REVISTA NAUTILUS

Adam Roberts este un scriitor SF englez. Predă literatura secolului XIX la departamentul de limbă engleză al Royal Holloway, Universitatea din Londra. Pînă în prezent Adam a publicat numeroase romane, povestiri şi eseuri precum şi un număr de lucrări academice despre SF. Adam Roberts a publicat sub pseudonim o series de parodii şi pastişe. A fost nominalizat de două ori la Premiul Arthur C. Clarke, pentru romanele „Salt” şi „Gradisil”, şi o dată la Premiul Philip K. Dick, pentru acelaşi „Gradisil”. Anul trecut, unul dintre ultimele sale romane, „Swiftly”, a fost nominalizat pentru Premiul Sidewise. Ultimul roman al lui Adam Roberts este „Yellow Blue Tibia”, publicat de Gollancz în ianuarie 2009, care mi-a plăcut foarte mult.

Adam, îţi mulţumesc pentru oportunitatea acestui interviu.

Care a fost scînteia ce a aprins dorinţa lui Adam Roberts de a scrie? Ce a înclinat balanţa către genul ştiinţifico-fantastic?

Întotdeauna am citit literatură SF şi fantasy, de la începuturile zilelor mele de citit Asimov, Clarke, Tolkien, Christopher Priest, Phil Dick. Pot spune cu sinceritate că niciodată nu mi-am închipuit că merita citit altceva decît SFF. Încă mai simt în felul acesta.

Ai publicat două lucrări documentare despre istoria SF-ului, „Science Fiction: The New Critical Idiom” şi ediţia a doua, îmbunătăţită, „The History of Science Fiction”. Te-au ajutat documentarea şi scrierea acestor două cărţi să eviţi anumite clişee ale genului SF în romanele tale? Te-au ajutat să aduci în lucrările tale de ficţiune subiecte şi teme noi, ce nu au fost atinse înainte?

Cercetarea şi scrierea celei de-a doua, cu siguranţă, au hrănit direct cîteva dintre romanele mele: de exemplu, „Polystom” a început cu lecturarea lui „Hans Pfaal” de Poe, iar „Swiftly” cu re-citirea , surpriză-surpriză, a lui Swift. Evitarea clişeelor este o problemă acută în particular pentru oricare scriitor de SF – lista de lucrări este atît de vastă şi de bogată. Nu există nici o scurtătură peste această listă în ceea ce priveşte originalitatea; trebuie doar să treci prin ea. Scrierea lucrările critice cu siguranţă m-a ajutat să fac acest lucru.

Cît din experienţa şi documentarea ta în literatura secolului XIX se reflectă în scrierile tale? Ai folosit elemente ale literaturii secolului XIX în romane?

Nu este o laudă, mai degrabă o descriere a cerinţelor profesionale ale locului de muncă, să afirm că fiind profesor de literatură a secolului XIX la Universitatea din Londra ştiu foarte multe despre secolul 19. Nu pot spune că aceasta a influenţat direct ceea ce făceam (deşi bineînţeles că în mod indirect o influenţa în diferite moduri) pînă cînd am scris „Swiftly”, un roman ce se desfăşoară în anii 1840. Comparativ cu documentarea pe care a trebuit să o fac cînd am scris depre Uniunea Sovietică a anilor 1980 pentru „Yellow Blue Tibia” – foarte mult – să scriu „Swiftly” a fost floare la ureche. Dar Robert Browning cu siguranţă m-a învăţat multe, prin faptul că inima exprimării sînt ironiile şi obstacolele comunicării mai mult decît orice altceva.

Lucrările tale includ numeroase romane, nuvele, parodii şi povestiri. Ce este mai confortabil pentru tine, să scrii ficţiune scurtă sau lungă? Cît de diferită este satisfacţia incheierii unui roman faţă de o povestire?

Poate ciudat, găsesc romanul a avea o lungime mai confortabilă decît povestirea. Gîndesc (mi se pare mie) în bucăţi de mărimea romanului, şi e nevoie de mult spaţiu pentru a îmi exploata ideile şi concepţiile pentru fiecare din acestea. Scriu ficţiune scurtă, dar de obicei povestirile mele se întind mai mult decît ar trebui să o facă o povestire – 10-12.000 de cuvinte – şi nu întotdeauna ating vioiciunea şi concizia necesară unei povestiri bune.

Unul dintre proiectele tale este scrierea unei povestiri pentru fiecare subgen şi premisă SF. Cum se desfăşoară proiectul tău? Vei aduna povestirile într-o culegere sau acest proiect rămîne deschis?

Proiectul se află în desfăşurare. De exemplu, am scris „Swiftly” deoarece nu am încercat nimic steampunk înainte; iar cu YBT am încercat să explorez atît exprimarea acţiunii-aventurii cît şi încercarea se a scrie o poveste potrivită despre o invazie extraterestră. Deşi s-a transformat într-o, cum să-i spun? – poveste neadecvată despre o invazie extraterestră. Următorul me roman se numeşte „New Model Army” şi este o tratare modernă a subgenului militar din secolul 19 care, la vremea lui, era foarte popular, inspirat de „The Battle of Dorking” de Chesney.

The Guardian te-a numit „Regele High-Concept-ului”. Ţi-a schimbat cariera în vreun fel această declaraţie? Ţi-a schimbat standardul personal al lucrărilor tale?

Mi-a întărit republicanismul meu democrat.

Dar nominalizările la diferite premii, ţi-au schimbat ele cariera? A devenit un ţel pentru tine să cîştigi un premiu anume?

Ei bine, nu am cîştigat niciodată un premiu, ceea ce în felul său mi se pare o realizare ţinînd cont de numărul mare de premii disponibile în lumea SFF, de generozitatea, vorbind în general, fanilor SFF şi comitetelor premiilor şi de genul lucrurilor pe care le scriu. Dar nici una dintre lucrările mele nu a atins vîrful. Am fost nominalizat ocazional pentru anumite lucruri, dar cu adevărat doar ocazional: primul meu roman „Salt” a fost nominalizat pentru Clarke (şi a fost bine bătut de brilianta carte a lui China Miéville „Perdido Street Station”); iar „Gradisil” a fost nominalizat pentru acelaşi premiu acum cîţiva ani. „Swiftly” s-a strecurat cumva pe lista nominalizărilor pentru Sidewise, de asemenea (pentru istorie alternativă: se califică la mustaţă şi, cu toate că sînt satisfăcut, nu mă aştept să cîştig). Asta este cam tot: şi ţinînd cont de numărul de lucrări critice (nici una nu a fost aproape de o nominalizare), povestiri (de asmenea), nuvele şi romane pe care le-am scris, aceasta este evident mai mult decît o ciudăţenie statistică – sugerează că înţelepciunea colectivă a comitetelor premiilor găseşte ceea ce fac eu insuficient pentru a merita un premiu. Poate sînt prea avansat pentru timpul meu şi posteritatea îmi va da o notă mai bună. Puţin probabil. Sînt tentat să afirm că SFF ca întreg nu „înţelege” scrisul meu, dar se prea poate să îl înţeleagă foarte bine, dar să nu îi placă prea mult.

Două dintre romanele tale, „Splinter” şi „Swiftly”, sînt inspirate de lucrări ale lui Jules Verne şi Jonathan Swift şi sînt de asemenea omagii aduse acestor autori. De ce Jules Verne şi Jonathan Swift? Există elemente din lucrările altor autori pe care ţi-ar plăcea să le transformi în romanele tale?

Cea legată de Jules Verne s-a născut ca o lucrare comisionată în mod specific – Mike Ashley şi Eric Brown editau o antologie intitulată „The Mammoth Book of New Jules Verne Adventures” şi m-au rugat (şi pe mulţi alţii) să contribui. Cerinţa era să iei un roman al lui Verne şi să scrii o secvenţă modernă sau să o reinventezi. Am ales „Hector Servadac”, deoarece întotdeauna am iubit-o: în ciuda reputaţiei lui Verne de scriitor SF, doar două din toate cărţile sale îl fac pe cititor să călătorească în spaţiu – iar aceasta este una dintre ele. Am scris povestea pentru culegerea lui Mike şi Eric, dar nu mi-a lăsat imaginaţia în pace, aşa că am continuat cu ea pînă cînd am avut romanul. „Swiftly” s-a născut de asemenea ca o povestire, deşi perioada de gestaţie a durat mai mult; şi a fost recitirea romanului „Călătoriile lui Gulliver” pentru scrierea istoriei SF ce mi-a dat ideea extrapolării lumii descrise de Swift în romanul său – sau mai precis, de a explota metafora ce se află la baza romanului, schimbările în dimensiuni – într-o nouă piesă de ficţiune. Ce alţi autori mi-ar plăcea să transform? Cartea mea bazată de „Battle of Dorking” de Chesney este scrisă în stilul lui Nabokov, nu într-o imitare a lui Chesney (hmm: aceea ar fi un terci stilistic foarte subţire) şi cred că ai putea spune că este o încercare de a mă apropia puţin de Nabokov. Mai practic m-am gîndit la o continuare a romanului „1984” a lui Orwell (numită, evident, „2084”) desfăşurat într-o lume în care toate dezacordurile au fost eliminate, nu există individualităţi, doar patru entităţi colective, totul scris în stilul ştirilor. Nu sînt sigur că aceasta ar fi, să zicem, o propunere prea comercială. Mi-ar plăcea de asemenea să încerc o serie enormă, în stilul „Perry Rhodan”, deşi mai literară: o imensă naraţiune despre viitor publicată în secţiuni lunare de 110- 120- de pagini şi care să se întindă pe cel puţin o sută de romane. Asta ar fi chiar distractiv.

Sînt parodiile pe care le-ai scris sub pseudonim în mod diferit un omagiu adus lucrărilor parodiate? Tonul parodiilor tale se face simţit şi în celelalte romane?

Parodia este o formă de intertextualitate comică şi mai concentrată, iar intertextualitatea este moneda curentă a tuturor scrierilor; aşa că răspunsul meu la întrebarea ta ar fi „da”. Sînt puţini pe care îi iubesc atît de profund ca pe Tolkien, iar parodierile pe care le-am făcut lucrărilor sale au fost şi o formă de reverenţă pe cît este posibil în cazul în care parodiezi pe cineva. Dar, înţelegi, nu văd pastişele ca fiind incompatibile cu dragostea – sau cu originalitatea, de asemenea. O parte din cîntecele formaţiei The Rutles sînt cele mai bune cîntece Beatles înregistrate vreodată; Rabelais, „Don Quijote”, „Alice în Ţara Minunilor” – toate parodii ce depăşesc textele parodiate. Cît despre scrisul meu obişnuit, sînt surprins că mai mulţi cititori nu văd cît de parodic poate fi. Dar poate că aceasta se datorează unui simţ al umorului ce este introvertit şi indirect în cazul meu.

Ţi-ar face plăcere să experimentezi cu alte genuri ale literaturii în viitor?

Stai puţin… există alte genuri ale literaturii în afara SF şi F? De ce nu mi-a spus nimeni nimic despre aceasta pînă acum?

Știu că aceasta este o întrebare ciudată, dar este vreuna dintre lucrările tale mai aproape de inima ta? Care ar fi motivul acestei preferinţe?

Cele mai autobigrafice romane (apropiate inimii mele în acest sens) sînt primele două, iar „cel mai bun”, în termenii atingerii majorităţii obiectivelor pe care mi le-am propus şi în a face ceva original şi nou, este probabil „Swiftly”. Dar am un punct sensibil pentru „Yellow Blue Tibia”, deoarece este unul dintre romanele care vorbeşte cel mai mult despre SF, iar eu iubesc SF-ul. În plus este şi cel mai amuzant. Și îmi place să mă amuz.

Dintre toate scenariile descrise în romanele tale care crezi că ar fi mai plauzibil să se petreacă în viitor? Dacă ar fi posibil ţi-ar plăcea să vizitezi vreuna dintre lumile pe care le-ai creat?

Rămîn convins că un om de ştiinţă întreprinzător va dezvolta o versiune practică şi funcţională a metodei de a călători în spaţiu descrisă în „Gradisil” şi astfel să revoluţioneze călătoria interplanetară. Cîndva cît de curînd. Da, curînd.

Jucîndu-ne puţin, într-o istorie alternativă a zilelor noastre, ce ar fi fost Adam Roberts dacă nu scriitor şi profesor de literatură?

Creator de desene animate.

La ce lucrezi în prezent şi ce alte proiecte de viitor ai?

Am terminat o lucrare apropiată de parodie, comisionată de editorii mei pentru piaţa de Crăciun: „I Am Scrooge!”, care este în esenţă O Colindă de Crăciun şi Zombi. Iar într-o lună sau aproape într-o lună voi preda următorul meu roman, pe care l-am menţionat mai devreme, „New Model Army”: un amestec între „Battle of Dorking” de Chesney, „Clockwork Orange” (fără argou din viitor inventat, totuşi), „Fight Club” şi „Heart of Darkness”. Apoi trebuie să fac ceva treabă ca profesor de literatură Victoriană pentru o vreme. După aceea voi începe să mă gîndesc la următorul meu roman.

Îţi mulţumesc foarte mult pentru timpul tău şi pentru răspunsuri. A fost o onoare şi o plăcere.

Plăcerea a fost de partea mea.

Vizualizari: 482