REVISTA NAUTILUS / Interviuri / Interviu cu Mircea Opriță

Interviu cu Mircea Opriță

Remus Paul • 19:47 - 10.04.2016 • 

Bună ziua. Vă mulțumesc pentru că ați acceptat să-mi acordați interviul.

Remus Paul : Cărțile d-voastră au fost publicate în colecția Fantastic Club, care era, probabil, cea mai importantă colecție de SF înainte de Revoluție. Ne puteți spune câte ceva despre această colecție? Cine a înființat-o, cum s-a dezvoltat, ce impact a avut asupra publicului?

Mircea Opriță: Anul 1968 a fost, pentru edituri, unul de importante transformări. Cele câteva edituri mari, existente până atunci, și anume: Editura pentru Literatură, Editura Tineretului, Editura pentru Literatură Universală și încă vreo câteva, dar acestea sunt cele care ne interesează pe noi, s-au scindat, lăsând în scenă alte instituții, mai „primenite” și mai dinamice. Tot atunci au apărut edituri noi în provincie, Dacia la Cluj, Junimea la Iași, Facla la Timișoara, Scrisul Românesc la Craiova. În fine, peisajul tipografic s-a diversificat, devenind totodată deschis pentru o serie de mânuitori ai condeiului mai puțin sprijiniți de editorii rutinați de până atunci, aceștia din urmă. cam toți, reprezentând o generație de activiști de partid depășită de momentul cultural ce începea să se desprindă de etapa proletcultului. Editura Tineretului, spre exemplu, s-a divizat în Editura „Ion Creangă” și Editura Albatros, împărțindu-și patrimoniul, chiar și unii redactori, mai puțin conducerile, intrate într-un proces de „rotație a cadrelor”. Între 1962 și 1968, Ion Hobana reușise să înființeze la Editura Tineretului o mini-redacție de literatură științifico-fantastică și să publice „seria triunghiului”, vreo opt-zece cărți de anticipație pe an, românești și traduse din clasicii genului: Jules Verne, Aleksei Tolstoi, Arthur Conan Doyle și alții. Cele patru volume din opera de tinerețe a lui Wells, ca și seria din Aleksandr Beleaev, sau cea dedicată lui Ivan Efremov au apărut în format mai mare, însă tot strategia lui Hobana a stat în spatele lor. S-au publicat și autori români, cum spuneam, unii mai vechi, bunăoară Henric Stahl și Felix Aderca, alții dintre cei ce produceau SF în epocă, Sergiu Fărcășan, Victor Kernbach, Vladimir Colin, Camil Baciu, Eduard Jurist. Eu am debutat în „seria triunghiului” cam în același timp cu Gheorghe Săsărman, Voicu Bugariu și Constantin Cubleșan. Ca moștenitor al acestor inițiative lansate la Editura Tineretului, Albatrosul a creat colecția „Fantastic Club”, cu mai multă personalitate grafică, dar parcă și mai aplicată la anticipația românească, deoarece aceasta evolua și ea, lăsând în prim-plan autori noi, din grupul celor apăruți în anii ’80: Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Leonard Oprea, Gheorghe Păun, care, iată, astăzi este academician – pe filiera matematicii, ar fi fost minunat să se ajungă acolo și pe filieră SF! Hai să mai pomenesc niște nume: Rodica Bretin, Lucian Ionică, iar dintre cei mai în vârstă, cuplul Anania Bărbulescu, Colin, apoi cei din generația mea am publicat în colecția respectivă un număr de cărți importante pentru gen, poate și pentru literatura română luată în ansamblu.

R. P. : Ne puteți povesti despre marii scriitori de SF pe care i-ați cunoscut, Ion Hobana, Horia Aramă, Vladimir Colin etc.?

M. O. : Ar fi multe de spus despre cei pe care i-ai pomenit dumneata și despre alții pe care i-am cunoscut. Pe Adrian Rogoz și pe Ion Hobana i-am întâlnit în studenție, în vacanța dintre anii III și IV, când începusem să cred că aveam suficient material cu care să mă pot lansa în construcția unui volum. Rogoz lucra la Știință și tehnică, unde îngrijea Colecția despre care se mai vorbește și astăzi, dar mai mult ca de o amintire veche și frumoasă. Pe Hobana l-am găsit la sediul Editurii Tineretului, era încă de pe atunci o figură importantă pentru cei ce iubeau anticipația și aproape nu-mi vine să cred că avea doar treizeci de ani. Am povestit undeva întâlnirea aceea, n-o mai repet. De amândoi mă leagă și amintirea unor întâlniri ulterioare, fiindcă ne mai vedeam din când în când la unele convenții naționale („consfătuiri pe țară” li se spunea în epocă), sau când aveam vreo delegație la București. Pe Vladimir Colin l-am întâlnit prin surprindere – surprinderea mea, precizez, fiindcă se întâmpla să-l văd în carne și oase pe cel ce-mi încântase copilăria cu Basmele sale, iar copiii își închipuie de regulă că autorii cărților pe care le citesc sunt fie niște prezențe din altă lume, fie morți de mult. Ulterior ne-am mai văzut pe la restaurantul Casei Scriitorilor, unde el avea o masă rezervată împreună cu poetul Eugen Jebeleanu, erau de altfel și ceva rude prin alianță. Am făcut parte, cu Hobana și Colin, și din vreo două delegații internaționale, la congresele europene de SF de la Poznan și Stresa, unde amândoi au obținut premii importante pentru creația lor. În 1976, la Poznan, am avut și eu bucuria unui premiu al juriului de la Eurocon, iar Săsărman, în Italia, a luat chiar premiul cel mare pentru nuvelă, și cred că succesul acela a fost primul pas spre expatrierea lui în Germania, câțiva ani mai târziu. Dar constat că tot ce-am spus acum nu reprezintă decât niște date înregistrate fugar ce nu spun foarte mult despre oamenii care s-a întâmplat să fie și scriitori importanți de SF. Pentru așa ceva e nevoie de un spațiu pe care dimensiunea unui interviu nu-l asigură, iar o veritabilă carte de memorii nu știu dacă voi avea vreodată dispoziția sufletească s-o scriu. Față de toți acești oameni am avut sentimente de prețuire, consolidate în timp, și cred că am scris cu deplin respect despre opera lor. Cu Rogoz și cu Horia Aramă, de la care păstrez scrisori calde și prietenești, am avut întâlniri și la Cluj, fie la singura convenție clujeană de anticipație, cea din 1984, fie cu prilejul unei vizite a lui Aramă, însoțit de soția sa, cam pe când se întrevedea și la Editura Dacia, unde eram redactor, perspectiva unei colecții de SF. Pe Kernbach l-am întâlnit prima dată într-o tabără studențească de creație, la Sinaia, însă pe parcursul vieții n-am fost prea apropiați, în vreme ce cu Ion Hobana am colaborat la colecția pomenită mai înainte, unde el era selecționerul și prefațatorul volumelor. Fiind eu, după anul 2000, director la Institutul Cultural Român de la Budapesta, am găsit de cuviință să-l invit la una dintre manifestările organizate acolo cu prilejul comemorării lui Jules Verne, iar el a ținut o prelegere excelent documentată despre ilustrul comemorat. Și aș mai putea spune că am fost unul dintre puținii care l-au văzut pe patul de suferință, cu o lună și jumătate înainte de moarte, moment în care mi-a înmânat exemplarul-semnal al ultimei sale cărți apărute antum, cea despre Istoria literaturii franceze de imaginație științifică. M-am grăbit atunci cu cronica literară și a mai apucat s-o citească înainte de a închide ochii pentru totdeauna.

R. P. : În ultimele decenii, în străinătate, SF-ul s-a deplasat dinspre forma lui clasică înspre genul space opera, de tipul Dune sau Războiul Stelelor, care sunt mai mult povești romanțioase plasate în spațiu decât speculații științifice sau despre soarta omenirii. Cum vedeți această tendință?

M. O. : Tiparul space opera a existat și înainte de Dune, în SF-ul american de la începutul secolului trecut, inclusiv în perioada lui considerată „de aur”, ba chiar și la noi. E adevărat că Războiul stelelor prelucrează acest clișeu, cu mult succes de altfel, în formă de basm și de povestire romanțioasă. Nu cred, totuși, că maniera aceasta a împiedicat SF-ul să-și cultive și celelalte linii de evoluție, inclusiv pe cea preponderent literară, unde speculația științifică funcționează mai puțin în sine și mai degrabă ca provocare pentru universul uman.

R. P. : În România și în Europa (în afară de Anglia) s-a păstrat mai bine această formă a SF-ului clasic, original. Credeți că noi am putea dezvolta, în ziua de azi, o altă variantă a SF-ului, diferită de cea din Occident?

M. O. : Nu numai că „am putea”, dar cred că o bună parte din ce se scrie la noi chiar este oarecum diferit de ce vedem și primim din Occident. Sigur, influențele tematice și motivice sunt de înțeles, altfel nici n-am reuși să ne ancorăm în universalitatea momentului cultural actual. Problema e, însă, ce faci cu o temă sau cu o idee care circulă peste toate frontierele, iar răspunsul corect nu poate fi decât unul singur: să le cuprinzi într-un tratament literar personal, prin care le îmbogățești cu modul tău propriu de a vedea și simți lumea. Altfel, dacă te mulțumești să le transcrii fără această parte adăugată, care le sporește valoarea, riști să devii un simplu plagiator nefericit, care ar face mai bine să lase născocirile genului în variantele lor originale, decât să se iluzioneze că simpla lor copiere îl va proiecta în atenția unei istorii literare românești.

R. P. : Cum credeți că a evoluat literatura F/SF în România, în ultimii ani?

M. O. : În ciuda unora care susțin că el nu mai există, figuri importante din canonul istoriografic actual, consider că SF-ul românesc are și consistență, și o evoluție interesantă după anul 2000. Îi urmăresc cu atentie prezența în edituri, dar și sub forma mai vie și capricioasă a manifestărilor sale publice, iar în cele două volume de Cronici de familie, apărute până acum, descopăr că am scris despre vreo sută de cărți, creație epică sau de interpretare critică, lucru care spune mult despre situarea SF-ului nostru în acest început de secol XXI. Nu este însă vorba doar de aspectul cantitativ, ci și de unul calitativ, întrucât multe dintre scrierile respective sunt experiențe literare reușite, comparabile cu romanele și nuvelele produse de literatura generală a acestor ani. Mă refer, desigur, la creațiile de vârf, fiindcă peste tot, și în mainstream și în SF, există și încercări eșuate, și lucrări de valoare incontestabilă. Cât privește metamorfozele genului, ele pot fi urmărite în scrierile unor autori dinamici și de veritabil talent, Sebastian A. Corn, Michael Haulică, Liviu Radu, Dănuț Ungureanu, Marian Truță, Dan Doboș, Marian Coman, Adrian Buzdugan, iar lista ar putea continua. Prin contribuția lor, anticipația noastră s-a dovedit capabilă de reușite sinteze intergenerice și de o asimilare creatoare a tendințelor „la modă” din SF-ul mondial, de la cyberpunk la steampunk, și presupun că va fi capabilă să țină în continuare pasul sincronizării, dar și ambiția de a aduce în literatura română propriul său suflu și propriile realizări.

R. P. : Care sunt scriitorii d.-voastră preferați? Ne puteți spune câte ceva despre ei?

M. O. : Bănuiesc că va trebui să dau deoparte numele din literatura generală de care mă simt atașat, și care nu-s deloc puține, atât din cauză că eu însumi nu sunt deloc fanaticul unui singur model literar, cât și din pricina formației mele filologice, care a presupus obligația de a trece printr-o destul de largă, și totodată fascinantă experiență a istoriei literaturii universale. Rămânând la SF, nu mă voi putea desprinde niciodată de H.G. Wells, despre care am și scris primul studiu monografic apărut în România și a cărui operă de tinerețe, cea așezată sub semnul tutelar al utopiei moderne, mi-ar plăcea s-o reiau într-o traducere personală. Hai să mai adaug câteva nume: Bradbury, despre care în tinerețe mă bătea gândul să scriu o altă monografie, dar timpul a trecut, lăsând proiectul în uitare, Kurt Vonnegut Jr., un sefist profund care la un moment dat a avut puterea să spună „ia mai lăsați-mă în pace cu sefeul vostru, eu sunt scriitor și atât”, Stanislaw Lem, cu care observ că am în comun și plăcerea de a medita asupra consecințelor etice ale descoperirilor unei științe de vârf. În fine, să nu-l uit nici pe „bătrânul” Swift, căruia i-am preluat personajul în Călătorie în Capricia, și despre care, dacă viața îmi va rezerva destul timp, sper să mai ajung să scriu o altă monografie, pentru că o merită din plin. Mai sunt și alți scriitori care mi-au plăcut, europeni și americani, dar nu cred că i-aș putea pune pe podiumul cu preferințele speciale.

R. P. : Lucrați la un proiect în momentul acesta ? Un roman, o carte de eseuri, o colecție de povestiri ? Ne puteți dezvălui câteva amănunte?

M. O. : Întrucât proiectele din ultimii ani, dezvoltate în diverse rubrici fixe, s-au cam finalizat prin cărți publicate (Știință și violoncel, Clubul nemuritorilor) sau în curs de tipărire (Sfmania), mă concentrez acum la proiectul numit Enciclopedia anticipației românești, din care au tot apărut, de altfel, diverse articole prin reviste, unele apar și acum într-o publicație mai puțin cunoscută fandomului, Curtea de la Argeș, dar care de șapte ani încoace îmi acordă lunar spațiu în cadrul rubricii sale „Orizont SF”. Sper să intru cu proiectul enciclopediei pe niște turnante accelerate și să găsesc la un moment dat editorul curajos care să se angajeze la publicarea acestui tom destul de voluminos, când va fi terminat. Ca să fiu sigur că ideea nu se înmormântează de prea multă așteptare, cred că o să public secvențe parțiale din lucrare și sub forma unor cărți cu subiect unitar. Cea mai apropiată în orizontul minții mele s-ar intitula Farmecul excentricității, de fapt al ex-centricității, și se compune dintr-un număr satisfăcător de „portrete exemplare”.

R. P. : Citiți și fantasy, sau horror, sau alte genuri de literatură?

M. O. : Citesc și asemenea forme de literatură, dar numai când autorii despre care scriu mă obligă, prin ceea ce publică, să iau cunoștință de unele direcții deviate ale SF-ului lor. S-a întâmplat mai demult cu Andrei Valachi, cu Ana-Maria Negrilă, cu Ona Frantz, uneori cu Liviu Radu, iar mai recent cu Oliviu Crâznic. N-aș spune că mă dau în vânt după horror, însă recunosc că H.P. Lovecraft m-a cucerit, altfel nu s-ar putea înțelege de ce i-am tradus un mare număr de povestiri și nuvele.

R. P. : Astăzi se citesc mai puțin scriitorii clasici ai genului, precum H.G. Wells, Arthur C. Clarke, David Lindsey etc. Ce scriitori clasici de SF ați recomanda cititorilor de astăzi?

M. O. : Pe David Lindsey nu-l pot considera un scriitor clasic de SF, ci mai degrabă un editor și un autor de literatură comercială, bine vândută, concentrată în jurul figurii detectivului Stuart Haydon. Pe ceilalți pomeniți îi putem lua ca scriitori clasici ai genului, cu condiția de a le adăuga încă vreo sută de nume. Eu nu cred că aceștia nu se mai citesc, mai ales de către cei care vor să regăsească suportul temeinic al SF-ului mondial. Sau al celui românesc, care nici el nu e de oriunde. Dacă ar fi să ne reîntâlnim cu clasicii anticipației, e de ajuns să căutăm în biblioteci colecțiile îngrijite de Ion Hobana, la Editura Dacia, la Editura Minerva, iar în ce-i privește pe români, să reluăm lectura antologiei sale intitulate Vârsta de aur a anticipației românești, ori, și mai bine, să-i recitim pe Vladimir Colin, Aramă, Crohmălniceanu, Florin Manolescu, Gheorghe Săsărman, mă rog, chiar și unele cărți de-ale mele, dacă invitația asta nu va fi considerată o obrăznicie.

R. P. : Nopțile Memoriei este, poate, cea mai cunoscută carte a d.-voastră. Este și cartea d-voastră preferată? Dacă nu, care este scrierea de care vă simțiți cel mai apropiat?

M. O. : Cândva, la cursul de istoria literaturii române contemporane, m-am crucit de cele vreo 80 de volume ale lui Sadoveanu, mai ales că ni se cerea să le memorăm pe toate pentru examen, cu comentarii cu tot. Acum constat că și eu mă descurc cam greu printre propriile mele cărți, care pe neobservate s-au înmulțit, așezându-se pe mai multe coordonate ale preocupărilor mele, mai puțin manifeste pe vremea când credeam că, pentru cariera unui scriitor, ar fi fost de ajuns să producă una-două-trei cărți „mari”, și atât. Cu timpul m-am convins că un scriitor e bine să fie mereu prezent în timpul său și să se pronunțe despre absolut orice intersectează orizontul său spiritual. În consecință, nu mă pot pronunța afectiv asupra unei singure cărți. Nopțile memoriei a fost, într-adevăr, un volum important în bibliografia mea, incluzând unele povestiri ce rezistă timpului și atrăgând, pentru prima dată, atenția criticii literare asupra numelui meu. Au mai fost însă și alte cărți de care mă simt și astăzi foarte legat sufletește, bunăoară romanul Cina cea mai lungă, o scriere realistă datorită căreia era să-mi „pierd capul” în condițiile tulburi ale anului 1983, sau Anticipația românească, pe care a trebuit s-o finanțez pe jumătate din buzunar la prima ediție, sau romanul Călătorie în Capricia, carte mai recentă și pe care o consider foarte bună, noroc că o consideră tot astfel și critica literară, în lipsa căreia aș putea să spun eu orice și nu știu dacă m-ar crede cineva.

3104 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.