REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Pegră barocă. Un interviu cu Lucius Shepard

Pegră barocă. Un interviu cu Lucius Shepard

Nick Gevers • 21:19 - 01.12.2013 • 

Partea I

Lucius Shepard şi-a publicat prima povestire SF în 1983, şi a fost imediat recunoscut ca unul dintre cei mai buni autori de proză scurtă din cadrul ficţiunii speculative. Povestirile sale timpurii (1983-1989) au fost „Jaguar Hunter” având acţiunea în America Centrală şi în alte părţi ale lumii a treia, şi a evocat frumuseţea şi teroarea din din acele zone cu o intimitate ornată febril care aminteşte în modul cel mai intens de Joseph Conrad. Cele mai bune dintre aceste întunecate şi complexe fabule au fost adunate în superbele culegeri  laureate ale Premiilor World Fantasy, „Jaguar Hunter” ( 1987) şi „The Ends of the Earth” (1991) ; textele ulterioare cum ar fi cele care au fost antologate în „Barnacle Bill the Spacer” (1997, volum redenumit „Beast  of the Heartland” în Statele Unite ale Americii), au fost un pic mai puţin corozive, ceva mai puţin convingătoare privind angajamentul cu politica evenimentelor narate, dar şi-au păstrat forţa morală. Romanele publicate de Lucius Shepard sunt „Green Eyes” (1984), o incursiune uimitoare în metafizica morţii, „Life During Wartime” (1987), o explorare densă a Americii Centrale prin lentila unui viitor război, „Kalimantan” (1990), o nuvelă lungă despre insulele Borneo ale imaginaţiei, „The Golden” (1993), o apoteoză vibrantă a naraţiunii cu vampiri. Au urmat „Crocodile Rock” (F&SF, 1999), „Radiant Green Star” (Asimov’s, 2000), „Eternity And Afterward” (F&SF, 2001), „Aztechs” (Sci Fiction, 2001) şi „Over Yonder” (Sci Fiction , 2002). Alte lucrări noi de dimensiunea unui roman, sunt  „Colonel Rutherford’s Colt” (e-book, ElectricStory.com ) şi „Valentine”, o poveste de dragoste neobișnuită şi multi-stratificată (Four Walls Eight Windows).

Interviul

Nick Gevers : Operele dumneavoastră se caracterizează printr-un stil deosebit de opulent, un baroc halucinant, dar indiferent de subiect –, în general cel puţin– se reliefează detalierea curajoasă a adversităţii umane : universul expatriaţilor, fugarilor, vagabonzilor, declasaţilor, oamenilor oprimaţi din lumea a treia, şi aşa mai departe. Cum şi de ce a apărut acest neobişnuit (dar extrem de eficient) mariaj dintre stil şi conţinut?

Lucius Shepard : Tatăl meu a început să mă înveţe să citesc când aveam trei ani. De îndată ce am dovedit că sunt capabil să reţin şiruri de  cuvinte, m-a încurajat să memorez pasaje lungi din Shakespeare şi poeţii romantici, dinYeats şi Thomas, de asemenea. Acei autori, cu linia lor ritmică şi sofisticată, m-au influenţat mult ulterior. Aşa cum s-a întâmplat cu Jane Austen, surorile Brontë, Thomas Hardy, şi alţii. Tatăl meu a absolvit cursurile Colegiului Trinity din Dublin şi a avut o deosebită admiraţie faţă de scriitorii britanici şi irlandezi. Când era tânăr a fost şi el autor şi prieten al unor scriitori. Un obiect preţios lăsat de tatăl meu este o scrisoare trimisă lui de William Carlos Williams, felicitându-l cu ocazia naşterii mele.

N-am idee de ce-a renunţat tatăl meu la scris, când se părea că era la început de carieră, a fost un om extrem de rezervat (probabil „închis în el”, ar fi mai potrivit) şi n-am înţeles niciodată motivaţia lui interioară. Dar a hotărât că dacă el n-a putut deveni scriitor, eu trebuia să ajung, şi acesta a fost un punct cardinal în educaţia mea. Şi m-a tutelat pe acest drum cu mai multă forţă decât este considerat sănătos sau rezonabil astăzi şi ca urmare, atunci când am ajuns adolescent, am hotărât că NU voi deveni scriitor şi am refuzat să mai scriu ceva până mult mai târziu în viaţă. (Am obţinut locul al treilea la un concurs literar la gimnaziu, dar de fapt am plagiat o povestire de Liam O’Flaherty – m-am întrebat ulterior ce ar fi zis dl.O’Flaherty dacă ar fi aflat că o naraţiune de-a sa n-a obţinut decât locul trei la un concurs organizat de o şcoală din Georgia, S.U.A.). În orice caz, decizia de a nu deveni scriitor şi hotărîrea mea de a ofensa sensibilităţile tatălui meu în orice mod posibil, m-a condus la inspiraţia de a deveni muzician şi la dorinţa de a cultiva prietenii pe care  le-ar fi dezaprobat – mulţi dintre ei traficanţi de droguri, borfaşi, şi alte specimene de genul ăsta.

Iar rezultatul a fost că m-am bucurat de compania „pegrei” mai mult decât de aceea a colegilor mei  sau a membrilor clasei ce se consideră elită. Felul de necinste pe care îl experimentezi în compania hoţilor şi borfaşilor este de o varietate mult mai puţin dăunătoare decât experienţele pe care le poţi avea în compania aşa-numitelor clase superioare sau educate. Într-un mod mai pertinent, am descoperit mai târziu că în compania hoţilor, borfaşilor, vagabonzilor, muzicienilor de stradă, şi aşa mai departe, mi s-a oferit acces la nişte poveşti  care reflectă mult mai mult adevărata viaţă a lumii – iar acest lucru, desigur, este o opinie complet părtinitoare şi de nesuportat.

Sunt sigur că există povestiri minunate de istorisit care-i privesc pe cei bogaţi şi cei puternici, pe cei erudiţi şi decadenţi, etc.. Eu pur şi simplu nu ţin să mă aflu în compania unor astfel de oameni. Tatăl meu a fost un membru a ceea ce se numeşte mica „aristocraţie” din Virginia. Familia lui şi a maică-mii, au deţinut plantaţii, strămoşii mei au luptat alături de generalul Washington (fiind parte din cercul intim de prieteni ai acestuia), şi îşi puteau urmări genealogia (cel puţin asta mi s-a spus mie), până la mica nobilime britanică. Chestii pentru care am un dezinteres profund. Îmi place să cred că genealogia „aristocratică” a părinţilor mei s-a oprit la ei. Deşi personalitatea mea încorporează un altruism vestigial şi mai degrabă ineficient, un sentiment corespunzător de responsabilitate şi ceva ce cred că ar putea fi numit „bun gust”, eu sunt din toate punctele de vedere, un golan.

Nick Gevers : Cât de autobiografică este opera dumneavoastră ? Aţi călătorit foarte intens, aveţi şi aţi avut o viaţă variată şi plină de culoare iar povestirile dumneavoastră cu siguranţă reflectă clar această experienţă…

Lucius Shepard : Tot ceea ce am scris are la bază experienţele mele proprii, dar asta cu greu ar putea fi considerată vreo revelaţie – aşa funcţionează de obicei scrisul în cazul fiecărui scriitor. În ceea ce mă priveşte un pic mai mult din ceea ce am scris este extrem de autobiografic. Primul meu roman, „Green Eyes”, s-a dovedit a fi şi o invocare ciudată a unui atelier literar al unui scriitor, la care am participat – la vremea când îl scriam nu mi-am dat seama de acest lucru, dar acum e destul de clar. Unele dintre povestirile mele („A Spanish Lesson”, „A Traveler’s Tale”, „Black Coral”, „Life of Buddha”, etc) sunt foarte autobiografice, referindu-se nu doar la anumite personaje locale pe le-am vizitat, dar şi invocând stări de spirit pe care le-am resimţit şi evenimente reale trăite. Numai foarte puţine texte („The Black Clay Boy”, de exemplu) sunt doar marginal bazate pe experienţele mele. Dar chiar şi cele mai puţin autobiografice naraţiuni ale mele reflectă climatul meu emoţional.

Nick Gevers : Povestirea dumneavoastră, „A Spanish Lesson” conduce la concretizarea unei morale ample la încheierea sa şi păreţi, în general, preocupat de mijloacele prin care integritatea individuală poate fi apărată (chiar dacă fără succes) împotriva vicisitudinilor şi ispitelor existenţei umane. Sunteţi în esenţă un moralist ?

Lucius Shepard : Am scris finalul povestirii „A Spanish Lesson ca răspuns adresat afirmaţiei unui dintre profesorii mei care mi-a atras atenţia că o povestire nu trebuie să se termine cu vreo morală. M-am gândit că cele mai vechi povestiri se încheie toate cu o morală, fie implicit fie în alt mod, astfel încât ce ar putea fi în neregulă cu a face acest lucru acum ? În ceea ce priveşte dacă eu pot fi considerat un moralist, cred că acest lucru este o întrebare la care cel mai bine poate răspunde un observator obiectiv. Nici măcar nu sunt sigur ce este un moralist. Văzut printr-un obiectiv post-modern, un moralist ar putea fi foarte bine considerat un idiot … o etichetă căreia mă împotrivesc. Când mi se spune că poveștile mele demonstrează o preocupare privind  „… mijloacele prin care integritatea individuală poate fi apărată , etc.”, primul lucru pe care l-aş face ar fi să neg acest lucru. În acelaşi timp, cred că într-un grad mare, oamenii sunt actori care se interpretează pe ei înşişi, prin urmare, este foarte posibil că de fapt  eu sunt extrem de pragmatic, lipsit de romantism, indiferent la problematica aferentă condiţiei umană şi capabil de multă autoiluzionare. Dar acordându-mi, beneficiul îndoielii, voi spune, Mdaa , absolut.

Nick Gevers : Multe dintre notabilele dumneavoastră povestiri (de exemplu, cele din anii 1980), precum  „Life During Wartime” ca o încununare și „Surrender”, ca o vastă încheiere, tratează foarte critic manipularea directă și indirectă de către S.U.A. a situației din America Centrală. Ce v-a atras atenția la această problemă, și cum să vizualizați în prezent, după Războiul Rece, starea lucrurilor din aceată regiune, și prin extensie, în Lumea a Treia, în general ?

Lucius Shepard : Am călătorit în America Centrală încă de când am fost copil și am trăit în Yucatan și Honduras. Ar trebui să fie evident pentru toată lumea că cele șapte state din regiune sunt sateliți ai Statelor Unite. Așa cum Franklin Delano Roosevelt a spus odată despre Somoza¹, fostul dictator al Nicaraguei, „Somoza ăla-i un fecior de cățea, dar e feciorul nostru de cățea.” Este o chestiune de palmares, pentru că de multe ori, atunci când Statele Unite trebuie să-și încordeze mușchi, fie pentru a  impresiona o terță parte sau pentru a distrage atenția de la problemele interne, se lansează câte o expediție militară împotriva unei națiuni din America Centrală. Aventura lui George Bush Sr.² în Panama este un exemplu de manual. Îmi amintesc că în ziua invaziei stăteam și mă uitam la un buletin național de știri cu Dan Rather în postura vedetei. Dan Rather a jucat un rol demn de Oscar, fata bătrână sau mătușa bigotă ultragiată de implicarea președintelui Manuel Noriega în extrem de profitabilul comerțul cu cocaină. Dumnezeule! Ce monstru ! Corupător al tinerelor speranțe ale Americii ! Desigur, orice jurnalist de bun simț știa cu mult înainte de acea zi, nu numai că Noriega era de mult traficant de cocaină, dar și că este foarte dificil să găsești vreun președinte al măreței Panama, care să nu fi fost traficant de cocaină. Noriega a fost doar un imbecil, un aliat fidel al S.U.A. și un susținător al exceselor regionale ale C.I.A., a cărui prăbușire a servit temporar doar ca diversiune de la dezastruoasa politică economică a lui Bush Sr.

În opinia mea, starea actuală a regiunii este mai mult sau mai puțin exact așa cum a fost întotdeauna. Milioane de oameni trăiesc în sărăcie sub cizma oligarhiilor, marionetelor politice și borfașilor guvernamentalo-mafioți. Interesele comerciale americane în Mexic, au transformat de exemplu acea țară într-un infern al crimelor și violenței. Acordurile comerciale NAFTA au făcut ca Juarez să devină un oraș de coșmar în care moartea are aromă de sezon. Toamna, când se „coc”  recoltele de droguri, vin și plăcerile anotimpului, execuții pe scară largă ale cartelurilor drogurilor și scene de adevărat război. Iarna este cunoscută pentru incendii, care pornesc de la sobe și calorifere defecte și care distrug barrios întregi. Primăvara încep epidemiile. Vara aduce războiul între bande. În timpul vacanțelor oamenii se distrează, sunt predispuși să se atârne de copaci în parcurile publice, de beregată, îndeosebi. NAFTA a fost destinată creării de locuri de muncă, și le-a făcut. Problema este că orele de lucru sunt atât de lungi și munca e atât de oneroasă în fabricile NAFTA, încât rata anuală a cifrei de afaceri în cele mai multe dintre ele este de peste 50%  și în multe peste 75%.

Salariul plătit femeilor care lucrează în aceste fabrici este suficient să le permită să facă față existenței doar cazul în care sunt prostituate în afara orelor de program. Poluarea în anumite zone ale orașului, plasează urbea pe locul cel mai rău din lume. Am vorbit cu un medic dintr-o clinică de obstetrică din Juarez, care mi-a spus că o dată sau de două ori pe săptămână, vede defecte congenitale catastrofale ce apar în mod obișnuit de două sau de trei ori pe parcursul unei cariere. Dar după ce tragi linia, atunci chestia devine cu adevărat palpitantă. Pentru a cita un ex- șef al Camerei Americane de Comerț din Guatemala City, care spunea zâmbind : „…amârâții ăștia lucrează 15-16 ore pe zi pe nimic, și nu le pasă în niciun fel de prostiile ăstea legate de mediu.” Mă aștept ca demnul urmaș al lui Big Daddy, să urmeze augustul exemplu și să găsească „un motiv” pentru a lansa la un moment dat o acțiune militară în regiune deși este posibil să renunțe la plagiat și să atace  direct în America de Sud, astfel încât să dezlanțuie „cruciada împotriva drogurilor” … Și ce război grozav a fost ! A produs niște sloganuri fabuloase pe T-shirt-uri. Mulți dintre tinerii dealerii de cocaină și crack din comoara mea de cartier fetișizează tricourile pe care scria „Just Say No” din era Reagan, cârpe transmise de la mămicuțele consumatoare și de la tăticuții „procuratori, detailiști și angrosiști” de crack. În ceea ce privește restul  lumii a treia, Africa, Asia de Sud-Est, etc.,  nu am nici o experiență recentă în acele zone, așa că știu doar ce am citit dar cred că nici oamenii ăia nu stau mai bine.

– Va urma –

© Nick Gevers & Lucius Shepard

Titlul original: „Lowlife Baroque. An Interview with Lucius Shepard by Nick Gevers”

Traducere de Cristian Tamaș

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul domnilor Nick Gevers și Lucius Shepard. Le mulțumim.

Notele traducerii:

1.Anastasio Somoza : Anastasio (Tacho) Somoza García, (1 februarie 1896  – 29 septembrie 1956), oficial președintele republicii Nicaragua între 1 ianuarie 1937-1 mai 1947 și 21 mai 1950 – 29 septembrie 1956, în realitate dictator între 1936 și moartea sa din data de 29 septembrie 1956. I-au urmat fiii săi, Luis Somoza Debayle și Anastasio Somoza Debayle, răsturnat de la putere în 1979. Dinastia Somoza a menținut un control absolut asupra Nicaraguei timp de 44 de ani.

America Latină a excelat prin numărul dictarorilor și durata dictaturilor creându-se  un gen dedicat intitulat „la novela del dictador” (romanul dictatorului), primul roman de acest fel fiind „Facundo” (1845), al argentinianului Domingo Faustino Sarmiento. Romane celebre ale genului sunt „Domnul Președinte” (El Señor Presidente, 1946) de guatemalezul Miguel Ángel Asturias, „Eu, Supremul” (Yo el supremo, 1974) de paraguyanul Augusto Roa Bastos, „Recursul la metodă” (El Recurso del método, 1974) de cubanezul Alejo Carpentier,  „Toamna patriarhului”(El otoño del patriarca, 1975) de columbianul Gabriel García Márquez, și „Generalul în labirintul său” (El general en su laberinto, 1989) , „Conversație la Catedrala” (Conversacion en la Catedral, 1969) și „Sărbătoarea țapului (La fiesta del chivo, 2000) de peruanul Mario Vargas Llosa, „El Gran Burundún” al columbianului Jorge Zalamea, „Burundá ha muerto” (1951) de Denzil Romero, „La tragedia del Generalísimo” (1984) de Sergio Ramírez,  „ ¿Te dio miedo la sangre?” (1977) de chilianul Enrique Lafourcade,  „La Fiesta del rey Acab” (1964) de argentiniana Luisa Valenzuela, „Cola de lagartija” (1983) și La novela de Perón” (1985) de argentinianul Tomás Eloy Martínez, „Stea îndepărtată” (Estrella distante, 1996) de chilianul Roberto Bolaño.

2. Invadarea republicii Panama : în decembrie 1989, armata americană a declanșat operațiunea Just Cause (decisă de președintele George H. W. Bush)  prin care dictatorul Manuel Noriega a fost răsturnat și democrația a fost restaurată.

La editura Nemira au fost traduse volumele „Vânătorul de jaguari” (The Jaguar Hunter, traducere de Laura Bocancios, 2008 ) „Sfârșitul Pământului” (The End of The Earth, traducere de Silviu Genescu,  2010).

Lucius Shepard s-a născut în 1947 în Lynchburg, statul Virginia, S.U.A. și a crescut în Florida, S.U.A. La doar cincisprezece ani a fugit în Irlanda la bordul unui cargobot. Lucius Shepard a petrecut mai mulți ani în Europa, Africa de Nord și Asia, lucrînd într-o fabrică de țigări în Germania, în bazarul Khan al Khalili din Cairo sau ca bodyguard în Malaga.

Revenit în Statele Unite, Shepard a intrat la Universitatea Carolina de Nord, unde, timp de un semestru, a fost coeditorul publicatiei Carolina Quarterly. S-a alăturat apoi unei formații de muzica și și-a petrecut în mare parte anii 1970 cântând rock’n’roll. A avut slujbe din cele mai diferite, de la paznic de noapte la o centrală nucleară, până la predatul limbii spaniole.

În 1980 a participat la Clarion Writers’ Workshop de la Universitatea Michigan și și-a început cariera de scriitor. Lucius Shepard a debutat în 1983 cu o povestire pentru ca un an mai târziu să își publice primul său roman („Green Eyes”). În timpul unei prelungite călătorii în America Centrală, între 1981–1982, a fost corespondent de război în El Salvador.

Povestirea sa, „Salvador” publicată în aprilie 1984 în Fantasy&Science Fiction a obținut în 1985 „Locus Poll Award for Best Short Story”, premiul „ SF Chronicle Award for Short Story” și a fost nominalizată la Premiile Hugo și Nebula. Textele sale au fost publicate în multe reviste de circulatie internationala, iar în 1985 a câștigat Premiul John W. Campbell, „Cel mai bun tânăr scriitor”. Volumul de povestiri „The Jaguar Hunter” (Vânătorul de jaguari) i-a adus distincțiile World Fantasy Award și Locus in 1988, iar povestirea „R&R” (1986) a fost recompensată cu premiile Locus, Nebula și SF Chronicle în 1987 și a fost extinsă în cadrul romanului „Life During Wartime”, Premiul Kurd-Laßwitz, 1990. Culegerea de povestiri „The Ends of the Earth” a obținut Premiul World Fantasy în 1992. De asemenea, nuvela „Radiant Green Star”, adăugată ulterior volumului „The Jaguar Hunter”, a câștigat Premiul Locus in 2001. Nuvela „Barnacle Bill the Spacer” a câștigat Premiul Hugo în 1993 iar nuvelei sale „Vacancy” i s-a decernat Premiul Shirley Jackson Award în 2008. Lucius Shepard s-a stabilit în Portland, Oregon, S.U.A.

1160 vizualizari

Un comentariu

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.