REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Science Fiction-ul in Spania – interviu cu Prof. Fernando Angel Moreno

Science Fiction-ul in Spania – interviu cu Prof. Fernando Angel Moreno

Ignacio Illarregui Garate • 15:44 - 01.03.2012 • 

„Cred în general că science fiction-ul spaniol este destul de conservator  și nu este foarte  îndrăzneț cu anumite tipuri de limbaje şi subiecte, cum ar fi sexul sau politica.”


După cum aţi menţionat în introducere, volumul dumneavoastră, „ Teoria literaturii SF : Poetica şi retorica genului prospectiv ” (Teoría de la literatura de ciencia ficción : Poética y Retórica de lo Prospectivo, Portal Editions, Spania, 2010; Premiul Ignotus 2011)” oferă exact ceea ce promite titlul: o teorie a science fiction-ului . Aţi putea să dezvoltaţi această idee?

Cartea mea este o explicare a modului de funcţionare a naraţiunii SF, în special în cazul romanelor, din cît mai multe puncte de vedere posibile: de la cel social la cel creativ, trecînd prin modul în care textele SF sînt primite de către oricare cititor ce intră în joc. Explică ce este şi de ce este aşa şi ceea ce se întîmplă atunci când vă decideţi să scrieţi sau să citiţi science fiction. Am încercat să dau o explicaţie completă şi profundă a genului, atît pentru mediul universitar-academic cît şi pentru cititori profani sau experţi.
Socialul este reflectat într-un mic studiu despre modul în care genul SF este perceput de critica literară, de către cercetătorii academici şi de fani şi de modul în care abordarea criticii a influenţat de asemenea, mai presus de toate,  un anumit fel de opere literare şi de percepţii academice. Există şi o scurtă istorie a genului, atît în ​​Spania cît şi în străinătate, plecînd de la textele cele mai semnificative şi o tipologie care este utilă mai ales pentru cei care cunosc ceva texte SF.
Cartea răspunde în realitate pustiului geros care a existat în Spania, asupra atîtor de multe aspecte ale science fiction-ului, mereu învăluit în legende urbane, subiecte irelevante şi necunoaşterea genului.

În analiza pe care aţi efectuat-o este semnificativă schimbarea de perspectivă de la studiul componentelor istorice şi sociale, esenţiale în cele mai populare texte publicate anterior în Spania, la naraţiunea în sine. De ce a fost nevoie de o perioadă atît de îndelungată pentru apariţia acestei abordări ?

A răspunde  ţine de un echilibru dificil între experienţă şi intuiţie. În Spania există puţină tradiţie teoretică şi narativă pînă în anii optzeci ai secolului trecut şi, desigur, n-a apărut nimic cu adevărat valoros pînă la sfîrşitul anilor optzeci şi începutul anilor nouăzeci. Chiar şi astăzi, sîntem foarte depăşiţi în ceea ce priveşte studiile literare, aşa cum se vede atît în ​​modul în care cititorul de rînd înţelege literatura de specialitate (saturat de subiecte false şi legende urbane contradictorii) şi modul în care literatura se predă în liceu, cu o obsesie pentru social care de abia s-a modificat la nivelul abordărilor teoretice din anii şaptezeci. Din fericire, în unele manuale, abordarea începe să se schimbe. Chiar şi în cadrul universităţilor puteţi găsi încă mulţi obsedaţi de socio-istorie mai ales în cadrul departamentelor de filologie hispanică, deşi acum sînt mai puţini. Consecinţa a fost că atunci cînd cineva, universitar sau neuniversitar a abordat genul SF aproape întotdeauna a făcut-o din perspectiva socialului, deoarece, mai ales dacă nu era din mediul academic, de abia deţinea instrumentele teoretice disponibile pentru că nimeni nu i le predase sau respectivul nu aflase că acestea există.
La acest fundament trebuie să adăugăm o intelectualitate de stînga, comunistă în multe cazuri, şi o tradiţie a dreptei obsedată de patrie şi de istoria acesteia. Niciuna dintre aceste orientări nu înţelege printr-un studiu umanist altceva decît socio-istorie şi ambele au creat în cele mai multe cazuri o tendinţă socio-istorică foarte greoaie. Nu dau titluri, dar am citit lucruri chiar ofensatoare. În mod evident, există şi excepţii, precum eseul magnific despre science fiction al lui  Juan Ignacio Ferreras de la începutul anilor şaptezeci.
Este curios că  multe dintre aceste excepţii se găsesc în cadrul prefeţelor romanelor şi antologiilor de povestiri în care poţi citi uneori, adevărate bijuterii, adesea obligate să justifice SF-ul şi care de multe ori te surprind cu perspective şi reflecţii strălucitoare. Împreună cu Mariano Martín Rodríguez  m-am bucurat de multe ori de uitate asemenea mici bijuterii, care nu ar trebui să fie cercetate numai pentru anii şaizeci şi şaptezeci. În cartea mea citez cîteva.
Prin aceasta nu pretind că apăr numai perspectiva pur narativă ca modalitate de a studia un roman, pentru că mi se pare la celalaltă extremă iar SF-ul, mai ales, este un gen foarte politic, economic şi social, chiar şi în cele mai paupere naraţiuni. E suficient să citiţi doar cîteva romane ale lui Burroughs sau ale cîtorva alţi autori ca să vă daţi seama că mulţi şi-au descărcat în SF obsesiile sociale.
În cartea mea, aşa cum aţi văzut, încerc să mă ancorez în social numai cu o frecvenţă relativă, dar lucrul curios este de ce nu am făcut-o mai mult : nu din nombrilism sau numai din convingeri teoretice, ci pentru că eu nu sînt expert în sociologie şi cred că toată lumea ar trebui să se ocupe numai de ceea ce ştie. Sperăm că în viitor, un sociolog bun se va dedica  science fiction-ului.

La un moment dat construiţi o definiţie a science fiction-ului pentru a-l separa de sensul său prospectiv: o serie de ficţiuni care pînă acum au fost clasificate ca science fiction. Este într-adevăr necesară o asemenea separare ?

Julián Díez este cel care a propus acest concept şi face o separare strictă între ficţiunea prospectivă şi science fiction. Mă îndoiesc un pic de existenţa unei asemenea separări, în timp ce recunosc că există motive puternice pentru aceasta şi  în carte, uneori, chiar am avut dubii că acest concept este epuizat.

Este un fapt dovedit şi verificabil: pînă la apariţia pulp science fiction-ului, romanul speculativ-ştiinţific … sau oricum doriţi să-i spuneţi era un gen al mainstream-ului destul de bine înţeles pe baza unor parametri precişi de către critici, autori şi cititori. A avut chiar un moment de mare  strălucire în Spania, înainte de Războiul Civil, fiind cultivat practic, toţi autorii de renume ai timpului: Miguel de Unamuno, Clarín (Leopoldo García-Alas y Ureña), Azorin (José Augusto Trinidad Martínez Ruiz), Ramiro de Maeztu, Ramón Pérez de Ayala,  Vicente Blasco Ibáñez… Mulţi au recunoscut deschis admiraţia pentru Wells şi pentru noul gen literar. Utopiile şi distopiile au triumfat în acele texte  ca o privire critică a societăţii, aşa cum a demonstrat cu o serie de articole impresionante istoricul literar Mariano Martín Rodríguez. Eu şi el, plecînd de la argumentele lui Julián Díez , sîntem de acord că  romanul speculativ-ştiinţific a fost un tip de literatură pe care astăzi  o putem numi „ficţiune prospectivă” şi a avut o continuitate în anumite tipuri de poveşti care sînt scrise şi astăzi. Este o literatură de teme, abstracţiuni, preocupări şi nelinişti foarte diferite de restul SF-ului, dacă o luăm în considerare ca pe un subgen, pentru care nu văd probleme majore.
Cu toate acestea, brusc în anii treizeci şi patruzeci, Gernsback şi Campbell decid conceperea unui alt fel de SF, dar bazat pe aceleaşi teme şi motive. Dar pulp SF-ul a fost foarte diferit în fond deşi  în cele din urmă cele două direcţii au fuzionat. Tocmai din această dihotomie provin multiplele probleme de acceptare a genului de astăzi.
În esenţă e vorba de două direcţii care doresc întotdeauna să se unească deşi sînt diferite. Pe de o parte, o literatură foarte distractivă, cu multiple valori literare, o literatură neprospectivă, o modalitate literară la fel de valabilă ca nişte romane de García Márquez sau Camus. Pe de altă parte trebuie să apărăm un alt tip de SF, tipul prospectiv, avînd alte valori şi care este o altă formă literară, de asemenea, valabil, cu profunzimile sale filosofice sau critica psihologică sau socială. Astăzi, cele două tendinţe aproape fuzionează dar cu intensităţi variabile.
De ce toată lumea vorbeşte despre steampunk, cyberpunk, hard SF,  utopie, distopie?… Şi apoi de ce mulţi se păruiesc asupra unei direcţii care n-are nici un nume ? Subgenul prospectiv cuprinde mai multe linii narative ale SF-ului general (mai multe subgenuri), şi este foarte, foarte, foarte confortabil să se afirme: chestia asta este mai hard, iar cealaltă este mai mult prospectivă. Cred că totul a început să se înţeleagă şi chiar detractorii termenului ştiu la ce ne referim atunci cînd îl folosim. Nu este nevoie de aşa ceva? Ce e în neregulă cu asta? Chiar nu-mi dau seama.
Definiţiile şi etichetele sînt un instrument pentru a creşte gradul de conştientizare a gusturilor noastre, nu înseamnă că te-ai vîndut duşmanului, deoarece este într-adevăr duşmanul acolo? Etichetele, în cazul în care sînt maleabile, criticabile, adaptabile, şi nu rigide, sînt fundamentale pentru societate, deoarece societatea ( noi toţi împreună ) se bazează pe concepte şi definiţii. Că ele sînt permisive, relative, şi uneori e dificil să clasifici un text sau altul, nu înseamnă că nu se poate porni o luptă plecînd de la definiţii corecte.

În timp ce se paria pe apropierea dintre mediul academic şi cel al fanilor şi pe estomparea stereotipurilor, eu văd că ambele lumi sînt foarte departe. Universitarii, mediul academic, cu excepţia experienţele hibride (revista Hélice , eseul tău …), îşi continuă deplasarea pe orbita proprie în timp ce fanii se mişcă pe traiectoria lor.

Da, poate că da,  ştiţi că este unul dintre cîmpurile mele de luptă dintre cele mai obsesive.
Raspunsul este foarte complicat, deoarece, în ciuda tot ce am spus aici, există  probleme multiple care depind în final de fiecare persoană şi de subiectele dezbătute.
Preocuparea mea a apărut atunci la angajarea în facultate,  cînd şefii meu mi-a spus: „Aici se vine mai ales pentru a vorbi despre aceste teme pentru că trebuie apoi să le studieze” ( dar ulterior am predat o mare varietate de teme şi subiecte, desigur). Mulţi dintre colegii mei au fost fani SF de tineri şi apără genul chiar şi astăzi.
Atunci cînd am venit la facultate mă aşteptam din postura fanului SF la o grămadă de gesturi ostile şi chiar la huiduieli şi am găsit la filologie, o enormă deschidere şi un mare sprijin. Nu întotdeauna este aşa desigur, şi mă lupt încă cu unii subnormali, dar am simţit un mare respect pentru cursurile mele în cele mai multe cazuri.
Există reacţionari care doresc să se studieze doar banalităţi şi nu sunt în măsură să aibă o altă viziune către science fiction sau alte genuri ? Desigur, dar sînt în mare parte reprezentanţi ai anumitor şcoli vechi. Ce e de făcut ?  Da, este mai greu atunci cînd te-a lovit de proiecte mari, cu activitate amplă de cercetare, să te pomeneşti  în faţa unui tribunal compus din trei profesori din şcoala veche care te iau la întrebări pentru fiecare bănuţ cheltuit.
Totuşi am organizat un congres din seria celor susţinute de UCM  (Universitatea Complutense, Madrid), care a fost unul dintre cele mai mari succese din ultimii zece ani, iar pentru anul universitar următor, avem suport complet pentru unul avîndu-l ca invitat pe Alan Moore¹ (International Congress on 21st Century Story Tellers).

Congresul de la Universitatea Carlos III în 2008 a fost conceput pentru întregul fandom, aşa cum s-a şi văzut într-adevăr: profesorii universitari discutau cu fanii, conferenţiari erudiţi socializau cu cititorii şi participau împreună la conferinţe ştiinţifice şi mese rotunde, distracţie, nu altceva … Iar un invitat precum Jose Maria Merino este încarnarea  Academiei Regale Spaniole ! Este chiar imposibil să faci saltul de legătură între fandom şi Academie ? În luna februarie, împreună cu Julián Díez voi modera două dezbateri la Institutul Cervantes cu scopul de a-i ajuta pe scriitorii spanioli de SF pentru a fi editaţi şi traduşi şi pentru a le putea susţine conferinţele şi lecturile. O susţinere academică a  genului, probabil niciodată mai mare în ​​Spania, în cazul în care merge bine! Vor participa personalităţi precum José María Merino, José Carlos Somoza, Luis Albero de Cuenca, José María Merino, Andrés Ibáñez, Julián Díez y Eduardo Vaquerizo la o conferinţă de la Institutul Cervantes, la iniţiativa institutului. Sînt într-adevăr universitarii închişi SF-ului ? Toţi fanii dispreţuiesc universitarii ? Dacă observi, cele mai multe dintre grupurile de fani SF refuză iniţiative de acest gen care sprijină difuzarea genului.
Un alt aspect este acela al multor jurnalişti şi al multor scriitori precum şi  a unei părţi a intelectualităţii spaniole care preferă anumite subiecte în literatură şi artă, şi ale căror gusturi au prevalat. Dar asta nu e academie.
Te asigur că acum este un moment magnific pentru a introduce aceste genuri la universitate. Există rezistenţă? Chiar multă, desigur. Nu că uşile ar fi larg deschise în fiecare birou, dar nu există un perete, nu chiar.
În cazul fanilor, lucrurile sînt mult mai complicate. Astăzi, dezbaterea este pe internet, unde se lansează diatribe virulente de multe ori anonime, expresie a frustrărilor unor semianalfabeţi fanatizaţi.

În plus, mulţi au rămas doar cu imaginea jalnică a literaturii predate în liceu de cadre didactice arhaice şi incompetente (în unele cazuri). Cel mai mare pericol este întotdeauna reprezentat de pseudo-intelectuali, care cred că ştiu totul şi pot să-şi dea cu părerea despre tot. Doar că aşa ceva nu este academic.

Îmi vorbeşti despre revista Hélice sau de  eseul meu. Este adevărat că nu este doar problema genului SF. Ce se întîmplă este că eu mă mişc în fandom şi aud mai multe, dar sînt mult mai mulţi oameni care se ocupă de aceste teme,  nu numai în Spania, dar, de asemenea, în Mexic, Argentina, România, Statele Unite ale Americii… cu care din fericire am creat o mică reţea chiar dacă aceştia nu scriu în reviste academice. Nu pentru că nu s-ar dori SF acolo, ci pentru că nu sînt atît de multe reviste academice atît de specializate încît să ne ocupăm numai de SF.  Aţi auzit de vreo revistă academică care să se ocupe numai de romanul existenţialist, de literatura absurdului sau de romanul picaresc?
Mai mult decît atît, nu am avut NICIODATĂ vreo  problemă de a publica vreun articol, eseu sau studiu despre SF, în vreo revistă academică spaniolă sau străină. Dimpotrivă. Mi s-au deschis uşile chiar şi mai mult. Este fals, complet fals, că se marginalizează studiile despre SF de către domeniul universitar şi academic în Spania. Cine afirmă contrariul minte, din ignoranţă sau răutate, dar minte.
Cred că oamenii deschişi la minte abundă la ambele niveluri, dar există măgari care rag tare pentru că vor să se bage mult în seamă, simulează dialogul şi deschiderea dar de fapt nu doresc decît să distrugă ceea ce fac alţii, punînd beţe în roate celor care fac ceva constructiv.

În ceea ce priveşte cazurile de simplă ignoranţă, de multe ori când mă cert cu cineva de la universitate şi apoi peste o oră ne ciocnim într-un forum pe net, întotdeauna mă gîndesc: „Dacă am vorbi liniştiţi cu cîteva beri în faţă, cu siguranţă că am rîde şi am începe să schiţăm cîteva proiecte împreună.”

Cititorii şi fanii nu se pot pune de acord dacă science fiction-ul are acum un moment de strălucire sau trece printr-o criză alarmantă. Care este opinia dumneavoastră asupra aceastei dileme ?

Se pare că sîntem într-un declin al SF-ului acela minunat, al salturilor supraluminice şi al spaţioporturilor. În cazul meu, recunosc că acest tip de SF îmi lipseşte pentru că l-am iubit din totdeauna. Totuşi, chiar dacă n-am fi avut problema traducerilor acelea îngrozitoare, cred că avem nevoie de scriitori precum Iain M.Banks şi alţii ca el. Ce s-a întîmplat cu „Excession” a fost o ruşine şi multă lume a fugit de ediţiile scoase de La Factoria de Ideas. Cu toate că dacă te uiţi în planul lor editorial, vezi că au multe titluri interesante. Problema este a minimei lizibilităţi a unei traduceri.   Totuşi se publică multe lucruri foarte, foarte interesante. Este regretabil faptul că formatul cărţii de buzunar nu triumfă în domeniul editorial SF spaniol şi cred că aşa ceva reuşeşte să creeze confuzie.
Cu toate acestea, se pare că există o obsesie din partea mainstream-ului de  utilizare a resursele narative ale science fiction-ului şi acest lucru dă naştere unor capodopere, cu o viteză care s-a petrecut doar în anumite ale noului val SF britanic sau în timpul Vîrstei de Aur. Pe de altă parte încă mai avem surprize plăcute din timp în timp în literatura genului.

De asemenea, cred că gama lecturilor cititorului individual a crescut şi este rar cititorul interesat doar de science fiction, cu care este mai greu de discutat despre aceleaşi lucrări atunci cînd îl întâlneşti. Oferta este atît de mare astăzi încît de multe ori îţi dai seama, dar mai tîrziu, că ai pierdut o lucrare importantă, deoarece nimeni nu a menţionat-o, nu a fost comentată sau discutată pe niciun blog, site sau revistă. Orice fel de iniţiative care îşi propun recenzarea obiectivă a SF-ului sînt foarte importante în această privinţă şi trebuie să fie susţinute prin tot ceea ce este posibil.
Eu nu văd un declin, nu, ci o deschidere asupra temelor, subiectelor, spaţiilor editoriale, cititorilor, lecturilor, autorilor … Ceea ce provoacă o impresie falsă. Cred că există mai puţin impact mediatic în cadrul fandomului şi o diminuare a varietăţii, dar ceea s-a pierdut în micuţa lume specializată în crearea SF-ului, s-a cîştigat în cadrul literaturii generale.
În calitate de  fan, eu sînt foarte fericit cu momentul actual în general, desigur, dar mi-e tare dor de piraţii spaţiali !

Din moment ce aţi scris inclusiv o teză de doctorat despre science fiction-ul spaniol, puteţi menţiona trei autori care au condus la o mică revoluţie faţă de ceea ce fusese produs anterior şi să explicaţi (pe scurt), de ce i-aţi menţionat ?

Trei autori  ? E dificil, pentru că eu cred că revoluţia a fost foarte scurtă şi mai degrabă, rezultatul unui colectiv, totuşi trebuie să-l menţionez primul pe Gabriel Bermúdez Castillo din diverse pentru motive dar în primul rând pentru că a creat o entitate specifică pentru genul SF şi i-a insuflat o ireverenţă care încă îi lipseşte ca totalitate. Din păcate, cred că literatura lui a îmbătrînit destul de rău.
Cred în general că science fiction-ul spaniol este destul de conservator si nu este foarte îndrăzneţ cu anumite tipuri de limbaje şi subiecte, cum ar fi sexul sau politica.

Gabriel Bermúdez Castillo a deschis o posibilitate care nu a fost exploatată suficient dar a promovat un science fiction diferit decît cel al betsellerelor cartonate. Doar cîţiva huligani ca incomparabilul Daniel Mares au decis  să aprofundeze această direcţie. Recunosc că sînt un mare suporter al nuvelei sale „ 6 ”, pe nedrept uitată, în opinia mea.

Romanul „Si Sabino viviría” (Dacă Sabino ar trăi, 2005) de Iban Zaldua, în ciuda simplităţii sale ar fi un alt exemplu bun de science fiction ireverenţios şi răutăcios.
Apoi, Rafael Marín cu „Lágrimas de luz” (Lacrimi de lumină, 2002), un roman care mă entuziasmează fiind o construcţie completă dar adevărata revoluţie în această direcţie a fost Gabriel Bermúdez Castillo.

Dar Rafael Marín a fost cel care a cunoscut succesul, iar asta nu poate fi ceva întîmplător, pe lîngă faptul că ceea contează cel mai mult în literatură nu este cel care iniţiază ci acela care influenţează. Aşa cum am scris în revista Hélice,  „Lágrimas de luz” a fost o încercare de separare de simplista tramă escapistă, de accedere a registrului literar, utilizînd referinţele erudite, introspecţia personajelor şi relaţia acestora cu sublimul „sense of wonder” propriu genului. Nu cred că toate acestea au condus la un rezultat extraordinar dar succesorii săi au înţeles că există şi altă manieră de a scrie science fiction. Din nefericire, de atunci încoace s-a abandonat această direcţie şi cei puţini care scriu un SF mai introspectiv şi mai cizelat din punct de vedere literar, cred că o fac din cauza influenţei scriitorilor străini decît mai degrabă datorită autorilor spanioli.

 [nggallery id=49]

În cele din urmă, Juan Miguel Aguilera a scris ceea ce eu consider o propunere cu adevărat interesantă a SF-ului timpul nostru: „Mundos en el abismo”, (Lumi în abis, 1988) deoarece este un roman ambiţios în mai multe moduri.  Felul în care a reflectat asupra religiei, space operei, a subgenului hard SF, a sublimului, asupra identităţii personale, a lumii ştiinţifice … mi se pare că a Aguilera a influenţat mult mai mult decît autorii anteriori. Îmi este uşor să găsesc urme ale romanului „Mundos en el abismo,” în multe opere ale science fiction-ului care i-au urmat dar cel puţin acestea au preluat direcţia erudită şi literară.
Oricum, trebuie să menţionăm mai multe nume, pentru că această „generaţie a anilor nouăzeci” sau „generaţia HispaCon”  (aşa cum am definit-o pentru că s-a concentrat asupra acelor convenţii) este un grup care reliefează personalităţile individuale, plus o fuziune de personalităţi şi scriitori pur mainstream.

Şi,  în final, trei naraţiuni SF spaniole pe care le-aţi recomanda fără rezerve ?

Pentru un cititor deschis miraculosului, întotdeauna „Mundos en el abismo”.

M-am bucurat foarte mult când am citit acest roman pentru prima dată  la o vîrstă destul de tînără dar cînd l-am recitit pentru teza de doctorat  m-au surprins multe alte aspecte. Dacă ar fi fost publicat pentru prima dată în S.U.A., n-aş fi fost mirat să fi primit Premiul Hugo aşa cum alţi colegi de-ai mei au spus-o deja. Acesta este un exemplu magnific ale caracteristicilor cele mai „clasice” ale genului, fără a neglija elemente cu totul mai îndrăzneţe.

Ca exemplu de SF literar, pentru cititorii care apreciază bogăţia unui limbaj foarte conotativ, recomand călduros romanul „El mundo de Yarek” (Lumea lui Yarek, 2005), de Elia Barceló. Are multe elemente de new wave, multe á la Le Guin, o mulţime de  aspecte ce ţin de  SF-ul clasic, şi de conceptul kafkian şi postmodernist al lumii, şi cu toate acestea este un roman foarte echilibrat.

Mi se pare că „El mundo de Yarek” nu mai este citat prea des pentru că este considerat o naraţiune lejeră. Poate datorită argumentului că nu este deosebit de original, în termenii ideilor, aşa cum am repetat-o de atîta ori Eduardo Vaquerizo, dar literatura nu se face cu idei, ci cu vorbe. Pare simplu pentru că multe elemente care au rol de jucat (primul contact, exilul, importanţa ştiinţei, dragostea, presiunea eticii socială asupra individului, incoerenţa realităţii virtuale, interdicţiile, auto-cenzura, fuziunea cu mediul natural după ruperea de urban …), nu sunt dezvoltate către concluziile logice, deoarece nu acesta este scopul poveştii. Succesul  romanului constă în echilibrul dintre toate aceste elemente ale poveştii care ni se relatează. Ne spune ceva foarte concret şi poetic şi  dezvoltarea intelectuală este din nou  o posibilitate în mintea fiecărui cititor, care poate aleagă să se bucure doar de o poveste bine scrisă sau să ajungă la concluzii mai profunde. În opinia mea, romanul „El mundo de Yarek” este cel mai echilibrat şi unul din cele mai expresive ale SF-ului spaniol.
Mi se pare greu să aleg un al treilea exemplu, pentru că extrema referenţialitate a multor lucrări, împreună cu asimetria atît de caracteristică science fiction-ului spaniol, conduc la o alegere dificilă pentru a ghida pe cineva pentru a explora SF-ul nostru.
Deci,  mă înclin în faţa volumului „Antología de la ciencia ficción española 1982-2002” (Antologia science fiction-ului spaniol între 1982-2002), publicat de Julián Díez în 2003 la editura Minotauro. Ceea ce este mai bun în science fiction-ul spaniol există în aceste povestiri şi, i-aş transmite oricui este interesat să încerce să citească culegerile de povestiri ale fiecărui autor SF important deoarece va avea mari satisfacţii. Dar între timp, această antologie este cu adevărat o opţiune de luat în seamă conţinînd povestiri incredibile precum cele ale lui Aguilera sau Mallorquí. Aceasta este o mare moştenire lăsată de science fiction-ul spaniol lumii SF-ului mondial şi trebuie s-o ocrotim şi să promovăm difuzarea şi recunoaşterea ei  prin republicare pentru ca mulţi alţi cititori, prezenţi şi viitori să se bucure.

© Ignacio Illarregui Gárate y Fernando Ángel Moreno.

¹Alan Moore : „the most brilliant comics writer of all time, author of  Watchmen, V for Vendetta and From Hell

 

Traducere de Cristian Tamaş

Interviul a fost tradus cu acordul autorului, domnul Ignacio Illarregui Gárate şi al domnului profesor Fernando Ángel Moreno. Le mulţumim.

Originalul interviului, „Entrevista a Fernando Ángel Moreno –  Ignacio Illarregui Gárate a fost postat pe blogul „Literatura prospectiva” :  http://www.literaturaprospectiva.com/?p=6695

 

Fernando Ángel Moreno (născut la Madrid, în 1971) este profesor de teoria literaturii la Universitatea Complutense din Madrid (UCM), Spania şi este co-editor al revistei „Hélice : Reflecţii critice asupra ficţiunii speculative”. Doctor în literatură spaniolă din 2005 cu teza, „La ciencia ficción en España (1950-2000)”. De asemenea este autorul studiului „Teoria literaturii SF : poetica şi retorica prospectivei”. A avut activitate de cercetare cu privire la semiotică la Universitatea din Tartu (Estonia) şi a coordonat mai multe congrese literare. A publicat numeroase articole despre cinematografia SF şi despre science fiction în mai multe reviste spaniole şi internaţionale. Și-a dedicat cariera  studiului limbajului literar al SF-ului şi respectiv science fiction-ului, apărînd întotdeauna fuziunea dintre mediul universitar şi societate. Este unul dintre fondatorii Premiului Hélice dedicat criticii literare a genului şi este promotorul a numeroase proiecte literare. Conduce programe de doctorat în teorie literară la UCM şi a predat la Universitatea Alfonso X din Madrid şi a fost cercetator la Universitatea din Tartu (Estonia).

„Niciun alt gen literar nu a influenţat atît de mult designul, arhitectura, moda, ingineria, arta, muzica, cinematografia, restul literaturii…precum science fiction-ul. Faima sa ca vehicul de entertainment contrastează cu posibilităţile sale ceea ce necesită o amănunţită analiză socio-culturală. Deşi a fost susţinut de mulţi şi prestigioşi specialişti, genul SF continuă să rămînă ceva confuz pentru marele public şi este dispreţuit de cvasi totalitatea criticii academice spaniole. În ciuda atenţiei de care se bucură în alte ţări, timp de decenii nu au fost publicat în limba spaniolă vreun studiu ştiinţific care să se adreseze genului ca totalitate, păstrîndu-se registrul seriozităţii şi rigurozităţii academice.

Ce este şi ce nu este science fiction-ul ? Care sînt subgenurile sale şi ce poate fi mai interesant pentru cititori ? Care sînt autorii importanţi şi ce opere sînt majore ? ” –  Portal Editions

Fernando Ángel Moreno : „Teoría de la Literatura de Ciencia Ficción : Poética y Retórica de lo Prospectivo(Teoria literaturii SF : poetica şi retorica prospectivei), colecţia Exploraciones Prospectiva, editura  Portal Editions, Madrid, 2010 (504 pag.) , ISBN: 978-84-937075-4-2

Volumul căruia i s-a decernat Premiul spaniol Ignotus 2011 pentru cel mai bun studiu de critică literară, conţine patru părţi, „Despre science-fiction”, „Poetica şi retorica literaturii prospective”, „Tipologia literaturii prospective”, „Istoria genului ca ghid de lectură” şi anexele „Analiză şi evaluare” şi „Premii”.

3348 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.