REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Știință „hard”, imaginație radicală. Un interviu cu Paul McAuley de Nick Gevers (Marea Britanie)

Știință „hard”, imaginație radicală. Un interviu cu Paul McAuley de Nick Gevers (Marea Britanie)

Nick Gevers • 13:13 - 01.09.2013 • 

Scriitorul SF britanic Paul McAuley, născut în 1955, și-a pus amprenta peste ultimele decenii ca unul dintre cei mai dedicați, mai plini de imaginație și mai versatili autori ai genului. Explorând ingenios și dezvoltând potențialul unor succesiuni de subgenuri speculative, el a oferit SF-ului o voce de o matură acuitate. Punctele forte ale lui McAuley sunt o cunoaștere foarte temeinică a SF-ului (el este un critic și recenzent frecvent), ceea ce îi permite să comenteze simbolurile și tropii genului cu o mare flexibilitate doctă și plină de umor, stăpânind magistral teoriile și detaliile științifice, toate acestea conducând ca și în cazul lui Bruce Sterling și Michael Swanwick, la o textură dens argumentată, intelectual-provocatoare, la o măiestrie a limbajului, vioi, variat contemporan și exotic și la o abordare liniștit-convingătoare cu privire la implicațiile existențiale și morale ale ficțiunilor sale, oricât de distanțate de realitate ar putea acestea să pară uneori. Înzestrările sale native i-au îmbogățit exprimarea constantă și consecventă prin intermediul povestirilor și romanelor. Prima campanie literară a lui McAuley a fost pe teritoriul operei spațiale á la Larry Niven.

Un teren de testare a fost setul de povestiri inter-relaționate, care constituie cea mai mare parte a volumului „King of the Hill” (1991); „Of the Fall” (1989) a fost o lungă viziune a acestei istorii viitoare în curs de dezvoltare ; au urmat povestea contactului extraterestru, originile cosmice și criza personală din romanele interconectate „Four Hundred Billion Stars” (1988; Premiul Philip K Dick Award) și „Eternal Light” (1991).

Accentul în „Red Dust” (1993), un expresiv romanț planetar, a fost pus asupra unui Marte istoric, un tărâm elaborat al mănăstirilor tibetane, gospodăriilor agricole colective chinezești și al unor bizare istorii secrete; sensul complex-dramatic și simțul locului au fost duse mai departe  în ucronia „Pasquale’s Angel” (1994, câștigătoare a Premiului Sidewise), care a transformat antrenant dar și amenințător Florența Renașterii în nucleul revoluției industriale mondiale în plus față de intriga sa obișnuită… Din acel punct, McAuley a utilizat cyberpunk-ul, în majoritatea textelor din The Invisible Country” (1996) și în romanul laureat al Premiului Arthur C. Clarke,  Fairyland (1995), care a populat Europa post-industrială cu niște creaturi artificiale alternând între postura de sclavi docili și amenințătoare figuri mitice.

Iar trilogia „Confluence” (care a revitalizat science fantasy-ul și care este probabil capodopera lui McAuley), alcătuită din „Child of the River” (1997), „Ancients of Days” (1998) și „Shrine of Stars” (1999), istorisește superb povestea unui tânăr cu puteri extraordinare care este ultimul dintre Constructorii unei lumi vaste, populate de mii de specii inteligente, toate trebuind să fie salvate de ele însele.

Când l-am intervievat Paul McAuley, am căutat atât o privire generală de ansamblu a remarcabilei sale cariere cît și înțelegerea strategiilor narative și a schismelor intelectuale ale trilogiei „Confluence”.

Interviul

Nick Gevers: V-ați descris ca scriitor de hard SF radical. Dorind să prezentăm filosofia dumneavoastră auctorială și narativă, ce presupune scrierea hard SF-ului radical ?

Paul McAuley: Termenul de „hard SF radical” a fost inventat de David Pringle și Colin Greenland într-un editorial al revistei Interzone. Ei au sugerat că este loc în SF pentru noi tipuri de ficțiuni, care ar trebui să fie „critice și investigative, confruntându-se cu știința și tehnologia din prezent și viitor … utilizând limbajul colțuros și imageria tehnologiei pentru interpretări creative ale realității”. Mai recent, Gardner Dozois și-a a însușit termenul pentru a descrie subgenul operei spațiale „revizionist-panoramic-baroce” –  care este doar parțial ceea ce cred eu că hard SF-ul radical poate face. Eu folosesc într-un mod foarte vag o definire: SF înrădăcinat în tradițiile de bază ale SF-ului, dar de asemenea, surfând pe creasta valului prezentului, avînd personaje complexe, atacând problematica științelor de frontieră, încercând să transmită complexitatea unei lumi sau a lumilor. Este o reacție la abordarea SF-ului tradițional de filtrare a viitorului prin așa-zisa ”Mare Schimbare” – nanotehnologia, nemurirea, biotehnologia. Dacă există un lucru pe care l-am învățat de pe urma secolului al XX-lea, este că schimbarea este continuă și avansează pe o mie de fronturi diferite.

Nick Gevers: Fundalul dumneavoastră științific este acela de cercetător biolog, cum a modelat SF-ul pe care-l scrieți această pregătire?

Paul McAuley: Sunt dependent de știință – întotdeauna am fost. Dacă aș fi fost scriitor înainte de a deveni om de știință cred ca totuși aș mai fi scris despre știință și cu siguranță încă sunt entuziasmat de luxurianta stranietate a universului – sunt norocos să trăiesc acum, aici, în această perioadă în care noi minuni ale științei au loc aproape zilnic. Ca om de știință, sper că am dobândit o anumită meticulozitate în modul în care gândesc asupra lumii, în abilitatea de a vedea lucrurile de jos în sus, și a faptului că nu-mi e frică de cercetarea științifică. Cu siguranță, scriu din ce în ce mai mult despre biologie și cultura științifică acum când nu mai sunt om de știință –  un fel de proces de dezinhibiție are loc, și e ceva dspre care știu câte ceva.

Nick Gevers: Precum alți scriitori din generația dumneavoastră – de exemplu, Ian McDonald, și ocazionalul dumneavoastră colaborator Kim Newman – aveți o tendință marcată de a face cuprinzătoare aluzii la niște lucrări anterioare ale SF-ului, fantasy-ului și horror-ului în ficțiunea dumneavoastră, de multe ori pentru efecte subversive și parodice. Ce se ascunde în spatele acestei abordări ? Ce autori vă place să citați ?

Paul McAuley : Lucrul în interiorul unui gen care în sine este un mozaic de citate, pentru că aceiași tropi și aceleași trucuri au fost folosite ad nauseam de la început, e pur manierism, e greu să nu găsești ceva care să nu fie un citat în SF-ul contemporan. De exemplu, cum poți scrie o poveste nouă despre o invazie extraterestră, fără a (re)cunoaște toate invaziile extraterestre din poveștile mai vechi ? În definitiv,  personajele tale vor ști deja despre invaziile extraterestre din filme, seriale TV, jocuri video și alte asemenea programe, mai degrabă decât din cărți. Cu toate acestea, cred că destulă parodie în scrisul meu vine de la evenimente reale, nu din cărți, a cita „lumea” este ceea ce-mi place să fac cel mai mult.

Nick Gevers: Prima dumneavoastră serie – romanele „Four Hundred Billion Stars”, „Of the Fall (Secret Harmonies)”, „Eternal Light”, și multe dintre povestirile din „King of the Hill” – reprezintă un foarte aventuros SF cosmic la scară galactică, dar având o textură de realism și deziluzie. Aţi scris în acest caz în mod conştient operă spaţială „revizionistă”, poate pentru a exprima o ideologie în contradicție cu altele tipice ale acestui subgen ?

Paul McAuley: A fost o încercare conștientă de a submina triumfalismul dominant în SF-ul american – un triumfalism nesurprinzător deoarece secolul XX s-a dovedit a fi secolul american, dar enervant atunci când se consideră că acesta este modul implicit şi de necontestat de a scrie SF. Şi am fost, de asemenea, conștient de percepția asupra SF-ului britanic ca fiind ceva minor, orientat spre universul interior, și, da, deziluzionat de jucăriile SF-ului. Am vrut să încerc și să combin cele două orientări – viziunea grandioasă a celui mai bun SF american cu realismul colţuros. Nu sunt sigur că aceasta este o combinaţie naturală, sincer, dar de asemenea nu cred că finalul romanului „Eternal Light” ar putea fi considerat deziluzionat. Plin de speranță, mai de grabă.

Nick Gevers: Cel mai important personaj de sine stătător din aceste cărți este Dorthy Yoshida, o eroină neobișnuită în opera spațială atât prin complexitatea sa cât și pentru lipsa ei de energie ortodox-facilitatoare a vitezei intrigii. Ce v-a motivat s-o înfățişaţi în acest fel ?

Paul McAuley: Dorthy e captivă într-un mod pe care nu-l înţelege instinctiv, nesimţind nici o simpatie față de acesta, ceea ce cred că a fost emblematic pentru sentimentele mele, atunci când am încercat să lupt cu prea uzaţii tropi ai SF-ului, încercând să-i transform în ceva nou. Deși ea este pasivă – cu voia ei, uneori – ea posedă o calitate pe care oamenii doresc să o folosească, și nu într-un nefiresc, are resentimente și luptă împotriva acestui lucru. Suzy Falcon, în „Eternal Light”, trebuia să fie oglinda lui Dorthy – vrea să fie o eroină, e mereu în mișcare în decursul intrigii, iar dacă ar fi fost vorba de o operă spațiu obişnuită, sigur ar fi câştigat premiul cel mare. Sunt destul de sigur că nu şi-a propus aşa ceva.

Nick Gevers: Romanul dumneavoastră „Red Dust” este în esență un romanţ planetar, având acţiunea într-o versiune complexă și bizară a planetei Marte. Cum vedeți această carte acum în contextul tuturor romanelor despre Marte scrise în SF ?

Paul McAuley: Este într-adevăr o carte despre Marte cât se poate de nouăzecistă şi care ar fi fi trebuit  să fi fost scrisă în anii ’60. Cred că am pornit din același punct precum Stan Robinson, să zicem – adică hărțile și fotografiile trimise de sondele Mariner și Viking – dar eu am regresat. A fost distractiv.

Nick Gevers: O caracteristică remarcabilă a romanului „Red Dust” este viziunea plantei Marte colonizată de chinezi, iar aroma culturii și societăţii sinice străbate cartea. Ce a stimulat această creație ?

Paul McAuley: Părea o mișcare evidentă: de fapt, cred că Mick Farren a scris o carte despre o sinizată planetă Marte și cam în perioada aceea terminasem primul draft a ceea ce îşi propusese să devină „Red Dust” şi apoi am aflat că Howard Waldrop avea intenţia scrierii unui roman neorealist despre o colonizare a planetei Marte de către comuniştii chinezi. Îmi doresc să-l fi scris. Părea să fi fost mai promiţător decât „Red Dust”. De fapt, am pornit de la ideea unui Marte văzut precum Tibetul, şi apoi (ca în lumea reală), invadat de comuniştii chinezi. Apoi m-am blocat în ceea ce priveşte personajul Elvis și lucrurile au început să iasă un pic de sub control.

Nick Gevers:  Elvis Presley este o figură importantă şi semnificativă în „Red Dust”, un reînviat şi subversiv simbol. Ce spune asta despre carte și despre atitudinea dumneavoastră în ceea ce-l priveşte pe Elvis?

Paul McAuley: Nu sunt sigur cât de subversiv este Elvis în acest moment – pare mai mult conformist-burghez decât subversiv, dar lucrurile s-ar putea schimba. Fiecare deceniu are propria-i percepţie a lui Elvis: asta e ceea  ce-l face veșnic interesant. Și, desigur, Elvis este omniprezent astăzi – în fiecare zi poţi avea un moment Elvis. Abordarea mea a fost să-mi imaginez că fabuloasa cariera de cântăreţ a lui Elvis a fost în mare parte uitată, iar personajul meu Wei Lee este un fan al filmelor lui Elvis. Şi într-un mod caritabil, ne-am putea imagina că Elvis îşi deconstruieşte propriul mit.

Nick Gevers: „Pasquale’s Angel” este un exemplu foarte clar a acelui fel de ucronie care accelerează dezvoltarea istorică reală, în acest caz inventând un alternativ secol al XVI-lea în care Leonardo da Vinci coordonează o prematură revoluție industrială. Prin romanul dumneavostră oglindiţi volumul „The Difference Engine” (Machina diferenţială) de Gibson și Sterling, și prefiguraţi romanul lui Swanwick, „Jack Faust”. Care este viziunea din „Pasquale’s Angel” în privinţa influenţei geniul asupra ştiinței ? Este romanul dumneavoastră o intensificare a tendințelor din istoria noastră, sau o alternativă la acestea ?

Paul McAuley: Este o transpunere și o intensificare a tendințelor – Florența este un oraș mic devastat de schimbări mari, iar ca loc de întâlnire privind ciocnirea cultural-tradițională dintre știință și artă, este greu de învins. Nu cred că se întâmplă ceva în istoria mea alternativă care să nu se fi putut întâmpla sau nu s-a întâmplat în istoria reală. Aproape toate mașinile şi maşinăriile sunt modelate după planuri reale sau chiar mașini reale (morile plutitoare provin din secolul al XIII-lea, de la Paris, de exemplu). Am ezitat să-l folosesc pe Pasquale în a se pronunța în privinţa interacţiunii dintre geniu şi știinţă (deși acesta este parțial subiectul romanul meu următor), deoarece Leonardo da Vinci este o figură din umbră care apare doar spre sfârșitul cărții, chiar dacă invențiile sale domină intrigă .

Nick Gevers: Este investigarea crimei aflată în centrul intrigii din „Pasquale’s Angel”, crimă concepută de Machiavelli, un comentariu asupra minţii renascentiste ?

Paul McAuley: Nu chiar – istoria s-a schimbat şi tot aşa şi modul în care personajele din carte văd lumea, deși cred că artiștii reprezintă vechiul (sau originalul) mod de gândire renascentist. Nu cred că ar fi posibilă o parodie a detectivului de investigaţie, fără niciun fel de aplicare a metodei științifice, de exemplu, și cu siguranță aceasta nu a fost o caracteristică a spiritului renascentist, trebuie să le mulţumim grecilor antici în această privinţă. Leonardo a fost o excepție, desigur, dar el nu a fost tocmai un cetățean obișnuit. Niccolo Machiavelli care în istoria noastră a fost o figură destul de proteică și adaptabilă reprezintă noua mentalitate în creștere într-o cultură condusă de dispozitive infernale. Machiavelli trebuia să apară într-o singură scenă sau în două, dar a devenit maestrul secret al lui Pasquale.

Nick Gevers: O continuare – „Pasquale în America”, sau ceva de genul ăsta –  este posibilă ? O puternică temă şamanică a apărut la sfârşitul romanului…

Paul McAuley: Am în minte să scriu ceva având loc cu cincizeci de ani mai târziu, de fapt. Și da, având acţiunea în America (de Sud și de Nord), şi o căutare iniţiatică a Cibolei. S-ar putea să-l fi scris deja, dar foștii mei editori de la Gollancz, deţin drepturile romanului „Pasquale’s Angel” împotriva voinței mele, încât în mod firesc, nici un alt editor vrea să accepte continuarea. Până când nu-mi voi recăpăta drepturile de autor înapoi, urmarea este într-un purgatoriu – şi n-ar fi primul caz al unui editor sufocând o carte, oricum e ceva enervant.

Nick Gevers: „Fairyland” împreună cu povestirile relaţionate din „The Invisible Country“ este foarte evident o abordare în vînă cyberpunk. Accentul pus asupra biotehnologiei – păpușile semiumane care, în timp, sunt transformate în elfi sintetici şi în alte creaturi mitice artificiale – semnifică o reorientare sistematică a cyberpunk-ului, departe de virtualitate ?

Paul McAuley: Presupun că se poate numi biopunk, pentru a împrumuta termenul lui Paul Di Filippo. Zânele din acest roman sunt între imaginar și real (cum o fac zânele mereu), motiv pentru care au colonizat într-un mod atât de natural Regatul Magic. Dar nu există nici o reorientare intenționată a figurilor de stil și temelor cyberpunk-ului.

Nick Gevers: Un aspect remarcabil al romanului „Fairyland” este modul în care mediile tip noir-încrâncenate  ale cyberpunk-ului, se transformă în situații ciudat-familiare din istoria Europei pre-industriale. Este aceasta o reflecție asupra puterii continui a mitului sau o denunțare a nostalgiei culturale?

Paul McAuley: Cred că în cea mai mare parte este un răspuns la modul în care istoria stă la baza a tot ce e în Europa; zânele încearcă să-şi construiască propriile mituri, folosind fragmente din realitatea noastră într-un straniu  bricolaj. Sunt interesat de modul în care poveștile din mituri au apărut şi au crescut din nişte evenimente reale – ceremonii, războaie, trecerea de la bronz la fier și așa mai departe – și mai ales în modul în care anumite teme au încă o rezonanță. În cazul în care cele mai bune povestiri rezistă cel mai mult, atunci întrebarea este ce face ca aceste povestiri să fie cele mai bune? De ce sunt atât de rezonante?

Nick Gevers: Capodopera dumneavoastră, „Confluence”, continuă fuziunea materialelor de hard SF și fantasy, în descrierea unei imense lumi fantastice a viitorului, care este cu totul susceptibilă în timp, raționalizării științifice. Prin intermediul căror etape logice se desfășoară raționalizarea și este aceasta totală? Farmecul fantasticului, care este de altfel o mare parte a fascinaţiei seriei „Confluence”, dispare cu totul?

Paul McAuley: Sper ca cititorul atent să vadă că toate elementele fantastice sunt predispuse raționalizării. Miturile, la urma urmei, sunt încercări de a raționaliza, prin intermediul povestirii, a ceea ce păreau elemente fantastice acelora care le-au inventat prima dată. Am structurat în mod deliberat cele trei cărți ca fiind Fantasy, Science Fantasy și Science Fiction (ultimul volum explică tot ceea ce era deja inexplicabil), de aceea, la sfârșitul volumului „Ancients of Days”, barbarii înarmaţi cu săbii atacă o farfurie zburatoare înarmată cu o rază a morții. Pe măsură ce Yama învaţă despre lume, lasă în urmă miturile trecutului sau cel puțin reușește să obțină controlul asupra lor.

Nick Gevers: „Confluence” aduce un omagiu foarte abil mai multor lucrări majore ale SF-ului – proza lui Cordwainer Smith este cu siguranță fondul miilor de linii genealogice de animale înălțate genetic și Jack Vance pândeşte pe acolo – dar citind trilogia am fost mereu sesnsibil la ecouri, unele foarte specifice din „The Book of the New Sun” şi „The Book of the Long Sun” de Gene Wolfe. Întorsături wolfeene ale frazelor (în special în dialog), necropola, Ys precum Nessus, eroul damnat de un destin de nepătruns în timp ce este urmărit de rebeli blasfemiatori și de monștri, figura virtuală a îngerului precum Kypris și multe altele …. Secțiunile finale din „Shrine of Stars” par o refrazare mai degrabă spirituală a materialului din „The Urth of the New Sun”. Ar putea fi citită seria „Confluence”, la un singur nivel, ca un comentariu asupra textelor lui Wolfe?

Paul McAuley: Cred că exact asta va scrie John Clute [în rubrica lui „Excessive Candour“ din SF Weekly – N.G.], aşa că nu vreau să-i stric jocul. Nu sunt sigur cât de mult şi dacă ideea necropolei vine de la Wolfe, deși conceptul meu este modelat după o necropolă reală din Glasgow şi Yama nu este Hristos, e Moise, în timp ce marea navă din sfîrşitul sfârșitul „Shrine of Stars” nu e deloc asemănătoare celei  din „The Urth of the New Sun”, cu excepţia faptului ca este o foarte mare şi foarte veche navă spaţială. Nu este nava lui Dumnezeu (nu ne vom întâlni cu  nimeni din echipaj, dar să nu uităm că i-am întâlnit deja pe doi dintre ei, în „Child of the River”), iar destinația nu este Raiul, din păcate (probabil, planeta pe care naufragiază Yama e mai degrabă asemănătoare iadului). Va trebui să-mi reaminteşti cine (sau ce) a fost Kypris. Deci, am un sentiment că nu toate referinţele pe care ai fost capabil să le dezgropi sunt fie atât de transparente fie intenţionate. Cu toate acestea, oricine scrie despre timpurile de pe urmă, din viitorul foarte îndepărtat are o datorie considerabilă faţă de cărțile minunate ale lui Gene Wolfe – torționarul său aruncă o umbră lungă. Și e evident că am o datorie uriașă faţă de Wolfe (și Jack Vance) pentru utilizarea unor cuvinte reale, deși arhaice sau obscure, cuvinte capabile să transmită stranietatea unei lumi, a decorului şi locuitorilor săi, mai degrabă decât să se bazeze numai pe invenții, care din punctul meu de vedere rareori conving vreodată. Nu există într-adevăr nici o scuză pentru erupțiile cutanate ale ciudățenilor tipografice care împestriţează prea mult fantasy și SF.

Nick Gevers: Ritmul din „Confluence” are două caracteristici notabile: un progres uimitor de rapid prin intermediul unor incidente violente şi peisaje stranii și prin digresiuni destul de lungi şi un pic haotice, pe măsură ce personalitatea lui Yama se reflectă aproape de final. Cum aţi ajuns la acest mod picaresc puternic îmbogățit din punct de vedere narativ?

Paul McAuley: Originea universului meu ficţional „Confluence” rezidă într-o nuveletă pe care am scris-o pentru antologia lui Greg Bear, „New Legends” [este disponibilă şi pe site-ul Infinity Plus]. Când am terminat-o, mi-am dat seama că prin fixarea intrigii într-un oraș nesemnificativ de la sfârșitul unei vaste şi infinit de vechi lumi, de-abia am ridicat un colț al complexităţii şi bogăției sale, aşa că am hotărât să scriu o trilogie pentru a explora Lumea Confluenței într-un mod foarte tradițional – aceea a picarescului care se acumulează încet, rezultând o căutare iniţiatică, îmbogățită, sper, cu un sens al infinitei istorii a acelei lumi, și al istoria şi mai vaste de dincolo de cea a acelei lumi. Intriga utilizând motivul căutării iniţiatice (cred că Yama crede că   se află într-o căutare iniţiatică), este un mod foarte traditional de a explora o lume atât în SF cât şi în Fantasy. Având în vedere că numele adevărat al lui Yama este „copilul râului”, este inevitabil ca el să călătorească pe toată lungimea acestuia. Yama nu poate schimba lumea în decursul primei sale călătorii, de la Aeolis la Ys. Tot ce vrea este să afle de unde a venit și să calce pe urmele fratelui său vitreg și astfel să împlinească naiva sa noțiune despre glorie. Dar, fiind ceea ce este (şi ce e nevoie să afle despre el însuși), este evident pentru cei care cunosc originea lumii, devine accidental personaj principal…

Nick Gevers: Yama este un protagonist într-un fel familiar din alte texte ale dumneavoastră  – aşa cum aţi sugerat mai sus, un asemenea personaj este de fapt interesat pur și simplu în a trăi o viață plină de satisfacții, dar este târât pe scena cosmică, împins până când trebuie să acționeze, ceea ce în final face, într-un mod hotărât și capabil. El este un superman, sui generis dar la fel de bine este un om obişnuit. Ce fel de declarație despre natura SF-ului faceţi aici?

Paul McAuley: Una dintre temele fundamentale ale SF-ului este, în opinia mea, problema eroului. Cum poate un erou să fie destul de uman încât să ne pese de el, și totuși să fie, de asemenea, capabil de fapte eroice ? O soluție ar fi ca el sau ca ea nu le pese că sunt eroi – oglindind refuzul posturii eroice din martiriul lui Hristos pe cruce. Tensiunea dintre capacitatea de a acționa și reticența de a acționa este exact locul în care se desfăşoară drama umană. Aşa se întâmplă cu Dorthy Yoshida, Wei Lee şi Yama. Toţi obțin un fel de pace, cel puţin la sfârșit.

Nick Gevers: Lupta dintre eretici și birocrații în „Confluence” este, evident, una dintre un hubris nepăsător și un conservatorism stagnant. Cu toate acestea am fost uimit de paradoxurile existente: ereticii (într-un mod superficial progresişti) par un de de thatcheriţi utlizând metodele khmerilor roşii, în timp ce birocrații combină un mandarinism istoric cu un comunism aflat în descompunere finală. Argumentul dumneavoastră este că extremismul este întotdeauna în esență același (ilustrat prin scena când „maşina sălbatică”, o eretică poartă fața prefectului Corin, un conservator)? Este „Confluence”, o pledoarie pentru respectarea căii de mijloc?

Paul McAuley: Cred că extremele celor două mari sisteme politice ale timpului nostru se întâlnesc pe la spatele acestora. De aceea, mulți dintre cei care au fost comuniști în tinerețe au devenit capitalişti de dreapta (unii de-a dreptul turbaţi), tranziția fiind mult mai ușoară decât ar fi de așteptat din partea propagandei de ambele părți. Indiferent de ceea ce îi face pe extremiști să se exhibe, toţi sunt conduşi de necesitatea de a ștampila ideologia lor pe noi restul. În ciuda mult trîmbiţatei lor „economii de piaţă liberă”, thatcheriţii au fost deosebit de interesaţi de a pompa în noi marca lor specială de ideologie. Combinația dintre libertarianism și obsesia de tip khmer rouge a revoluției permanente a fost o încercare de a prăsi o doctrină atât de oribilă încât mă întreb cui i-ar putea place aşa ceva.

Nick Gevers: La un nivel mai profund, concepții diferite asupra destinului se ciocnesc în „Confluence”. După cum remarcaţi în „Recording Angel” (povestirea care a fost germenele trilogiei), şi în „The Invisible Country” războiul ereticilor împotriva birocraților este o bătălie între filosofiile creștine și hinduse: rebelii propovăduiesc o iminentă și individuală eshatologie, amintind (în unele privințe) de cea christică, împotriva vechii şi pasivei teologii colective a ordinului birocratic, tendinţa liniară a istoriografiei creştine  intră în conflict cu orientarea ciclică a hinduismului. Ambele sisteme etice se afirmă în „Confluence”?

Paul McAuley: Roata istoriei este distrusă la sfârșitul seriei „Confluence”, dar există sentimentul existenţei unor roți şi mai mari. Mica busolă a vieților omenești este modelată într-un mod diferit de vastul plan cosmic – viața lui Yama este o excepție, desigur, dar şi el este diferit. Nu cred că individualismul extrem al ereticilor ar fi asemănător cu adevărata virtute creștină, oricum ereticii n-au ceva în comun cu pilda bunului samaritean, de exemplu.

Nick Gevers: Cât de semnificativ este faptul că Yama în cele din urmă acceptă o buclă recurent-infinită ca structura a propriei existențe, pentru ca liniile confluenței să poate avea în cele din urmă libertatea liniară a galaxiei?

Paul McAuley: Unul dintre lucrurile pe care Yama doreşte să le afle când a plecat din Ys a fost adevărata sa natura (cred că primul pescar pe care Yama îl întâlnește după ce a scăpat de Dr. Dismas, poate fi un indiciu că pescarii par să cunoască adevărul despre cel Mare Râu). Yama şi-a spus minciuni reconfortante despre propria origine, dar până la sfârșitul anului devine capabil să le dea deoparte și să accepte adevărul. Istoria sa, spre deosebire de cea a oamenilor obișnuiți, oglindeşte de asemenea, ciclul cel mare al istoriei universului.

Nick Gevers: Un alt conflict reprezentat puternic în „Child of the River” este între idei diferite cu privire la modul în care trecutul poate fi cel mai bine cunoscut, există școala arheologică a Curatorilor, subliniind modul în care artefactele reflectă istoria concretă și scolastica lui Zakiel , care înclină mai degrabă spre rescrierea unor textele istorice. Ce legătură are această interacțiune cu temele mari din „Confluence”?

Paul McAuley:  Trecutul este în mod esențial imposibil de cunoscut: îl refacem conform imaginii noastre. Lucrurile nu vorbesc de la sine – trebuie să le facem să vorbească. Poveștile ne vorbesc dar nu auzim neaparat ceea ce ne spun. Lumea Confluenței a fost făcută de constructori sub îndrumarea Păstrătorilor, și fiecare linie genetică are o poveste proprie congruentă cu facerea lumii. Dar care este adevărată?

 

Nick Gevers: O teologie laică foarte evidentă în „Confluence” este aceea a lui Frank J. Tipler, care consideră că inteligența umană trebuie să devină asemenea lui Dumnezeu la sfârșitul timpurilor, înviindu-şi proprii strămoși ca într-un fel de Zi a Judecății de Apoi. Se satirizează convingerile lui Tipler ?

Paul McAuley: Mai mult ca sigur și cred că (sau, cel puțin, sper) într-un mod explicit. Problema paradisului lui Tipler – problema tuturor paradisurilor seculare, inclusiv cele propuse de realitatea virtuală – este că el nu îşi poate imagina cum ar fi să păstrezi toate atributele umane ale personalității cuiva prezent, fiind de asemenea, cu adevărat nemuritor. Este o problemă generală a oricărui SF care se ia la trântă cu transcendența și, desigur, răspunsul este că nimeni nu poate deveni nemuritor, fără a deveni altceva. Aceasta este rădăcina dilemelor Îngerului lui Pasquale și a Marii Minciuni din inima  propagandei ereticilor și una dintre minciunile pe care SF-ul le îndrugă la nesfîrşit.

Nick Gevers: O altă întrebare despre trilogie. Una din scenele cele mai frapante este în „Shrine of Stars”, în care generalul birocraților, Mina, este implicat într-un impas consensual cu forțele eretice, angajându-se într-o luptă ritualică care pare una a efectelor speciale. Ce se află în spatele acestui episod?

Paul McAuley: Două lucruri, cred. Bătălia cuirasatelor din războiul american de secesiune și arta tip performance a lui Mark Pauline de la Survival Research Laboratories. Și futilitatea ritualică a tranșeelor din Primul Război Mondial, în care a luptat bunicul meu. Uneori trecutul stă lângă tine și tu nu-ți dai seama.

Nick Gevers: Acţiunea romanului dumneavoastră, „The Secret History of Life” se petrece de asemenea pe Marte. Are vreo legătură cu „Red Dust”? Poate fi considerat o direcţie nouă în scrisul dumneavoastră?

Paul McAuley: Se numeşte „The Secret of Life” şi doar o treime are loc pe Marte, restul se întâmplă pe Pămînt. Este o revenire la viitorul apropiat (nu același viitorul apropiat), în stilul „Fairyland”-ului deși mai puțin baroc și mai interesat de ştiinţa mainstream decât de știinţa de garaj. Nu există o legătură cu „Red Dust”, Marte este la fel de real pe cât l-am putut crea, locul căutării vieţii extraterestre care ar fi putut fi strămoșul universal al vieții pe Pământ. Dacă există o nouă direcție, aceasta este luând distanţă faţă de elementele fantastice ale SF-ului și spre un angajament cu lumea reală.

Copyright © Nick Gevers

Traducere de Cristian Tamaș

Traducerea și publicarea versiunii românești s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Titlul original : „Hard Science, Radical Imagination. An Interview with Paul J. McAuley by Nick Gevers”

 

Paul McAuley – „Rupe-o în bucăți și ia-o de la capăt” : http://www.srsff.ro/2012/10/rupe-o-in-bucati-si-ia-o-de-la-capat-paul-mcauley-marea-britanie/ ; traducere de Cristian Tamaș

 „In the Mouth of the Whale” de Paul McAuley, recenzie de Paul Kincaid : http://www.srsff.ro/2013/05/in-the-mouth-of-the-whale-paul-mcauley/ ; traducere de Cristian Tamaș

Britanicul Paul J. McAuley (născut pe data de 23 aprilie 1955) este unul dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani de science fiction. I s-au decernat Premiile Arthur C.Clarke, Philip K.Dick și John W.Campbell. Este biolog şi botanist ca formaţie, a lucrat în cercetare la Oxford și UCLA  iar timp de șase ani a predat botanica la St Andrews University. Temele sale favorite sînt biotehnologia, ucroniile, universurile paralele, explorarea spaţială. I s-au decernat premiile Arthur C.Clarke, Philip K.Dick şi John W. Campbell.

Romane :

Seria Four Hundred Billion Stars

„Four Hundred Billion Stars”, 1988, Premiul  Philip K. Dick 1988.

„Secret Harmonies” (S.U.A. : „Of the Fall”), 1989

„Eternal Light”, 1991, nominalizări la Premiile BSFA 1991 şi Clarke 1992.

Seria Confluence 

„Child of the River”, 1997

„Ancients of Days”, 1998

„Shrine of Stars”, 1999

Seria The Quiet War

„The Quiet War”, 2008, nominalizare la Premiul Clarke 2009

„Gardens of the Sun”, 2009

„In the Mouth of the Whale”, 2012

„Red Dust”, 1993

„Pasquale’s Angel”, 1994, nominalizări la Premiile Clarke şi British Fantasy, 1995

„Fairyland”, 1995, Premiile Clarke 1996, Campbell 1997, nominalizare Premiul BSFA 1995

„The Secret of Life”, 2001, nominalizări Premiile BSFA 2001 şi Clarke 2002

„Whole Wide World”, 2002

„White Devils”, 2004, nominalizare la Premiul Campbell, 2005

„Mind’s Eye”, 2005,  nominalizare la Premiul Campbell, 2006

„Players”, 2007

„Cowboy Angels”, 2007

Nuvele

„Making History”, 2000

„The Eye of the Tyger”, 2003 (o nuvelă din universul Doctor Who)

Antologii

„King of the Hill”, 1988

„The Invisible Country”, 1996 ; nominalizare Premiul Philip K. Dick 1998

„Little Machines”,  2005

Culegeri de povestiri

„Gene Wars”, 1991

„The Temptation of Dr. Stein”, 1996

1586 vizualizari

3 Comentarii

  1. […] citit un interviu cu Paul McAuley. În NAUTILUS 68/septembrie 2013. Din 2001 interviul. Nu-i cam vechi? Am găsit originalul […]

  2. Tele Buinoiu spune:

    hello! Imi plac scriitorii SF pentru ca au o inteligenta foarte vie si am gasit multe indrumari spirituale in aceste romane. Dar le citesc cu moderatie adica le alternez cu altele pentru ca un vecin a spus ca sunt cam aerian iar altul mi/a privit ochii si crede ca nu sunt de pe planeta asta. Primul are si el dreptatea lui pentru ca oamenii vor la probleme concrete solutii concrete. Dar nu putem ajunge la solutii concrete daca suntem egoisti, de exmplu; sau increzuti; Al doilea are si el dreptate pentru ca uneori ma simt ca si cum as fi de pe alta planeta pentru ca nu inteleg de unde atata violenta si violenta de toate felurile. Explicatia mea pentru aceasta privire este ca am o stare modificata de constiinta asa cum are australianca Jasmuheen; care tinea conferinte despre spiritualitate in lume si unii radeau iar altii au facut/o nebuna.

  3. Tele Buinoiu spune:

    Ceea ce e si mai interesant este viata reala de pe pamint nu cea din romane. Ma refer la cele mai inalte realizari ale pamantenilor si anume clonele la care eu le spun dubluri. Exista in teren, in lume, dubluri. Eu am intalnit dubluri ale vecinilor si ale catorva prieteni, am vorbit cu ele, ele exista. Asa ca mai bine coboram in viata reala decat sa inventam personaje de roman. Ele au abilitati sociale se prefac ca sunt originalul si e foarte greu de deosebit originalul de dublura. Deci viata reala bate si filmul si romanul. Intrebarea e cine le creeaza si in ce scop? Mi s-a spus ca pamintenii le/au fabricat.E greu de crezut. Sunt prea perfecte.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.