REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Pegră barocă. Un interviu cu Lucius Shepard (II)

Pegră barocă. Un interviu cu Lucius Shepard (II)

Nick Gevers • 13:54 - 03.01.2014 • 

Partea a II-a

Nick Gevers : Un aspect complementar periodic al povestirilor dumneavoastră având ca decor America Centrală, prezent de exemplu în textele „Black Coral” (Coralul negru; trad. de Laura Bocancios),  „A Traveller’s Tale” (Povestea unui pribeag; trad. de Laura Bocancios) și „Aymara” (trad. de Silviu Genescu), este anglofonia chiar și în cazul unor insule din Caraibi unde se vorbește și spaniola. Cât de ancorat în realitate este acest decor?

Lucius Shepard : Mizanscena din volumul „Beast of the Heartland” adică implicit a povestirilor „A Traveller’s Tale” și „Black Coral” este reprezentată în realitate de insulele Bay aflate în largul coastei de nord a Hondurasului. În special insula Roatan. Când am fost prima dată acolo, Roatan era aproape cum fusese descrisă în povestirile mele. S-a schimbat în mod considerabil de atunci, datorită boomului construcțiilor dar mare parte din modernizare a fost spulberată de un uragan recent. Sursa de inspirație pentru „A Traveller’s Tale” a fost un eveniment real – un grup de idioți a decis că insula este locul perfect pentru a contacta extratereștrii și a creat o tentativă de colonie într-un loc ucigător cunoscut sub numele de Burying Ground (Cimitirul). Personajele din povestirea mea se bazează pe oameni pe care i-am cunoscut pe insula Roatan. Acest loc este căminul unora dintre cei mai mari povestitori din lume – puteți merge în orice bar neturistic frecventat doar de localnici și în câteva minute veți fi încântațo de cele mai uimitoare povești despre istoria locală : flinte, archebuze și tunuri, contrabanda cu rom, revoluții și folclor pirateresc. Fabuloasa comoară a lui Jean Baptiste pare-se că ar fi îngropată pe țărmul de vest al insulei. În  povestirea mea „Aymara” interviul cu bătrânul pescar de pe Bay Island despre soldatul mercenar Lee Christmas este preluat cuvânt cu cuvânt din înregistrări pe bandă de casetofon pe care le-am făcut în 1976. A fost o experiență uimitoare. Pescarul avea peste 90 de ani, încă sănătos, dar orb din cauza cataractei – așa cum am menționat în povestire, cataracta era atât de groasă încât în lumina lămpii părea asemănătoare cu niște pepite de argint puse în orbitele lui. Bătrânul și-a amintit în întregime de discursul lui Lee Christmas adresat a trupelor sale înainte de bătălia din La Ceiba  în 1902, discurs din care citez o parte în poveste. Am atât de multe idei de narațiuni ca urmare a vizitelor mele în insulele Caraibilor, încât sunt sigur că nu le voi scrie vreodată pe toate.

Nick Gevers: În ce măsură vă percepeți  ca scriitor de „gen”? Este asocierea dumneavoastră cu SF-ul, Fantasy-ul și Horror-ul accidentală, un rezultat al unor întâlniri întâmplătoare și circumstanțiale sau este ceva intrinsec?

Lucius Shepard: Ce mă consider eu este mai puțin important decât cum sunt văzut, și presupun că acum sunt considerat un scriitor de gen. Ceea ce s-ar putea schimba în următorii câțiva ani. Am intrat în domeniul imaginarului mai mult sau mai puțin prin accident. O formație din care făceam parte s-a desființat, una în care îmi pusesem mari speranțe și apoi mi-am pierdut timpul prin casă, zgâindu-mă la o groază de tâmpenii la TV. Am scris o jumătate de povestire și fără știrea mea nevastă-mea, în speranța de a mă face să ies din casă, a trimis-o celor de la atelierul de tehnică narativă Clarion, din întâmplare exact locul potrivit și am fost acceptat. Dacă ar fi trimis fragmentul la un atelier de mainstream, probabil n-aș fi scris nimic fantastic. Nu prea am lecturi în materie de science fiction și fantasy. Pe când eram copil am citit chestiile uzuale – Tolkien, L. Frank Baum, etc – dar n-am fost niciodată expus operelor scriitorilor din așa-numita „Epocă de Aur a Science Fiction-ului”. Am citit „Cronicile marțiene” în liceu dar mi s-au părut prea sentimentale. Cele mai multe dintre lecturile mele science fiction provin din perioada mea de muzician, când aveam nevoie de multe ori de lecturi lejere pentru a face să treacă timpul în decursul lungilor călătorii. Prima chestie SF care m-a dat într-adevăr pe spate a fost o carte de Jack Vance numită „Emphyrio”. După Vance au urmat Ballard, Aldiss, Gene Wolfe, și așa mai departe.

Nick Gevers: Ce autori contemporani de gen și din „mainstream” admiri ?

Lucius Shepard: Printre scriitorii de mainstream îi admir pe Peter Mathiessen, Josef Škvorecký, Denis Johnson, Patrick McCabe, Barbara Manning, Katherine Dunn, Alice Munro, Tim Gatreaux, Larry Brown, John Banville, Russell Banks, etc, etc.  În ceea ce privește autorii de gen, îmi place operele contemporanilor mei, dar găsesc din ce în ce mai puține lucruri noi care să mă intereseze. În opinia mea, ficțiunea de gen a luat calea budei în ultimii cincisprezece ani – nu prea s-au mai întâmplat chestii remarcabile în afară de proliferarea maculaturii seriilor. Îmi plac destul de mult chestiile scrise de Ian MacLeod. Tony Daniel are un potențial major. Andy Duncan pare să aibă și el niște chestii bune, deși am citit doar câteva texte de-ale lui. Scriitorul meu preferat de SF rămâne Jack Vance.

Nick Gevers: Sportul și muzica sunt subiecte recurente în scrisul dumneavoastră – boxul și muzica rock, în special. Cât de implicat ați fost în aceste domenii ?

Lucius Shepard: Am făcut parte din trupe rock aproximativ zece ani, așa că știu nivelurile de jos ale afacerii ăsteia  într-o oarecare măsură. Am interpretat într-o mulțime de spelunci din Michigan și-n destule altele în lungul și-n latul vestului mijlociu al S.U.A. Erau precum niște mici biserici urâte celebrând sabatul sâmbătă seara cu ritualuri ce implicau dansuri stângace și tradiționalele borâturi. Am întâlnit femei ce-și spuneau după diverse părți ale corpului lor și gagii ale caror tatuaje vindeau droguri. A fost o perioadă grozavă, deși fiind dictatorul trupelor pe care le mânam de colo-colo, s-a dovedit a fi o sursă de frustrare – a fi muzician de rock este un termen care ar trebui să includă noțiunea de a fi contestat permanent în sensul său fundamental. Mă consider un compozitor destul de decent și am fost o dată și un cântăreț decent. Acum nu fac altceva decât să ascult. În ceea ce privește boxul, am luptat încă de când eram adolescent și am rămas un adept al sportului. M-am împotmolit de asemenea în politica boxului. Recent, împreună cu un alt scriitor (care ar prefera să rămână anonim) am reușit să efectuăm unele modificări în ceea ce privește supravegherea autorității din statul Washington. Am fost interesați îndeosebi în stoparea meciurilor care implicau luptătorii având interdicție medicală în alte state. În cadrul statului Washington legea era atât de laxă încât au autorizat un boxer care fusese  în comă cu mai multe luni în urmă. Am hărțuit comisia de autorizare, am lansat o petiție care a circulat prin New York și Los Angeles și Las Vegas, prin boxul din statul Washington este ceva mai curat și mai protector în privința luptătorilor decât a fost. Ceea ce-mi place enorm.

Nick Gevers: Referindu-ne mai precis la modul în care scrieți : păreți a vă simți confortabil în special la dimensiunile nuvelei. Ce vă atrage la acest format ?

Lucius Shepard: Nuvelele au o lungime suficientă pentru profunzime și caracterizare, dar nu sunt suficient de lungi pentru a deveni plictisitoare. Unele dintre textele mele preferate sunt nuvele – „The Bass Saxophone” „The Legend of Emöke” de Josef Škvorecký, „Inima întunericului (Heart Of Darkness) de Joseph Conrad , Marele Gatsby (The Great Gatsby) de Francis Scott Fitzgerald, „Moarte la Veneția” (Der Tod im Venedig) de Thomas Mann, etc. Multe romane bune pe care le-am citit în ultima vreme ar fi fost mult mai reușite ca nuvele, inclusiv unele suficient de vaste.

Nick Gevers: Trei nuvele cu adevărat remarcabile ale dumneavoastră, „The Man Who Painted the Dragon Griaule” (Omul care a pictat dragonul Griaule ; trad. de Laura Bocancios), „The Scalehunter’s Beautiful Daughter” (Frumoasa fiică a căutătorului de solzi ; trad. de Silviu Genescu) și „The Father of Stones” l-au înfățișat pe Dragonul Griaule ca pe un simbol monstruos al malignității. Cum l-ați conceput pe Griaule ? Ce reprezintă de fapt ? Și : ați scris și un roman pentru a încheia această secvență, nu-i așa ?

Lucius Shepard: Ideea  unui dragon de aproape doi kilometri în interiorul căruia oamenii trăiesc mi s-a ivit în minte în decursul participării la atelierul literar Clarion în 1980. Într-o după-amiază cînd mă aflam în campusul Universității de Stat din Michigan, m-am parcat un copac, am fumat un joint, și a început să încerc să găsesc idei pentru texte. „The Man Who Painted the Dragon Griaule” a fost una dintre ideile care mi-au venit. Îmi amintesc că am scris în jurnal următoarele cuvinte : „Big  Fucking Dragon”. La scurt timp după aceea am scris, „Omoară-l cu vopsea.” Cu siguranță acesta este un moment care va fi imortalizat în panteonul de ședințelor de meditație sub copaci, împreună cu faza cu Newton și mărul. Am urât din totdeauna poveștile cu dragoni, am urât și urăsc întreaga axă a imbecilităților de tip elfi-dragoni-inorogi. Însăși noțiunea de „high fantasy” îmi produce îngroșarea scuipatului.

Dar ca un exercițiu am încercat să creez un dragon care să pot să-l respecta și a doua zi. În ceea ce privește ceea ce reprezintă Griaule când am scris povestea el a reprezentat un al naibii de mare dragon. Sunt un scriitor instinctual, rareori am o idee despre ceea ce fac. Înainte de a începe un proiect, de obicei am o idee în privința unui început și unui sfârșit, dar habar n-am care va fi mijlocul. Cât despre subtext, temă și restul sunt total neștiutor cu privire la aceste elemente până foarte târziu în decursul jocului. După publicarea textului meu, unii au spus povestea se referă la natura și costurile creativității. Mi se pare verosimil. Privind înapoi îmi aduc aminte că în acea perioadă m-am gândit foarte mult la Ronald Reagan și cred acum că subconștientul meu a creat dragonul ca fiind emblematic pentru Partidul Republican.

Partea finală a poveștii despre dragonul Griaule va fi istorisită într- un roman care se va numi „Grand Tour”. Ar trebui finalizat pe la mijlocul verii viitoare. Personajul principal este implicat în tururi cu ghid ale dragonului Griaule, iar turul la care se referă titlul este acela desfășurat în ultima zi a vieții dragonului. Este pe rând, o poveste de dragoste și una de mister. Și are un subtitlu pe care sunt sigur că nici un editor nu mă va lăsa să-l folosesc :

Marele Tur :

Cea mai dată-n pizda mă-sii poveste scrisă naibii vreodată despre un bărbat și o femeie utilizând simbolul dragonului într-o ploioasă duminică de martie la jumătatea drumului spre groapa de pietriș și sub …

Cartea n-a fost desigur scrisă în întregime într-o ploioasă duminică de martie, dar într-o asemenea zi am renunțat la mai multe adjuvante și am schițat intriga și un număr de scene.

–          Va urma

© Nick Gevers & Lucius Shepard

Titlul original: „Lowlife Baroque. An Interview with Lucius Shepard by Nick Gevers”

Traducere de Cristian Tamaș

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul domnilor Nick Gevers și Lucius Shepard. Le mulțumim.

La editura Nemira au fost traduse volumele lui Lucius Shepard,  „Vânătorul de jaguari” (The Jaguar Hunter, traducere de Laura Bocancios, 2008 ) și „Sfârșitul Pământului” (The End of The Earth, traducere de Silviu Genescu,  2010).

Lucius Shepard s-a născut în 1947 în Lynchburg, statul Virginia, S.U.A. și a crescut în Florida, S.U.A. La doar cincisprezece ani a fugit în Irlanda la bordul unui cargobot. Lucius Shepard a petrecut mai mulți ani în Europa, Africa de Nord și Asia, lucrînd într-o fabrică de țigări în Germania, în bazarul Khan al Khalili din Cairo sau ca bodyguard în Malaga.

Revenit în Statele Unite, Shepard a intrat la Universitatea Carolina de Nord, unde timp de un semestru a fost coeditorul publicației Carolina Quarterly. S-a alăturat apoi unei formații de muzică și și-a petrecut în mare parte anii 1970 cântând rock’n’roll. A avut slujbe din cele mai diferite, de la paznic de noapte la o centrală nucleară, până la predatul limbii spaniole.

În 1980 a participat la Clarion Writers’ Workshop de la Universitatea Michigan și și-a început cariera de scriitor. Lucius Shepard a debutat în 1983 cu o povestire pentru ca un an mai târziu să își publice primul său roman („Green Eyes”). În timpul unei prelungite călătorii în America Centrală, între 1981–1982, a fost corespondent de război în El Salvador.

Povestirea sa, „Salvador” publicată în aprilie 1984 în Fantasy&Science Fiction a obținut în 1985 „Locus Poll Award for Best Short Story”, premiul „ SF Chronicle Award for Short Story” și a fost nominalizată la Premiile Hugo și Nebula. Textele sale au fost publicate în multe reviste de circulatie internationala, iar în 1985 a câștigat Premiul John W. Campbell, „Cel mai bun tânăr scriitor”.

Volumul de povestiri „The Jaguar Hunter” (Vânătorul de jaguari) i-a adus distincțiile World Fantasy Award și Locus in 1988, iar povestirea „R&R” (1986) a fost recompensată cu premiile Locus, Nebula și SF Chronicle în 1987 și a fost extinsă în cadrul romanului „Life During Wartime”, Premiul Kurd-Laßwitz, 1990. Culegerea de povestiri „The Ends of the Earth” a obținut Premiul World Fantasy în 1992. De asemenea, nuvela „Radiant Green Star”, adăugată ulterior volumului „The Jaguar Hunter”, a câștigat Premiul Locus in 2001. Nuvela „Barnacle Bill the Spacer” a câștigat Premiul Hugo în 1993 iar nuvelei sale „Vacancy” i s-a decernat Premiul Shirley Jackson Award în 2008. Lucius Shepard s-a stabilit în Portland, Oregon, S.U.A.

1402 vizualizari

Un comentariu

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.