REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (VI)

Stele și gheață (VI)

Alexandru Lamba • 13:47 - 01.02.2015 • 

Marele Vizir se retrăsese, în sfârșit, în chilia sa. De la evenimentele de noaptea trecută nu închisese un ochi. Era tot timpul lângă împărat, iar frământările suveranului erau și ale sale. Îi cunoştea durerea şi încerca din răsputeri să îl mângâie cu câte cu o vorbă bună, însă era din ce în ce mai greu. În seara aceea, îi auzise, în sfârșit, chiar dacă doar pentru câteva clipe vocea sunând cald. Și îşi imaginase şi faţa lui zâmbind.

Trei bătăi în ușă, apoi:

– Mare vizir, mai eşti treaz? întrebă de dincolo o voce înceată, abia şoptind.

– Da, intră! răspunse fără să se ridice din fotoliul în care medita. De când orbise, auzul i se ascuţise foarte mult şi, de aceea, împăratul îi vorbea mereu în şoaptă.

Uşa se deschise, iar Ultimul intră tiptil şi-și trase un scăunel.

– Preaînţeleptul meu sfătuitor, mă tem că am făcut o mare greşeală astăzi… Bătrânul rămase tăcut. De multe ori împăratul îi cerea sfatul, dar rar i se confesa. Am luat o decizie foarte proastă, dar mai rău e că alta nu cred aş fi putut lua.

– Ai luat exact decizia care trebuia luată. Un militar trebuie să înţeleagă că voinţa proprie nu este singurul glas de care trebuie să asculte, oricât de înalt ar fi gradul său. Iar armata imperiului nu este un loc de joacă din care poţi pleca dacă nu-ţi place de-a ce se joacă ceilalţi.

– Ştiu, însă am credinţa că Ve-Thadran nu s-a resemnat. Căci el este convins că doar în felul său îşi poate servi țara. Mă tem că înverşunarea sa ar putea să se întoarcă împotriva mea. Poate ar fi fost mai bine dacă nu aş fi strigat la el. La urma urmei, mi-a fost profesor. Și cred că l-am jignit…

– A primit ceea ce a meritat! Ştii că mie nimic nu-mi place mai mult decât să văd pace în jurul meu, însă, câteodată, cu unii titani trebuie să fii agresiv. Şi eu îl cunosc pe Ve-Thadran destul de bine şi ştiu cam ce gânduri nutreşte, însă cred că poate fi stăpânit. Îi trebuie doar cineva mai puternic decât el. Şi acela eşti tu. Sub nici un motiv să nu cedezi de la hotărârea ta când eşti prins în vreo discuţie cu el!

– Oare… Mi-e teamă că dacă m-aş arăta tot timpul ferm şi neînduplecat faţă de el, în loc să-l disciplinez mai mult l-aş învrăjbi.

– Lutul îl modelez cu mâna, trupul copacului cu toporul, iar metalul cu focul şi barosul!

Împăratul dădu încet din cap.

– Îţi mulţumesc pentru înţelepciunea pe care mi-o dăruieşti atât de generos! Apoi ieși.

Avea aprobarea mentorului său, altceva nu mai avea ce-i cere.

– Fii binecuvântat, mărite stăpân al imperiului nostru!

După ce Ultimul fu dus, bătrânul se ridică din fotoliu şi merse la geam. Prin vizorul său artificial, putea percepe doar formele obiectelor din jurul său, nu și transparența. Cum nu putea distinge culori sau strălucire, ci doar contururi vectoriale. Cât și-ar fi dorit să poată privi prin fereastră pentru o ultimă dată… N-avea să o poată face. Iar consolarea sa rămânea doar în amintirile tinereţii, când cutreierase toată planeta.

 

2

 

– Am să văd Hyperbo’reea!

De mult îşi dorise Theru-Tin să vadă continentul din nord, însă nu crezuse că va ajunge vreodată. Tocmai vorbise cu Eyr-Vekun, iar comandantul său îi dăduse ultimele ordine. Aveau să plece, Seriun-Baa și cu el, a doua zi dimineaţa, la gradul trei fix, înainte de răsăritul lui Xee. Trebuia să ajungă la Tide-Reeam înainte de gradul patru, când misiunea se punea în mișcare. După şedinţă nu se mai întorseseră în gardă, căci Păstrătorul Luminii îi trimisese să se odihnească. Ceea ce ar fi vrut să facă, dar interfonul îl anunță că avea musafiri.

În spatele uşii, Seriun-Baa și Klagor-Shan. Îi invită înăuntru.

– A Haosului ospitalitate pe noi, spuse atlan-fivianul după ce îşi aruncă o privire. Avem mii de camere goale, dar când ne vin oaspeţi îi tratăm ca pe prizonieri. De fapt, indignarea nu îi era justificată, căci soldatul care se ocupase de noii veniţi le alesese acele camere pentru că erau printre puţinele care aveau geamuri, iar cei doi veneau din luminatul turn al lui Zagal. Uite ce e, continuă, vom merge împreună în expediţia asta şi trebuie să clarificăm nişte lucruri. Așteptă ca ceilalți să se așeze, apoi îi ridică. Mai bine vorbim pe drum, haideţi!

– Aşa m-a înhăţat şi pe mine! ridică Seriun-Baa din umeri și porni după el.

Aproape alergau.

– Mergem până la garajul plutonului meu, spuse comandantul secund când ajunseră în dreptul liftului. Trebuie să-l cunoașteți pe Da-Golath, prietenul meu cel mai bun. Atât de bun încât ne va însoţi. Orice aţi spune, să nu întrebaţi de vreo armă, că se apucă şi vorbeşte până îl loveşti în cap!

Liftul sosi. Urcară.

– Sau, mai bine-l provocați să vorbească despre ce-i place. Altfel devine deprimat și e și mai rău. E mai în vârstă ca mine cu ceva ani și avea familie proaspătă când a intrat în vigoare planul nostru… I-a fost greu să se despartă de ei. Pentru un timp, am crezut că va înnebuni. Dar a supravieţuit. Pasiunea pentru arme-i ține mințile adunate. V-am spus-o doar ca să ştiţi de ce a ajuns aşa cum e acum. În altă ordine de idei, trebuie să recunosc că mi s-a părut nostim când stăteaţi drepţi şi mă salutaţi ca la paradă, dar gata, nu mai e cazul. Bine, nu era cazul nici mai înainte, dar, v-am spus, mi s-a părut nostim! Acum redevenim amici, ca noaptea trecută, când s-a făcut Seriun-Baa praf.

Imită salutul exagerat de corect pe care-l executau cei din regimentele de onoare strigând: „Glorie şi putere domnule Comandant, va fi făcut!” apoi râse şi-l lovi cu pumnul în umăr pe Seriun-Baa. Mirarea acestuia îl făcu să râdă şi mai tare.

Ajunse în sfârşit la ultimul nivel de jos, adânc în măruntaiele muntelui. Klagor-Shan îi conduse într-un coridor.

– I-am citit biografia comandantului vostru. Trebuie să recunosc că în prima clipă nu am vrut să mă alătur expediţiei. Noi, aici, nu prea suntem obişnuiţi cu disciplina militară care se practică la Tide-Reeam. Dar v-am urmărit pe voi în timpul conferinței, v-am studiat reacțiile când a vorbit Eyr-Vekun. Și cred c-o fi ceva de capul lui dacă voi doi îl divinizați. Am dreptate? Ei, am să încerc şi eu să mă adaptez şi sper să fie totul în regulă. Însă ceva nu mi-a plăcut la el: s-a descotorosit de câteva responsabilități în cârcă lui Xer-Erid. Asta nu se face…

– Stai tu liniştit, se băgă Seriun-Baa, când va veni vremea, ai să vezi tu cum se conduce o operaţiune. A fost pur şi simplu politicos. Să nu te aştepţi să mişte ceva fără ordinul lui! Xer-Erid va fi șef, probabil, doar peste inspectarea locului şi recoltarea probelor, nimic mai mult. Eyr-Vekun se consultă cu secunzii săi, dar numai pentru a se pune la adăpostul codului. Probabil că îţi va cere şi ţie părerea în unele momente… deci vezi să nu vorbeşti prostii să te faci de râs!

– Eu, să mă fac de râs? Vru să continue: „Asta e specialitatea ta” dar se abținu.

Cei trei titani erau singurii pasageri ai acelei ore târzii. Coridorul era slab iluminat şi umed. Pereţii fuseseră tăiaţi în stâncă şi întăriţi din loc în loc cu stâlpi şi grinzi metalice, făcând umbrele plăsmuite de luminatoarele de jos să arate înfiorător. Măruntaiele muntelui nu erau deloc primitoare. Peste toate, mai era şi foarte frig aici… Totuşi, ce operă magnifică era pe de-a întregul Atlan-Fivin şi cât de măiastră fiecare zidire în parte!

Prinși în discuția lor, Seriun-Baa şi Klagor-Shan mergeau fără a privi în urmă, spre Theru-Tin cel cu ochii tot mai albaștri. Stârnite de tunelul din inima muntelui, mințile-i zburaseră spre turnurile regimentelor de onoare şi Palatul Imperial, fortăreţele din Werd-Kagana, Atlan-Araza – oraşul din abis, Turnul Naşterii Zilei, zidurile Remiltinului, bazele de pe Pelta-Neea şi spre celelalte, multe, foarte multe, pe care el nu le știa şi pe care nu le va vedea niciodată… „Şi pe care nimeni nu le va mai vedea vreodată! Nimic din ce este aici nu va mai fi văzut, de nimeni, de nimeni, niciodată!” Măreţele nave de război ale Atlan-Tidei îi apărură şi apoi păliră… „Tot ce am făcut noi vreodată va fi uitat pentru totdeauna. Niciun ochi nu va mai fi încântat de frumuseţile lumii noastre şi nicio minte nu le va mai cunoaşte!” Gândul apăsa. Fusese conştient mereu de acest adevăr. Întinse mâna şi atinse un stâlp de metal. Era dur. Îl mângâie şi simţi că puterile îl părăsesc. Toată lumea sa murea, chiar în faţa sa, iar el nu putea face nimic! „Of, Cosmosule, bietul Împărat!” Însă el nu trebuia să-i împărtășească soarta. El avea o ieșire. Îi atârna chiar acolo, de cingătoare…

– Hei, Theru-tin, hai mai repede! Ce Haos faci acolo?

Îl strigase Klagor-Shan. Ochii li se întâlniră.

O atingere discretă și Seriun-Baa îi transmise atlan-fivianului să nu mai spună nimic. Acesta înțelese. Pe Theru-Tin era mai bine să-l lași, pur și simplu, în pace uneori…

Restul drumului fu tăcere.

Iar când uşa masivă de metal se deschise, se treziră într-o cu totul altă ambianţă. Se aflau într-o încăpere largă, dar nu foarte înaltă, iluminată puternic, ai cărei pereţi erau îmbrăcaţi într-un fel de piatră gri, lucioasă, la fel ca şi podeaua și tavanul, fiind pictați în diferite nuanţe, în funcţie de neregularităţi. Stative lungi încărcau pereții, purtând tot soiul de arme, de la săbii şi până la cele mai sofisticate aruncătoare de proiectile accelerate. Mai toate modelele folosite vreodată de Atlan-Tida în războaie se găseau acolo. Câteva birouri, împrăștiate în spaţiu, păstrau ceva aparatură, iar la unul din ele, un titan foarte înalt se cufundase în cercetări și în muzică.

– Salutări Comandante! vorbi individul fără să-și ridice capul din calculele sale, ai venit să mă trimiţi la culcare?

– Da! Dar înainte vreau să-ţi prezint doi prieteni.

Titanul cel înalt se dădu puţin într-o parte, ca şi cum nu i-ar fi văzut din cauza lui Klagor-Shan.

– Salutări şi vouă! Eu sunt Da-Golath, ofiţer terţiar sub comanda dumnealui. Voi sunteţi trupeţii lui Eyr-Vekun?

– Nimeni alţii! răspunse Seriun-Baa şi cei doi executară în tandem un salut ceremonial, cum se cuvine în prezenţa unui ofiţer.

Ca să nu pară nepoliticos, titanul cel mare execută şi el un salut cum se pricepu mai bine.

– Uite la el, pe mine niciodată nu mă salută decât cu „Salutări comandante!” şi fluturări de degete… Cred că am să iniţiez un curs de conduită militară! Acum serios, o schimbă secundul, aici suntem între prieteni. Ce e valabil pentru mine, e valabil și pentru el. Probabil că vă întrebaţi de ce v-am adus până aici ca să-l vedeţi pe Da-Golath, când oricum l-aţi fi întâlnit mâine dimineaţă. Ei bine, făcu un semn, iar acesta continuă:

– Ei? Ah, zici de arme? Mda, am fost pus la curent cu hotărârile consiliului şi am decis să le alterăm un pic în ceea ce ne priveşte. Ridică din sprâncene. Vedeţi voi, arma standard ataşată uniformei de patrulă nu a mai fost îmbunătăţită de mai bine de optzeci de ani, din motive evidente. Merse la un raft şi luă o armă de acolo. Asta e. Mai luă una. Asta, în schimb, e Atlan-Fivin cinci!

– Câh! opină Seriun-Baa, aia mi-a rupt braţul azi în post! Am crezut la început că am slăbit eu peste noapte de mi se părea aşa de-al Haosului de grea… dup-aia am văzut că e mânărită. Deci tu ești artizanul, mulțumesc frumos?!

– Era varianta patru, de fapt. Și credeam că şi în capitală se mai fac antrenamente fizice. P-aici nu s-a plâns nimeni. E mai grea, căci am adăugat un accelerator suplimentar pentru proiectilele de mare putere şi încă o ţeavă pentru proiectilele normale. Acum funcţionează în regim de foc automat de două ori mai rapid. Are şi un sistem care să alterneze cartușele prin cele două ţevi, ca să atenueze reculul. Pentru d-ăștia ca tine! Am pus încărcătoare separate pe fiecare mecanism şi timpul de foc continuu a rămas acelaşi. Şi de dragul simetriei am adăugat un al doilea încărcător şi pentru proiectilele de mare putere, aşa că poate folosi muniţie explozivă şi penetrantă deodată, fără să reîncarci. Am păstrat aceleaşi dimensiuni şi forme ca ale modelului original, deci armele se pot ataşa la centură şi se pot desprinde din teci exact ca cele clasice. Într-adevăr, sunt ceva mai grele, dar sunt pentru bărbaţi!

Fața i se luminase. El le proiectase, le executase şi le testase singur, fără ajutorul nimănui.

Era un titan foarte înalt, care, deşi părea firav tocmai datorită înălţimii, era bine legat şi vânjos. Avea faţa cu trăsături frumoase şi ferme, părul ceva mai lung, strâns într-o coadă, ochii vioi şi glasul puternic. Părea chiar mai tânăr decât Klagor-Shan, deşi era cu vreo doisprezece ani mai în vârstă.

– Haideţi să o vedeţi la lucru!

O ușă bine camuflată în peretele de stâncă îi duse într-un mic poligon. Da-Golath porni două proiectoare holografice, apoi apucă cele două arme în câte o mână. Erau astfel concepute încât se fixau ferm pe antebraţ, acoperindu-l complet. Reculul era preluat parţial de podul palmei, iar restul de braţ. Ţeava pentru proiectile de mare putere era plasată dedesubt, iar cea pentru proiectile normale deasupra mâinii, de-a lungul antebraţului. Ţevile se continuau cu lame scurte, pentru lupta de aproape.

– Nu credeaţi că vă fac o demonstraţie cu muniţie adevărată, nu? Aia e scumpă şi nu ne batem joc de ea! Montă încărcătoare de simulare şi începu să tragă deodată spre cele două holograme.

Muniţia de simulare nu era oarbă, existau proiectile, dar acestea se dezintegrau la trecerea prin câmpul ionizat al hologramei.

Trase până goli toate încărcătoarele, fără să se clintească din loc, de parcă era din piatră. Nu rată un foc. Ba, nici nu se abătu mai mult de o palmă de centru. Trase şi proiectilele de mare putere.

Foarte puţini erau capabili de o așa precizie în mânuirea unei arme, iar Da-Golath trăsese simultan cu două, diferite, în ţinte depărtate una de alta.

– Ei? Ce ziceți?

– Zic că mă bucur că mergi cu noi, vorbi și Theru-Tin. Şi, dacă e posibil…

– E posibil, am opt. Seriun-Baa, crezi că tu ai putea căra o d-asta? îi rânji obraznicului, apoi continuă: hai, luaţi! Puteţi dormi cu ele sub pernă în noaptea asta.

– Totuşi, ținu Seriun-Baa să supraliciteze, la consiliu s-a concluzionat că nu vom face uz de forţă în niciun caz. Ce rost are să luăm arme mai puternice?

Da-Golath îi întoarse o privire atât de scârbită, încât îl trecură fiorii. Apoi spuse doar atât:

– Ca să ne distrăm şi noi!

 

3

 

Tide-Reeam-ul era încă scufundat în liniştea nopţii. Printre clădirile sale, râurile de lumini treceau fără o şoaptă, iar aerul nopţii împrăştia miresme dulcegi. Era cald, dar un vânticel răcoros de dimineaţă adia dinspre mare, mângâind oraşul. Stelele îl luminau din văzduh şi-şi vorbeau, pline de admiraţie, iar Atlan îi şoptea eterna sa binecuvântare prin mesagerul său invizibil. Munţii cei bătrâni îl priveau tăcuţi, aşa cum făcuseră din totdeauna, căci crescuse sub ochii lor îngăduitori. Dintre crestele lor, Pelta-Neea şi Quessa-Neea vegheau somnul întregii fiinţe ce sălăşluia pe Tan-Ree… Şi întreaga fiinţă a Tan-Ree-ului se odihnea în pace.

Deodată, zorii zilei erupseră, poleind orizontul cu pulbere de aur şi stăpânul luminii transformă cu strălucirea sa depărtările. Xee era frumos şi puternic, iar lumina născută din trupul său era albă, imaculată. Curând, toată suflarea se trezi, iar oraşul pulsa de viață. Titanii umblau de colo-colo, respirând aerul proaspăt al acelei dimineţi scăldate în lumină. Şi erau mulţi şi viguroşi acei titani. Glasurile lor înălţau cântece de glorie în văzduh, unde întâlneau ţipetele zburătoarelor şi toată planeta îşi mărturisea bucuria vieții.

Pe Atlan, corăbiile plecau urmând cărări de ape doar de ele ştiute, iar pe punţi, alţi titani dezbrăcaţi până la brâu râdeau şi-şi cântau fericirea apelor. Puternică naţiune, imperiul Atlan-Tida, puternica rasă, a titanilor! Turnurile lor se înălţau către cer, spiritul lor nu cunoştea teama…

Dar oraşul și marea păliră încet, depărtându-se tot mai mult, până ce nu se mai zăriră deloc, iar în locul său apăru o pădure deasă, de nepătruns. Razele lui Xee nu răzbeau până la pământ prin hățișul de crengi şi nicio cărare nu îndrăznea să șerpuiască printre trunchiurile groase.

Frunzele foşniră sub bătaia vântului, iar pădurea fu cuprinsă de-un freamăt lin, ca al mării, şi de murmurul miilor de lighioane care se trezeau la viață. Pădurea le ocrotea, căci erau copii ei…

Însă și pădurea începu să coboare încet, tot mai jos, tot mai departe, până nu se mai văzură decât valurile verzi, tot mai amestecate, tot mai fluide, până când o imensă pajişte apăru cât vezi cu ochii, de la un orizont la altul. Şi pe ea păşteau în pace alte mii de fiinţe, bucurându-se de căldura lui Xee şi de miresmele vântului. Şi erau multe şi atât de zvelte şi de frumoase toate creaturile lui Tan-Ree…

Iar când solul prinse a se cutremura, toate creaturile îşi plecară capetele. Căci atunci, de departe, de foarte departe, se auzi un răpăit de copite şi în zare apăru turma kollossilor! Galopul lor era cea mai măreaţă privelişte pe care o putuse zămisli natura. Enorme făpturi, însă cu o aură de-o asemenea gingăşie, încât nu sădeau teama în inima niciunei alte fiinţe, dimpotrivă. Toate îi iubeau, și titanii mai presus de toate.

Sub picioarele lor solide, solul tremura, iar ei galopau, galopau neîncetat, dând roată, despărţindu-se, apoi împreunându-se din nou, însufleţind întreaga zare, iar în galopul lor era țesut însuşi destinul lumii.

Dar câmpia rămase şi ea jos, mică, îndepărtându-se împreună cu kolossii şi cu toate celelalte, până când Tan-Ree-ul se văzu desluşit, ca-n palmă. De jur împrejur pluteau norii, albi şi pufoşi, pe albastrul pur al văzduhului.

Liniştea, suprema melodie a lumii… Niciun sunet, nicio mişcare, doar imense distanţe şi splendidă măreţie… Tărâmul Împăratului Luminii era atât de vast şi de ciudat în unicitatea sa, încât mintea pur şi simplu nu-l putea pricepe…

Căci era sălașul desăvârşitei făpturi! Cu trupul zvelt, cu gheare lungi, cu coamă şi coadă bogate şi aurii, cu fălci puternice, patrupedul stătea cabrat, cu picioarele din spate sprijinite pe nori, iar cu cele din faţă în Cosmos. Pe spate avea aripi albe, alungite, întinse în sus, pierzându-se printre stele, transparente, ca și făptura însăși.

Ea se roti, îşi deschise aripile şi, cu un fâlfâit, se aruncă în sus şi alergă spre stele, căci altele asemenea ei o aşteptau. Se întâlniră în abis şi împreună zburară lin, către…

Și din toate răsări un templu: cu titanii jos, la bază, pe braţele lor întinse deasupra capetelor galopând în cerc kolosii, și cu acea fiinţă străvezie, cu aripile întinse spre cer, deasupra tuturor.

Dar templul se risipi ca un fum, iar de jur împrejur nu mai rămase nimic, decât întunecime şi frig… Fiinţa dispăruse, nefiinţa era pretutindeni.

– „Taal hamna kadit!”1

Își auzi respirația, dar mâinile nu și le simțea. Fălcile i se încleştaseră, ca ale unei bestii hăituite. Încercă să strige, dar gemu.

Și realiză unde se afla şi ce se întâmpla cu el. După câteva clipe, reuşi să-și miște un deget. Restul veni de la sine. Primele cuvinte îi ieșiră printre dinţi, dar apoi reuşi să-şi descleşteze fălcile şi putu vorbi. Se ridică pe marginea patului. Reușise, era în siguranță!

– „Taal hamna kadit!” spuse, Pe tot Cosmosul, unde am auzit asta?

Cuvintele visului îi răsunau în ureche ca un strigăt. Fuseseră rostite clar, de o voce puternică, nemiloasă, ca o sentinţă. Crezuse mereu că visele erau doar plăsmuiri ale gândului, trăiri care-ți stăruiau în minte. Oare acesta se încadra? Nu tocmai… Mai bine să se gândească la altceva.

Îşi privi ceasul şi zâmbi. Era aproape gradul doi şi jumătate, deci trebuia să se scoale oricum. În câteva zecimi de grad fu gata echipat şi, aruncând o ultimă privire prin cameră, spuse:

– Gata, adio, eu plec! Departe, foarte departe…

 

4

 

Se apropia de gradul trei şi jumătate, iar vehiculul de la Atlan-Fivin trebuia să sosească dintr-un moment în altul. Cu privirile rătăcind prin depărtări după el, Eyr-Vekun tocmai le stătea în drum soldaților care pregăteau vehiculele, când auzi:

– Hei, salut bătrâne camarad de oaste!

– Salut! se întoarse spre Volkor-Tran, care, stând între cei doi soldați ai săi, părea și mai mare decât era.

– Ăştia doi sunt cei mai tari titani pe care i-ai văzut! Pot îndura orice, pe cinstea mea! Apoi, adresându-li-se: Băi, să nu faceţi vreo tâmpenie, bine? Vedeţi că ăsta de la Zagal atâta aşteaptă!

Volkor-Tran devenise legendar pentru felul cum durerea, după un incident din timpul unui antrenament de spadă. Nu prea avusese chef să execute exerciţiile impuse de instructor, iar acesta, numindu-se Ve-Thadran, se simţise foarte jignit şi-l provocase la duel. El refuzase, bineînţeles, cerându-şi scuze cu un dramatism exagerat, ceea ce-l scosese şi mai tare din sărite pe Ve-Thadran. În fine, lupta devenise inevitabilă.

Trebuie menţionat că Volkor-Tran era un spadasin… să-i spunem „netalentat”. Parte datorită staturii, parte datorită lipsei crase de interes. Lupta durase numai câteva clipe căci, cu prima ocazie, sabia lui Ve-Thadran se făcuse tunel prin pulpa celuilalt. Dorise să-i dea o lecţie, de aceea lovise în primul punct pe care-l găsise vulnerabil. Și lovise tare.

Însă, în loc să se prăbuşească urlând, comandantul lui Schada rânjise şi făcuse brusc o piruetă sprijinindu-se pe piciorul vătămat și lovind cu celălalt încheietura mâinii lui Ve-Thadran, care scăpase sabia. Smulsese apoi lama din propriul picior şi o frânsese de-un perete. În fine, după câteva clipe în care-și reglase respirația, cu glasul din totdeauna, spusese doar atât: „Ve-Thadran, de ce eşti mişel? Ştiai că ăştia sunt pantalonii mei preferaţi!”

– Și vor îndura! Te asigur că ai tăi vor fi cei care vor îndura cele mai multe! Pentru că pe tine te urăsc cel mai mult!

Volkor-Tran îl prinse pe Eyr-Vekun de braţ şi-l trase după el, în spatele unui vehicul.

– Băi, să ai grijă, că te ia mama Haosului!

– Ce te-a apucat? Eyr-Vekun nu credea că-l mai auzise vreodată vorbind fără glumă. Ştii că eu sunt ultimul care şi-ar pune titanii în pericol! Am să am gri…

– Ştiu, tocmai de aia îţi zic. Dacă erai un dobitoc, ca dobitocul acela, nu-ți ziceam nimic. Eu sunt un titan simplu, deloc deştept, cu atât mai puţin mistic, dar Akran’sha nu e ca mine. Mi-a mărturisit nişte chestii… iar eu nu am putut să-l liniştesc! N-am putut! Eu! Aşa că m-a neliniştit el pe mine.

Dar nu apucă să spună mai multe, căci apărură Odret-Aren, Ved-Retren şi Ku-Akran’sha, sporovoind lucruri despre care nu prea aveau habar.

– Nu există nicio dovadă, spunea Odret-Aren, că masa nu se consumă. Probabil procesul este foarte lent şi o generaţie este prea puţin pentru a-l observa.

– Ei, îl contrazicea Ved-Retren, parcă nu ştii că în urma oricărei reacţii, indiferent de energia care se degajă sau care se consumă, masa rămâne aceeaşi!

– Aparent! Și nu reacţiile comune sunt de interes aici! Noi vorbeam de emisia de gravitoni, chestia aia…

– Într-adevăr, dar putem crede că gravitaţia nu este altceva decât o transformare a unei energii în alta.

– Și dacă masa însăşi este nimic altceva decât un tip de energie?!

Discuţia probabil că ar fi continuat dacă nu ar fi apărut atunci şi Xer-Erid împreună cu Kran-Kadar, iar teama de ridicol n-ar fi fost atât de mare.

Ieșiră şi Volkor-Tran şi Eyr-Vekun din spatele vehiculului, iar discuţia deveni una banală. Singur, Kran-Kadar rămase pe margine și nu spuse nimic. Nici nu se așteptase cineva să o facă.

Iar când vehiculul celor de la Atlan-Fivin apăru și cei douăzeci şi unu fură adunați laolaltă, înalții comandanți se salutară, Eyr-Vekun își împărți echipa în două şi porniră la drum. Și astfel se scrise primul cuvânt al ultimei pagini din istoria imperiului.

916 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.