REVISTA NAUTILUS / Foileton / Timpul curge spre Mandalay (IV)

Timpul curge spre Mandalay (IV)

Lucian Dragoș Bogdan • 23:45 - 01.10.2014 • 

citește prima parte aici

citește a doua parte aici

citește a treia parte aici

Stăteam în penumbră. Şapte siluete împovărate, atente la orice sunet, acoperite de pelicula alunecoasă a unei frici palpabile.

– E singura cale, a şoptit una dintre ele. Altfel, undele se vor amplifica până la distrugerea lumii.

Craniul ras apărea sub forma unei seceri luminoase care înconjura o umbră, de parcă luna însăşi se pogorâse în mijlocul nostru.

– Să întrerupem lanţul în locul din care a început, a confirmat altă siluetă.

– Copoii ne vor dibui.

Vocea siluetei tremura, atinsă de lacrimi. Vina plutea deja în jurul nostru asemenea unei aure, atrăgând Poliţiştii. Simţul lor era prea fin pentru a putea fi înşelat. Depistarea noastră era o chestiune de ore.

– Ne vor găsi.

Fiecare întâlnire purtată sub acelaşi spectru, întrebându-ne când vor răsări din noapte, cavaleri ai apocalipsei pregătiţi să ne sacrifice pe altarul justiţiei. Vina complotului creştea în inima noastră asemenea unui rug de spini, otrăvindu-ne buzele, ochii, minţile. Chemându-i. Cât mai avea să dureze până când vântul avea să le aducă la urechi glasul trădării?

– Nu mai putem risca. Aceasta va fi ultima noastră întâlnire.

– Dar ne vor dibui.

– Nu.

O şoaptă fermă. Un ordin. O sentinţă.

– Unul va pleca din seara asta. Va ajunge la începutul lanţului. Făcu o pauză. Şi-i va pune capăt.

Tăcere. O pâslă apăsând-ne urechile prea sensibile, disperate să surprindă cea mai mică urmă de zgomot dincolo de freamătul obişnuit al oraşului-planetă.

– Iar ceilalţi?

Un sunet gâtuit şi spart, înfricoşat de răspunsul pe care-l intuia.

– Ceilalţi se vor sinucide. Nu vom lăsa niciun indiciu.

Şapte beţe, şapte destine. Şase lungi, unul scurt. O păcăleală. Şase beţe lungi pentru şase destine scurte. Un băţ scurt pentru un destin mai lung.

– Şi dacă trimisul va eşua?

O întrebare apărută de niciunde. O ultimă încercare de a amâna inevitabilul.

– Atunci să sperăm că şi alţii vor înţelege pericolul undelor. Că vor avea curajul să încerce.

Pumnul strâns în jurul beţelor. Întuneric. Contururi luminoase înspre fereastră. Un zgomot de paşi? Primul băţ. Lung. Un oftat trist. Al doilea băţ. Tot lung. Un icnet.

Rândul meu. Pumnul întins în faţa mea. Provocându-mă. Degetele tremurătoare atingând băţul. Extragerea lentă. Chinuitoare.

Prea scurtă.

Capetele întoarse în direcţia mea.

– Tu eşti Alesul. Fă ce ai de făcut. Rupe lanţul!

Atât. Fără despărţiri lacrimogene. Vremea să fug. Să-mi împlinesc destinul.

În urma mea, un scrâşnet. O lamă părăsindu-şi teaca. Arma perfectă, indiferent de timp.

*

M-am trezit lac de sudoare. Visul despre viitor îmi înceţoşase mintea cu psihoza sa. Cel mai tare mă deranja că, deşi în vis ştiam foarte bine pe cine trebuie să omor şi de ce, în stare de trezie înţelegerea aceea dispăruse. Într-adevăr, asta dovedea cu prisosinţă că era vorba de un vis – chiar dacă de o stranie consistenţă şi trăire – şi că singura necunoscută rămânea alternanţa perfect realistă dintre prezent şi trecut. Dar, chiar dacă ştiam că fusese doar un coşmar, nu puteam primi cu inima uşoară verdictul despre întunecimea care sălăşuia în sufletul meu. Cu toţii avem o asemenea latură şi părerea mea era că doar conjunctura îi deosebeşte pe cei care reuşesc s-o păstreze înlănţuită de cei care-i cad victimă, descătuşând-o. Dar clipa în care conştientizezi că este acolo, în tine – un monstru adormit aşteptând să-i vină vremea – şocul este greu de suportat.

În ziua aceea mă aştepta totuşi un eveniment plăcut. Am fost mirat să constat că acesta îmi stârnea sentimente demult uitate. O, fireşte că nu i-am fost loial Geenei pe întreaga durată a căsniciei! Celebritatea are avantajele ei. La fiecare convenţie, conferinţă sau lansare de carte am întâlnit domnişoare care mă priveau cu veneraţie şi seducţie în acelaşi timp. N-am cedat tuturor ispitelor, dar nu mi-am înfrânat plăcerile atunci când băutura, atmosfera şi compania s-au combinat într-un mod mai mult decât agreabil. Totuşi, niciodată n-a fost mai mult decât o escapadă – o evadare într-o altă lume, aşa cum era scrierea fiecărei povestiri, a fiecărui roman. O evadare carnală, plină de gemete şi şoapte de plăcere, nu doar abstractă precum erau pogorârile în genunea minţii mele.

De data aceasta simţeam o nelinişte care-mi vântura măruntaiele, ca o nerăbdare adolescentină. Fusese doar o invitaţie la masă în pragul amiezii, fără niciun fel de conotaţii. Şi mă îndoiam că fragila franţuzoaică ar fi fost dornică de altceva decât compania unuia pe care, probabil, îl socotea având o educaţie mai aleasă decât a celorlalţi călători. Nu cred că era genul de aventurieră pe care filmele sfârşitului de secol XX îl prezentau cu ajutorul clişeelor menite să-i bage în călduri pe adolescenţi. Mai mult ca sigur că era fiica sau soţia cuiva important, iar călătoria ei în susul fluviului Irradaway avea rolul de a o readuce în compania tatălui sau a soţului.

Interesant… M-am gândit la fluviu ca fiind Irradaway, aşa cum i se spunea în acele vremuri, nu aşa cum este el numit în prezent – adică în vremea căreia îi aparţineam în starea de veghe.

M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am făcut planul de bătaie. Dintru început mi-a fost clar că voi avea o problemă – normele de igienă ale acelor timpuri nu erau pe potriva celor cu care eram eu obişnuit, cel puţin nu pe un vas de croazieră ca acela. Nu se punea problema unei băi care să cureţe transpiraţia şi să alunge mirosul neplăcut. Tot ce puteam face era să torn într-un lighean apa dintr-o carafă şi să mă frec bine cu un prosop înmuiat în ea. Am făcut-o plin de conştiinciozitate, încercând să mă conving că mirosul de câine ud rezultat era o îmbunătăţire faţă de duhoarea dinainte. Scotocind prin bagajele mele – de fapt, ale celui pe care-l substituiam – am găsit o loţiune parfumată, pe care am folosit-o fără zgârcenie. Cred că am lăsat în cameră un miros mai pregnant decât în budoarul unei cocote, dar nu mă prea interesa acest aspect. Am căutat o cămaşă curată şi am îmbrăcat pe deasupra acelaşi costum de culoarea oului de raţă.

Înainte să ies pe punte am aruncat o privire furişă. Precauţia mea s-a dovedit salutară – Roşcovanul patrula în apropiere, aruncând din când în când ocheade nervoase spre uşa pe care mă pregăteam să ies. Nu puteam pricepe cu niciun chip de ce mă pândea – nu-i făcusem nimic şi n-avea ce obţine de la mine – dar atitudinea lui mă deranja. Nu doream să dau nas în nas nici cu el, nici cu doctorul cel insistent căruia îi promisesem că aveam să-l vizitez azi pentru un consult. Am aşteptat răbdător mai multe minute, până când norocul mi-a surâs. Câţiva soldaţi s-au apropiat veseli de Roşcovan şi l-au antrenat într-o discuţie al cărei înţeles n-aveam cum să-l prind. Am profitat de ocazie şi m-am strecurat pe punte, atent la zgomotul paşilor meu. Iute ca o umbră, m-am furişat până la colţul dincolo de care nu mai puteam fi zărit, apoi mi-am continuat liniştit drumul spre cabina franţuzoaicei.

Pe drum m-am amuzat dându-mi seama că evadarea mea hoţească, neauzită, semăna cu plecarea pripită din vis către ingrata misiune. Dar, spre deosebire de vis, la capătul drumului nu mă aştepta un oribil asasinat, ci plăcuta companie a unei doamne.

Am găsit uşor cabina ei, iar bătăii mele discrete în uşă îi răspunse una dintre servitoarele birmaneze. Aceasta mi-a făcut loc numaidecât înăuntru, unde doamna mea mă aştepta tolănită pe o canapea. Trebuie să recunosc că m-a impresionat cabina care-i fusese pusă la dispoziţie. Aducea cu un mic apartament, deşi cele două camere erau micuţe. Însă, în comparaţie cu strâmtoarea cabinei mele, aici era ca la Ritz. Presupunerea mea părea a fi corectă – era rubedenia vreunui bogătaş.

De îndată ce m-a zărit, gazda s-a ridicat în picioare şi a venit spre mine, cu braţele întinse înainte. Timiditatea de pe punte se topise, iar când m-a îmbrăţişat afectuos mi s-a părut că seamănă mai mult cu cea al cărei bilet îl primisem şi prin ale cărei vene curgea tumultuosul sânge latin. Şi îmbrăcămintea îi era mult mai îndrăzneaţă: o rochie roşie, cu voaluri şi un corset care-i împingea sânii în decolteul generos. Părul fusese aranjat în bucle obraznice, provocatoare, iar ochii sulemeniţi ca să pară migdalaţi îmi făceau inima să bată mai repede. Răsuflarea îi mirosea a iasomie şi lavandă, iar atingerea catifelată a degetelor care m-au călăuzit spre unul dintre scaunele cu tapiţerie în dungi m-a înfiorat. Mi-am dat seama că masca timidă era doar un joc de teatru menit să ţină la distanţă bădărănia soldaţilor.

În drum spre scaun am trecut prin faţa unei mese de toaletă. Mi-am privit o clipă faţa în oglinda ovală şi am tresărit. Nu-mi aminteam să mă fi bărbierit în lumea aceasta, dar pe faţa mea se vedeau vârfurile întunecate ale unei bărbi nu mai veche de o noapte. Ca şi cum toaleta efectuată în seara precedentă de asistentele spitalului îşi făcea simţite efectele şi acum. Revelaţia a durat doar o clipă, căci vraja cu care mă înlănţuia frumoasa mea gazdă m-a readus în atmosfera acelei încăperi.

M-am aşezat cât mai comod, iar ea s-a tolănit înapoi pe canapea. Picioarele delicate îi atârnau neglijent peste marginea ei, expunând vederii un pic din pielea albă de deasupra gleznelor. Zâmbetul ei era cuceritor, iar atunci când i-a cerut celeilalte slujnice să ne servească a făcut-o pe un ton blând, dar ferm. Se vedea că este obişnuită să poruncească, iar ceilalţi să facă întocmai, fără ca ea să ridice glasul.

– Mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea, domnule…?

– Brooks. Samuel Alan Brooks, la dispoziţia dvs.

Dacă tot scosesem din joben numele de împrumut, m-am decis să apelez şi la manierele perioadei. M-am ridicat şi m-am aplecat spre mâna pe care doamna a întins-o cu graţie. Am zâmbit, m-am aplecat şi am sărutat-o, apoi m-am aşezat la loc.

– Eu sunt Marie-Claire, s-a prezentat la rândul ei.

– Doar Marie-Claire?

Am sperat că nu depăşeam limitele bunei cuviinţe cu indiscreţia mea. Era un joc nevinovat, o încercare de flirt la care doream să văd dacă răspunde sau îmi indică graţios care-mi este locul. Ochii ca mărgăritarele m-au cântărit jucăuşi, dar în spatele acelui spirit ludic se ascundea şi altceva.

– Sunt fiică de conte, a început ea să istorisească. Conte scăpătat, aşa încât nu mai contează numele familiei. Oricum nu cred că s-a auzit în State despre el.

Ultima frază fusese spusă pe un ton care friza cochetăria. Am replicat elegant:

– Se aud multe despre Franţa în State. Doar suntem ţări înfrăţite. Ce altă ţară ne-a mai oferit un dar ca Statuia Libertăţii, cea care veghează acum poarta de intrare în ţara noastră?

Fruntea fină a fostei contesei se încreţi uşor, ca şi cum ar fi căutat să-şi amintească ceva.

– Parcă am auzit despre asta…

Era posibil ca ea să fi părăsit Franţa în timp ce Bartholdi lucra încă la proiect şi să nu ştie că acesta fusese finalizat. Chiar în acest an, 1886, Statuia Libertăţii fusese pusă pe piedestalul ei şi dezvelită, făcând primul pas în transformarea ei într-un simbol al Statelor Unite. Dar n-avea sens să ne împotmolim cu discuţia în acest punct. Am îndemnat-o să continue povestea.

– Tata a făcut tot ce a putut ca să ne ofere un viitor cât de cât acceptabil, ţinând cont de condiţii. Pe mine m-a căsătorit cu un birmanez de origine nobilă sosit în Franţa împreună cu o delegaţie oficială. Bietul de el, a crezut că mă va ajuta să duc o viaţă lipsită de griji, chiar dacă la capătul celălalt al globului. Nu ştia că delegaţia venise în Franţa cu alte scopuri decât cele declarate. Nu prosperitatea economică îi interesa pe acei oficiali, ci o alianţă împotriva Angliei.

A făcut o scurtă pauză, permiţându-i servitoarei să aşeze pe măsuţa din faţa noastră o tavă plină. Nu i-am dat atenţie, fascinat de povestea contesei.

– Nu se punea problema dacă-mi place sau nu soţul. Se pare că el m-a plăcut pe mine şi asta a fost tot ce a contat. Am plecat împreună cu el şi nu pot să spun că m-a tratat urât. Am trăit o scurtă perioadă… interesantă. Nu-i pot spune frumoasă. E greu pentru o fată crescută pe tărâmul paradisiac al Franţei să se adapteze climei epuizante de aici. Dar soţul meu a fost grijului şi galant şi a încercat să mă ferească de neplăceri.

A sorbit o gură din paharul cu vin roşu aşezat în faţa ei pe tăviţă.

– Apoi a început războiul cu englezii. Soţul meu era puternic implicat în mişcarea de rezistenţă şi, când aceasta a fost înfrântă în cursul anului trecut, am fost nevoiţi să ne refugiem în sudul Indochinei, pe teritoriile controlate de francezi. Am petrecut acolo câteva luni groaznice, iar soţul meu a apelat la toate relaţiile diplomatice pe care le mai avea ca să mă trimită înapoi la reşedinţa noastră din Mandalay. Mai sunt oameni loiali insurgenţilor pe aici, a şoptit ea.

M-am întrebat dacă nu cumva vorbise prea mult. În definitiv, eram un străin şi n-avea habar cui îi aparţinea loialitatea mea. Probabil presupunea că, american fiind, îi uram suficient de mult pe britanici încât să-i fiu un aliat tacit. Poate că, dacă aş fi aparţinut cu adevărat vremurilor acelea, chiar aşa ar fi stat lucrurile.

– E o poveste tristă, am admis.

A înclinat din cap.

– Poate că e mai puţin tristă decât aceea a unei aristocrate scăpătate în Franţa. Cel puţin aici am servitori, am cât de cât o stare materială şi, după ce se vor mai linişti lucrurile, sper să am şi o familie. A ridicat din nou paharul. Să bem pentru un viitor mai bun, a toastat ea.

Am ridicat paharul aflat de partea mea şi l-am ridicat. În clipa aceea am auzit o bubuitură violentă în uşă şi amândoi ne-am răsucit surprinşi în direcţia ei. Antipaticul Roşcovan a năvălit în încăpere cu chipul răvăşit, împingând-o violent pe slujnica birmaneză care încerca să-i ţină calea. În urma sa venea medicul militar, la fel de agitat. Roşcovanul a aruncat o privire sălbatică spre mine şi spre paharul meu. Când a văzut că vinul e neatins, uşurarea sa a fost evidentă.

– Nu bea din vinul acela! a tunat el.

Dintr-o dată, mă tutuia. Unde dispăruseră bunele maniere etalate până atunci? M-am pregătit să replic, când i-am văzut pupilele dilatându-se, fixate în direcţia contesei. Am privit într-acolo şi am văzut-o pe delicata mea franţuzoaică cu o expresie glacială pe chip.

În mâna dreaptă ţinea un revolver micuţ. A apăsat pe trăgaci fără un cuvânt. Am zărit flacăra scurtă de la gura ţevii, am auzit pocnetul sec, apoi am simţit o arsură îngrozitoare. O altă detunătură îi urmă la câteva fracţiuni de secundă şi, în timp ce alunecam moale în fotoliu, am văzut-o pe Marie-Claire aruncată violent pe spate de un impact care a făcut-o să scape pistoletul dintre degete.

Imaginea din faţa ochilor mei s-a întunecat cu trăsăturile înăsprite ale chipului ei, schimonosite într-o grimasă de durere. Mi-am pierdut cunoştinţa.

*

Durerea era insuportabilă. Pieptul, strâns ca într-o menghină, nu putea inspira. Icneam, căutând să-mi forţez gâtul să se descleşteze. Căutam avid aerul.

– Mac?

Glasul îngrijorat al lui Brian. În câmpul vizual au apărut câteva umbre agitate. Halate albastre. Ceva piuia în apropierea urechii stângi.

– Cere permisiunea să aterizezi de urgenţă!

O voce panicată. Glasurile din fundal cereau coordonate de aterizare. Numele „Mandalay” se repeta, suprapus peste uruitul motoarelor de pe aripile charterului.

– Ce s-a întâmplat?

Chipul palid al Geenei a apărut în tunelul neclar din faţa ochilor mei.

– O hemoragie internă…

Senzaţia de gol însoţea coborârea charterului. Mâini grăbite mi-au aşezat o mască pe faţă. M-am zbătut, disperat, îngrozit de ideea unui nou motiv de sufocare. Apoi am simţit aerul pompat cu putere, împrospătându-mi plămânii.

Pieptul s-a umflat. Durerea, infernala durere din coaste, a explodat. Puseului de durere i-a urmat amorţeala. O amorţeală care se răspândea lent, cangrenos, în tot corpul.

Am ameţit. Mintea se rotea într-un vârtej al uitării. Lumea se îndepărta, priezându-şi substanţa.

– Îl pierdem…!

– Faceţi ceva!

– …

Imaginile s-au înceţoşat. Urechile s-au înfundat. Durerea a paralizat întreg trupul. Eram moleşit.

Întuneric.

Prin mlaştina care mă înconjura a răzbătut fiorul fricii. Oare s-a sfârşit? Corpul nu mai era sub controlul meu. Groaza paralizantă mi-a îngheţat sufletul. Încrâncenat, m-am luptat să-mi redevin stăpân. Efort zadarnic. Eram incapabil să fac ceva.

Am înţeles că s-a sfârşit.

Învins, am privit detaşat cum explodează muntele îngheţat din jurul sufletului.

Din mijlocul rămăşiţelor sale, s-a răspândit pacea. M-am lăsat cuprins de ea.

Eliberat, sufletul s-a ridicat şi a pornit în călătoria fără de întoarcere.

*

Ne-am privit în ochi. I-am simţit teama, revelaţia pe care omul o are în apropierea morţii iminente. O picătură de sudoare i-a coborât pe ţeasta rasă, oprindu-se la rădăcina nasului. Am strâns mai bine plăseaua cuţitului – singura armă non-energetică pe care o puteam strecura pe lângă detectoare.

Zvâcnetul muşchilor mei l-a determinat să arunce o privire scurtă spre cuţit. Pupilele i s-au dilatat. A revenit la mine.

– De ce? a şoptit.

– Eşti pe cale să eliberezi un dragon.

– Călătoria temporală?

Am dat scurt din cap.

– De unde ştii?

– Vin din viitor.

Spaima i s-a preschimbat în uluire. Chiar bucurie.

– Cum e?

– Greşit, i-am răspuns şi am împins braţul înainte.

S-a eschivat, iar lama doar l-a crestat uşor sub coaste. M-a lovit peste ureche, apoi a luat-o la fugă. L-am prins de mânecă. Materialul elastic s-a întins, refuzând să se rupă. Inerţia l-a doborât jos. În cădere, a antrenat raftul lângă care stătea şi m-a tras peste el. Aparate vag familiare sau complet necunoscute au căzut în jurul nostru, iar unul m-a lovit în tâmplă, ameţindu-mă.

M-a împins de pe el şi s-a strecurat spre dreapta. Am încercat să mă adun şi i-am înfipt cuţitul în glezna dreaptă, ţintuindu-l pe loc. A urlat. Sângele a ţâşnit gâlgâind şi a început să curgă pe jos într-o baltă care se întindea cu fiecare clipă. Tâmpla mă durea îngrozitor şi-mi afecta echilibrul, dar m-am tras peste picioarele lui, imobilizându-l. Am smuls cuţitul din picior şi l-am ridicat, decis să nu mai ratez pieptul.

Amândoi suflam şuierat, iar în postura lui ghiceam groaza primordială a prăzii care ştie că nu mai are scăpare. A aruncat grăbit o privire în jur, căutând o armă. A întins mâna spre un aparat greoi, de firma unui butoi cu coarne. Mi-am lăsat mâna să cadă cu toată forţa, dar aparatul s-a interpus în calea cuţitului. S-a auzit un pocnet sec, urmat de un pârâit şi o explozie de lumină.

Albul solar mi-a ars retina, orbindu-mă. Am simţit ceva plesnind în creierul meu.

Apoi am uitat.

*

Mi-am revenit cu greu, ca dintr-un vis urât. Ceva mă ţinea în partea stângă a pieptului şi, când am încercat să mă mişc, am fost săgetat de o durere înfiorătoare.

– Ar fi bine să nu te mişti.

Era doctorul soldaţilor britanici, cel care mă tratase şi la sosirea pe steamer. Stătea lângă mine şi fuma nonşalant o ţigară. Eram aşezat pe un pat, cu perne îngrămădite sub cap. Din poziţia în care stăteam aveam o privelişte bună asupra întregii camere. Într-un colţ stătea Marie-Claire. Era legată de un scaun şi un bandaj îmbibat cu sânge îi acoperea pieptul. Era lividă, ca un om care a pierdut mult sânge, dar ochii exprimau aceeaşi hotărâre oţelită pe care o văzusem în clipa în care mă împuşcase.

În celălat colţ se foia nervos Roşcovanul, păşind înainte şi înapoi pe o distanţă de cel mult un metru. Îşi muşca buza de jos într-un tic nervos şi, când observă că m-am trezit, veni într-un suflet spre patul pe care stăteam întins.

– Cum te simţi?

Dintr-o dată nu-mi mai apărea la fel de antipatic ca înainte. Cumva, se părea că înţelesesem totul pe dos. Marie-Claire era cea de care trebuia să mă feresc.

– Mi-a fost şi mai bine, am recunoscut. Am privit spre Marie-Claire. Dar aş vrea să înţeleg ce se întâmplă.

– Răspunde-mi întâi la o întrebare: vii din viitor?

Asta era o perspectivă interesantă. Oare cât de tare poate devia mintea unui om încât să lege visele într-o ţesătură ştiinţifico-fantastică? Totuşi, indiferent cum ar fi stat lucrurile, din perspectiva temporală a acelui vis veneam din viitor. Un viitor în care, aşa cum reţinea mintea mea traumatizată, tocmai murisem.

– Da, am admis.

Eram uşor amuzat, curios să văd până unde putea merge şarada creierului meu. Omul din faţa mea a părut uşurat. Fugar între timpuri, mort în ceea ce cunoşteam ca realitate, mort într-nul dintre vise şi rănit în celălalt. Cum avea să aranjeze lucrurile mintea mea ca să creeze o structură coerentă?

– Deci tu eşti… Roşcovanul a tăcut o clipă, savurând ceea ce părea a fi o victorie, apoi a întrebat: Profesorul e şi el acolo?

– Care profesor?

Neştiinţa mea nu era deloc prefăcută. Habar n-aveam despre ce vorbea.

– E adevărat, a murmurat. Nu-ţi aminteşti…

Începeam să-mi pierd răbdarea. Nu mă simţeam bine, cu ghearele de foc care-mi strângeau periodic coastele şi speriat de perspectiva nebuniei iminente ale cărei semne erau tot mai îngrijorătoare.

– Ce să-mi amintesc?

Tonul a fost uşor răstit, dar mai mult din cauza efortului pe care mi-l cerea vorbirea. Medicul a aşezat o mână liniştitoare pe antebraţul meu.

– Ia-l încet, i-a sugerat camaradului său.

– Nu-ţi aminteşti nimic despre viitor?

– Ba da. Doar de acolo vin, ţi-am spus!

– Nu acel viitor. Altul. A făcut o pauză. Mai îndepărtat.

Am tresărit. Oare făcea referire la celălalt vis? Precaut, am decis să tatonez terenul.

– Un oraş-planetă?

Privirea i s-a luminat. Din locul în care zăcea epuizată, Marie-Claire a tresărit.

– Altceva? a insistat britanicul.

Am decis să nu mai dau alte amănunte până nu primeam şi eu ceva la schimb.

– Nu prea multe. Frânturi.

– Înseamnă că procesul e reversibil. A prins privirea mea încruntată şi şi-a dat seama că era cazul să fie mai explicit: Acel viitor este lumea ta de origine.

Am ridicat circumspect o sprânceană, dar l-am lăsat să continue.

– E un viitor în care călătoria temporală a devenit posibilă.

Mi-am amintit de visul despre Pompeii. Apoi în mintea mea s-au luminat nişte litere văzute într-o noapte.

AI TOT TIMPUL DIN LUME.

– Acesta este sloganul concernului care se ocupă cu călătoriile. Văd că ţi-l aminteşti. A luat tăcerea mea ca pe o aprobare şi a continuat: O asemenea tehnologie a adus o eră de prosperitate, dar prezenta şi riscuri. Oamenii puteau călători în trecut pentru a schimba cursul istoriei, sau se puteau refugia într-un viitor în care să nu fie traşi la răspundere pentru fărădelegile comise. A fost nevoie să se înfiinţeze o Poliţie Temporală. Dar cercetarea timpului pentru a descoperi în ce moment s-a produs o alterare era anevoioasă şi cerea multe resurse, aşa încât Poliţia a început să-şi antreneze angajaţii în sondarea psihică.

Amintirea torturii suferite într-unul dintre vise a revenit plină de viaţă în mintea mea. Am icnit.

-Numărul infracţiunilor a scăzut considerabil.

– Dar tot rămâneau destule, a intervenit Marie-Claire cu voce spartă.

Vorbele i s-au terminat într-un acces de tuse care i-a adus pe buze picuri de sânge. S-a şters neelegant cu dosul palmei, apoi a continuat:

-Undele temporale provocate de aceste incidente afectau pânza realităţii. Cu fiecare infracţiune care vă scăpa, substanţa lumii se dilua.

Visasem despre asta. O altă piesă din puzzle se aşeza la locul ei. Disputa Roşcovanului cu Marie-Claire a continuat.

– Descoperirea energiei nucleare a însemnat un pas major înainte, dar a avut şi părţile ei întunecate.

– Nu le poţi compara, a icnit epuizată Marie-Claire. Ei au înţeles.

Ultimele cuvinte le-a însoţit de o mişcare sacadată cu bărbia în direcţia mea. Mi-am amintit despre visul în care devenisem Alesul şi am simţit fiori reci pe şira spinării. Apoi piesa confruntării finale s-a aşezat şi ea în tabloul general.

– Cea mai bună soluţie o constituia asasinarea descoperitorului tehnologiei care făcea posibilă călătoria temporală, înainte de acel moment epocal.

Era cea mai logică presupunere, iar Roşcovanul a încuviinţat frenetic.

– Am prins un fir – a comentat el – dar am ajuns prea târziu la voi.

– Aţi fost magistrali! a rânjit Marie-Claire. Faţa palidă şi dinţii pătaţi cu sânge îi dădeau un aspect sinistru. Cei care am înţeles faptele voastre v-am cinstit ca pe nişte eroi!

– Nu l-am ucis, am murmurat.

– Nu, nu l-ai ucis! a confirmat Roşcovanul. La momentul la care l-ai vizitat, profesorul încă nu-şi finalizase cercetările. Nu descoperise cum să se plimbe înainte şi înapoi în timp. Pe atunci mergea pe o pistă care l-a dus într-o fundătură: putea trimite o persoană în trecut, dar într-un mod ireversibil. Conştiinţa acelei persoane regresa la stadiul de nou-născut şi relua de la început ciclul vieţii în epoca în care ajungea, fără a-şi mai aminti nimic despre timpul din care venise. Când l-ai atacat, n-a avut de ales decât să folosească acea tehnologie, care v-a făcut pe amândoi să renaşteţi într-un timp trecut.

Visele mele îmi arătaseră că fusese mai degrabă un accident decât o acţiune premeditată, dar dezbaterea n-avea sens în acel moment.

– Undele temporale cauzate de relocarea voastră în timp au atins cote extreme. Am reuşit să estimăm că epicentrul lor era situat în intervalul 1850-2050. Am împânzit zona cu agenţi, dar misiunea lor de a vă găsi într-un interval aşa de mare şi pe un teritoriu aşa de vast era similară căutării acului în carul cu fân. Din fericire, ceva a declanşat amintirile personalităţii tale orginale. Paradoxul creat de existenţa în aceeaşi minte a două personalităţi din timpuri diferite trebuia rezolvat.

– Universul operează în cele mai simple moduri în asemenea situaţii, a preluat explicaţia medicul. Trebuia să fii găsit ca să putem ajunge la profesor, să-l aducem în viitor şi să închidem bucla. De aceea ai fost aruncat în timp până la noi.

– De ce tocmai aici?

Era o întrebare stupidă. Indiferent în ce timp şi loc aş fi ajuns aş fi pus aceeaşi întrebare, dar trebuia să fie un loc şi un timp anume. Totuşi, îmi era greu să cred că fluviul Irradaway în anul 1886 reprezenta o alegere a hazardului. Medicul a explicat:

– Fiecare combinaţie timp-loc avea o anumită traiectorie de probabilitate pentru demascarea ta. Aici ne aflam trei persoane care te căutam, înghesuite pe suprafaţa mică a vasului pentru o perioadă de mai multe zile. Asta creştea probabilitatea să fii reperat, lucru care ar fi rezolvat paradoxul. Bănuiesc că nicio altă combinaţie timp-loc din intervalul de două secole nu prezenta o traiectorie de probabilitate mai bună.

– Dar cum am fost integrat în acest timp? Arăt la fel, dar am un alt nume, un alt trecut…

Bănuiam că, aşa cum fusese cazul şi în visul meu despre Pompeii, cei doi Poliţişti şi Marie-Claire călătoriseră asumându-şi identităţi false şi se infiltraseră printre oamenii acelui secol. Situaţiei mele speciale nu i se puteau aplica regulile unei călătorii temporale obişnuite, lucru confirmat şi de Roşcovan:

– Cel căruia i-ai luat locul a băut într-un bar alături de doi necunoscuţi, cărora le-a povestit că-şi rezervase locul pe acest vas, care urma să plece peste câteva ore. Din păcate, a avut o altercaţie cu un alt client al barului, în urma căruia a fost bătut măr. Cei doi tovarăşi de pahar l-au scos cu greu de acolo şi l-au adus la vasul despre care le povestise, unde l-au pus în cabina pe care o rezervase. Asta e ceea ce am aflat de la căpitan. Presupun că acolo a mai chefuit o vreme înainte de culcare şi, în timpul somnului, contuziile suferite şi excesul de alcool l-au ucis. Asta ar fi permis universului să-l substituie cu tine.

Explicaţia avea sens, dar eu eram preocupat de altceva. Oare leziunile cerebrale erau capabile să-mi determine creierul să nege ce păţise? În locul leziunilor, era el în stare să inventeze povestea că doza de medicamente îmi declanşase amintirile unei personalităţi mai vechi?

– Am bănuit că s-ar putea să fii tu după ce te-ai arătat mirat în legătură cu secolul în care te afli. Dar Douglas m-a convins că putea fi doar un efect al contuziilor suferite. Apoi ai făcut acea aluzie la dispariţia speciei de pelicani. Nu era o dovadă clară, dar te aflai deja la a doua neconcordanţă. Doream să te mai testez ca să mă conving, dar ea mi-a luat-o înainte şi a trebuit să acţionez

Marie-Claire a rânjit din nou.

– Nici eu nu ştiam că e el. M-am convins abia când a comis un anacronism cu Statuia Libertăţii.

– Te înşeli, am corectat-o. N-am comis niciun anacronism. Statuia Libertăţii a fost finalizată şi dezvelită în 1886, anul în care ne aflăm.

– Aşa este. Dar acest eveniment va avea loc abia peste trei luni.

– Oricum nu conta, interveni Roşcovanul. Aveai de gând să-l ucizi chiar şi în lipsa unei dovezi clare. De aceea am vrut să-l ţin departe de tine, dar nu mi-a reuşit.

M-a privit critic.

– Nu doream să-mi asum niciun risc, a confirmat Marie-Claire.

Ceva nu se potrivea. Evenimentele relatate îmi dăduseră impresia că britanicul era duşmanul meu, în timp ce franţuzoaica se afla de aceeaşi parte a baricadei cu mine. Atunci cum se explicau acţiunile lor?

– De ce să mă ucizi?

Mă mira uşurinţa cu care abordam acest subiect, de parcă era vorba despre personajul uneia dintre cărţile mele şi nu despre propria persoană.

– Ca să te împiedic să le dezvălui unde se ascunde profesorul.

– Asta aş fi curios şi eu să aflu, pentru că nu ştiu. Am privit strâmb spre soldat: Dar bănuiesc că nu va conta. Aveţi metodele voastre de a smulge cele mai ascunse secrete ale minţii.

Hohotul spart al franţuzoaicei – oare era corect s-o mai numesc aşa? – a umplut încăperea, oprindu-se într-un horcăit oribil. A scuipat mult sânge, ceea ce l-a determinat pe Douglas să se ridice de lângă mine. Roşcovanul l-a oprit şi a dat uşor din cap în semn de negaţie. Medicul militar – sau Poliţistul, în realitate – s-a aşezat la loc, vizibil nemulţumit. Probabil că el era subalternul şi trebuia să se supună, chiar dacă nu-i convenea. Când şi-a revenit, Marie-Claire a vorbit din nou:

– E un risc pe care nu vor să şi-l asume. În mintea ta se suprapun două personalităţi, cu două seturi de amintiri. O metodă invazivă poate duce la pierderea tuturor informaţiilor.

– Şi care ar fi problema? Dacă nu aflaţi nimic, profesorul va trăi bine mersi. Nu asta vă doriţi?

– Ba da. Dar dacă nu va reveni în timpul său nu va avea cum să descopere călătoria temporală. Şi dacă moare în acel timp, fără să revină în viitor şi să-şi finalizeze cercetările, paradoxul creat ar putea avea consecinţe catastrofale. Deocamdată timpul se află în stand by, ca să spun aşa.

Era o observaţie justă, dar eu tot nu ştiam unde putea fi profe…

Străfulgerarea aproape că m-a lăsat fără suflu. Ce orb eram! Oare nu era logic ca, chiar şi cu o altă personalitate, să păstrez înscrisă în mine dorinţa de a-i face rău profesorului? Şi cine era cel pe care-l batjocorisem întreaga mea copilărie, căruia îi furasem gloria literară şi iubita?

Brian Higgins.

Cred că revelaţia a fost extrem de vizibilă, deoarece a stârnit interesul celor prezenţi. Cei doi Poliţişti mă priveau avid, în timp ce pe chipul franţuzoaicei se citea teama.

– Să nu le spui! a croncănit ea. Gândeşte-te la tovarăşii tăi, care s-au sacrificat pentru acest ideal! Gândeşte-te la noi, ceilalţi, care i-am urmat pe ascuns şi am încercat să definitivăm ceea ce ei n-au dus la capăt. Ceea ce tu n-ai dus la capăt! Nu trăda cauza tocmai acum!

Vorbele ei mă lăsau rece, pentru că tocmai aveam o a doua revelaţie.

– Ce veţi face cu mine? i-am întrebat pe Poliţişti.

– Te vom duce înapoi în timpul tău de origine. Sperăm ca, ajutat de un program de terapie, să scoţi complet la lumină vechea personalitate.

– Iar atunci mă veţi… viola.

Nu puteam găsi un termen mai potrivit. Douglas a confirmat.

– Dar există şi altă cale: să cooperezi.

– Nu-i asculta! Glasul franţuzoaicei era tot mai slab, pe măsură ce viaţa îi părăsea trupul. Crezi că dacă le vei da informaţia de bună voie vei fi graţiat?

Am ridicat o mână, făcându-i semn să tacă. Altceva mă preocupa pe mine acum. În ultimele zile fusesem de prea multe ori la un pas de moarte – sau chiar murisem, dacă era să dau crezare iluziei că rana din secolul al nouăsprezecelea mă afectase în charterul care mă ducea spre Mandalay – încât să mă mai tem de această perspectivă. Dar preferam să nu mai trec prin tortura sondării psihice, iar perspectiva care mi se ivise în minte era mai tentantă decât orice.

– Voi vedea acel viitor pe care l-am întrezărit în amintiri?

– Da.

– Îmi veţi da voie să scriu despre el?

– La ce ţi-ar folo…, începu Douglas, dar celălalt îl opri.

– Da.

– Şi, când îl veţi lua pe Br… pe profesor de unde vă voi spune, veţi putea înmâna textul familiei mele? Mă rog, familiei mele din acel timp?

– Da.

– Eşti tâmpit! şuieră Marie-Claire. Nu poţi dezvălui cum va arăta viitorul. Asta va crea un seism temporal de o magnitu…

– Nu va crea nimic, am întrerupt-o eu. Cine din acel timp va ştii că acolo este descrisă realitatea şi nu o ficţiune, ca în orice altă carte SF?

– Nimeni, zâmbi Roşcovanul.

– Atunci facem târgul, m-am învoit.

– Nu! zbieră femeia. Nu trăda cauza!

N-am ascultat-o. Presupunând că povestea temporală era adevărată şi nu doar creaţia creierului meu bolnav, personalitatea mea dominantă avea să redevină cea din viitor. Deocamdată însă, ea era aceea a unui scriitor de ficţiune secat, aflat în căutarea gloriei trecute. Şi ce cauză mai nobilă putea fi decât aceea a unui ultim roman, chiar dacă publicat postum?

În plus, mai era ceva. Cititorii nu vor afla, dar pentru vanitatea mea de scriitor era de ajuns că ştiam eu: acela avea să fie singurul roman de ficţiune care nu reprezenta un exerciţiu de imaginaţie, ci descria viitorul aşa cum avea să fie în realitate.

Marie-Claire a mai bălmăjit rugăminţi şi blesteme înainte să devină incoerentă. Nu m-am răzgândit. Am rămas fidel visului meu şi am privit-o cum se stinge, după aproape o oră de suferinţă, pe când steamerul trăgea la docurile din Mandalay.

Sfârșit

891 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.