REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Spaţiu profund, revelaţii şi mai profunde: un interviu cu Alastair Reynolds

Spaţiu profund, revelaţii şi mai profunde: un interviu cu Alastair Reynolds

Nick Gevers • 10:27 - 03.06.2013 • 

Alastair ReynoldsIntroducere

Un concurent puternic pentru Stephen Baxter şi Peter F. Hamilton pentru eşalonul de vârf al Hard SF-ului britanic, este Alastair Reynolds care aduce în scena literară a imaginarului științific, atât prin impresionanta proză scurtă cât şi prin intermediul romanelor, viziune, claritate şi  expertiză. Cu un doctorat în astronomie și anii de experienţă ca astrofizician la Agenţia Spaţială Europeană în Olanda,  Alastair Reynolds are în mod natural o înţelegere aprofundată a detaliilor ştiinţifice şi o voce narativă dezinvoltă şi fermă; fundamentul său în cadrul SF-ului literar este evident în viziunea disciplinată a imaginaţiei sale, care ia în consideraţie posibile transformări drastice ale umanităţii şi ascunsa derivă a viitoarei istorii galactice.

În ultimul deceniu, Al Reynolds a publicat povestiri SF a căror transparentă vigoare, admirabilă în sine, este agreabil completată de  revelații abil ascunse şi integrate acţiunii. De remarcat, sunt  „A Spy in Europa” (1997) şi „Galactic North” (1999), ambele publicate în revista Interzone, şi „The Great Wall of Mars” (2000), toate fiind chei ale unei istorii viitoare în curs de concepere.

Revelation Space” (2000) primul mare roman al lui Reynolds, este primul dintr-o serie de mai multe volume proiectate de a extinde istoria viitor într-o vastă frescă epică ; într-un mod indirect, „Chasm City” (2001) continuă această viziune.

Revelation Space”, un roman mult aşteptat pe drept cuvânt, este o opera spaţială „gotică”, care transformă ceea ce ar reprezenta doar o curiozitate aparent academică – dispariția misterioasă a unei specii extraterestre în urmă cu un milion de ani – în fundamentul unei căutări disperate pentru semnificaţie şi supraviețuire de către echipajul bolnav al unei astronave infestate cu o plagă monstruoasă. Culoarea, invenţia, umorul şi horror-ul se combină aici, creând o imensă bogăție ce infuzează de asemenea, „Chasm City”, un thriller SF care descrie o periculoasă misiune interstelară, o vendetă, care este, de fapt, o călătorie iniţiatică, căutarea protagonistului a straturilor profunde ale lui însuși, explorarea arheologiei sufletului său.

(Site-ul lui Al Reynolds este  „Alastair Reynolds – science and science fiction” iar blogul lui este „Approaching Pavonis Mons by Ballon”)

INTERVIU

Nick Gevers: Să începem cu CV-ul tău : elementele care ies în evidenţă sunt originea ta galeză şi lunga şedere în Olanda, specializarea ta universitară în astronomie şi colaborarea cu Agenția Spaţială Europeană. Cum au modelat aceste caracteristici ale vieţii tale (şi altele) cariera de scriitor SF?

Alastair Reynolds: Deşi m-am născut în Ţara Galilor şi mi-am petrecut perioada adolescenţei acolo, primii ani de şcoală au fost în Cornwall. Îmi place Ţara Galilor, Cardiff este unul dintre locurile mele preferate, nu sunt străin de produsele firmei Brains Brewery – „It’s Brains You Want” dar nu mă consider ca fiind deosebit de galez. Mi-am petrecut mult mai mulţi ani de viaţă în afara Ţării Galilor decât acolo, dar pe de altă parte, mă întorc acasă în mod regulat şi cea mai mare parte a familiei mele trăieşte încă în sudul Ţării Galilor. Am studiat galeza ca a doua limbă până la aproximativ paisprezece ani, dar de atunci am uitat treptat totul.

În ceea ce priveşte science fiction-ul şi astronomia, nu-mi pot amintesc un moment în care să nu fi fost fascinat de ambele. Tatăl meu avea un vechi album de benzi desenate Eagle Anual, care conţinea şi nişte grozave aventuri cu Dan Dare pe care le-am citit-o de nenumărate ori,  de exemplu – una despre un complot de a sabota Jocurile Olimpice de pe Venus, cred. Şi îmi amintesc un poster mare din dormitorul meu, o reprezentare a planetelor sistemului solar  –  pe când aveam patru sau cinci ani – ceea ce cred că a fost cu siguranţă o influenţă. De asemenea am crescut cu Dr. Who, serial care-mi place şi astăzi.

Marea descoperire, cu toate acestea, a avut loc pe când aveam opt sau nouă ani și când s-a lansat în Marea Britanie o revistă pentru băieţi numită „Speed & Power “. Probabil că ar părea incredibil de vetustă astăzi – era plină de articole despre elicoptere, avioane etc, având planuri detaliate – în zilele noastre ar fi planuri ale Larei Croft, probabil – dar lucrul cel important, revista a început să republice vechile povestiri ale lui Arthur C. Clarke. Asta a fost prima mea expunere la SF-ul scris şi îmi amintesc încă în detaliu o mulţime de povestiri. Îmi aduc aminte că am fost complet uluit de „A Meeting with Medusa”, povestirea lui Clarke, nu doar uluitoarele descrieri ale vieţii extraterestre de pe Jupiter, dar – în special pentru mine – şocantul adevăr revelat la sfârşitul textului, când aflăm ce s-a întâmplat cu Howard Falcon. Mai târziu, s-au publicat în „Speed & Power “ şi vechi povestiri de Isaac Asimov care au avut, de asemenea, o influenţă foarte mare asupra mea – povestirile despre roboţi şi alte chestii timpurii. Timp de ani de zile după aceea, Clarke şi Asimov au fost cei doi piloni ai universului meu SF.

Pe când ajunsesem pe la mijlocul adolescenţei, am început să scriu povestiri SF pentru mine, şi eram destul de sigur că vroiam să devin un om de știință, probabil astronom, dar îmi plăcea la fel de mult fizica. M-am luptat cu biologia și chimia, chiar dacă le-am găsit interesante. În acelaşi timp, învăţam bine la engleză și disciplinele umaniste, mai bine, de fapt, decât la fizică și matematică. Până pe la 16 ani sau cam aşa ceva, se părea ca voi ajunge designer sau desenator. Dar mi-am dat seama că dacă voi studia disciplinele ştiinţifice voi putea ţine pasul şi cu scrisul şi cu arta, evident ca hobby. În același timp, am luat scrisul mai în serios. Am terminat în cele din urmă romanul pe care-l scriam de când aveam 13 ani și apoi am început să scriu o mulțime de povestiri, multe dintre ele fiind puternic influenţate de Larry Niven, pe care îl descoperisem împreună cu prietenul meu Alan.

Am scris un alt roman când aveam 18 ani, perioadă în care îi citeam pe Joe Haldeman, Gregory Benford şi Frederik Pohl, printre alţii. La 19 ani studiam astronomia la Universitatea din Newcastle-upon-Tyne şi descopeream de asemenea, revista SF Interzone. Prima povestire pe care am trimis-o la Interzone a fost la începutul anului 1986, și i-am asediat cu texte încă trei ani până când mi-au cumpărat un text în 1989, fapt pentru care sunt încă incredibil de recunoscător. Pe atunci făceam un doctorat în Scoția, care în cele din urmă m-a condus la jobul din Olanda, la Agenția Spațială Europeană.

Nick Gevers : Textele tale par să se încadreze destul de clar în Hard SF-ul britanic atât în ​​ceea ce priveşte atitudinea, care subliniază curiozitatea intelectuală mai degrabă decât supradimensionarea eroului tipică SF-ului american, şi fascinația în privinţa problemelor fundamentale ale ştiinţei însăşi. E aceasta o percepţie corectă?

Alastair Reynolds: Este, probabil, exactă, dar pe de altă parte, n-am citit prea mult SF britanic în adolescenţă. Scriitorii mei preferați – cei care pe care am vrut să-i urmez – au fost aproape toţi americani. Mi-au plăcut Clarke, James White și Bob Shaw, desigur, dar se poate argumenta că aceştia erau oricum tributari unui idiom în mare măsură american. N-am dat de Heinlein, până când am eram deja avertizat cu privire la tipul de politică pe care-l agrea, încât când am citit „Starship Troopers” a fost cu o doză sănătoasă de scepticism, trebuie să recunosc, însă, că nu-mi bat capul ca să stabilesc dacă ceea ce scriu este triumfalist sau pesimist sau orice altcumva.

Nick Gevers: Care sunt scriitorii SF pe care îi admiri în special? Care dintre ei crezi că au influențat scriitura ta SF?

Alastair Reynolds: Sunt mulţi. I-am menționat pe unii dintre cei mai importanţi, pe Clarke şi apoi Benford. L-am citit mult pe Philip K. Dick și încă o fac. Am început să citesc revista Interzone în momentul în care cyberpunk se lansase în Statele Unite, şi acolo am citit despre Gibson, Sterling şi alţi scriitori implicaţi în acea mişcare. Am  cumpărat „The Artificial Kid” de  Sterling atunci când s-a lansat ediţia britanică şi apoi „Schismatrix”. După ce i-am citit cele două romane, Sterling a fost imediat promovat ca autorul meu SF preferat. Nu pot să descriu cu adevărat efectul pe care „Schismatrix” l-a avut în dezvoltarea mea ca scriitor. M-a entuziasmat cu privire la ce SF poate realiza, ceva care nu m-a părăsit de-atunci. Este o carte uimitoare. În acelaşi timp, i-am descoperit, pe alţi mari scriitori cum ar fi Ballard, Gene Wolfe şi alţii. Gene Wolfe rămâne unul dintre favoriţii mei din toate timpurile.

Desigur, la sfârşitul anilor optzeci au apărut o serie de noi scriitori excelenţi cum ar fi Paul McAuley şi Stephen Baxter, şi alții, care mi-au arătat că este posibil să scrii povești cu nave spațiale și să le vinzi revistei Interzone. Întâmplător, Paul McAuley și cu mine am locuit în St Andrews, în același timp, și obişnuiam să ne întâlnim destul de frecvent la câte o bere şi asta a fost grozav – am primit tone de sfaturi și încurajări de la Paul.

Astăzi sunt atât de mulți scriitori încât este dificil de unde să începi enumerarea. Evident, dacă scrii hard SF, te uiți la Greg Egan pentru că el este un maestru, dar există şi alţi autori pe care-i consider foarte buni precum Alexander Jablokov, Robert Reed, Geoff Landis şi Linda Nagata. Şi mulţi alţii. Se spune că trăim o nouă epocă de aur a science fiction-ului şi cred că aşa este. Îmi plac de asemenea, chestiile à la Jonathan Carroll – e unul din preferaţii mei, şi sunt şi un mare fan al lui Stephen King, în special al prozei ​​sale scurte.

Îmi place, de asemenea, să dezgrop povești bune ale unor figuri mai puțin cunoscute astăzi – Recent mi-am făcut un obicei din a citi texte vechi vechi de Alan E. Nourse, Murray Leinster, Kornbluth şi alţii – clasicii, scriitori semi-uitaţi sau uitaţi din anii ’40 şi ’50. Sunt, de asemenea, un mare fan al lui C.S. Forester, deşi el nu a scris science fiction. Şi mai citesc teancuri de romane poliţiste şi ocazional şi romane mainstream – Pat Barker, chestii de astea.

Nick Gevers: Cariera ta de autor SF a urmat o traiectorie clasică: câţiva ani de producţie a unor povestiri şi apoi tranziţia la romane. A fost un un progres conştient de la statutul de ucenic la cel de maestru, sau a fost pur şi simplu o consecinţă a circumstanţelor – lipsa timpului pentru scris?

Alastair Reynolds: Ambele. Ca cititor al revistei Interzone, am fost martor la modul în care scriitori ca Stephen Baxter au progresat de la vânzările povestirilor la vânzarea de romane, încât aşa ceva părea o abordare potrivită. În același timp, fiind foarte prins cu doctoratul și mutarea într-o țară străină, n-am mai avut prea mult timp liber. Aşa că povestirile mi s-au potrivit mănuşă. Ceea ce nu am realizat când am reuşit să vând o primă povestire e că au trebuit să treacă 10 ani pana când am reuşit sa vând un roman. Dacă aş fi ştiut atunci că-mi vor fi necesari încă 10 ani, cred că aş fi fost destul de descurajat, dar privind retrospectiv îmi dau seama că mi-a prins bine.

Şi nicidecum nu mi-am petrecut 10 ani simţindu-mă ca un romancier frustrat,  – am fost ocupat cu multe lucruri și au existat perioade de un an sau doi în care de-abia am scris câte o povestire mai amplă. Prin 1995 sau cam aşa ceva am început să iau scrisul mai în serios. Şi am constatat ca dacă dacă iei scrisul în serios, acesta devine o ocupaţie şi mai plăcută este. Mi se pare ridicol să-i aud pe diverşi văitându-se cât de grea este viața de scriitor – există acest mit pe care o mulțime de scriitori îl perpetuează, evident. Pot să înțeleg dacă ești scriitor disident trăind sub un regim represiv, dar nu ca autor de gen într-o tolerantă democrație occidentală. Opinia mea este dacă urăşti scrisul atât de mult, lasă-l dracului şi apucă-te de altceva! Sigur există şi situaţii precum cea a lui C.S. Forester şi el trâmbiţând cât de groaznică e viaţa de scriitor pentru că el chiar trecea printr-un iad fizic și mental cu fiecare carte pe care-o scria. Poate că ar fi bine să-mi ţin gura până când voi scrie la fel de multe cărți precum el!

Nick Gevers: Examinându-ţi povestirile și romanele, apare un model: prezenţi de obicei un scenariu SF recognoscibil, doar pentru a trage covorul de sub picioarele cititorului, atunci când destăinui mai târziu că alte forţe acţionează. De exemplu, „A Spy in Europa” pare să fie o alertă poveste de spionaj, o putere circum-Ioviană împotriva alteia, în timp ce o a treia facţiune, într-un mod destul de nebănuit și destul de vizionar, apare în joc aproape de final şi uzurpă lumina reflectoarelor. Cum şi de ce ţi-ai creat această preocupare pentru deghizarea narativă?

Alastair Reynolds: Asta, probabil, vine din dragostea mea pentru ficțiunea detectivistă, unde e o chestie de rutină să-ţi laşi cititorul să creadă ceva până la un anumit moment critic în poveste. Îmi plac, de asemenea, romanele de spionaj – îl voi menționa pe Robert Littell, care este extrem de subapreciat  –  și din nou, este ceva standard în cadrul acestui gen de a te juca cu mintea cititorului despre ce poate sau nu fi de încredere. Recunosc, de asemenea, că acestea sunt felurile de povestiri care-mi plac, cele în care eşti absolut convins ca eşti înaintea autorului până când el sau ea îţi trage una rapid și te lasă să te scarpini în creştet.

În ceea ce priveşte propriile mele intrigi narative, „deghizarea” survine în mod natural din tipul de povești pe care am tendința să le spun. În timp ce scriu mai ales hard SF, nu sunt interesat în a scrie tradiționalul text hard SF, de exemplu, eroicul echipaj al astronavei întâlni un fenomen ciudat şi este amenințate de diverse situaţii înainte de a scăpa. S-ar putea să fiu mai interesat în a descrie acel fenomen și să-mi  pun personajele în pericol, dar mult mai probabil voi dori să-l incorporez într-o poveste despre spioni sau criminali. În acest fel, există un potenţial mai mare de violență absurdă şi duplicitate!

Nick Gevers: „Revelation Space” şi „Chasm City”, împărtăşesc cu un număr dintre povestiri tale un ambiţios decor viitorist. Poţi să evidenţiezi tendinţele generale pe care le explorezi în această serie (în cazul în care acesta e termenul corect)? Conceptul de „demarhie” mi se pare deosebit de interesant …

Alastair Reynolds: Așa cum am menționat, atunci când am început să scriu povestiri pentru uzul meu personal în jurul vârstei de 16 ani, am fost puternic influențat de Larry Niven, mai ales de seria „Known Space”. Şi mi-am creat propria mea versiune cu propria mea cronologie, şi proprii mei extratereştri, etc A fost ceva total lipsit de originalitate, dar am salvat ceva din acea ficţională istorie viitoare, pentru poveştile mele de acum, doar o încercare de a face ceva similar ca scop, complexitate şi culoare, dar avînd constrângerea unor viteze mai lente decât cea a luminii și cu mai multă atenție dedicată naturii probabile a extratereştrilor.

Istoria mea viitoare a evoluat organic, şi nu există un set riguros de date care să stea la baza acesteia. Cea mai veche povestire din secvenţă, „Dilation Sleep”, se potrivește cu greu şi ar necesita o revizuire majoră dacă ar fi vreodată republicată alături texte de ale mele mai recente. Coloana vertebrală a seriei este, probabil, nuveleta „Galactic North” care a apărut în revista Interzone în 1999, şi care schițează detaliile generale ale istoriei în viitorul îndepărtat. Există tendințe pe care le explorez – expansiunea omenirii în galaxie, fragmentarea umanităţii în specii distincte, ostilitatea fundamentală a universului – dar toate aceste teme au fost explorate cu mare rafinament şi de alți scriitori, așa că nu pretind vreo mare originalitate în acest sens. Dacă există un lucru care cred că ar putea fi original, este încercarea de a crea o operă spaţială destul de barocă, proiectată pe un ecran panoramic în contextul fizicii einsteiniene – limitarea la viteze subluminice de călătorie sau de comunicare. Mi se pare de fapt, distractiv, se deschid la fel de multe oportunităţi faţă de variantele ce sunt excluse.

În ceea ce priveşte demarhia, acesta este un termen politic real care cred că a fost utilizat de un teoretician politic australian numit John Burnheim¹. Demarhia înseamnă democrație absolută, inexistenţa la orice nivel al unei structuri de conducere. Mi-ar plăcea să spun că am întâlnit prima dată acest concept într-un impresionant volum de teorie politică, dar, de fapt, l-am reţinut dintr-un text de science fiction – dintr-un scurt roman de Joan D. Vinge, „The Outcasts of Heaven Belt”, care merită să fie citit. După ce am constatat că „demarhia” este un termen real, n-am avut mustrări de conştiinţă că l-aş fi furat, și sunt surprins că nu a fost însușit încă de către alți scriitori. În textul lui Joan Vinge, demarhia funcţionează prin accesul universal la tehnologia de vot electronic, care este cu siguranță plauzibilă în viitorul apropiat. În cazul meu, am pus tehnologia respectivă în interiorul capetelor cetățenilor mei încât aceştia sunt permanent conectaţi cu sistemul de consens public. Cu siguranță nu susțin aşa ceva în vreun fel, a fost doar o încercare de a inventa o societate destul de interesantă a viitorului pe care o pot contrapune altor culturi care au adoptat această tehnologie neuronală într-o măsură mai mică sau mai mare. În povestirea „A Spy in Europa”, demarhiştii se dovedesc a fi la fel de nemiloşi ca şi duşmanii lor. Mai târziu, în modelul lor politic este exportat în alte sisteme solare, astfel că există diverse societăți demarhist vag-aliate în jurul altor stele, tehnologia unei comerţ intrastelar şi culturi specifice. Același lucru este valabil pentru „Conjoiners” ², care sunt un grup de oameni care au utilizat implanturile doar pentru scopuri democratice și au terminat prin instaurarea a ceva asemnător unei minţi de grup, o „minte stup”. Chiar dacă eu mă pot defini ca un stângist cititor al ziarului The Guardian, nu sunt un scriitor motivat politic şi nu mă interesează să-mi bat la cap publicul cu o ideologie anume.

Nick Gevers: În „Revelation Space” în special şi în secțiunile flashback din „Chasm City”, prezinţi într-un mod foarte credibil, tehnologii ale unui îndepărtat viitor ca pe ceva departe de a fi perfect și totalmente funcţional, predominând oraşele în putrefacţie şi navele spațiale bolnave. Totul este guvernat de programele foarte lungi ale zborului interstelar subluminic şi nimic nu pare să funcționeze cum ar trebui. Este aceasta o extrapolare la realitățile contemporane?

Alastair Reynolds: Răspunsul pragmatic, și, probabil, cel mai exact, este că pur și simplu e mai ușor să scrii despre funcționarea defectuoasă şi dezagregarea unor lucruri decât despre lucruri perfecte şi strălucitoare – sunt mult mai multe adjective pe care le poţi utiliza, iar lucrurile care nu funcționează corect generează în mod automat intrigi şi implicit texte.

Sunt foarte dornic de a oferi o mulțime de informații vizuale în naraţiunile mele – de fapt, în mod conștient încerc să vină cu nişte lucruri care ar fi mişto să fie pictate sau văzute într-un film, şi categoric sunt influențat de lucrările SF ale autorilor din trecut şi prezent. De exemplu, în „Revelation Space” există o estetică clară pe care am încercat s-o păstrez în minte – cea mai mare parte a tehnologiei descrise este ornamentată într-un grad sau altul. În ceea ce privește probabilitatea ca viitorul să fie aşa, nu ştiu. Îmi pot imagina cu ușurință un viitor high-tech, în care totul să funcţioneze admirabil, cum ar fi seria „Culturii” lui Iain Banks.

Nick Gevers: Pe lângă atmosfera din „Revelation Space” de ineficienţă şi degradare, mai există şi un sentiment al „goticului” tehnologic: maşinile şi artefactele sunt bântuite, cyborgii sunt chinuiţi sau posedaţi de propriile implanturi. De ce utilizezi această abordare aproape supranaturală în SF-ul tău?

AR: Parţial pentru că îmi plac poveştile cu fantome, cred, şi o atmosferă generală horror. Spune-mi că sunt un mizerabil! Îmi plac multe „Sisters of Mercy” și alte sumbre trupe de rock înţolite totdeauna numai în negru. Când mi-am imaginat facţiunea Ultras, echipajul cyborg al navei din „Revelation Space” , mă tot gândeam la un metisaj şi o mutaţie satanică între Borg, Edward Scissorhands, călători tip New Age şi Andrew Eldritch.

NG: „Revelation Space” se ocupă îndeosebi cu întrebarea vitală dar contrariată a aparentei lipse a vieţii inteligente extraterestre în cadrul Căii Lactee, cel puţin în partea pe care o putem vedea şi cerceta. Fără a deconspira fascinantul tău răspuns la acest mister, care este opinia ta ca astrofizician ?

Alastair Reynolds: Părerea mea în această privinţă suferă modificări săptămânale, din păcate. Instinctul meu primar îmi şopteşte de obicei că nu există viață inteligentă  altundeva în univers şi nici nu a existat vreodată. Dar lumea spune, cum aşa având în vedere că universul este atât de vast, existând miliarde de alte oportunități de apariţie a vieţii și de evoluţie spre inteligenţă? Dar biologii subliniază în mod întemeiat că a fost nevoie de 3,5 miliarde de ani ca viața să evolueze mai mult de pragul unor celule unice pe Pământ. A fost nevoie de 4 miliarde de ani pentru apariţia inteligenţei ceea ce sugerează că aşa ceva ar putea fi un eveniment cosmic foarte rar, chiar dacă viața unicelulară, în general, ar putea fi comună. Pe de altă parte … cine știe? Sunt, de asemenea, un mare adept al căutării cel puțin a unor semne ale vieții inteligente în univers, deoarece nu costă mult.

Nick Gevers: În ciuda decorului sumbru şi a temei ameninţării cosmice, romanul „Revelation Space” este uneori foarte amuzant, într-un mod techno-slapstick. Este aceasta o tehnică programatică, sau este un inevitabil efect al stereotipurilor operei spaţiale?

Alastair Reynolds: Multumesc – mă bucur că ai găsit părţi amuzante (cele care sunt, sper!), aşa cum a fost cu siguranţă intenţia mea. Hard SF-ul are reputaţia de a fi încrâncenat şi morocănos probabil pentru că modul epic tinde să-şi înăbuşe umorul. Dar, aşa cum am menționat mai devreme, sunt un mare fan al naraţiunilor detectiviste, iar umorul este prezent chiar şi în cele crâncene romane polițiste. Elmore Leonard poate fi foarte amuzant. Romane polițiste presupuse a fi grave ale lui Michael Dibdin sunt cel puţin la fel de amuzante ca o mulțime de cărţi pe care le-am citit, care sunt considerate a fi pline de umor. Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să scriu o carte care ar fi de interes doar pentru tocilari la fizică aşa cum sunt eu, iar umorul este o modalitate de a crea un acces vast unui public mai larg spre o carte. Reproşul principal adresat SF-ului modern de soţia mea este că acesta are atât de puțin umor. Ea n-are o formaţie ştiinţifică, nu este deosebit de interesat de hard SF, aşa că iau în considerare ce spune ea. Şi nu sunt singur în această privinţă, desigur – romanele din seria  „Culturii” lui  Iain Banks sunt de multe ori foarte amuzante. Banks știe exact cât de departe să împingă umorul.

Nick Gevers: În „Revelation Space“, personajele feminine sunt mult mai simpatice şi deştepte, decât cele masculine care par a fi induse în eroare sau osificate. Reflectă acest lucru un grad de feminism din partea ta, sau este ceva accidental?

Alastair Reynolds: Așa cum am spus, eu sunt un tipic stângist cititor al cotidianului TheGuardian, așa că am tendința de a avea ceea ce eu cred ca s-ar putea numi simpatii feministe. Dar cred ca echilibrul pe care l-ai observat în „Revelation Space“ este accidental. Pericolul, desigur, este să creezi personaje feminine care sunt, în atitudine şi motivaţie doar personaje masculine cu nume feminine. Asta e o chestie în privinţa căreai trebuie să fii foarte precaut, pentru că nu vei evolua literar în cazul în care personajele tale feminine sunt doar travestiţi, obsedate de puşcoace şi caft precum stereotipicele personaje masculine.

Nu cred că am creat până acum un personaj feminin foarte puternic dar este cu siguranţă  cred că e ceva pentru care merită să te strădui. Una dintre cele mai frecvente critici cu privire privind hard SF-u este că nu este interesat de personaje, dar pe mine personajele mă interesează cu adevărat.

Nick Gevers: O proză de mai mici dimensiuni dar destul de importantă în canavaua istoriei tale viitoare, „The Great Wall of Mars”, descrie unul dintre cele mai interesante portrete din cadrul SF-ului a aşa-numitei „minţi de stup”, societatea Conjoiners-ilor ;  protagonistul, Clavain, este un individualist convertit de ei. Simți cu adevărat că modelul Conjoiner are posibilități, sau Clavain nu face altceva decât să schimbe un set de iluzii cu altul?

Alastair Reynolds: Nu știu! Sunt încă foarte fascinat de Clavain ca personaj și vreau să explorez ceea ce se întâmplă cu el după ce devine Conjoiner. Clavain e un soi de Sean Connery grizonant. Sunt, de asemenea, interesat de personajul Galianei, femeia care-l convinge. Parte din strategia din spatele povestirii ăsteia, a fost pentru mine sforțarea să explorez universul Conjoiners-ilor în detaliu mai mare decât o făcusem înainte, așa încât să-i pot aduce în scenă într-un alt roman. Știam că vroiam să creez o societate în care apare o minte-stup, altceva decât banalul dar înfiorătorul decor a la Midwich, ceva cu un pic mai multă profunzime.

Nick Gevers: „Chasm City” contrastează destul de puternic cu „Revelation Space“, chiar dacă acţiunea are loc în cadrul aceluiaşi viitor ; în timp ce romanul anterior a fost o grandioasă operă spaţială, „Chasm City” are mult mai mult atmosfera unui thriller şi decor cyberpunk (în afara liniei secundare a acţiunii înfăţişându-l pe Sky Haussmann). De ce această schimbare ?

Alastair Reynolds: Este destul de dificil să rememorez perioada când am început „Chasm City”, dar cred că există două, eventual trei motive pentru această schimbare. Tocmai terminasem „Revelation Space” şi trimisesem manuscrisul editurii și, deși am scris câteva povestiri imediat după aceea, încă nu mă simţeam pregătit să mă scufund din nou într-o altă grandioasă operă spaţială, cel puțin nu una evoluând mai mult sau mai puțin pe aceleași linii ca „Revelation Space”. Pe de altă parte, am vrut să continui explorarea aceluiași univers, așa că am căutat un mod care să-mi permită să fac asta și totuși să simt că păşeam pe un teren nou. Noțiunea de a crea un thriller noir mă atrăgea puternic, având în vedere dragostea mea pentru romanele polițiste. Ai dreptate reținând că intriga secundară punându-l în scenă pe Sky Haussmann este partea cărții care se aseamănă cel mai mult cu “Revelation Space”, desigur – dar chiar și atunci, este mai întunecată şi mai low-tech decât orice parte din romanul anterior.

Al treilea motiv, care poate să nu fi fost un factor conștient la acea vreme, a fost că nu era bine să scriu ceva asemănător după „Revelation Space”. Aş fi fost în pericol să fiu caracterizat ca un autor care nu e în stare decât să scrie opere spațiale de un anumit tip. Dar dat fiind faptul că nu am avut un contract pentru aceste cărţi în momentul când am început să scriu „Chasm City” – și nici vreo speranţă de semnare a unui contract la orizont – n-aş vrea să supraestimez răstimpul de reflecţie privind decizia mea. A fost în bună măsură un capriciu într-o o zi când am început să scriu ceea ce am crezut că ar fi oricum doar o nuvelă.

Nick Gevers: Sky’s Edge, planeta unde începe acțiunea romanului „Chasm City”, este angajată într-un război civil care a început chiar înainte de sosirea coloniștilor, pe acele nave generaționale. Și Sky’s Edge este o lume cu nişte forme de viaţă remarcabilă, “şerpii” sau hamadriadele. Există tema păcatului originar în „Chasm City”? Este Sky’s Edge un Eden corupt?

AR: Este o idee frumoasă, dar – cu excepția cazului, desigur, este din nou ceva inconștient – nu-mi amintesc să-mi fi trecut prin cap în timpul scrierii romanului. Unul dintre lucrurile pe care făc atunci când mi se blochează inspirația, sau când doar încerc să-mi aranjez detaliile în cap, este să desenez. Şi creionez nave, orașe, personaje, diverese forme de viață, juxtapunându-le până când ceva rezonează. „Şerpii” au răsărit dintr-o schiţă. Dar păcatul – dacă nu păcatul originar – este în mod clar o temă majoră a cărții. Dacă ar fi să selectez o temă centrală, este aceea de a stabili ce fel de păcat se poate răscumpăra prin acțiuni ulterioare, și care nu.Asta nu-i o întrebare SF, desigur – dar dacă adaugi ca ingredient o viaţă foarte lungă, devine o întrebare SF. Dacă ai făcut ceva groaznic când ai fost tînăr- un act premeditat  – cât timp ar trebui să trăieşti înainte ca suma tuturor acțiunilor tale pozitive de mai târziu să depășească acel act monstruos ? Un secol? Un mileniu? Sau oricît ai trăi tot nu s-ar izbăvi ?

Nick Gevers: Cât de ușor a fost să creezi un protagonist ca Tanner Mirabel care este un ciudat amestec de moral și amoral?

Alastair Reynolds: Acestea sunt personajele care mi-au plăcut întotdeauna, ficţional vorbind desigur. Bănuiesc că e valabil pentru cele mai mulţi dintre scriitori şi cititori. Am abordat personajul Tanner Mirabel în modul în care o fac cu cele mai multe dintre personajele mele, începând cu o primă schiţă în care personajele sunt delimitate sumar.

Am început să conturez personajul Tanner aşa cum fac şi cu restul personajelor mele, începând cu un bruion prin care configurez câteva caracteristici.

Cu fiecare schiţă făcută încerc să le diferențiez şi să le rotunjesc un pic – personaje pe care le poţi exhiba şi care au un pic de conflict interior. Pe măsură ce scrierea la „Chasm City” progresa, am descoperit că personajul lui Tanner devenea din ce în ce în ce mai amoral pe măsură ce adevărul evenimentelor se dezvăluia. Ar trebui să adaug că romanele poliţiste mi-a furnizat o mulţime de modele în privinţa inspiraţiei, deci Tanner nu a fost un caz de materilizare a acestui personaj pur şi simplu din aer, ci de transplantul unui arhetip dintr-un gen în altul. Tanner este un amalgam al mai multe zeci de protagonişti ai naraţiunilor detectiviste – Dave Robicheaux a lui James Lee Burke este acolo, cred, din moment Tanner are un simț vizual deosebit, și, deși el este laconic în relațiile sale cu celelalte personaje, are o bine dezvoltată voce interioară. Matt Scudder, de asemenea, personajul romanelor lui Lawrence Block. Tanner este un fost soldat – o mulțime de protagonişti (și scriitori) din romanele poliţiste au experienţa războiului din Vietnam, desigur, aşa că există un fond comun.

Nick Gevers: Chasm City este un oraş bolnav, o utopie degradată la extrem. Ce a inspirat expresiva ta interpretare a acestei localizări deformate?

Alastair Reynolds: Nu pot, şi nici nu pretind vreo originalitate în ceea ce priveşte Chasm City – este doar o vastă fuziune a tuturor purulentelor orașe fictive care mi-au plăcut. Nimic prea surprinzător, aşadar: Los Angeles-ul din „Blade Runner”; Mega City-ul lui Judge Dredd ; Radiant City din benzile desenate ale domnului X… alte zeci. De asemenea, Port Talbot, oțelăriile de mai jos de autostrada M4, unde familia mea locuieşte încă în Ţara Galilor. Noaptea e cea mai uimitoare privelişte –  kilometri de gigantice coşuri iluminate, eructaţii de fum şi flăcări. Destul de ciudat, chiar am auzit că viziunea lui Ridley Scott despre Los Angeles-ul din „Blade Runner” a fost inspirată de Port Talbot, asa ca totul e circular în cele din urmă.

De altfel, cred că acum arhetipul metropolei degradate definitiv este fără îndoială, Noul Crobuzon, zugrăvit de China Mieville în „Perdido Street Station” (Staţia Perdido). Nu am citit cartea, până la corectura manuscrisului „Chasm City”, şi mă bucur că nu am făcut-o, cred că aş fi dat în disperare.

Nick Gevers: Ar fi corectă o descriere a Chasm City-ului după ciuma contopirii ca o distopie construită pe diferenţele de clasă? Există ceva din clasele biologice ale eloilor şi morlocilor lui H.G. Wells?

Alastair Reynolds: Într-un fel, da – una dintre primele mele amintiri este vizionarea fiind foarte înfricoşat a filmului „Maşina timpului”. Aşa încât dacă vreo lucrare SF mi-a influenţat scrisul, aceasta este. Deşi, la nivel conștient, nu ştiu.

Nick Gevers: „Chasm City” este în cele din urmă o istorie a falselor identităţi, a epurării straturilor de conştiinţă falsă, iar în acest sens, se aseamănă, mai degrabă în termenii tăi proprii cu seria „The Book of the Short Sun” (Cartea Soarelui Scurt) de Gene Wolfe – un scriitor pe care cu siguranţă îl admiri. Bineînţeles, tu ai terminat „Chasm City” înainte de publicarea trilogiei lui Wolfe dar în ciuda acestui fapt, există vreo corespondenţă între textul tău şi al lui?

Alastair Reynolds: Răspunsul scurt este da, din păcate. După cum ştii, „On Blue’s Waters”, primul volum al trilogiei, a fost discutat pe larg în lista de discuţii a lui Gene Wolfe. Aproximativ în acelaşi timp, am fost ocupat cu una dintre versiunile finale ale lui „Chasm City”. Nu citisem „On Blue’s Waters” în acel moment, dar a devenit repede evident din discuţia de pe listă că romanul lui Wolfe se ocupa cu o problemă similară, aceea a conştiinţei stratificate, deşi nimeni nu era tocmai sigur pentru că „In Green’s Jungles” şi „Return to the Whorl” nu erau încă publicate iar indiciile pe care Wolfe le împrăştiase în text erau ambigui în cel mai bun caz. Cu toate acestea, a fost de ajuns pentru a mă face să nu mai citesc comentariile din lista de discuţii, cel puțin pentru moment. N-am vrut să fiu deturnat de informaţiile în privinţa modului în care Wolfe a tratat subiectul şi să constat că este mai bun decât al meu, aşa că am decis să mizez pe ignoranţă.

NG: În ultimele capitole ale romanului „Chasm City”  începe să apară istoria secretă a galaxiei dezvăluite în „Revelation Space”, chiar dacă destul de oblic, de exemplu în povestea „larvelor” şi a fugii lor de „inhibitori”. Va fi această caracteristică de fundal mai bine reprezentată în viitoarele tale romane şi povestiri? Vom reîntâlni protagoniştii din „Revelation Space” şi „Chasm City” în acest context?

Alastair Reynolds: Perspectiva vastă a romanelor şi povestirilor asociate este în cele din urmă adevărata natură a inteligenţei în univers, descrise frontal în „Revelation Space” şi oblic în „Chasm City”. Va figura cu siguranţă în poveştile viitoare, şi unele vor avea acest subiect iar în altele va fi cel mult o temă vagă ascunsă undeva în fundal. Pentru că nu cunosc toate detaliile complicate ale imaginii de ansamblu, nu pot decoji încetul cu încetul strat după strat. Jumătate din distracție este pura invenţie şi creare de sens din arbitrar şi din ipoteze colaterale enunţate în poveşti anterioare. Următorul meu roman – încă fără titlu – explorează direct acest subiect, conform unor linii narative similare cu „Revelation Space”. Personajul Clavain, care a apărut în mai multe nuvele, ajunge – împreună cu câţiva prieteni – în primul rând în Chasm City şi apoi în Resurgam, pentru a investiga rezultatul evenimentelor care au avut loc în „Revelation Space”. Având în vedere cele spuse, este aproape inevitabil ca vor exista scene cu personaje care au apărut deja într-una sau alta dintre cărțile mele. Dar nu cred că Tanner va fi unul dintre personaje, cred că el a avut deja destule aventuri pentru un timp.

© Nick Gevers & Alastair Reynolds

Titlul original : „Deep Space, Deeper Revelations : An Interview with Alastair Reynolds by Nick Gevers” http://www.infinityplus.co.uk/nonfiction/intar.htm

Traducere de Cristian Tamaş

Traducerea şi postarea în revista s-au realizat cu acordul lui Nick Gevers şi Alastair Reynolds şi a site-ului Infinity Plus. Le mulţumim.

Notele traducerii :

¹ John Burnheim a fost profesor de filosofie generală la University din Sydney, Australia.

În studiul său intitulat, “Is Democracy Possible?” (1985), John Burnheim a utilizat termenul „demarhie” (creat de Friederich A.Von Hayek în “Law, Legislation and Liberty”, 1973) pentru a descrie un sistem politic fără birocraţie statală bazat pe grupuri de decizie selectate aleatoriu dintre cetăţeni.

² “Conjoiners” sau “Conjoined” (peiorativ numiţi păianjeni) sunt o facţiune descrisă de Alastair Reynolds în textele sale. Aceştia folosesc tehnici de amplificare a intelectului în scopul avansarii capacităţilor mentale.Scopul acestei facţiuni este de a crea o minte de grup (“minte-stup”) prin contopirea conştienţei tuturor membrilor facţiunii.

Alastair Reynolds – “Epuizarea SF-ului” (traducere de Cristian Tamaş)

Alastair Reynolds  – “Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz(Diamond Dogs. Turquoise Days : Tales from the Revelation Space Universe, 2003)

traducere de Adriana Moşoiu, colecţia Nautilus, editura Nemira, 2008

Alastair Reynolds – “Prefectul(The Prefect, 2007)

traducere de Mihai-Dan Pavelescu, colecţia Epsilon, editura Trei, 2012

Approaching Pavonis Mons by balloon : The blog of SF writer Alastair Reynolds

Alastair Preston Reynolds (născut în 1966, Barry, Wales, Marea Britanie) este unul dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani de science fiction. A studiat fizica şi astronomia la Universitatea din Newcastle, Anglia. Doctorat în fizică la Universitatea St Andrews, Scoţia. A lucrat ca fizician şi astronom (între 1991 şi 2004) la European Space Research and Technology Centre (Noordwijk, Olanda), o filială a ESA (European Space Agency). După 2004 devine scriitor profesionist.

A debutat în iunie 1990 în revista britanică Interzone cu povestirea „Nunivak Snowflakes”. Au urmat povestirile „Dilation Sleep”, (septembrie 1990, Interzone nr.39), „A Spy in Europa” (iunie 1997, Interzone nr.120),  „Galactic North” (iulie 1999, Interzone nr.145) iar primul său roman, „Revelation Space” a fost publicat în anul 2000.

Este laureat al Premiului BSFA 2001 pentru romanul „Chasm City”, al Premiului Sidewise for Alternate History pentru povestirea „Fixation” şi al Premiului japonez Seiun pentru povestirea „Weather”.

Nominalizări la Premiile Hugo 2011 pentru nuvela „Troika”, la Premiile BSFA pentru romanele „Absolution Gap” şi „The Prefect”, trei nominalizări la Premiul Arthur C.Clarke pentru romanele „Revelation Space”, „Pushing Ice” şi  „House of Suns”.

Site-ul lui Alastair Reynolds este www.alastairreynolds.com

Bibliografie

Romane

Seria Poseidon’s Children

Blue Remembered Earth, 2012

On The Steel Breeze

Seria Revelation Space

Revelation Space”, 2000

Chasm City”, 2001

Redemption Ark”, 2002

Absolution Gap ”,  2003

The Prefect” (Prefectul), 2007

Alte romane :

Century Rain”, 2004.

Pushing Ice”, 2005.

House of Suns”,  2008

Terminal World”, 2010

Culegeri de povestiri :

Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz(Diamond Dogs, Turquoise Days: Tales from the Revelation Space      Universe, 2003), traducere de Adriana Moşoiu, editura Nemira, 2008

Zima Blue and Other Stories”, 2006

Galactic North”, 2006

Deep Navigation”, 2010

1596 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.