REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Natura, utopia, istoria. Un interviu cu scriitorul Kim Stanley Robinson

Natura, utopia, istoria. Un interviu cu scriitorul Kim Stanley Robinson

Nick Gevers • 17:59 - 01.08.2013 • 

Introducere

Kim Stanley Robinson este unul dintre autorii cei mai apreciaţi ai SF-ului mondial, şi asta pe drept cuvânt. Romanele şi povestirile sale sunt pasionante, elocvente, deosebit de inteligente şi erudite, extinzând exhaustiv capacitatea SF-ului de a înțelege  –  şi de a descrie  –  relația dintre ființele umane şi mediul lor fizic, cu siguranţă teritoriul tematic chintesenţial al genului. În acest sens, textele lui Kim Stanley Robinson au contestat mentalitatea tradițional-tehnofilă de dreapta a SF-ului american, mutând centrul ideologic al hard SF-ului brusc şi convingător spre stânga. Rezultatul literar este o operă de profunzime şi fascinaţie remarcabile, pe cât de convingător susţinută, pe atât de magnific scrisă.

Având mai mult de trei decenii în cariera sa de scriitor, Kim Stanley Robinson ne-a dăruit nouă romane și cinci colecții poveste. Dintre romanele sale, „Wild Shore” (1984), „The Gold Coast”(1988), „Pacific Edge” (1990), alcătuiesc amalgamul intersectării unor viitoruri alternative, trilogia celor „Trei Californii” (Three Californias Trilogy); două titluri, „Icehenge” (1984) și „The Memory of Whiteness” (1985) concretizează coordonatele unui sistem solar colonizat de specia umană, subiect redat într-o formă revizuit şi accentuată formă în cadrul vastei şi utopicei „Trilogii Marţiene” compusă din romanele „Red Mars” (1992), „Green Mars” (1993) şi „Blue Mars¹

(1996). „Antarctica” (1997) completează viziunea din romanele lui Robinson despre planeta Marte prin examinarea opţiunilor economice și de mediu.din viitorul apropiat.

Culegerile de proză scurtă ale lui Robinson demonstrează o mare versatilitate în privinţa temelor şi subiectelor. În timp ce nuvelele conectate din „Escape from Kathmandu” (1989) descriu în mod amuzant peripeţiile unor alpinişti aflaţi în zona Himalayei şi întâlnirile lor cu miraculosul, „The Martians” (1999) reliefează și dezvoltă teme ale „Trilogiei marţiene”. Și volumele care conţin povestiri de sine stătătoare – „The Planet on the Table” (1986), „Remaking History” (1991), „Down and Out in the Year 2000” (1992), ultimele două suprapunându-se în mod semnificativ, explorează subiecte, convergența creodelor, întoarcerea erei glaciare și scufundarea Veneției. Dar oricât de variate ar fi, proza sa scurtă –  și romanele – sunt unite de o voce incisivă, în mod constant plină de umanitate şi pasiune narativă, vocea convingătoare a unui constructor de utopii verosimile şi locuibile.

Când l-am intervievat pe Stan Robinson, am fost dornic să discut bazele viziunii sale literare şi arhitectura formidabilă a ecologiei, psihologiei, ideilor, idealurilor pe care se bazează universul său literar. Într-un mod foarte amabil, Stan a răspuns curiozităţii mele.

Interviul

Nick Gevers: Ce v-a atras inițial în cazul science fiction-ului ? Şi (decurgând din asta) ce scriitori SF admiraţi în special și considerați că v-au influențat în mod deosebit ?

Kim Stanley Robinson: Este o poveste pe care o tot spun, cum am crescut într-o comunitate agricolă citindu-l pe Mark Twain şi cum am văzut apoi cum au fost distruse livezile și înlocuite cu o autostradă/un condominiu de coșmar, și cum la scurt timp după aceea am dat peste noul val al science fiction-ului şi mi-am dat seama că acesta este Adevărul despre lumea mea. Dar adevărul adevărat este şi că nu ştiu ce m-a atras la SF. Pur și simplu s-a întâmplat. Îi admir în mod deosebit pe scriitorii din noul val şi mai ales pe Gene Wolfe, Ursula K.Le Guin, Samuel Delany, Joanna Russ, Stanislaw Lem, fraţii Strugaţki. Nu cred că vreunul dintre ei m-a influenţat în mod special (cred că asta e ceva impertinent din partea mea), dar încă le citesc îndeaproape şi cu mare plăcere cărţile.

Nick Gevers: E interesant că l-aţi menţionat pe Gene Wolfe ca unul din scriitorii preferaţi, deoarece, în opinia mea – și nu numai a mea, mulți alţii o împărtăşesc – dumneavoastră şi Gene Wolfe sunteţi unii dintre cei mai buni scriitori SF contemporani. Care credeţi că este contribuția lui Gene Wolfe în privinţa SF-ului ?

Kim Stanley Robinson: Ei bine, e greu să particularizezi, Gene a contribuit cu atât de mult. Într-un cuvânt, măreția. Gene Wolfe este similar cu marii maeștri modernişti din prima jumătate a secolului XX, oameni ca Wallace Stevens sau Marcel Proust sau Virginia Woolf, pentru că el are o viziune personală foarte puternică, o mare complexitate şi intensitate morală exprimată într-o proză foarte frumoasă, cu imagini suprarealiste, prin intermediul a multor povești şi romane superbe. Noi, cei din comunitatea SF putem arăta spre opera sa ca dovadă că science fiction-ul este capabil să realizeze tot ceea ce modernismul spera vreodată în privinţa literaturii, și chiar faptul că Gene Wolfe se pricepe mai bine decât mulţi dintre moderniști să creeze o intrigă cu adevărat interesantă. În ceea ce privește contribuțiile sale specific SF, cunoștințele sale în privinţa tehnologiei și societăţii date de slujba sa de inginer i-au permis să fie sofisticat și plin de autoritate atunci când a introdus elemente științifice în opera sa. În același timp, există o calitate onirică a scrisului său prin îndrăzneală și stranietate și aparenta inevitabilitate Această combinație de înzestrări i-au permis să dea ce are mai bun mai ales în science fantasy, în seria capodoperelor sale, „The Book of the New Sun”.

Nick Gevers: Chiar dacă aţi scris în mod constant SF (şi, ocazional, fantasy cum ar fi „Black Air” şi „A Short, Sharp Shock”), textele dumneavoastră au ceva categoric „mainstream”, de exemplu, prin atenţia extrem de minuţioasă dedicată caracterizării. Există modele identificabile din mainstream în ceea ce priveşte scrisul dumneavoastră ?

Kim Stanley Robinson: Doar romanul în sine, presupun. Iubesc romanele mai mult decât orice altă formă narativă. Am citit cu plăcere întreaga istorie a romanului în limba engleză, și m-au bucurat multe alte romane traduse din alte limbi. Romancierii pe care-i admir foarte mult îi cuprind pe Albert Camus, Alejo Carpentier, Joyce Cary, Joseph Conrad, Lawrence Durrell, John Fowles, Gabriel Garcia Marquez, Cecelia Holland, Peter Matthiessen, Patrick O’Brian, Marcel Proust, Thomas Pynchon şi Virginia Woolf, printre mulţi alţii. De asemenea, îmi place să citesc poezie şi-i admir pe Wallace Stevens, Gary Snyder, William Stanley Merwin, Kenneth Rexroth, Derek Walcott, şi îmi place poezia chineză în traducere.

NG: Desigur, în timp ce vorbim despre influențe, natura –  mediul, „sălbăticia”, „pustietatea” –  sunt o prezență omniprezentă în ficțiunea dumneavoastră. Personajele dumneavoastră sunt de multe ori alpiniști, excursioniști, ghizi turistici, tipologii umane pe care se pare că le cunoaşteţi foarte bine, chiar le şi caricaturizaţi în „Escape from Kathmandu”. Puteţi să-mi spuneţi ceva despre acest element ?

KSR: Ei bine, îmi place să-mi petrec timpul în munți, asta e clar. Am vrut ca un element important al vieții mele să fie transpus în ficțiunea mea. Și am văzut şi am participat la trekking-uri în Nepal și în Antarctica, și cred că aşa ceva este un bun punct de pornire şi pentru comedie dar mai cu seamă revelator pentru relația noastră cu lumea fizică, etc. Mi s-a părut de la început că există o mare oportunitate de explorat prin acest subiect, pentru că din punct de vedere istoric SF-ul a fost o literatură urbană, dar cred că viitorul va include ecologia ca pe un element crucial al poveştii relației noastre cu planeta. Povestirile SF despre acest subiect nu sunt şi n-au fost prea numeroase, numai Ursula K.Le Guin a fost cu adevărat branşată şi pe aceeaşi lungime de undă, dar asemenea texte au fost şi sunt necesare pentru a completa genul și de a-l obliga să includă preocupări ecologiste.

NG: Tot pe tema mediului, dar revenind la remarca mea mai devreme despre darul dumneavoastră în privinţa caracterizării: personajele dumnevoastră au adesea o relație foarte intimă cu peisajul, cu mediul,  modelându-l dar şi fiind modelaţi. Aş putea chiar îndrăzni să afirm că la un anumit nivel personajele devin peisajul, mediul. Puteți comenta această tehnică a dumneavoastră ?

KSR: „Suntem nişte băşici ale Pământului ! Băşici ale Pământului !” (exact așa cum John Crowley citează pe cineva (un  victorian ?), în romanul său „Little, Big”). Da, sunt foarte interesat de locuri şi de efectul acestora asupra oamenilor, modul în care unii oameni au un puternic sentiment al căminului în privinţa unor locuri, în timp ce alţii nu, etc Pentru mine locul în trăiesc sau am trăit, întotdeauna a contat intens. Am crescut într-o zonă de coastă la Pacific într-un climat mediteranean, și am trăit în mai multe locuri diferite, și fiecare dintre acestea au avut un mare impact asupra mea. Care merită să fie descris. Tendința istorică a SF-ului este să se desfăşoare în spații imaginare, de multe ori în interior, în orașe sau în nave spațiale, nu m-a interesat prea mult, vreau să scriu despre ceea ce se simt trăind într-un anume loc şi cred că SF-ul poate folosi asta. Romanele, în general, nu trebuie să renunțe la peisaj ca subiect, în ciuda fotografiei, filmului, pentru că romanele pot pătrunde atât de adânc în ceea ce se simte omenirea, şi pot reflecta asupra a ceea ce înseamnă asta.

Nick Gevers: De la întrebarea anterioară trecem în mod natural la una privind utopia. Sunteţi un utopist de o mare coerență și ambiție. Începând cu fundalul : credeți că SF-ul este în mod natural genul utopic prin definiţie ?

KSR: Darko Suvin a scris că utopia este un subgen al science fiction-ului, ceea ce lăsând deoparte  nişte întrebări istorice, mi se pare corect. Apoi, în secolul nostru am văzut expansiunea romanului utopic, un gen mixt pe care l-aș caracteriza ca pe un roman ce descrie personje într-un spațiu utopic. Acest lucru dă utopiei o poveste și nişte personaje, încât este destul de interesantă de citit, dând romanului ca gen un conținut nou şi foarte interesant și șansa de-aş face cunoscut programul său politic. William Morris, Edward Bellamy și H.G.Wells au început acest parcurs, Robert Graves și Aldous Huxley l-au continuat, iar Ursula K. Le Guin a adus totul în centrul atenției cu „The Dispossed” (Deposedații).

Nick Gevers: Ce alți scriitori SF contemporani considerați că au preocupări legate de utopic ? Există orientări utopiste – de stânga și de dreapta – în cadrul comunităţii SF ?

Kim Stanley Robinson: O consider pe Ursula Le Guin, ca pe scriitoarea contemporană de SF extrem de preocupat de utopie, întorcându-se mai mult decât o dată la această temă. Şi Mack Reynolds trebuie să fie amintit. Nu cred că există școli utopice opuse în cadrul SF-ului, aşa cum sugerează întrebarea, pentru că eu nu cred că poate exista o „utopie de dreapta”.  Politica de dreapta, prin definiție, încearcă să prevină sau să inverseze schimbarea, iar pentru cei de dreapta regimurile neo-feudale actuale sunt deja o „utopie”, astfel încât nici nu mai este nevoie să se gândească la utopie ca la un proiect. Ar trebui să distorsionezi cuvântul „utopie”, într-un mod de nerecunoscut pentru a-l putea schilodi şi înghesui în orice carte aparţinând celor de dreapta, ca, de exemplu, o afirmaţie de genul, „lumea ar fi grozavă dacă ar fi condusă de o juntă și ar exista şi comuniști înmulţiţi biologic pentru a lupta împotriva dictaturii pentru totdeauna, așa că „Starship Troopers” este un roman utopic de dreapta.” Adevărat,  poate, dar extrem de inutil. Trebuie să recunoaştem şi să fie recunoscut că extinderea drepturilor legale către grupuri şi persoane (minorități etnice, femei, copii, persoane cu handicap, cei cu stiluri de viaţă alternative) – adică, progresul social din istorie, calea utopistă în cadrul istoriei – toate acestea au fost un proiect de stânga și o realizare a stângii.

Nick Gevers : Care este în rezumat, propria dumneavoastră teza „utopică” fundamentală ?

Kim Stanley Robinson: Avem mijloacele tehnologice necesare astfel încât toată lumea de pe această planetă să aibă adăpost, hrană adecvată, apă potabilă, îmbrăcăminte, sănătate şi educaţie. Dar trăim într-o ierarhie neo-feudală care nu este şi nu va fi preocupată vreodată de acest proiect, ci mai degrabă de împodobirea continuă a cuiburilor celor bogaţi şi puternici, iar pe restul poate să-i ia dracu’. O cale a istoriei care să lase în urmă această ierarhie feudală şi să conducă spre o stare de adecvare sustenabilă pentru întreaga specie umană este o utopie de la primul pas. Din acest motiv, aşa numitele cursuri utopice ale istoriei pot fi confirmate numai retroactiv, dar putem lucra în această direcţie încă de pe acum.

Nick Gevers : Prima dumneavoastră secvenţă utopică a fost reprezentată de „Trilogia Celor Trei Californii” care prezintă trei scenarii semnificativ diferite pentru viitorul Californiei, şi, prin extensie, al întregii lumi. Care sunt mecanismele utopice ale aceastei serii ? Ar fi rezonabil să se generalizeze că „Wild Shore” propune nişte posibilități utopice în contextul unui cadru distopic post-apocaliptic, şi că „The Gold Coast” şi „Pacific Edge” dezvoltă aceste elemente contrare, respectiv distopice şi utopice ?

Kim Stanley Robinson: M-am gândit la „Trilogia Celor Trei Californii” ca la expunerea a trei viitoruri alternative pentru lume, folosind tropi SF standard : post-catastrofa, distopia și respectiv utopia. Mi s-a părut o structură interesantă pentru o trilogie, și încă am aceeaşi opinie.

Nick Gevers : Punctul de plecare al operei dumneavoastră este de multe ori viitorul relativ apropiat, temă ce este pândită de pericolul de a deveni rapid depășită. Vorbind din perspectiva prezentului (cu o U.R.S.S. dispărută şi pericolul holocaustului nuclear și continuarea rivalităţii dintre superputerile nucleare fiind destul de reduse), credeţi că scenariile despre viitor prezentate în „Trilogia Celor Trei Californii” (război atomic, o continuare a Războiului Rece, etc.) îşi păstrează vigoare tematică originală ?

Kim Stanley Robinson : Nu, şi cred că „The Gold Coast” este romanul cel mai afectat din acest punct de vedere, deoarece ar fi nevoie doar de eliminarea sau modificarea câtorva propoziții și cartea ar rămâne destul de adecvată  momentului nostru actual, deoarece industria militară a S.U.A. este în plin avânt, chiar și controversata tehnologie anti-rachetă. Justificarea complexului militaro-industrial nu mai este Uniunea Sovietică, ci diferite națiuni mijlocii, în cadrul a ce ar putea fi o lungă listă de „băieţi răi”, listă reală sau inventată. „The Gold Coast” sugerează foarte frecvent această situație dar subliniază şi existenţa în continuare a U.R.S.S.-ului în alte locuri, și așa că atunci când edituraTor a republicat trilogia în format paperback, i-am întrebat dacă i-ar deranja dacă aş face câteva modificări pentru actualizarea naraţiunii, dar nici nu au vrut să audă de suportarea costurilor revizuirii. Păcat, deoarece cartea rămâne relevantă în timp ce acele câteva fraze despre U.R.S.S. mi se par acum că distrag atenția și sunt iritante având în vedere că am scris cartea în 1986. Poate într-o zi voi putea face modificările, sau, şi mai bine, lumea se va schimba, iar romanul meu va deveni unul istoric. Ciudat, scenariul din „The Wild Shore” rezistă mai bine pentru că intriga îşi imaginează bombardarea în mod neașteptat a Statelor Unite de teroriști necunoscuţi, oarecum ca în cazul atentatelor de la Moscova, chiar mai mult, iar acest lucru rămâne o posibilitate înfricoșătoare. Chiar și așa această carte nu mi se pare la fel de intrinsec adecvată momentului nostru precum „The Gold Coast” sau „Pacific Edge” pentru că exploziile nucleare au un fel de improbabilitate care fac din „The Wild Shore” un fel de fantezie de la început. Poate că este un lucru bun că „Pacific Edge” pare să fie scenariul cu relevanța actuală cea mai solidă.

Nick Gevers : Orice creator de utopii lansează o dezbatere. Evitând orice critică din punct de vedere ideologic, aș dori să schiţez o critică vast-conceptuală a utopiilor dumneavoastră. În mod repetat – în „Pacific Edge”, în „Trilogia Marţiană” și în „Antarctica” – prezentaţi în detaliu activităţile unor societăți responsabile din punct de vedere ecologic şi economic, rațional-utopice şi nebazate pe cultul proprietăţii private. Faceţi acest lucru cu o intensă capacitate de convingere. Dar cât de utile sunt exemplele dumneavoastră imaginare, cu spațiile lor larg deschise, cu niveluri reduse ale populației, cu nişte cetățeni având o înaltă calificare şi competenţă, și prăpastia față de realitatea centrelor capitaliste de putere mondială, într-o lume din ce în ce mai supra-aglomerată, afectată de analfabetism și de ignoranță, și din ce în ce mai dominată într-un mod covîrşitor de corporații multinaționale și de structuri conexe ale puterii ? Aveţi o deschidere față de aceste realități, cum ar fi foarte urbana prezenţă a lui Oscar Baldarramma din „Pacific Edge”, şi prezentarea mentalităţii societăţii edificate pe Marte ce influențează Pământul în „Trilogia marţiană”, dar sunt aceste viziuni (și, bineînţeles romanele dumneavoastră respective), suficient de îndepărtate ?

Kim Stanley Robinson : Suficient pentru ce? Suficient pentru a schimba lumea? Se pare că nu. Suficient pentru a modela posibile schimbări în lume şi ale lumii ? Sper că da. Fiecare roman este diferit, dar toate fac mai mult decât nişte „gesturi” față de realitățile puterii din timpul nostru. „Pacific Edge” se desfăşoară chiar în inima puterii capitaliste multinaționale, care este Orange County, California (vă rog să luaţi notă).

În acest roman am încercat să sugerez o mișcare globală spre o economie/cultură mai echitabilă și sustenabilă, incluzând şi restul lumii. Este un roman focalizat asupra „căminului” meu, asupra locului unde cred că am cel mai mult dreptul de a vorbi ca un cetățean, afirmând răspicat „ceva trebuie să se schimbe”. Nu cred că m-aş simţi bine spunându-le umiliţilor şi obidiţilor din alte țări cum să devină cetățeni mai buni și cum să creeze societăți mai bune, mai repede, care devin încă o faţetă a imperialismului american. Ce pot să fac este să vorbesc în propria mea țară, care la urma urmei este centrul de putere al capitalismului, şi să spun : „chiar şi auto-interesul vostru egoist presupune că trebuie să împărţiţi ceva din averea și puterea voastră, şi acesta este de fapt cel mai bun mod de a crea o lume sigură pentru copiii voştri, să nu mai vorbim de faptul că este un lucru bun punct de vedere moral”, etc, etc. Eu cred deci că romanul „Pacific Edge” răspunde celor mai multe critici implicite din întrebarea dumneavoastră, într-un mod foarte direct și conștient.

Trilogia marţiană” este un alt caz, în care se începe într-un spațiu gol, fizic și istoric, spaţiu ocupat în primul rând de către un grup mic de oameni având un nivel ridicat de educaţie. Dar ei nu scapă de puterea capitalistă, mutîndu-se pe o altă planetă, ei trebuie să lupte şi povestea luptei lor este un foarte lung şi utopic roman și doar cu adevărat utopic doar aproape de final, atunci când capitolul despre Pământ din „Marte albastru” arată cum au loc schimbările la nivel mondial în cadrul capitalismului, cum capitalismul suferă mutaţii sau este forțat să se transforme în ceva mai echitabil, și că acest lucru se realizează nu de către o elită de pe Marte, ci de oamenii din fiecare țară, plecând de la particularităţile propriei lor situații istorice. Mare parte din această panoramă apare în mod indirect, dar scenele din Trinidad-Tobago încearcă s-o direcționeze ca într-un fel de studiu de caz. „Antarctica” este chiar mai puțin utopică decât societăţile din cele două romane menționate anterior, și n-am afirmat niciodată în decursul intrigii că întreaga lumea ar putea funcționa cu ajutorul metodelor hippie sau ale neo-tribalilor dar sper ca părți ale etosului lor ar fi sugestive pentru lume în general, astfel încât „Antarctica” s-ar putea numi „o sugestie utopică”, mai degrabă decât o utopie completă, sau un roman utopic.

Ce implică întrebarea dumneavoastră, în realitate, este un roman global-utopic desfășurându-se în viitorul apropiat, pe Pământ, cu o istorie care curge în mod clar și fără opacități strategice referitoare la momentul nostru. O misiune greu pentru a face așa plauzibil, sigur, dar cu toate acestea e o idee bună pentru un roman, și vă invit să-l scrieți. Aș putea încerca să scriu și eu unul într-o zi. Dar dacă aș facea ar trebui să găsesc punctul meu romanesc de imersare în narațiune. Desigur, ar fi posibil de a scrie ceva de genul romanul lui John Brunner, „Stand On Zanzibar” (Zanzibar, traducere de Sorin Moise, colecția Nautilus, editura Nemira, 1995; re-editat în 2006) care se bazează pe tehnica narativă a lui John Dos Passos din „Trilogia S.U.A.” ; de fapt „Stand On Zanzibar” are de asemenea un fel de element de utopic prin descoperirea unui trib african mutant care emite feromoni ai păcii. Și mai bine, desigur, ar fi  un „Stand On Zanzibar” având elemente economice, o critică conștientă a capitalismului și descrierea unui nou sistem economic care îl înlocuiește. Aceasta este o idee de prim rang pentru un roman SF, dar, pentru mine, este prea concentrată asupra nivelului global și prea vagă în privința personajelor și în căutarea unei intrigi, etc. Din cauza asta și din alte motive am alte proiecte în minte.

Nick Gevers :  „Trilogia Marțiană”, cu eventuala reconciliere în mișcare a tendințelor de „verde” și „roșu”, pare a fi foarte mult preocupată (mai ales după succesul celei de a doua revoluții), de necesitatea moderației, a compromisului chiar între convingeri rigide. Este această calitate esențială pentru utopie ?

Kim Stanley Robinson : În utopia mea, bineînțeles. Sunt  rigid de insistent în privința compromisului, toleranței și moderației, cu excepția, desigur, a anumitor aspecte care bănuiesc că trebuie să fie principial ferme. Este una dintre acele enigme pe care orice societate, ce se apropie de condițiile utopice va trebui să-i facă față. M-am gândit la acest subiect pe măsura desfășurării procesului.

Nick Gevers :  Care este relația între „The Martians” și „Trilogia Marțiană” ? Un volum însoțitor, un comentariu, un manifest …?

Kim Stanley Robinson : Ei bine, a început ca un volum însoțitor sau un amalgam de povești care nu puteau fi introduse în seria de romane, deoarece era vorba de istorii diferite ale planetei Marte, sau care nu se încadrau ca tonalitate sau în orice alte moduri. A fost vorba de toate scrierile mele despre Marte care nu se potriveau în trilogie. Dar, pe măsură ce scriam poveștile am constatat că un miscelaneu nu este o formă foarte bine proporționată, și asta nu mi-a plăcut, am vrut ceva care sa aibă și specificitate, așa că am început să mă gândesc la acea narațiune ca la o istorie secretă, sau chiar ca la un fel de luptă pentru dominație între diferite istorii, astfel încât toate poveștile individuale ar spune aceasta poveste mai vastă dar ascunsă (ca un fel de poveste pe timp de război a la Asimov sau Fritz Leiber ), fără să știe c-o istoriseau sau că povestea avea loc. Această perspectivă mi-a creat moduri de a organiza și de a crea o succesiune a evenimentelor, și ale lucrurilor noi pe care le aveam de spus, și am avut o perioadă propice cu această „understory”, așa cum am numit-o, deși în cele din urmă este îngropată prea adânc, și nu are în întregime un sens din punct de vedere rațional. Pentru a spune adevărul, mult lucruri mi s-au clarificat după recenzia ta din New York Review of Science Fiction. Am înțeles mai bine atunci.

Nick Gevers : Considerați romanul „White Mars” de Brian Aldiss, o reacție a unui alt scriitor de stânga (un alt utopist) la romanele dumneavoastră avînd acțiunea pe Marte ?

Kim Stanley Robinson : L-am întâlnit recent pe Brian Aldiss la o convenție și mi-a descris povestea sa despre Marte și mi s-a părut complet diferită de romanul meu, și este puțin probabil să fie un răspuns la narațiunile mele „marțiene”, și de altfel nu cred că Brian a citit textele mele. Ceea ce este bine, nici eu n-am citit vreunul dintre romanele despre Marte din anii ’80 și ’90, cu excepția poemului epic „Genesis” de Frederick Turner după ce începusem „Green Mars”. Este o planetă mare, și e loc pentru o mulțime de povești, și întotdeauna va fi așa.

Nick Gevers : Pe lângă tema utopică și interacționând cu ea, la fel ca în „The Martians”, este accentul pus asupra istoriei: cauzalitatea istorică și procesul în sine, modul în care funcționează, modul în care acestea pot fi ghidate (într-o direcție utopică, desigur). Chiar ați definit SF-ul prin relația sa cu istoria. Puteți relua această definiție aici ?

Kim Stanley Robinson : Cred că science fiction-ul este un gen istoric, în sensul că are loc în viitorul nostru. Adică, din lumea fictivă a narațiunilor îi puteți urmări istoria înapoi la noi (sau într-un alt moment din trecutul nostru, în cazul unei istorii alternative). Istoria ficțională este legată în mod explicit sau implicit. În cazul în care istoria nu poate fi trasată înapoi, atunci poate fi vorba de un fel de roman fantasy, sau de altceva, dar așa ceva nu este science fiction așa cum îl consider eu. Această definiție este oarecum redundantă celei evidente, de tipul „ science fiction-ul are loc în viitor”, dar ajută, în unele cazuri, pentru a clarifica limitele dintre science fiction și fantasy și explică existența subgenurilor, cum ar fi ucronia, a cărei conexiune cu SF-ul avînd loc în viitor nu este altfel evidentă.

Nick Gevers : Un element de continuitate în scrisul dumneavoastră a fost viitoarea istorie a planetei Marte, prime versiuni apărând în „Icehenge”, „The Memory of Whiteness”, „Green Mars, și apoi într-o viziune rafinată și dezvoltată în „Trilogia Marțiană”. Cum ați conceput această viitoare istorie și cum ați remodelat-o de-a lungul timpului ? Reprezintă o teză istoric-evolutivă, o modelare generală a operațiunilor istoriei ?

Kim Stanley Robinson : Nu, nu cred că aceste lucrări co-există în același viitor. Au termene limită diferite, tehnologii diferite, istorii diferite. Au doar planeta Marte în comun. Când le-am scris am decis de timpuriu să nu le conectez într-o singură istorie a viitorului. În general, nu-mi place ideea ca un scriitor să-și lipească toate narațiunile într-o singură istorie ficțională. Se sacrifică un nou mod de gândire pentru o consistență în general lipsită de importanță.În fiecare dintre textele mele având istoria ca unul din subiectele, am încercat să sugerez câteva idei despre cum funcționează istoria. De altfel mai toată lumea examinează posibilitatea asta pe parcursul întregii vieți.

Nick Gevers : De la viitor, să ne îndreptăm atenția către ucronie: unele dintre cele mai memorabile povestiri ale dumneavoastră sunt ucronii, cărțile Trilogiei Californiene descriu viitoruri alternative, scrieți un roman ucronic „A World Without Europe”. Cum priviți subgenul istoriei alternative și cât de utile credeți că sunt tehnicile sale (de exemplu, în cazul dumneavoastră) ca instrumente pentru examinarea realitățile istoriei „reale” ?

Kim Stanley Robinson : Ei bine, aceasta este o întrebare interesantă, pe care o explorez pe deplin în prezent, și în anul care vine. Mi se pare că ar putea exista o anumită valoare în cazul ucroniilor, amintindu-ne că propria noastră istorie nu a fost predestinată, și s-ar fi putut întâmpla într-un mod diferit. Este, de asemenea, un mod de interogare a rolurilor pe care indivizii l-au jucat sau ar putea să-l fi jucat în istorie. Dar există un pericol în această metodă, în faptul că cititorii știu întotdeauna că nu s-a întâmplatașa cum pretind autorii, astfel încât ucroniile pot părea un joc. Aș spune că science fiction-ul are o poziție mai fermă, adică „asta ni se întâmplă nouă !” în timp ce ucronia spune doar „asta nu ni s-a întâmplat, dar ar fi fost interesant să ni se întâmple” care nu poate lovi cu aceeași forță. Viitorul este mai izbitor decât condiționalul, poate. Dar, în ciuda acestor aspecte, se poate foarte bine ca ambele forme să ofere oportunități la fel de mari pentru un roman ca roman.

Nick Gevers : Ceea ce voi expune în continuare este un argument destul de vechi, dar, probabil, încă pertinent cu privire la diferențele din SF dintre cyberpunkși și umaniști. În timp ce cyberpunkșii reliefează interfața om-mașină și într-un mod de multe ori solipsist, rezultanta acesteia, adică oportunitățile și alienările, dumnevoastră mențineți un accent eliberator asupra relațiilor dintre uman și natural, dintre individual și social. În opera dumneavoastră oamenii rămân umani, guvernând tehnologia, și nefiind guvernați de aceasta. Este acest rezumat fundamental exact ? Chiar dacă dihotomia umaniști/cyberpunkși este simplistă și supraestimată, vă vedeți angajat într-o dezbatere continuă cu cyberpunkșii (sau post-cyberpunkșii), poate în privința direcției pe care hard SF-ul progresist ar trebui  s-o ia ?

Kim Stanley Robinson : Îmi place caracterizarea dumneavostră a decalajului dintre opera mea și cyberpunk, pentru că noi controlăm tehnologia,  în sensul că noi suntem responsabili colectiv pentru ceea ce facem. Cred și simt că o inovație formală precum cyberpunk-ul este moartă demult. Adică aș insista în continuare că spațiul exterior este mult mai interesant decât cel interior și virtual, astfel că în termenii romanului eu am găsit spațiul potrivit pentru a lucra. Dar asta e doar opinia mea. Alții sunt liberi să lucreze în alte spații. Adevărul este că între scris, cercetare, rolul de părinte și viața în general, nu mai am timp pentru a citi alți scriitori SF, și rareori o fac. Și chiar încep să simt că e parte din treaba mea să rămân ignorant față de SF-ul actual, și să devină din ce în ce mai idiosincratic. Asta e ceea ce romancierii ar trebui să facă. Așa că-i citesc pe scriitorii de SF care-mi plac nedorind să-mi refuz plăcerea imaginației lor, dar nimic altceva. Și cred că i-am citit și înțeles pe cei mai buni deci nu este o problema. Dar, nu știu ce (mai) scriu cyberpunkșii sau post-cyberpunkșii. Și nici nu mă interesează. Trebuie să ne amintim că întreaga dihotomie nu a fost o analiză serioasă, ci doar jocuri de cuvinte. Nu a existat niciodată  vreun „SF umanist” și resping o asemenea etichetă acum, precum și orice altă etichetă în privința conținutului, de asemenea. „Science fiction” este suficient, atât suficient de îngust (vă rog, nu mai utilizați termeni precum „hard SF progresist”), și suficient de vast pentru a fi de folos. Sunt scriitor de science fiction, foarte fericit să fiu așa ceva, și nu am nevoie de vreun alt adjectiv.

Nick Gevers : Ne puteți spune ceva despre scenariul și intriga romanului „A World Without Europe” ?

Kim Stanley Robinson : Oh, vai de mine, nu. Titlul spune prea mult deja !

Nick Gevers : Întrebările finale, atunci: cum merge lucrul la „A World Without Europe”? Aveți și alte proiecte, de exemplu, povestiri în perspectivă, în afară de cele din „The Martians” ?

Kim Stanley Robinson : Nu vor exista alte povestiri în afară de cele din „The Martians”. Munca merge bine. Ce-mi place este să mă afund într-un roman, nemaiavând amintiri ale începutului și nici o speranță de a-l finaliza. Asta-i unde sunt acum.

© Nick Gevers & Kim Stanley Robinson
Traducere de Cristian Tamaş
Traducerea şi publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulţumim.
Titlu original : “Wilderness, Utopia, History. An Interview with Kim Stanley Robinson by Nick Gevers”,  http://www.infinityplus.co.uk/nonfiction/intksr.htm

 

Notele traducerii :

În româneşte au fost traduse următoarele volume de Kim Stanley Robinson :

¹Trilogia marţiană

„Marte roşu” (Red Mars,1992) : traducere în româneşte de Emil Sârbulescu, colecţia Nautilus, editura Nemira, 1996; re-editat în 2006.

„Marte verde” (Green Mars, 1993) : traducere în româneşte de Emil Sârbulescu,, colecţia Nautilus, editura Nemira, 1998; re-editat în 2006.

„Marte albastru” (Blue Mars, 1996) : traducere în româneşte de Emil Sârbulescu , colecţia Nautilus, editura Nemira, 2000; re-editat în 2006.

 

Seria „Science in the Capital”

„40 de semne de ploaie” (Forty Signs of Rain, 2004) : traducere în româneşte de Mihai Samoilă, colecţia SFFH, editura Tritonic, 2006.

„50 de grade sub zero” (Fifty Degrees Below, 2005) : traducere în româneşte de Loredana Frăţilă-Cristescu, colecţia SFFH, editura Tritonic, 2008.

Cel de al treilea volum al seriei, „Sixty Days and Counting” (2007) nu a fost încă tradus.

 

Kim Stanley Robinson s-a născut în Waukegan, Illinois, dar a crescut în California de sud.

A studiat engleza la University of California, San Diego, pe care a absolvit-o în 1974 cu Bachelor of Arts. Master of Arts la Universitatea Boston şi doctorat în engleză în 1982 la University of California, San Diego. Teza sa de doctorat, „The Novels of Philip K. Dick” a fost publicată în 1984 la UMI Research Press.

Kim Stanley Robinson este un literat, cu o vastă competenţă literară, avînd în plus şi talent la scris.

Un filolog deosebit de cultivat, K.S.Robinson îi menţionează între scriitorii preferaţi pe Albert Camus, Alejo Carpentier, Joyce Cary, Joseph Conrad, Lawrence Durrell, John Fowles, Gabriel Garcia Marquez, Cecelia Holland, Peter Matthiessen, Patrick O’Brian, Marcel Proust, Thomas Pynchon, Virginia Woolf, Wallace Stevens, Gary Snyder, William Stanley Merwin, Kenneth Rexroth, Derek Walcott.

Câţi dintre sefişti (autori, editori, cititori) au auzit măcar de aceştia darămite să fi citit ceva ? Câțiva… şi vor fi şi mai puţini pentru că fandomul SF mondial dispare și nu mai este înlocuit de alte generații.

Lui Kim Stanley Robinson i s-au decernat unsprezece importante premii ale science fiction-ului mondial și operele sale au fost nominalizate de douăzeci și nouă de ori la aceste premii :

Premiul Hugo pentru cel mai bun roman pentru „Green Mars” (1994) și „Blue Mars” (1997)

Premiul Nebula pentru cel mai bun roman pentru „Red Mars” (1993) și „2312” (2012);

Premiul Nebula pentru cea mai bună nuvelă pentru „The Blind Geometer” (1986);

Premiul World Fantasy Award pentru „Black Air” (1983);

John W. Campbell Memorial Award pentru cel mai bun roman SF, „Pacific Edge” (1991);

Premiul Locus pentru „The Wild Shore” (1985), „A Short, Sharp Shock” (1991), „Green Mars” (1994), „Blue Mars” (1997), „The Martians” (2000), și „The Years of Rice and Salt” (2003).

 

Bibliografie :

Trilogia „Orange County” sau „Three Californias”

„The Wild Shore” (1984)

„The Gold Coast” (1988)

„Pacific Edge” (1990)

Trilogia Marțiană

„Red Mars” (1992)

„Green Mars” (1993)

„Blue Mars” (1996)

Culegerea de povestiri „The Martians” (1999) aparține de asemenea aceluiași univers ficțional.

Seria „Science in the Capital”

„Forty Signs of Rain” (2004)

„Fifty Degrees Below” (2005)

„Sixty Days and Counting” (2007)

Romane

„Icehenge”  (1984)

„The Memory of Whiteness”  (1985)

„A Short, Sharp Shock”  (1990)

„Antarctica”  (1997)

„The Years of Rice and Salt”  (2002)

„Galileo’s Dream”  (2009)

„2312”  (2012)

„Shaman”  (lansare : 3 septembrie 2013)

Culegeri de povestiri

„The Planet on the Table” (1986)

„Escape From Kathmandu” (1989)

„A Sensitive Dependence on Initial Conditions” (1991)

„Remaking History” (1991)

„Down and Out in the Year 2000” (1992)

„Remaking History and Other Stories” (1994)

„Vinland the Dream and Other Stories” (2002)

„The Lucky Strike” (2009)

„The Best of Kim Stanley Robinson” (2010)

Antologii

„Escape from Kathmandu /Two Views of a Cave Painting” (1987), cu James P. Blaylock

„A Meeting with Medusa / Green Mars” (1988) ), cu Arthur C. Clarke

„The Blind Geometer / The New Atlantis” (1989) ), cu Ursula K. Le Guin

„A Short, Sharp Shock / The Dragon Masters (1990) ), cu Jack Vance

„Future Primitive: The New Ecotopias” (1994)

„Nebula Awards ◦ 36 Nebula Awards Showcase 2002” (2002)

Nonfiction

„The Novels of Philip K. Dick” (1984)

1723 vizualizari

Un comentariu

  1. Ben Ami spune:

    the greatest!

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.