şi o altfel de experienţă a lumii faţă de a noastră – şi perspectiva lor asupra istoriei lumii sigur ar fi fost mult diferită. Mi-am schimbat, de asemenea, opiniile despre omenire şi ecologie, o vânătoare de mamuţi este ceva foarte diferit daca o priveşti din punctul de vedere al mamuţilor. Nu ştiu dacă m-aş putea considera ecologist. Iar dovezile sunt confuze cu privire la gradul în care, de exemplu, vânătoarea umană a contribuit la dispariţia mamuţilor. Dar este sigur faptul că o ecologie constând dintr-o singură specie nu va fi viabilă, dacă am fi fost suficienţi de inteligenţi am fi ales biodiversitatea, deoarece aceasta este singura modalitate de a asigura stabilitatea ecosistemului pe care ne bazăm. Şi este o adevărată tragedie faptul că nu mai sunt mamuţi, odată ce au dispărut, duşi sunt şi nu vom mai şti niciodată cum erau de fapt. Nu pot suporta gândul că rudele noastre cele mai apropiate, cimpanzeii, ar putea fi dispărea în timpul vieţii mele, înainte chiar de a ne da seama cum sunt de fapt. Chiar dacă vom supravieţui, filosofii viitorului se vor da de ceasul morţii încercând să-şi imagineze locul nostru în univers, dacă cea mai apropiată rudă supravieţuitoare a omenirii va fi o algă verde-albastră.

Nick Gevers : Seria „Manifold” pare să fie proiectul dumneavoastră cel mai ambiţios de până acum, după cum reiese din zdrobitoarele titluri ale volumelor: „Time”, „Space”, „Origin”. Este această trilogie concepută ca un rezumat fictiv dar complet al tendinţelor cosmologiei contemporane ?

Stephen Baxter : Trilogia se referă cu adevărat la Paradoxul Fermi. Dacă extratereştrii există, ar fi aici. Acest paradox a devenit una dintre obsesiile mele pe măsură ce am meditat asupra acestui subiect, conectând şi celelalte aspecte, cum ar fi cosmologia. Nu are sens ca viaţa în univers să fi început aici pe Terra – aparent spontan, şi apoi să se fi răspândit cât de departe s-a putut, apoi să ne fi produs pe noi, care am păşit deja pe o altă lume şi am făcut suficientă hărmălaie pentru a trezi jumătate de galaxie (literalmente) – dar nicăieri în altă parte a universului. Dar acesta pare a fi adevărul. Cerul rămâne tăcut. Pământul nu pare să prezintă semne ale vreunui contact în trecut. Stelele nu prezintă semne de modificare şi aşa mai departe. Dar universul este destul de bătrân şi de mare încât o mie de valuri de colonizare ar fi putut să se fi năpustit peste noi până acum. Acesta este de fapt un paradox profund – ceva este în neregulă cu modul în care ne uităm la noi înşine şi/sau la univers – şi aş prezice că până în 2100, să zicem, descâlcirea acestui paradox ne va fi învăţat o grămadă; paradoxurile reprezintă modul în care avansează ştiinţa. Trilogia „Manifold” se referă la diferitele alternative posibile la Paradoxul lui Fermi. În romanul „Time”, suntem într-adevăr singuri – poate cea mai ciudată noţiune dintre toate. Şi ne dăm seama ce destin şi ce responsabilitate avem de fapt în univers, în special în a nu ne arunca singuri în aer. În romanul următor,  „Space”, apar brusc extratereştrii. Dar, apoi, misterul devine – de ce aici ? De ce acum ? Cum de nu i-am observat înainte ? Se pare ca Universul este un loc destul de letal şi trebuie să ne dăm seama împreună cu „verii” noştri  cum să-i supravieţuim . Şi în volumul „Origin” există o explicaţie şi mai paranoică …

Nick Gevers: În timp ce v-am citit volumul „Deep Future”,  am avut mereu un sentiment de recunoaştere : am găsit profunda meditaţie ştiinţifică dublată de modalitatea dumneavoastră narativă. Pe lângă a fi o lucrare de convingătoare „ştiinţă popularizată”, este într-un fel „Deep Future”, jurnalul dumneavoastră făcut public, un ghid către izvoarele de inspiraţie creativă ?

Stephen Baxter : Pasiunea mea va fi întotdeauna science fiction-ul. Şi consider admirabil faptul că întotdeauna oamenii pe care i-am întâlnit la evenimente literare, etc., sunt la fel de interesaţi în a discuta despre ştiinţă – viitorul, alte lumi , etc. – cât şi despre ficţiune. Aşa că de-a lungul anilor am adunat diverse materiale, publicate în diferite locuri ca eseuri sau discuţii, despre cum ar putea fi  viitorul „real”, ce ne-ar putea rezerva acesta, etc.( Desigur, toate acestea se referă la ficţiunea mea). Mi-am dat seama că deşi contururile viitorului apropiat sunt foarte incerte, viitorul îndepărtat – atunci când stelele vor muri şi universul va începe să se răcească – este la scară mare posibil de prevăzut, pentru că viaţa, dacă supravieţuieşte, va constrânsă de legile universului. Dar, pe de altă parte, în ultimele câteva decenii, oamenii de ştiinţă au speculat asupra modalităţilor prin care specia umană ar fi capabilă de a supravieţui pentru un indefinit de mult timp în viitor – şi asta va necesita un nivel ştiinţific şi tehnologic extrem de avansat  şi probabil urmaşii noştri nu vor mai fi la fel ca noi. Deci, asta e tema cărţii mele , viziunea noastră modernă asupra viitorului, întinzându-se de la viitorul apropiat la cel mai îndepărtat pe care îl putem prefigura. Şi mai este este un fel de extensie a reflecţiilor şi cercetării făcute în ultimii zece ani sau mai mult, o expresie diferită a aceleiaşi obsesii.

Nick Gevers: Tot despre „Deep Future” : uitându-ne la starea lumii acum, credeţi că putem spera să mai auzim chemarea de a ne întoarce în spaţiu ? În ce direcţie tinde echilibrul destinului uman ?

Stephen Baxter: Cred că suntem într-un moment cheie. Suntem în mod clar destul de inteligenţi pentru a ne arunca la gunoi planeta, dar vom oare destul de inteligenţi să n-o facem ? Chiar acum încă mai avem resurse pentru noi înşine şi de a ne  salva lumea – resursele spaţiale ar putea ajuta – dar asta nu va dura pentru totdeauna. Dacă greşim în următoarele câteva decenii urmaşii noştri, dacă vor mai fi vreunii, s-ar putea să nu ne ierte. De fapt, sunt destul de optimist. Suntem mult mai conştienţi de problemele globale, de necesitatea de a salva Nava Spaţială Terra, decât am fost vreodată. Dar pe de altă parte încă suntem fel de inconştienţi şi nebuni ca întotdeauna  şi în definitiv încă n-am evoluat în privința gândirii pe termen lung.

Nick Gevers: Şi în final : ce vă aşteaptă acum după seriile  „Manifold” şi „Mammoth” ? Aveţi şi alte proiecte în curs de concretizare ?

Stephen Baxter : Am de gând să scriu ceva despre evoluţia umană. Dacă aş mai avea dreptul la doar o dorinţă, aceea ar fi să întâlnesc un neanderthalian. Cum ar fi să întâlneşti fiinţe atât de apropiate şi totuşi în mod evident atât de diferite ? Pe termen mai lung, intenţionez să scriu în continuare despre universul Xeelee.

© Nick Gevers & Stephen Baxter

Traducere de Cristian Tamaș.

Traducerea și publicarea în Revista Nautilus au fost realizate cu acordul domnilor Nick Gevers și Stephen Baxter. Le mulțumim.

Titlul original : „A Painter of Immensities. An Interview with Stephen Baxter” by Nick Gevers, interviul a fost publicat în limba engleză în Interzone 164, February 2001 și pe site-ul Infinity plus:  http://www.infinityplus.co.uk/nonfiction/intsb.htm

Stephen Michael Baxter s-a născut pe data de 13 noiembrie 1957 în Liverpool, Marea Britanie, este unul dintre cei mai importanți autori contemporani de hard science fiction și de operă spațială. A studiat matematica la Universitatea Cambridge, a obținut doctoratul în inginerie la Universitatea Southampton și un MBA la Henley Management College. Baxter a predat matematica, fizica și tehnologia informației înainte de a deveni scriitor profesionist în 1995. Este inginer expert și membru al British Interplanetary Society. A fost influențat de opera lui H.G.Wells și a fost vicepreședinte al H.G.Wells Society.

Opera sa are trei direcții principale fiecare dintre acestea având un fundament diferit, un stil diferit, o tonalitate diferită :

a)      o istorie a viitorului bazată pe extrapolări ale științelor exacte și în aceeași măsură o cosmologie a universului,

b)      extrapolări ale biologiei evoluționiste,

c)      ucronii și o a patra direcție constând în continuări ale unor lucrări clasice SF.

A debutat în 1985 cu povestirea „The Xeelee Flower” în revista Interzone în primăvara 1987,  un text cu care a începuta enorma sa serie, „Xeelee Sequence”.

Premii

BSFA 1995 (pentru roman) : „The Time Ships”

Sidewise 1995 (proză scurtă) : „Brigantia’s Angels” din volumul de povestiri „Traces”

John W. Campbell 1996 : „The Time Ships”

Philip K. Dick 1996 : „The Time Ships”

Kurd-Laßwitz 1996 (cel mai bun roman tradus) : „The Time Ships”

Sidewise 1996 (roman) : „Voyage”

BSFA 1997 (povestire) :  „War Birds” din volumul de povestiri „Phase Space”

SF Chronicle 1998 (nuveletă)  : „Moon Six Traces”

Analog  1998 (povestire) :  „Moon-Calf” din volumul de povestiri „Phase Space”

Philip K. Dick 1999 : „Vacuum Diagrams”

Seiun 1999 (cel mai bun roman tradus) : „The Time Ships”

Analog 2000 (povestire) : „Sheena 5” din volumul de povestiri „Phase Space”

Locus Poll Award 2000 (nuveletă) :  „Huddle”  din volumul de povestiri „Phase Space”

Asimov’s Readers’ Poll 2001 (nuveletă)  : „On the Orion Line” din volumul de povestiri „Resplendent”

BSFA Award 2001 (non-fiction): „Omegatropic”

Analog Award 2002 (povestire)  : „The Hunters of Pangaea” din volumele  „Evolution” & „The Hunters of Pangaea”

BSFA 2004 (povestire): „Mayflower II” din volumul „Resplendent” ; „Last Contact” a fost nominalizată pentru premiul Hugo 2008 pentru cea mai bună povestire.

Serii

„Xeelee Sequence” (Raft, 1991 ; Timelike Infinity, 1992; Flux, 1993 ; Ring, 1993; Vacuum Diagrams, 1997 ; Reality Dust, 2000 ; Riding the Rock, 2002 ; Mayflower II, 2004; Starfall, 2009;  Gravity Dreams, 2011)

„Xeelee : Destiny’s Children” (Coalescent 2003; Exultant, 2004 ; Transcendent, 2005; Resplendent, 2006)

„NASA Trilogy” (Voyage, 1996; Titan, 1997; Moonseed, 1998)

„The Web” (Gulliverzone, 1997; Webcrash, 1998)

„Manifold Trilogy” (Time, 1999; Space, 2000; Origin, 2001; Phase Space, 2002)

„Mammoth Trilogy” (Silverhair, 1999; Longtusk, 1999; Icebones, 2001; Behemoth, 2004)

„A Time Odyssey” (colaborare cu Arthur C. Clarke) : Time’s Eye, 2003; Sunstorm, 2005; Firstborn, 2007

„Time’s Tapestry” (Emperor, 2006; Conqueror, 2007; Navigator, 2007; Weaver, 2008)

„Disaster Diptych” (Flood, 2008; Ark, 2009)

„Northland Trilogy” (Stone Spring, 2010; Bronze Summer, 2011; Iron Winter, 2012)

„Long Earth” (colaborare cu Terry Pratchett) : „The Long Earth”, 2012 ; „The Long War”, 2013

 

Romane individuale

„Anti-Ice”, 1993

„The Time Ships”, 1995

„The Light of Other Days”,  2000 (colaborare cu Arthur C. Clarke)

„Evolution”, 2003

„The H-Bomb Girl”, 2007

„Doctor Who: The Wheel of Ice”, 2012

„Proxima”, 2013

 

Culegeri de povestiri

„Traces”, 1998

„The Hunters of Pangaea”, 2004 (optsprezece povestiri și cinci eseuri despre știință și science fiction)

1818 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.