REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Scriitorii despre scris

Scriitorii despre scris

gillian polack • 13:10 - 02.01.2012 • 

Un interviu cu autoarele australiene K.J. Bishop, Tessa Kum şi Deborah Kalin

Introducere
Am avut marea şansă de a lucra la o antologie numită „Baggage” împreună cu K.J. Bishop şi Tessa Kum, două scriitoare australiene de ficţiune speculativă. Primul roman al lui Kirsten Jane Bishop, uimitorul  „The Etched City ”( „Oraşul gravat”, trad. rom. Mihai Samoilă, Mircea Pricăjan, Editura Tritonic, 2006 ) a fost nominalizat atît pentru Premiul World Fantasy, cît şi pentru Premiul British Fantasy şi a obţinut Premiile William L. Crawford Fantasy Award 2004 şi Ditmar 2004. Tessa Kum a colaborat recent cu Jeff Vandermeer pentru volumul „Halo”. „Bagagge” este antologia mea şi are şi relevanţa faptului că mi-a dat ocazia de a avea o discuţie cu scriitori australieni care spun lucruri interesante despre bagajul cultural pe care-l avem cu toţii. Antologia va intra în discuţie pentru că a fost ceea ce a determinat începutul discuţiei, dar de fapt aceasta este o conversaţie despre scris între trei scriitori cu unele intervenţii ale mele. Trei scriitori? Am rugat-o pe Deborah Kalin (de asemenea, o valoroasă  scriitoare  australiană de ficţiune speculativă) să ni se alăture. Deborah, după cum veţi vedea, a intervenit ceva mai tîrziu.

Am cerut celor trei autoare nişte elemente biografice, dar nu prea m-au luat în serios. Poate că ar fi trebuit să le fi cerut biografiile la începutul discuţiei noastre, înainte ca întreaga lor seriozitate să se fi  epuizat?

K.J. Bishop : „Atunci cînd nu scrie, K.J. Bishop îngrijeşte un palmier de interior, care ar trebui să fie în aer liber. Dacă cineva a auzit de un pesticid bun, Kristen ar ruga să fie informată”.

Tessa Kum spune despre ea însăşi , „Tessa Kum nu spune altceva decît nimicuri şi prostii. Ascult-o, dacă doreşti, dar nu o lua în serios, şi nu te aştepta ca ea să te ia în serios. Pentru a-l cita pe Oscar Wilde, cuvintele sînt prea importante pentru a fi luate în serios”. Deborah Kalin a declarat, „Deborah Kalin ar dori o cabină TARDIS, vă rog.”

Gillian Polack: Avînd în vedere că începem iniţial discuţia doar cu voi două, cred că putem demara referindu-ne la antologia „Baggage” .  Acest interviu nu va fi despre „Baggage”,  ci  despre voi ca scriitoare. „Baggage” m-a făcut să mă gândesc la voi ca fiind oameni deosebit de interesanţi şi relevanţi pentru a vorbi despre bagajul cultural iar răspunsurile voastre la solicitarea mea de povestiri,  au fost atît de personale şi v-aţi referit la probleme importante în textele voastre. Vă rog să nu vă limitaţi la antologia „Baggage” sau la noţiuni culturale sau la  problematica feminină. Cu alte cuvinte, dacă cineva spune ceva şi doriţi să interveniţi  sau să vă expuneţi opiniile, chiar vă rog să vă exprimaţi punctul de vedere.

O întrebare bună pentru a începe interviul este de ce a fost atît de dificil de a scrie aceste povestiri ?

K.J. Bishop: Eu nu sînt un scriitor obsedat de probleme. În mod normal, scrisul meu începe cu personajele şi acestea îşi introduc propriile lor probleme şi teme. Aflu despre direcţia scrisului pe măsură ce înaintez.  Deci a fost un pic dificil să încep cu o temă anume. Şi mai ales cu o temă atît de lunecoasă.

Tessa Kum: Presupun că în acelaşi mod precum Kirsten nici eu nu mă consider un scriitor obsedat de anumite teme, deşi ar fi mai corect să spun că nu mă pot considera a fi un asemenea scriitor în timp ce scriu despre o anume problemă sau temă.

Asta s-ar putea explica prin faptul că nu am încredere în mine ca scriitor. Ei bine, parţial. Cine are ? E mai mult pentru că nu am încredere în mine că aş putea şti orice subiect suficient de bine pentru a enunţa apoi o opinie competentă, să nu mai vorbim de vreo declaraţie publică care ar atrage o judecată. Una e să emiţi o opinie în particular şi alta e s-o mediatizezi şi să te aştepţi ca oamenii să asculte. Acest lucru necesită cojones. Şi eu n-am aşa ceva. Dar asta nu înseamnă că nu am nimic de spus, şi chiar dacă nu pot să sufăr să fiu auzită, cui nu-i place să fie auzit ?

Să fii auzit înseamnă pentru mine s-o iau înainte . Înainte de a-mi face griji despre asta trebuie să pregătesc ceea ce am să spun, şi asta necesită o mulţime întreagă de trucuri şi paşi complicaţi de dans şi prestidigitaţie a minţii.

Premisa povestirii mele din „Baggage” a apărut atunci cînd mi s-a propus tema dar pentru a scrie de fapt a trebuit să uit tema în întregime. Concentrîndu-mă numai asupra poveştii, am putut să scriu. Ori de cîte ori m-am oprit ca să iau în considerare strategia globală, atît cea a personajelor cît şi cea a naraţiunii, implicaţiile şi posibilele consecinţe m-au oprit din drum… a lăsa deoparte resorturile personajelor a fost extrem de dificil, avînd în vedere natura protagonistului.

Gillian Polack: Permiteţi-mi să pun o întrebare mai personală. Cum vă creaţi personajele ? Le asamblaţi bucată cu bucată, le descoperiţi, sau apar pe deplin formate ca Venus Anadyomene?

Şi eu scriu de asemenea, pornind de la personaje. Unul pare că mă ademeneşte chiar acum să cumpăr antichităţi. Personajul nu va utilizabil luni de zile, poate ani, dar cu siguranţă că se formează în mintea mea. Altele apar doar în timp ce scriu, deci situaţia cheamă personalitatea potrivită (sau nepotrivită). Cu alte cuvinte, pentru mine, nu există reguli.

Deborah Kalin: Iniţial, atunci cînd Tessa m-a îndemnat să mă alătur acestei conversaţii i-am spus că mi-ar plăcea, dar cu avertismentul că nu ştiam cu ce aş fi în măsură să contribui  şi Tessa a fost cea care mi-a amintit de personajul meu Matilde [Gillian Polack: personajul principal din romanele lui Deborah Kalin, „Shadow Queen” şi „Shadow Bound”] de patrimoniul cultural individual al acestui personaj  şi modul în care nu numai că determină intriga, dar o şi conduce, atît în interiorul orizontului evenimenţial cît şi în afara acestuia. Deci, cred că vreau să spun că sînt cu siguranţă unul dintre acei scriitori care constată că există probleme în versiunea revizuită, mai degrabă decît în schiţa acesteia!

În ceea ce priveşte găsirea unui personaj, faptul că nu există nici o regulă este probabil cea mai bună descriere a procesului pe care voi fi vreodată capabilă s-o ofer. Nu pentru că ar fi ceva deosebit de elocvent  – e prea vast pentru aşa ceva – ci pentru că orice încercare de a restrînge o descriere la specificitate conduce la ignorarea părţilor din proces. Este cu siguranţă ceva organic: Eu de obicei, îmi încep povestirile cu un personaj care are o problemă sau care e în postura de a suferi o consecinţă cumplită şi a afla motivul de ce este aşa şi ceea ce se întîmplă este la fel de important ca descoperirea personajului şi descoperirea intrigii. Sînt imposibil de descurcat.

Aproape toate poveştile mele sînt de la dificil la imposibil de a fi scrise. Îmi place să mă smiorcăi că nu ştiu cum se va desfăşura intriga în avans, dar de fapt cred toată chestia are mai mult de a face cu zămislirea poveştii din zonele mele sufleteşti personale şi private, hrănindu-se cu ceea ce simt şi alăptîndu-se şi despre care probabil n-aş vorbi niciodată în public. Scriitorii se ocupă cu enigmele şi ghicitorile şi contradicţiile, străduindu-se „să deschidă o venă”, aşa cum se spune şi să capteze ceva ceea ce nu neapărat trebuie făcut public în scopul de a crea o scriitură valoroasă, şi în acelaşi timp, lucrînd din greu, netezind şi şlefuind. Reconcilierea acestor dorinţe  opuse, cum a subliniat Tessa, necesită o adevărată prestidigitaţie a minţii (e o sintagmă grozavă !), în special în timpul fazei iniţiale a proiectului.

Cît priveşte opinia lui Kirsten,  şi eu cred că a începe cu o temă mai degrabă decît cu un personaj, e ceva înşelător. Am fost solicitată să scriu o povestire pe o temă dată, şi mi s-a părut extrem de dificil să concep firul narativ. Mi-a luat mult timp, şi am bîjbîit prin destule false începuturi pentru a găsi un personaj care să se potrivească atît cu tema cît şi cu ceea ce am vrut să spun.

K.J. Bishop: La fel ca Deborah, nu pot preciza cu uşurinţă modul în care pot descopăr personajele. E vorba de emoţia unei vieţi undeva: un nume, o imagine, o propoziţie îmi apar în minte numai Dumnezeu ştie de unde, şi-mi dau seama că se înfiripă ceva sau cineva. Pot determina  personajele să se potrivească unui scop, dacă sînt nevoită, şi acestea prind viaţă sau nu, dar prefer metoda descoperirii.

Gillian Polack: Voi toate m-aţi făcut să mă gîndesc la o grămadă de alte întrebări. Le voi menţiona pe toate, dar este posibil să nu doriţi să răspundeţi la toate. Sper că o veţi face, desigur, pentru că ar fi relevante pentru cititori.

Toate aţi menţionat în momente şi în locuri diferite o modalitate foarte personală în ceea ce priveşte scrisul. Cu toate acestea, toate scrieţi ficţiune speculativă. Cum funcţionează asta pentru voi ? Cît de multe nopţi nedormite v-aţi petrecut petrecut înjurîndu-i pe editorii incompetenţi ? Mai specific, a fost natura speculativă a ficţiunii voastre motivul pentru care aţi fost capabile să vă ocupaţi de nişte  probleme pe care le-aţi simţit aproape de sufletul vostru ? Tessa a menţionat (Tessa, a fost fie în postfaţa ta din antologia „Baggage” sau pe blogul tău) că nu a identificat soluţii la problemele pe care ea şi le-a pus prin intermediul ficţiunii. Kirsten şi Deborah, aveţi experienţe similare? Tessa, ce părere ai la un an după această experienţă ?

Unii editori facilitează acest fel de abordare prin  întrebări mai mult decît alţii? Sau procesul scrisului vă aparţine exclusiv cînd e vorba de aspectele fundamentale ale textului  şi editorul ajută doar cu ceva şlefuiri finale ?

K.J. Bishop: Ficţiunea speculativă pe care o scriu tinde să fie un fel de vis în stare de trezie. S-ar putea să nu-mi dau seama de asta cînd scriu. Subconştientul împinge doar materiale prin intermediul mîinilor mele, şi îmi dau seama mai tarziu, uneori, mult mai târziu. Poate că partea fantastică crează un soi de înveliş plăcut în jurul unui material care altfel n-ar fi deloc plăcut de scris. E placarea cu aur a căcatului.

N-am avut niciodată un editor incompetent, astfel încît nu mă pot lăuda cu  nopţi nedormite . Editorii cu care am colaborat, în măsura în care îmi amintesc, au fost implicaţi mai mult în aspecte de structură şi exprimare mai mult decît orice altceva.  Au avut tendinţa să lase în rsponsabilitatea mea conţinutul, cel puţin aşa cred. Trebuie să recunosc că nu am amintiri foarte clare în privinţa  scrisului şi montajului final.

Problema care m-a frapat – poate cumva într-un mod lateral – este felul în care femeile din Australia pot fi subtil reduse la tăcere şi deformate de ideologia culturală dominantă. Şi am reflectat asupra acestui subiect numai din propria mea perspectivă, cea anglo-australiană, fără să iau în considerare perspectiva masculină – a modului în care şi bărbaţii sînt supuşi presiunii de a urma un scenariu prestabilit reprezentînd într-un mod ortodox ideologia mai sus menţionată. Nu ştiu dacă am sau nu dreptate cu privire la reducerea la tăcere, ideologia culturală  prestabilită şi dominantă există, evident, şi oamenii pot fi prinşi în aşa ceva, sau se pot simţi izolaţi prin refuzul sau incapacitatea de a le urma. Există o soluţie pentru asta? Nu ştiu.

Deborah Kalin: Pentru mine, ficţiunea speculativă este un vehicul perfect pentru examinarea jocului comportamentelor umane, fără a fi neapărat conflictual în ceea ce priveşte mesajul. Ştiu că în anumite momente am renunţat la vizionarea unui film sau la lectura unei cărţi, pentru că ştiam că în ambele situaţii voi fi martora unor „drame existenţiale”,  potenţial chinuitoare, şi eram pur şi simplu prea obosită din cauza situaţiilor  şi dramelor din viaţa mea de zi cu zi ca să mai asist şi la ale altora. Ficţiunea speculativă, cu toate acestea, apare îmbrăcată ca o aventură, cu promisiunile unei lumi subtil sau radical diferite de cele ale realităţii mundane şi apoi dintr-o dată îşi înfige cuţitul în tine. E ficţiune furişătoare !  Poate modifica normele lumii obiective, dar cred că pur şi simplu scoate în evidenţă singura constantă dintre realitate şi ficţiune, şi anume inima şi mintea omului.
Nu ştiu dacă asta face mai uşor sau nu pentru mine să scriu despre chestii personale,…dar nu cred. Modalităţile de construcţie narativă şi reflecţia la vraja cuvintelor, ajută, dar vin mai tîrziu, în timpul revizuirii şi procesului de montaj, nu în timpul procesului scrierii.

Tessa Kum: Este interesant faptul că voi trei aveţi tendinţa de a lăsa povestirea în derivă şi totuşi aveţi încredere că povestea se va revela chiar dacă vă lasă să rătăciţi orbeşte pentru o lungă perioadă de timp. Fără a cunoaşte sfîrşitul eu nu pot să începe să scriu. Trebuie să ştiu încotro mă duc, indiferent de modul în care ajung în cele din urmă acolo. Probabil că aveţi încredere în subconştientul vostru mai mult decît mine, atît în ceea ce priveşte direcţia în care vă va conduce cît şi în privinţa calităţii.
Sînt de acord atît cu Kirsten cît şi cu Deborah că ficţiunea speculativă oferă o punte comună pentru creator şi consumator, una care oferă iluzia distanţării de un subiect conflictual. Nu este vorba despre a evita problemele discutate, aşa cum o implică termenul „escapism”, ci despre a găsi un mod diferit şi savuros de abordare a acestora. În final, problemele se confruntă, indiferent de modul lor de travestire.
Din păcate sau prosteşte, am refuzat această tehnică utilă atunci cînd am ales de a-i da protagonistei din  „Acception” [Gillian Polack: povestirea Tessei Kum din antologia „Baggage”] numele meu, moştenirea mea culturală  şi toate zorzoanele ce-mi însoţesc viaţa.
Chestia aia cu prestidigitaţia minţii este că funcţionează numai dacă nu recunoşti că o faci. De la început această poveste a fost centrată pe tema bagajului cultural şi n-am  putut să mă prostesc singură că scriam cu alt scop în minte, ceea ce a rezultat prin impulsul hiper-activ de a-mi expune orice vulnerabilitate şi de a mărturisi cele mai intime lucruri despre modul în care mă văd eu însumi,  tîrîndu-mă într-un vîrtej dezorientat al onestităţii, ceea ce a însemnat în cele din urmă că nu am putut introduce propriile mele probleme şi opinii într-un personaj fictiv.

Podul are acelaşi efect indiferent de ce parte îl abordezi.

Precum Kirsten, am fost conştientă de toate aspectele pe care era clar că nu le puteam rezolva . M-am tot fîţîit între versiunile proiectului în încercarea de a acoperi totul, anticipînd ceea ce va fi criticat şi încercînd să atenuez acest lucru. Abordarea mea a devenit confuză în privinţa cerinţelor narative (este foarte uşor s-o faci cînd scrii despre sinele tău teoretic). În cele din urmă, a cîştigat naraţiunea.  Ea ştia de ce avea nevoie şi poveştile au obiceiul de a nu da nici o atenţie la ceea ce doreşte scriitorul.
Interesant, introducînd pe cineva atît de asemănător cu mine într-o povestire pe care am fost capabilă s-o născocesc printr-o  prestidigitaţie diferită a minţii, mă duce la gîndul că personajele pot fi foarte bine alter ego-uri ale mele ; m-am păcălit scriind ficţiune despre opiniile mele. Tessa din povestire a primit destul de mult din mine pentru a permite relaxarea eului meu într-o naraţiune şi la finalizarea proiectului am fost satisfăcută iar Tessa cea ficţională nu-mi mai semăna de loc. Ei, bine… Pînă la un punct. Poveştile noastre nu poate fi nimic altceva decît esenţa noastră filtrată şi deformată. (… am început să bat cîmpii.)

K.J. Bishop: De obicei, am o idee, destul de devreme, despre modul în care trebuie să se încheie textul. Pot avea cîteva posibilităţi în minte. Ceva trebuie să fie acolo, chiar dacă se dovedeşte a fi un miraj care acoperă altceva.

Gillian Polack: Kirsten a menţionat subiectele ideologiei culturale dominante şi ale condiţionării prin reducerea la tăcere a femeilor. Mi-ar plăcea să aud mai multe despre aceste lucruri din perspectiva voastră. Fiecare dintre voi îşi aduce bagajul cultural propriu. Deborah, primul tău roman este tot despre tăcere, într-un fel  iar povestirea  Tessei Acception este despre lupta împotriva tăcerii. Şi problemele femeilor apar în toate textele noastre, pur şi simplu din cauza sexului nostru. Tessa, cum a-i scos-o la capăt cu Halo? Kirsten, ce putem spune despre cultura din „Oraşul gravat” ? Există atît de multe întrebări atunci când vine vorba despre ideologia culturală dominantă şi modalităţile de a reduce femeile la tăcere. Sînt subiecte de asemenea foarte greu de abordat. Şi sînt foarte importante. Acestea au fost motivele pentru care am vrut să fac această antologie, „Baggage”, înainte de toate, iar propria mea ficţiune este aproape obsedată de aceste probleme. Contează cu adevărat pentru mine. Ce înseamnă acestea pentru voi ?

K.J. Bishop : Raule trebuia să fie oarecum redusă la tăcere şi înăbuşită ca personaj  cineva care a fost într-o poziţie respectată în cultura ei, dar a fost marginalizată ca imigrant. Şi ce s-a întîmplat a fost că ea într-adevăr a fost redusă la tăcere, nu am mai putut-o auzi în capul meu şi am avut probleme cu găsirea firului poveştii ei. Cred că a fost vorba un eşec al imaginaţiei sau al lipsei de energie din partea mea. Poate că s-a întîmplat pentru că povestea ei a fost prea banală şi semăna prea mult cu viaţa reală. Nu am găsit o modalitate de a face interesant ceea ce scriam, şi nu am văzut că de fapt încercam să mă sustrag datoriei de a scrie. Realizînd că aceasta m-a făcut să mă întreb cît de mult are de a face plictiseala sau cu  reducerea la tăcere  – poate că nu are nimic, sau poate noi credem că avem dreptul de a fi plictisiţi cu şi de personajele care nu sunt sexi sau violente sau nu creează vreo senzaţie epidermică.

Tessa Kum: Colaborarea la volumul „Halo” a fost echivalentul unei revelaţii. În realitate, presupunerea că mă pricep la jocurile video m-a oprit de la a contesta orice fel de aşteptări în privinţa acestei culturi. E o lene inconştientă, care reprezintă cea mai mare parte a permanentelor inegalităţi ale lumii. Sînt o cioară bătrînă care acceptă ceea ce este. Jeff [Gillian Polack:  colaboratorul ei, Jeff VanderMeer] era un novice dar nu i-a fost frică să întrebe, „Dar de ce ?” Se gîndea chiar la nişte personaje feminine aflate în poziţii de conducere şi cît se poate de multi-culturale posibil. Eram pe punctul de a furaja fanii cu exact ceea ce ei aşteaptă; tipi anglo duri jucîndu-se de-a tipii anglo duri. Pentru că ştiu cum sînt majoritatea jucătorilor m-am temut că-mi voi atrage mînia lor considerabil mai mult decît Jeff. Asta este cu diferenţierea bagajului cultural la joacă.

(Jeff a fost oarecum luat prin surprindere de cît de multi-culturală am putut ajunge, pentru că fiind din Melbourne înţeleg mult mai bine ce înseamnă lumea ajunsă un ghiveci internaţional, mult mai mult decît el care provine dintr-un orăşel. Numele grecesc foarte simplu şi scurt şi uşor de pronunţat pe care l-am introdus în poveste, l-a bulversat complet. Aşa-i cînd te joci cu bagajul cultural.)
Deborah Kalin: În privinţa rătăcirii,  oh, rătăcesc într-adevăr. Uneori, cu absolut nici un fel de direcţie în minte. Tessa este adesea îngrozită de obiceiul meu de a scrie atît fără o schiţă cît şi fără o ordine cronologică. Poveştile mele sînt mai degrabă nişte puzzles. Asta am pus împreună în întuneric. Cu o singură mînă.

Tăcerea… Matilde este cu siguranţă un personaj redus la tăcere. E tînără, fără experienţă şi e singură în tabăra duşmană. Singura ei resursă este ea însăşi. Am vrut să explorez un personaj care e înghesuit într-un colţ  şi refuză să cedeze. Ceea ce am descoperit cu adevărat interesant despre ea este că ea îşi foloseşte slăbiciunile,  mai degrabă decît puterile, folosind faptul că este în mod constant subestimată de către cei din jurul ei şi transformă aceasta într-un avantaj. Ţipătul nu este singura modalitate de combatere a tăcerii.

Matilde îşi pierde felul de a fi  – mai ales atunci cînd sucombă sindromului Stockholm, ceea ce a fost cu siguranţă o problemă care nu mă aşteptam să apară cînd am început să scriu romanul. A fost o chestiune foarte dificilă de a scrie şi în acelaşi timp de a portretiza (reacţiile cititorilor au variat enorm) şi ca toate problemele dificile, n-a existat nici o soluţie.

Gillian Polack: N-aş obiecta la cîteva gînduri în privinţa direcţiei scrisului vostru, asta pentru a încheia.

K.J. Bishop: Indiferent de direcţia scrisului meu, atîta timp cît scriu este fascinant. Nu încerc să-mi dau seama încotro se duce – ar semăna prea mult cu pariul la o cursă de cai. Lucrez permanent la diverse chestii dar nu ştiu care dintre ele va ajunge la linia de sosire, ce să mai pomenim de întîietate.
Tessa Kum: Nu ştiu unde încotro mă duce scrisul meu, sau unde-l duc eu. Aceasta este o lipsă voită de prevedere din partea mea. Încă nu am o carieră de scriitor, deşi există momente ocazionale în care se pare că aş avea. Atîta timp cît pot evita mercantilizarea scrisului meu, şi pot fi în totalitate indulgentă cu ceea ce scriu şi cînd scriu, probabil nu voi avea o asemenea carieră. Ambiţiile mele sînt înrădăcinate în scrisul meu, şi scrisul meu este speriat de ambiţiile mele. Mai multă prestidigitaţie a minţii. (Mai are oricine altcineva impresia în urma acestei discuţii că scriitorii sînt deosebit de buni la incapacitatea selectivă de autoconştientizare ?)

Pentru a încheia  tema bagajului cultural; nu a existat nici o soluţie în povestea mea, nici măcar un indiciu . Aşa cum a fost prezentată, nu este cea mai veselă imagine, dar nici n-o văd ca fiind cea mai sumbră. Oamenii schimbă culturile, culturile schimbă oamenii  şi acest lucru este perpetuu. A găsi o soluţie implică o rezolvare statică după care ce se întîmplă ? Am mai înfipt un ac într-un insectar. Specia umană nu este atît de simplistă, atît de statică  şi nu avem o memorie genetică pe care să ne bazăm. Ca specie ne repetăm greşelile şi fiecare lecţie învăţată trebuie să fie învăţată din nou de către cei care urmează. Problema îşi schimbă parametrii şi deci nu poate exista o soluţie. Există o diferenţă între învăţare şi înţelegere şi doar aşa trebuie să fie.

Deborah Kalin: E o întrebare la care este dificil de răspuns, şi cred că asta din cauză că există de fapt, mai multe întrebări diferite ambalate în ea.
Primul strat şi cel mai literal este cel al meşteşugului, cum ar fi, cam ce probleme voi aborda sau explora în viitoarele mele lucrări. Cu avertismentul pe care l-am enunţat deja adică faptul că nu sînt foarte conştientă de obiective pînă cînd am scris povestea  şi cred că este prudent să spun că textele mele vor explora întotdeauna modul în care oamenii se potrivesc sau nu lumii lor, şi a felului în care-şi utilizează existenţa pentru a a crea o lume cu care se pot identifica. De asemenea, tind spre politică în fanteziile mele, studiind modul în care oamenii acţionează şi reacţionează şi interacţionează, aşa că îndrăznesc să spun că acestea împreună cu eşecul uimitor şi persistent de a comunica, vor fi subiectele transpuse în poveştile mele în viitor. (Sînt fascinată de modul în care ceea ce spune persoana A nu este niciodată acelaşi cu ceea persoana B aude. Cuvintele diferite se dezarhivează diferit pentru toată lumea.)

Al doilea strat are mult mai mult de a face cu vicisitudinile şi capriciile industriei editoriale, ceea ce, desigur, este în afara controlului meu. Cu excepţia eforturilor mele de a crea o poveste demnă de a fi publicată, prefer să nu-mi consum timpul îngrijorîndu-mă cu privire la aspectele tehnic-comerciale, dacă un text este vandabil sau nu, dacă sincronizarea apariţiei e bună, dacă un subiect a fost deja supra-exploatat şi saturează piaţa – şi asta numai pentru că abordarea mea mă ţine mai sănătoasă.

Notă finală

Îmi vine să închei acest interviu cu propoziţia, „…şi acum o intervenţie a sponsorului nostru”. Am fost norocoasă că am editat două dintre aceste scriitoare şi am întîlnit-o pe cea de a treia on-line, prin intermediul uneia dintre editate. Ceea ce găsesc interesant e faptul că editarea creează o viziune diferită de cea a unui scriitor care a citit cartea în mod direct sau discutarea unor subiecte de interes reciproc, aşa cum am făcut noi aici. Poate că voi explora această direcţie într-o zi. Între timp, vă voi lăsa o listă . Cele mai multe dintre cărţile şi povestirile colaboratoarelor mele au fost menţionate în mod direct, altele doar în subtext. Aceasta nu este o bibliografie completă a tot ceea ce Kirsten şi Tessa şi Deborah au scris vreodată, dar este un mod bun de a începe explorarea muncii lor, pentru că aceasta merită cu adevărat să fie cunoscută.

Sumarul antologiei „Baggage

K.J. Bishop – „Vision Splendid”

Tessa Kum – „Acception”

Jack Dann – „Telescope”

Kaaron Warren – „Hive of Glass”

Yaritji Green – „Kunmanara – Somebody Somebody”

Janeen Webb –  „Manifest Destiny”

Lucy Sussex  – „Albert & Victoria/Slow Dreams”

Jennifer Fallon –  „Macreadie vs. The Love Machine”

Maxine McArthur – „A Pearling Tale”

Laura E. Goodin –  „An Ear for Home”

Deborah Biancotti  – „Home Turf”

Monica Carroll – „Archives, space, shame, love”

Simon Brown –  „Welcome, farewell”

Texte menţionate în interviu:

„Vision Splendid” de K.J. Bishop, antologia Baggage editată de  Gillian Polack (Eneit Press, 2010, Australia)

The Heart of a Mouse”  de  K.J. Bishop (Subterranean Press, January 2010)

Saving the Gleeful Horse” de K.J. Bishop (Fantasy magazine,  2010)

The Etched City de  K.J. Bishop (Prime 2003, Bantam Spectra 2004, Tor UK 2004)

„Acception”  de Tessa Kum , antologia Baggage editată de Gillian Polack (Eneit Press, 2010, Australia)

“The Mona Lisa”  de  Tessa Kum şi Jeff VanderMeer ,  Halo: Evolutions, (Tor, 2009)

Shadow Bound de Deborah Kalin (Allen & Unwin 2010, Australia)

Shadow Queen de Deborah Kalin (Allen & Unwin, 2009, Australia)

© Gillian Polack

Textul original a fost publicat pe site-ul BiblioBuffet®: http://www.bibliobuffet.com/bookish-dreaming/1291-writers-on-writing-an-interview-with-kj-bishop-deborah-kalin-and-tessa-kum-053010

Textul a fost tradus şi postat cu acordul autoarei, Gillian Polack, căreia îi mulţumim.

Traducere de Cristian Tamaş.

Kirsten Jane Bishop : http://kjbishop.net/

Tessa Kum este născută în 1981 şi provine dintr-o familie sino-australiană. Este asistent editorial la Weird Tales Magazine şi Best American Fantasy . Este absolventă a atelierului literar Clarion South. Locuieşte în Melbourne, Australia şi a călătorit în Japonia, Malaezia, S.U.A., Patagonia, China şi Tibet.Textele sale au apărut în „Halo: Evolutions”, antologia „Baggage”, „Daikaiju 3”, „ASIM” şi au fost cuprinse în antologiile australiene „Years Bests”. A fost nominalizată pentru premiul australian Ditmar. Îi plac rechinii, ceaiul fără zahăr şi somnul. Îi displac biografiile scriitorilor, cafeaua şi insomnia. Textele sale variind între mainstream şi pseudo-existenţă pot fi găsite la adresa : http://silence-without.blogspot.com . Culegerea ei de povestiri „7wishes” poate fi citită online.
În revista Nautilus i-au fost publicate interviul acordat  scriitoarei australiene Gillian Polack, „Sunt o maimuţă cu tastatură” (traducerea Cristian Tamaş) http://revistanautilus.ro/interviuri/sunt-o-maimuta-cu-tastatura/ şi eseul „Aripile albatrosului, mîinile scriitorului” (traducerea Cristian Tamaş)  : http://revistanautilus.ro/articole/aripile-albatrosului-miinile-scriitorului/

Deborah Kalin : http://deborahkalin.com/

Gillian Polack (născută pe 25 aprilie 1961) locuieşte în Canberra, Australia. Este în primul rând, scriitoare, editoare (mai ales în domeniul ficţiunii speculative) şi profesoară. A publicat două romane, numeroase povestiri şi articole şi este creatoarea universului New Ceres. Cele mai recente publicaţii ale sale sunt un roman („Life through Cellophane”, Eneit Press, 2009), o antologie („Masques”, CSfG Publishing, 2009, co-editată alături de Scott Hopkins), două povestiri şi un număr de articole. Cea mai recentă antologie a sa este „Baggage”, publicata de Eneit Press (2010). Una dintre povestirile ei a cîştigat Premiul Victorian Ministry of the Arts, iar trei dintre ele au fost (mai recent) incluse pe câteva liste de lecturi recomandate de povestiri fantasy şi SF. A fost beneficiara unei burse Macquarie Bank şi a uneia Blue Mountains, primite pentru a-i permite lucrul la un roman la reşedinţa Blue Mountains. Gillian are un doctorat în Istorie Medievală oferit de University of Sydney. S-a specializat în cercetările privind istoria alimentaţiei şi de asemenea în cea a Evului Mediu, obişnuieşte să disece scrierile altora, e fascinată de aproape orice, găteşte şi etc. În acest moment în categoria „etc.” include legendele arthuriene, cruzimea emoţională faţă de furnici şi învăţarea modurilor în care ne putem feri de boli. Are o bibliotecă de peste 6000 de volume.

Gillian Polack s-a născut la Melbourne, Victoria. A urmat cursurile şcolilor de stat locale. A studiat la  Melbourne University, unde a obţinut diploma de licenţă (summa cum laude) în Istorie, cu premiile Margaret Kiddle şi Felix Raab. Şi-a făcut lucrarea de master la Centre for Medieval Studies (University of Toronto, Canada) şi şi-a finalizat lucrarea de doctorat la University of Sydney. Mai tîrziu a obţinut acreditarea de profesor la University of New England. În prezent locuieşte în Canberra, capitala Australiei.

Povestirile şi romanele lui Polack se înscriu, în principal, în genul ficţiunii speculative. A publicat mai mult de douăsprezece povestiri, prima apărându-i în 1981. A continuat să publice până în 1987, apoi a revenit în 2004 şi continuă să publice şi în prezent. În 1982 a câştigat premiul Victorian Government Ministry for the Arts pentru povestirea „The Performance”.  A fost inclusă în antologiile „Datlow’s Year’s Best Fantasy and Horror” din 2004 şi 2005, cu povestirile „Happy Faces for Happy Families” şi „Impractical Magic. Primul său roman, „Illuminations”, a fost publicat în 2001 de Trivium Publishing. A fost urmat în 2009 de „Life Through Cellophane”, publicat de Eneit Press. Are în lucru un al treilea roman, „The Art of Effective Dreaming”, care va apărea de asemenea la Trivium Publishing. Numeroasele întîrzieri în publicarea acestui roman, datorate în mare parte dezastrelor naturale pricinuite de uraganele Katrina, Rita şi Ike, i-au făcut pe unii cititori să se întrebe dacă nu e blestemat. Polack a creat universul New Ceres pentru o povestire. Alisa Krasnostein, acum la Twelfth Planet Press, a folosit acest univers ca bază a webzine-ului „New Ceres” şi pentru un număr de povestiri plasate în New Ceres.

Scrierile de non-ficţiune ale lui Polack acoperă un spectru larg. Lucrările sale de cercetare s-au aplecat atât asupra Evului Mediu cât şi a scriitorilor contemporani, un exemplu fiind un articol despre Evul Mediu în „Women in Science Fiction” a lui Robin Reid. Recenzează lucrări de ficţiune speculativă şi este autoarea unor articole invitate pe o gama largă de subiecte, de la tehnici de scriere la istorie.     Gillian Polack este co-editoarea antologiei „Masques, publicată de Canberra Speculative Fiction Guild şi editoarea antologiei „Baggage”, publicată de Eneit Press în 2010. Cuprinsul acestei antologii include povestiri de K. J. Bishop, Jack Dann, Janeen Webb, Yaritji Green, Kaaron Warren şi Jennifer Fallon. Gillian Polack predă mai ales la Centre for Continuing Education,  Australian National University şi la Canberra Writers’ Centre. A predat ocazional istoria pentru scriitorii de literatură la New South Wales Writers’ Centre, Australia şi a animat seminarii la muzee cum ar fi Canberra Museum and Art Gallery. A făcut de asemenea parte din juriul Festivalului Literar din Canberra. (Traducerea: Adina Barvinschi)


3489 vizualizari

3 Comentarii

  1. Eugen spune:

    Publicat initial in limba româna pe site-ul SRSFF.ro, 2011, 1 aprilie.

  2. Cristian Tamas spune:

    @Eugen : pe data de 1.04.2011 pe SRSFF.ro a fost postat alt interviu de-al lui Gillian Polack, cel cu scriitorii Jack Dann, Janeen Web și Yaritji Green (traducerea Adina Barvinschi):

    http://www.srsff.ro/surfer/gillian-polack-interviu-cu-jack-dann-janeen-webb-și-yaritji-green/

    Nu e vorba de nici o publicare inițială.

  3. […] in more whimsical news: an interview I participated in a while back is now up in Romanian. It's almost like I speak another language, without even […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.