REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (VII)

Stele și gheață (VII)

Alexandru Lamba • 18:54 - 02.03.2015 • 

Povești în marele alb

1

Seara se lăsa pe nesimțite, lungind peste dealuri umbrele celor două mobile. Încă galopau, după o zi întreagă fără pauză.

Înaltul comandant încropise două echipe, împărțind la întâmplare între sine și Klagor-Shan, singurul cu grad de secund, câte un soldat din fiecare regiment.

– Doar două preferinţe am, spusese, eu să-l iau pe Theru-tin şi pe Kran-Kadar. Cu primul nu-i nicio chestie specială, dar cu al doilea, crede-mă, îţi fac o favoare! Xer-Erid e un titan simpatic şi te vei înţelege cu el. Plus că e comandant terțiar. Kran-Kadar te-ar face să-l iei la pumni. Eu am să ți-l iau şi pe Da-Golath, ca să am un terțiar și la mine în echipă. Deci, eu voi avea zece titani, tu doar de nouă.

Klagor-Shan nu-l întrebase ce rost avea organizarea atâta vreme cât, oricum, cele două vehicule aveau să meargă tot drumul împreună. Se mulțumise doar să aprobe din cap și să se urce, lângă noua sa companie, într-unul dintre ele.

Erau aşteptați de împărat la apusul zilei următoare, căci drumul de la Tide-Reem la Remiltin nu putea fi parcurs mai repede de atât, cu vehicule de sol. Ale lor nu erau deloc mai rapide decât cele standard, doar puțin mai manevrabile. Nu ar fi fost o problemă pentru niciunul din cei prezenţi să cârmuiască, însă în al lui Klagor-Shan tot soldatul din Schada se afla la comenzi. Îl chema Vemi-Kla şi avea o faţă mereu zâmbitoare. Suspect de zâmbitoare chiar. Se vedea că îi făcea plăcere să cârmuiască, dar asta tot n-ar fi putut explica… În fine, era, probabil, doar masca lui preferată. Că doar cine nu purta mască?

Peisajul atât de cunoscut tuturor avea în acea zi un oarecare farmec. Poate pentru că li se întâmpla, în sfârșit, ceva, poate pentru că nu mai ieşiseră de atâta amar de zile din oraş, întinderea de zăpadă scăldată în lumina roşie a lui Xee le era plăcută vederii. Era aproape de înserat, iar sunetul continuu al motoarelor fusese singura melodie care îi acompaniase toată ziua. Somnul le dădea târcoale.

Pelta-Neea apăruse mare şi roşie la răsărit, iar Quessa-Neea, sus pe boltă, începea şi ea să-şi arate trupul palid. Acum nici ea nu mai strălucea cum o făcuse altădată. În vremurile de demult, se vedea uneori în plină zi, ca un mic disc albicios pe cerul senin, iar noaptea strălucirea ei era o încântare pentru ochi. Unele poveşti din vremurile acelea spuneau chiar că acest astru putea înrobi mințile titanilor, căci cei care-l priveau prea mult se îndrăgosteau nebuneşte de el şi, neputându-se rupe, îl priveau nopţi de-a rândul, până îşi pierdeau minţile. Poveşti! Misterul astrului avea să fie dezlegat odată cu prima expediţie: era acoperit de pulberi de metal luminiscent.

Alte vremuri… Vremuri pentru povești, vremuri pentru descoperiri. Apuseseră. Acum…

Acum, ziua era pe terminate, iar titanii trebuia să găsească un loc bun pentru noapte. Ca să ajungă la cel mai apropiat oraş, Mah-Turaya, ar fi trebuit să se abată din drumul lor cam preţ de patru-cinci grade. Prea mult. Aveau să înnopteze între dealuri, în mijlocul zăpezilor.

2

Se înnoptase de-a binelea, iar titanii încă îşi organizau mica bază. Aveau două corturi de câte doisprezece persoane, dar preferaseră să beneficieze şi de confortul vehiculelor, așa că le montară pe fiecare cu câte o intrare în dreptul trapei de acces a câte unui vehicul. Erau gonflabile, bine căptuşite cu burete termoizolant, iar lăsând trapa vehiculului deschisă, ajungea încălzirea internă a acestuia pentru a aduce şi incinta cortului la o temperatură rezonabilă. Nu avea să fie nicidecum cald, nici vorbă, dar fiecare soldat primise câte un cocon special.

De gardă aveau să stea, schimbându-se din grad în grad, câte doi soldați. Cum era şi de aşteptat de la unii care abia ieșiseră din cazărmi, toţi se oferiseră. Mai puţin Kran-Kadar, bineînţeles. Statul de gardă era, de bună seamă, o măsură exagerată, însă Eyr-Vekun avea de gând să facă totul în litera codului militar. Măcar ca să facă lucrurile ceva mai interesante.

Pe la gradul şapte, tabăra era pusă la punct, cu toate echipamentele instalate. Titanii se așezaseră pe gambe, în jurul unui foc. Era frig, cum era de când îşi aminteau cu toţii, însă cei de la Atlan-Fivin aduseseră licoare, iar Eyr-Vekun se arătase chiar bucuros la vederea sticlelor. Turnă el însuşi tuturor. În afară de cei patru care veniseră în acea dimineaţă de la Atlan-Fivin, niciunul nu mai gustase aşa ceva.

– Bună marfă măi marinare! spuse Vemi-Kla când se alătură şi Da-Golath cercului.

– Ha! veni răspunsul, de parcă ai ştii tu care e marfă bună şi care nu…

– Ah, îmi cer scuze! Într-adevăr, eu nu fac din băutură o ştiinţă. Noi în Schada bem de plăcere. Dacă ne place marfa, e bună, dacă nu ne place, nu e. Înţeleg că la voi e altfel. Voi, cunoscătorii, beţi doar pentru a vă îmbogăţi cunoştinţele…

– Bineînțeles! Eu unul sunt un cercetător convins. Am studiat atât de mult la viaţa mea încât…

– Şi ce ne poţi spune despre cazul de faţă? Se băgă şi Ukla-Yan, celălalt soldat din Schada.

– Vă pot spune că e veche de peste opt sute de ani și că a fost adusă de însuşi Ko-Ronku de pe mare!

În acel moment toate privirile îl ţintiră fix şi orice altă discuţie încetă. Chiar şi morocănosul Kran-Kadar ridică o sprânceană către el.

– În ultimul război se dădeau lupte grele pe mare, continuă uriașul spre entuziasmul tuturor. Se așeză mai comod. Era o iarnă foarte aspră, iar Ko-Ronku se aventurase departe de ţărmurile lui Zagal, spre nord-apus, spre insulele Ak’veeron, care fuseseră ocupate de Hyperbo’reea. Avea patru corăbii cu el, toate de clasă „Suprem” şi armament cât cuprinde, aşa că înaintase fățiș, direct spre insulele cu pricina. Cum era şi de aşteptat, hyperbo’reeni au văzut corăbiile venind şi au abandonat insulele, făcându-se că fug care încotro. Au lăsat însă acolo un mic cadou: două sute de butoaie cu licoare. Ko-Ronku şi ai săi au ocupat insulele fără luptă şi au găsit „comoara”. Dar, fiind marinari vechi, nu au căzut atât de uşor în capcană. Au luat butoaiele şi le-au încărcat câte cincizeci pe fiecare navă, fără să se atingă de un strop. Ştiau că hyperbo’reeni nu ar fi lăsat nici din grabă nici din mărinimie aşa ceva în urmă. La mijloc trebuia să fi fost un șiretlic.

Şi aşa era! Hyperbo’reeni nu fugiseră, ci se ascunseseră adânc în coridoarele din măruntaiele muntelui. Trimiseseră doar câte doi-trei titani cu fiecare corabie de-a lor spre casă, ca să pară că-și abandonaseră pozițiile. După vreo trei zile, la miezul nopţii, când au socotit ei că momentul era prielnic, au ieșit cu toţii din ascunzători şi au început lupta. O luptă sângeroasă, pentru care Ko-Ronku nu era pregătit. Cu greu şi-a adunat titanii, câţi îi rămăseseră, şi cu ei a reuşit să-și croiască drum şi să se retragă pe nave. Doar două au părăsit portul. Pe una, Ko-Ronku a ars-o cu mâna lui ca să nu o lase dușmanilor, că avea motoarele lovite…

Ei, aceasta, domnilor, este licoare din unul din cele cincizeci de butoaie care, în sfârșit, după alte peripeţii, au ajuns la Atlan-Fivin!

– Am mai auzit povestea asta, vorbi după o vreme Xer-Erid. Ştiam că au fost nişte butoaie cu licoare hyperbo’reeană aduse de Ko-Ronku la Atlan-Fivin… Toată lumea a auzit odată şi odată de aşa ceva. Dar n-aş fi crezut că mai există încă…

– Nici noi nu mai credeam, spuse şi Klagor-Shan gesticulând cu paharul în mână. Licoarea fusese drămuită ani de-a rândul. Doar titani de vază la ocazii speciale gustaseră din ea, dar chiar și aşa, după cunoştinţa noastră, se terminase cu mult, mult timp în urmă…

Făcu o pauză şi mai sorbi un pic, apoi continuă:

– Însă acum treisprezece ani, Păstrătorul Luminii avusese ideea să sape un coridor în partea estică a muntelui, pentru nişte chestii logistice, nu mai țin minte. S-au făcut planuri, proiecte, toate cele, şi treaba a început. Însă, după nici două zile de săpături, titanii noştri au dat într-o galerie suspectă, greu de pus pe seama naturii. Am cercetat atunci toate planurile, documentele de prin arhive, şi într-un târziu am aflat misterul. Galeria făcuse parte din primul complex Atlan-Fivin, cel care a fost distrus spre sfârşitul ultimului război. Galeria se surpase înainte de căderea turnului şi fusese abandonată. La reconstrucţie, se pare că pur şi simplu a fost uitată…

– Multe vechituri interesante am găsit noi acolo… continuă cu un zâmbet nostalgic şi Da-Golath. Însă cea mai dulce vechitură este cea care vă este acum în pahare!

– Aşa, deci?!? strigă Xer-Erid.

Ochii tuturor se plimbau de la un atlan-fivian la altul, iar aceștia pufniră în râs. Ciocniră între ei.

– Nu, bineînţeles că nu! vorbi Klagor-Shan.

O clipă de încruntare, apoi hohotele de râs izbucniră în noapte. Căci dezamăgirea nu ţinuse decât clipă.

– Voi chiar credeaţi, spuse Da-Golath, că am fi împărţit cu voi o așa licoare?

– De ce nu? Nu suntem cunoscători? întrebă Vemi-Kla după ce dădu pe gât şi ultimele picături.

– Nu e vorba de asta, spuse Da-Golath, dar…

– Dar butoaiele lui Ko-Ronku pe care le-am găsit în galerie nu fuseseră prea bine închise şi v-am fi dat să beți poșircă! strigă Klagor-Shan acoperindu-şi prietenul.

Şi din nou gurile se căscară, și din nou, după o clipă, hohotele de râs se auziră între dunele albe de zăpadă. În seara aceea au râs şi au băut cu toții împreună. Au privit stelele, au spus poveşti iar apoi au mers la culcare fără urmă de melancolie albastră în ochi. Mergeau spre necunoscut, dar mergeau plini de speranţă.

3

A doua dimineață veni cu aceeaşi strălucire roşie, crudă, de parcă întreaga lume era în flăcări, însă și cu un frig cumplit… straniul paradox al lumii titanilor, fermecător în cruzimea sa. Cei douăzeci și unu se puseră în mișcare de la primele raze, căci, dacă voiau să ajungă la Remiltin înainte de gradul treisprezece, aşa cum îi promiseseră Împăratului, trebuia să se grăbească.

Până pe la prânz priveliştea fusese acelaşi ca în ziua dinainte, numai dune acoperite cu zăpadă şi, departe la Răsărit, trupurile stâncoase ale munţilor Werd-Kagana, însă după prânz aceasta se schimbă. Dealurile se transformară într-o câmpie netedă, o întindere fără sfârşit, albă, imaculată, fără nicio umbră sau pată de culoare. Odată, aici se cultivau plante pentru hrana întregului imperiu. Demult, aici trăiau nenumărate specii de animale zburătoare, iar în râurile limpezi care o brăzdau se scăldau tot felul de înotătoare. În vremurile acelea, era o plăcere să te plimbi la şes, să admiri verdele plantelor, albastrul cerului, lina curgere a apelor. Şi aici, ca peste tot, viaţa abunda. Tan-Ree, ce lume minunată! Cândva…

Acum nu mai trăiau aici decât titanii şi câteva specii de arbori originari din zonele muntoase, foarte rezistenţi la frig, care migraseră încet spre cercul lui Xee1. Orice altceva murise. Câmpia, imensul pustiu, șoptea soarta planetei.

– Cuplează încă două motoare, spuse Eyr-Vekun la urechea pilotului din vehiculul său, şi depăşeşte-i!

Soldatul se conformă, iar celălalt intră în joc imediat. Pustietatea era parcă suportabilă dacă o străbăteau într-o cursă, iar albastrul care începuse să se coaguleze în ochi dispăru. Căci le plăcea mult viteza. De ce să nu redevină, măcar pentru câteva momente, copii jucându-se cu jucării noi?

Și goniră! Goniră până la Remiltin.

Puțini mai văzuseră acel oraș. Era mic în comparaţie cu capitalele insulelor, însă foarte vechi şi încărcat de istorie. Fusese gândit ca cetate care să controleze coasta nordică a lui Werd, dar nu fusese alezat chiar pe malul mării, ci mai în spate, acolo unde proiectilele corăbiilor inamice ale epocii sale nu-l puteau atinge. Un canal lat fusese săpat pentru ca navele imperiului să poată trage la docurile sale, unde ar fi fost în cea mai mare siguranță, căci la intrarea în canal vegheau două turnuri înalte şi bine înarmate, cu garnizoane numeroase, ținând între ele o poartă enormă de metal.

De altfel, în acele vremuri, întreaga coastă de nord a lui Werd fusese o continuă fortificaţie. Un zid gros se întindea aproape pe întregul ţărm, iar în spatele lui fuseseră construite nenumărate turnuri de apărare.

Însă, după evenimentele oribile care au dus la terminarea ultimului război dintre Atlan-Tida şi Hyperbo’reea, ca semn de bună credinţă, ambele naţiuni au renunţat la mare parte din fortificaţii. Zidul a fost dărâmat, turnurile dezarmate și coasta de nord a lui Werd fusese transformată într-o lungă promenadă, împânzită de docuri, toate construite din piatra fostelor metereze…

La căderea serii celei de-a doua zile a călătoriei, crenelurile turnurilor străvechiului oraş apărură la orizont. În câteva clipe aveau să-l întâlnească pe împărat. Din toată echipa doar trei titani îl văzuseră în carne şi oase. Doi dintre ei erau Orat-Quor şi Amot-Redet, soldaţii din regimentul Garda Împăratului, iar al treilea, bineînţeles, înaltul comandant. Pentru toți ceilalți, anticiparea momentului era apăsătoare. Curând aveau să-i privească chipul, să-i întâlnească suferinţa. El îi aştepta.

Porţile Remiltinului se deschiseră încet în faţa celor două vehicule şi înaintea lor apăru un titan lângă un mobil descoperit, de o persoană. Purta o uniformă de exterior foarte pompoasă, plină de grade şi decoraţii, pe cap o cască cu patru aripi ascuţite, iar în mâini ţinea un sceptru lung, cu inscripţii strălucitoare. Părea că se sprijină în el. Viziera îi ascundea fața, dar Eyr-Vekun îl recunoscu imediat şi, sărind din mobil, i se înfăţişă și-l salută ceremonios. Din celălalt mobil coborî Klagor-Shan şi făcu la fel, oprindu-se puţin mai în spate decât înaltul comandant.

Cel din faţa lor îşi înfipse sceptrul în zăpadă, apoi salută şi el cum putu mai bine şi vorbi:

– Fiţi bineveniţi, distinşi oaspeţi! Vă aşteptam cu emoţie, iar acum că aţi ajuns, inimile noastre se vor umple de bucurie! Veniţi după mine, rogu-vă, împăratul tare mult doreşte să vă vadă!

– Bine te-am găsit, mare vizir, spuse Eyr-Vekun, apoi lăsă deoparte orice formalitate şi-l îmbrăţişă pe bătrân. Nu te-am mai văzut de atât de multă vreme…

– Da, de prea multă vreme, comandante, de prea multă vreme. Vom avea răgaz în seara aceasta să tăifăsuim cât îţi pofteşte inima. Acum haideţi, dragii mei copii, să nu-l lăsăm pe Ultimul să ne aştepte. Mult bine îi va face vederea voastră!

Bătrânul se întoarse şi se aşeză în şaua mobilului său. Porni, își smulse sceptrul din zăpadă, apoi întoarse şi intră în oraș. Eyr-Vekun şi Klagor-Shan alergară şi ei la vehiculele lor, şi-l urmară. Era fix gradul treisprezece când porţile Remiltinului se închiseră cu zgomot în urma lor.

4

Remiltinul avea străzi înguste şi întortocheate, iar clădirile-i erau legate între ele prin multe coridoare suspendate, la fel de înguste. Majoritatea construcțiilor erau mărunte şi înghesuite unele în altele, cum nu te-ai aștepta de la un oraș de câmpie. Drept înainte, palatul contrasta prin dimensiuni cu toate celelalte edificii. Însă doar prin dimensiuni, căci și el era făcut din piatră, cu geamuri mici, fără ornamente. Avea creneluri şi fortificaţii, iar în partea de nord era unit cu zidul exterior al cetăţii. Acolo era reşedinţa temporară a împăratului, acolo erau cu toţii aşteptaţi.

Marele vizir gonea pe străduţe călare pe mobilul său, întorcând din când în când capul, iar cei doi piloţi făceau eforturi să nu hârşâie vehiculele în urmărire. Această nouă cursă însă dură foarte puțin și se treziră într-o piaţetă mică, cu o statuie în mijloc. Nu a unui împărat, ci pur şi simplu simbolul soldatului atlan-tidian. Vehiculele opriră în faţa porţilor palatului, iar cei două zeci şi unul coborâră pe rând. Bătrânul îi privi o clipă, apoi îşi scoase casca şi le zâmbi.

– Eu sunt marele vizir şi vreau să fiu primul care vă urează „bun venit!”. Haideți acum, împăratul ne aşteaptă să cinăm împreună. Eu îmi cer iertare că-mi voi ascunde din nou faţa, dar trebuie să văd pe unde vă călăuzesc.

Amuțiți, titanii îl urmară pe rând în palat. Aveau să stea la masă cu împăratul Atlan-Tidei! Cum ajunseseră oare ei să aibă parte de așa ceva? Eyr-Vekun înţelegea. Și se mira cum acel copil putea citi sufletele titanilor și știa atât de bine de ce au nevoie. Era cel mai tânăr titan din Atlan-Tida, totuşi devenise mai înțelept decât majoritatea profesorilor săi. Și mai puternic decât oricare trei dintre bărbaţi deodată.

Nici interiorul palatului din Remiltin nu era spectaculos. Coridoare întunecoase, încăperi meschine, cu ferestre înalte şi înguste, zgârcite cu lumina, pereţi de piatră şi trepte abrupte, luminatoare artificiale rare şi slabe. După puţin timp ajunseră în dreptul unei porţi, și ea înaltă şi îngustă, cu câteva ornamente sobre. Pe acolo se intra în sala în care în străvechime fusese tronul imperial, în timpul celui de-al doilea mare război. De aici vorbise împăratul în consiliu, aici îi întâmpina şi acum. În Sala Solemnă. Nu stătea pe tron, ci-i aștepta în picioare, în mijlocul încăperii.

Când îl văzură, soldaţii rămaseră holbându-se la el. Chiar şi Theru-Tin și Seriun-Baa, care-l mai văzuseră în hologramă. Căci era mai mare şi mai înspăimântător în realitate. Când, după salutul ceremonios, împăratul merse lângă Eyr-Vekun, imaginea fu nenaturală. Înaltul comandant era el însuşi un titan înalt, însă împăratului îi ajungea până la piept. Ultimul purta şi el uniformă militară, cu însemnele regimentului său. Fără coiful de împărat, fața îi era la vedere, cu toate ridurile care o brăzdau. Fălcile-i scrâșneau încleştarea, ochii îi scânteiau albaştrii pe sub sprâncene. Șuvițe albe i se revărsau în dezordine, încercând fără sorți de izbândă să-i ascundă privirea. Căci ea era cea care te uimea și te-ngrozea, ea și cumplita suferință din ea.

– Bine aţi venit, spuse el după ce-i cercetă pe fiecare în parte, mâine veţi pleca în expediţie, în regatul muntelui. Știu că veţi face cu toţii cinste simbolurilor pe care le purtaţi. Eu nu vă voi spune mai mult acum, căci vorbăria multă şi fără rost nu-i binevenită în această încăpere. Vă dau doar urările mele de „drum bun!”, şi fie să vă întoarceţi cu toţii mai câştigaţi acasă! Acum haideţi, să mergem să mâncăm.

Un titan al vorbelor puţine, asta era Ultimul. Cât ţinu cina, în sala de mese nimeni nu scoase un cuvânt. Primiseră aceleași porții ca la regimente, căci împăratul nu ţinea la confortul său personal, iar traiul său era cel al oricărui alt soldat. Purta uniformă, dormea într-o odaie mică, mânca la popotă, făcea antrenamente. Era un simplu militar. Doar durerea sa era infinit mai mare. Căci, la fel ca cei dinaintea sa, se știa răspunzător pentru destinul țării sale. Răspunzător în fața poporului, a istoriei, a lui însuși. Şi ce destin avea să fie…

Mâncară, deci, şi băură în linişte, iar când terminară Ultimul se ridică şi spuse doar atât:

– Mergeţi acum de vă culcaţi. Sau ieşiți să vă plimbaţi prin cetate. E plăcut să te plimbi noaptea pe străduţe… Cum doriţi. Noapte bună!

Apoi ieşi. Doar atât. Niciun discurs, niciun sfat gratuit…

1120 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.