Fără îndoială, evenimentul major al lunii noiembrie din lumea destul de modestă a benzii desenate româneşti, a fost, dincolo de organizarea Salonului European al Benzii Desenate, sub egida Institutului Cultural Român, vizita în România a maestrului Sandu Florea. Susţin că a fost evenimentul cel mai important deoarece această întoarcere acasă a campionului benzii desenate româneşti a coagulat întâlnirea a 90% din creatorii BD din ţară, artişti care nu se mai văzuseră de peste 15-20 de ani. N-o să vă fac portretul profesional al Maestrului, a făcut-o în mod exhaustiv Dodo Niţă în articolele sale, vă voi relata doar crâmpeie din dialogul amical avut cu Sandu Florea, fie în faţa simezelor Salonului, fie la o cafea, la o casă cu tei din oraşul colorat de un soare întârziat al toamnei.
Cum a fost intrarea în breasla americană?
Grea. Plecasem plin de încredere, cu un carton întreg de planşe executate în România. Valentin Tănase, prietenul meu din ţară, îmi dăduse un număr de telefon de-al unui fost coleg de-al său – Ovidiu Hondru – care lucra în sistemul comics-urilor americane. Norocul meu a fost că, înainte de a călca pragul marilor trusturi de benzi desenate, i-am dat telefon lui Ovidiu. I-am spus ce vreau să fac şi Ovidiu m-a prevenit să-mi arunc toate desenele personale şi să încerc să desenez în stilul american, altfel voi fi respins şi ţinut minte de editorii americani. Şi care-i stilul american? am întrebat eu. Păi, du-te într-un magazin de comics-uri şi orientează-te, mi-a spus el, simplu. Aşa am făcut, însă, când am intrat într-un supermarket cu zeci de mii de reviste BD, am rămas siderat. Nu înţelegeam nimic: tot felul de monştri, de roboţi… Am ieşit afară, năuc. M-am liniştit şi mi-am spus că totuşi venisem cu un scop. Aşa că am intrat iar şi mulţumesc lui Dumnezeu că în oceanul acela de reviste mi-a scos în faţă unele cu personajul Conan, barbarul. Măcar ăsta era om şi se lupta cu balauri, asemenea Făt-Frumosului nostru. Mi-am făcut deci mâna cu el şi aşa am reuşit să public primele pin-up-uri.
Ai o producţie uluitoare datorată vitezei tale de execuţie. Câte ore lucrezi pe zi?
Nu mult, doar zece ore (râde), uneori şi cinsprezece când sunt termene urgente. Venirea în România a însemnat un efort suplimentar pentru decalarea termenelor de predare şi nu vreau să mă gândesc ce mă aşteaptă la înapoiere în SUA.
Citeşti benzi desenate făcute de colegii tăi de breaslă sau de concurenţă?
Niciodată! (râde) Când să mai şi citesc? De altfel, nu citesc nici benzile pe care le execut. Deseori, editorul îmi trimite scenariul, dar i-am spus să n-o mai facă, pentru că nu-l citesc. Eu fac doar trasul în tuş şi nu mă interesează ce se întâmplă în poveste. Editorul mi-a argumentat că mi-ar fi de folos pentru a şti, de exemplu, dacă acţiunea se petrece noaptea, dar i-am spus să-mi scrie pe marginea planşei.
Deci cum îţi petreci timpul liber?
În familie. Uneori ieşim la un restaurant. Facem programarea înainte, prin telefon sau mail, după ce ne alegem scenariul, pentru că la restaurantul la care ne ducem este un program artistic pe genuri programabile: western, medieval sau SF. Spectacolul, care ţine două ore, timp în care noi servim masa, implică acţiune, cascadorii, efecte speciale şi butaforie.
Ca într-o bandă desenată!
Exact. De altfel, de multe ori, America este chiar o bandă desenată.
Cum ţi se pare Bucureştiul după atâţia ani?
Sincer să fiu, nu-l mai recunosc. Nu doar pentru noile clădiri apărute, dar cele vechi, pe care mi le aduc bine aminte – memoria este un atribut al desenatorului BD – sunt acoperite cu reclame şi îmi distorsionează amintirile.
Vizualizari: 1041
