REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (VIII)

Stele și gheață (VIII)

Alexandru Lamba • 8:56 - 11.04.2015 • 

Totul moare

1

Plecară și marele vizir, și Eyr-Vekun, apoi, pe rând, cu toții.

Pe Theru-Tin, perspectiva unei plimbări prin oraş nu-l încânta mai deloc. Îşi aduse aminte, ca din senin, de despărţirea ciudată de prietenii săi. Nu le spusese unde plecase atunci, în seara în care aveau să cadă meteoriţii, ci ieşise, pur şi simplu. Nicio clipă nu se gândise că plimbarea aceea avea să-l poarte atât de departe. Slavă Cosmosului că-l avea cu el măcar pe Seriun-Baa, prietenul său cel mai bun, ancora lui, cel pe care nimic nu-l putea atinge. Fără el ar fi fost în pragul nebuniei. Așa fusese mereu, o știau amândoi, echilibrul său interior, dacă se putea vorbi despre aşa ceva, balansând pe o ață. Făcea eforturi să-şi ascundă emoţiile, să nu-şi arate slăbiciunile, să pară rece. Oare reușea? Poate unii îl considerau mândru, chiar încrezut. Mai bine, decât să-l știe cu adevărat. Doar Seriun-Baa îl știa și de-aia nu-l lăsa o clipă din ochi. Of, cât se ura pentru tot ce era, iar el nu. De ce se gândea la asta? De ce tocmai acum?

Trebuia să se culce. Dădu să plece spre camera sa, dar…

– Hai să mergem în turn, îl auzi în spatele său, e un balcon acolo care dă spre nord. Cică putem vedea ţărmul Hyperbo’reei cu viziera! Mi-a spus un soldat de pe-aici.

Nu avea rost să se împotrivească. Parcă nici nu-și dorea.

Merseră împreună, prin coridoarele şi scările înguste ale palatului, până ajunseră în turnul cu pricina. Patru identice avea castelul, fiecare ridicându-se doar un pic peste acoperiş. Cei doi suiseră în cel nordic şi ieşiră pe metereze.

Noaptea îi învălui. Stelele scânteiau, multe şi colorate. Pelta-Neea plutea chiar deasupra capului, iar Quesa-Neea departe, spre răsărit. Vechiul canal, acum îngheţat, se dizolva în negrul dinspre nord, între luminițele celor două turnuri care-i păzeau intrarea.

Dar linia ţărmului nu se putea distinge. Despre al Hyperbo’reei, nici nu putea fi vorba. Fie și zi, fie și cu viziera. Totuşi, n-aveau de ce să le părea rău că veniseră până aici.

– Ce ciudat, spuse Seriun-Baa, atâţia ani nu am fost nicăieri, iar acum, în trei zile am ajuns de la Atlan-Fivin la Remiltin. Și vom merge chiar mai departe, mult mai departe!

– Da, vom avea ce povesti nepoţilor…

Seriun-Baa râse. Theru-Tin nu. Se așezară cu coatele pe balustradă şi se lăsară furați de peisaj. Cam asta fusese de văzut. Nu chiar cine ştie ce, dar nici de lepădat.

Însă atunci fiecare simţi o mână pe umăr şi între ei apăru un al treilea titan. Și după statură înţeleseră imediat cine era.

– Frumos, nu-i aşa? şuieră cel nou ajuns.

– Da, răspunse Theru-Tin. Noi am venit aici crezând că… însă se opri. Oare-l asculta? Chiar voia un răspuns?

– Ei, ce credeaţi?

– Credeam că putem vedea de aici ţărmul Hyperbo’reei.

Cel nou îşi coborî privirea şi o întâlni pe a lui Theru-Tin. Căutătura sa de gheaţă avea ceva copilăresc. În spatele suferinţei, în spatele horificului, era încă un copil.

– Nu, spuse, e o legendă. Un crâmpei de legendă, mai curând. Se spune că în timpul celui de-al doilea mare război, împăratul Atlan-Tidei urca în turn, pe atunci era doar unul, şi de acolo privea spre ţărmul duşmanilor. Grade întregi, doar privea şi medita. Se mai spune că atunci simţurile i se ascuţeau atât de mult încât vedea ce se petrecea acolo, în tabăra vrăjmaşă… Însă asta e doar o legendă. Iar pe ţărmurile Hyperbo’reei… de mult nu s-a mai întâmplat nimic.

În mintea lui Seriun-Baa, fără să fi fost sădită, încolți întrebarea: „atunci tu de unde ştii?” Însă chiar în acea clipă titanul tresări, îşi întoarse privirea spre el şi-i zâmbi. Iar Seriun-Baa realiză cu cine avea de-a face! „Pe tot Cosmosul, chiar poate citi gânduri! Şi poate vedea peste distanţe enorme. Dacă-mi citeşte chiar acum, chiar gândul acesta?” Îl trecu un fior. Îşi putea opri vorba, însă gândul… gândul îi era imposibil de înfrânat. Dar oare îl putea citi doar pe cel formulat, sau şi ideile oarecare, cele care rătăcesc, așa, la întâmplare? Cu tot frigul, îl luă cu nădușeală. Dar celălalt îl slăbi din ochi. Oare o făcuse din discreţie, sau era doar o coincidenţă? Dar oare putea citi doar gândurile celui pe care-l privea? I se putea ascunde ceva?

– Cu voi am o nelămurire, vorbi după un timp. În seara aceea, când am vorbit în fața consiliului, v-am văzut la Atlan-Fivin. Dar purtați uniforme ale lui Zagal.

Seriun-Baa vru să spună ceva, dar cuvintele îi înghețară. Putea citi gânduri, de ce întreba? Theru-Tin însă nu-și punea asemenea probleme. Dar nici să-l mintă nu s-ar fi gândit. Știa doar că datorită hoinărelii lui ajunseseră ei amândoi la Atlan-Fivin, aşa că-și luă inima-n dinți și începu să povestească totul, exact aşa cum se întâmplase: Cum plecase el să se plimbe aiurea, cum Eyr-Vekun îl trimisese pe Seriun-Baa să-l ia pe drum pentru a-i ascunde lipsa, ca apoi să ajungă împreună la Atlan-Fivin, cum îl întâlniseră acolo pe Klagor-Shan și cum acesta îi pusese – ca să râdă de ei? – să stea de gardă la consiliu.

Titanul îl ascultă absent, apoi spuse:

– Înţeleg… Nu am să-i spun înaltului comandant că am aflat secretul. Și eu aș fi făcut la fel. Totuşi, nu cred că ai fi fost acuzat chiar de înaltă trădare… poate doar de neglijenţă.

Cum altfel ar fi putut judeca cineva atât de înţelept?

– Nu aveam intenţia, continuă cu o voce parcă mai puțin stridentă, să vă pun în dificultate. Să ştiţi că nu sunt aşa un titan cumplit.

– Ştim, spuse atunci Theru-Tin surprinzându-se şi pe el însuşi. Durerea pe care o simţi ţi-a înăsprit chipul, însă spiritul tău nobil nu poate fi schimbat. Toţi cei care te cunosc ştiu asta.

– Toţi cei care mă cunosc, repetă încet. Oare mă mai cunoaşte cineva? Eu însumi nu mă cunosc prea bine.

– Asta poate pentru că…

– Pentru că stau atât de mult timp singur, departe de lume, nu? Aşa îmi e destinul.

– Nu…

Theru-tin îşi dorise din totdeauna să poată vorbi măcar câteva cuvinte cu acel titan. Se temuse doar că, odată ajuns în faţa lui, gura i se va încleşta. Acum teama dispăruse. Era doar un titan. Un titan apăsat de suferinţe, pe care nu trebuia să le care singur.

– Nimeni nu trebuie să sufere singur. Cu toţii suferim, cum altfel am putea să simţim când lumea noastră moare? Dar suferim împreună şi găsim în asta o alinare…

– O, Theru-tin, îţi dai seama cum mă amăgeşti? Și cum te minţi şi pe tine? De ce ai plecat în seara aceea singur să te plimbi prin zăpadă? Urma să se petreacă ceva şi sigur în Tide-Reeam titanii se strânseseră în săli pentru a privi „împreună”, cu toţii. Dar tu ai preferat să pleci, să fii singur, De ce? Pentru că nu-i mai puteai privi în ochi, nu-i aşa? Nu mai puteai să te stăpâneşti, nu mai puteai să porţi masca! Să zâmbeşti şi să aplauzi cu toţi ceilalţi, să pari tu însuţi vesel pentru a-i înveseli pe ei. Și de-asta ai preferat să pleci, să fii singur, ca să poţi fi tu însuţi! Nu am dreptate?

Theru-Tin nu-i mai putea înfrunta privirea.

– Nu suntem atât de diferiţi noi doi, Theru-tin!

Poate de aceea își și deschisese sufletul în fața lui.

– Cu toţii simţim nevoia să fim singuri câteodată, se băgă şi Seriun-Baa. E firesc să ai momente în care nu poţi suporta privirile altora, să nu vrei să vorbeşti cu nimeni. Însă momentele alea… trebuie să treacă. În cele din urmă, doar noi am rămas în lume. Trebuie să trăim împreună, şi să ne ducem împreună!

Titanul fu scuturat de un fior vizibil. Îl privi pe Seriun-Baa cu ochii atât de albaştrii încât şi ai acestuia se albăstriră pe loc.

– Seriun-Baa, spune-mi, care îmi este numele?

– Ultimul, Majestate!

– Întocmai! De ce?

– Pentru că eşti ultimul din dinastia ta.

– Nu! Mai gândeşte-te!

– Pentru că eşti ultimul născut din imperiu.

– Prea puțin… Hai, mai încearcă! Chiar nu-ți dai seama?

Seriun-Baa rămase trăsnit. Ba da, își dădea seama! Şi ce mai soartă-l aștepta pe-acel titan! Singur, singur, singur! Să-ţi trăieşti ultimii ani în singurătate deplină, apoi, fără un suflet în jur…

– Da, asta e soarta mea, Seriun-Baa! Să-mi văd prietenii, să-i văd pe toţi cei pe care i-am iubit şi care m-au iubit, murind, chiar și pe voi doi, să-mi văd poporul dispărut. Iar în final, când tot ce am iubit în lume va fi dispărut, să mor… Singur! Eu sunt împăratul Atlan-Tidei! Eu voi conduce imperiul spre moarte şi abia când îmi voi fi făcut „datoria”, îmi va fi permis şi mie să mor. Singur! Ochii mei vor rămâne mereu deschişi, căci nu va fi mână care să mi-i închidă.

Theru-Tin se prinse cu amândouă mâinile de un crenel. Lumea se scutura.

– Majestate, spuse, este voia Cosmosului să dispărem. Vocea-i suna perfid în propria ureche. Xee însuşi îşi termină viaţa. Noi suntem plăsmuirea lui, cu întreaga noastră lume cu tot. Nu poţi lua asupra ta ceea ce nu-ţi stă în putere să schimbi.

Împăratul dădu să răspundă ceva, însă în acel moment Seriun-Baa strigă:

– Hyperbo’reea! Hyperbo’reea! Avea ochii galbeni, iar braţele amândouă i se îndreptau spre nord. Majestate, nu trebuie să mori singur! Chiar dacă vei avea viaţa cea mai lungă dintre noi toţi, nu trebuie să mori singur! Hyperbo’reeni nu au acceptat niciodată planul nostru. Ei vor mai fi încă acolo! Te poţi duce să locuieşti cu ei!

Împăratul îl privi în ochi si aproape că zâmbi. „Chiar îi pasă de soarta mea!” Ce păcat că așa ceva nu ar fi fost posibil…

– Niciun împărat atlan-tidian nu și-a abandonat țara. Nu pot face aşa ceva.

– Atunci cheamă-i pe ei aici, murmură Theru-Tin. Câțiva tot vor accepta să vină să-ţi fie alături!

Acum împăratul chiar zâmbi. Și chipul îi fu și mai cumplit. „Oh, și încă cât mai curând!”

Îl prinse de umeri cu ambele mâini şi-l privi în ochi. Iar ai săi nu mai erau albaştrii. Era atât de mare împăratul încât îl putea frânge chiar acolo, pe loc. Și-ar fi făcut-o, de nu s-ar fi stăpânit. Dar nu din mânie.

– Vă mulţumesc, prieteni, pentru cuvintele pe care mi le-aţi spus. Nu voi uita discuţia noastră!

2

Soldații plecaseră, lăsându-i doar noaptea să-i mai țină companie în turn. Și viziunea. Darul dinastiei sale, puterea sa, blestemul său. Viziunea nu-l părăsea niciodată, nu-i dădea o clipă de dulceagă uitare.

Of, voi, bieți soldați, bieți titani cu gânduri sincere, biete ființe capabile încă de compasiune, ce speranță nebună vă mai călăuzește? Ce sperați voi să găsiți acolo?

Își sprijini coatele de crenelul de piatră și-ți plecă fruntea. El știa ce-i aștepta pe titanii săi acolo. La fel cum știa și ce nu-i aștepta. Unde-și mai afla poporul său speranță? Unde ajunsese s-o caute? Și, mai ales, cine era el să le-o interzică? Și de ce? Doar pentru că el știa? Doar pentru că viziunea lui blestemată i-o interzicea lui însuși? Nu, nu putea face asta. Deșartă fie ea, speranța tot era mai bună decât disperarea. Sau… era ea oare?

Privirile-i plecară pierdute peste Câmpia Vânturilor, către misterul aducător de speranță, către bolovanii din cer. O, cât și-ar fi dorit ca, măcar acum, să poată uita de toate și să se agațe și el de himerele-astea. Ce minunat trebuie să fie să nu știi. Să nu știi și să speri, să crezi, să te amăgești.

Să te amăgești că poate, prin cine știe ce miracol, va mai exista viață dincolo de moartea stelei, că însuși Cosmosul îți întinde o mână, ca să te scoată, ca să te poarte pe cărări de stele, ca să-ți dea o nouă casă… Of, sărmane Theru-Tin, cu sărmanele tale vise. Of, voi, sărmani, cu toții, cu visele voastre de fum, în ce mai sperați?

Vai și vouă, bieți hyperbo’reeni care, mai abitir ca noi, v-ați trimis titanii către acele stânci, înarmați cu vise. Vai vouă, încăpățânată națiune de titani care credeți că puteți învinge moartea… Ce oare puteți voi crede că veți găsi acolo?

Când acolo nu-i nimic. Nimic, nimic, nimic, nicio salvare, nicio speranță. Viziunea, ticăloasa sa viziune, cum i le arăta ea pe toate! Mașinăria Universului nu cunoaște mila, colosalul angrenaj e peste-poate să fie oprit. Cât de slabe sunt brațele de titan!

Of, mărite Cosmos, pentru ce-ți râzi de noi așa?

Ultimul se întoarse și coborî scările. Mâine avea să le vorbească din nou, să le ureze „Dum bun!”, să-i îmbărbăteze, să-i privească în ochi…să le fie împărat. Să le fie Ultimul împărat, celor de pe urmă supuși. Apoi să-și aleagă moartea. Printre străini… sau în singurătate.

Dar dacă viziunea se-nșela?

 

SFÂRȘIT

735 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.