REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (V)

Stele și gheață (V)

Alexandru Lamba • 11:50 - 04.01.2015 • 

1

Seara cobora peste clădirile vechiului şi minunatului Tide-Ream. O lumină timidă, de-un roşu închis, aproape gri, se scurgea printre umbrele negre, lăsându-le orașul în stăpânire. Începuseră să apară punctulețe strălucitoare, ici-colo, deopotrivă pe boltă și dedesubt.

La cel mai înalt nivel al turnului lui Zagal, Eyr-Vekun stătea nemișcat în faţa unei ferestre. Uneori, când mintea nu-și găsea liniștea, iar icoanele celor pe care n-avea voie să-i mai vadă vreodată îl chinuiau prea tare, venea aici şi privea apusul. Singur, departe lume, doar el și ultimele raze de lumină. Nu era felul lui de-a fi, dar, din când în când, angoasa striga atât de puternic încât nu mai putea suporta voci de titan. Atunci, îşi întorcea faţa de la lume şi stătea singur în una din camerele de sus, sau pleca să se plimbe pe-afară. Un timp, câteva grade.

Pe la ultimele etaje nu mai trecea nimeni. Chiar și depozitele se întindeau doar până la un nivel median. Mai sus, turnul era pustiu. Mobilierul se afla la locul său, de parcă încăperile ar fi fost părăsite doar cu câteva grade în urmă, însă era frig, foarte frig, căci încăperile nu mai fuseseră încălzite de mulţi ani, iar aerul se răcise încet, cu toată izolaţia termică.

Într-un târziu, Eyr-Vekun se dezlipi de la fereastră şi plecă. Dezactivase senzorii de prezenţă. Lumina artificială nu-i plăcea când era în starea aceea. Luă un lift şi coborî. Când fu din nou în cazarmă, era aproape gradul unsprezece şi trebuia să se grăbească dacă voia să nu întârzie la consiliu. Hotărârea fusese luată.

2

Cam de-un grad, Theru-Tin se tot plimba în sus şi-n jos. Nu-i era permis să-și aprindă lanterna, ci trebuia să se folosească de viziera vectorială, cea care-i afișa o imagine monocromă și inexactă, foarte obositoare pentru ochi. Oricum, nu avea nimic, dar absolut nimic, de văzut.

Nu avea nici unde să stea jos. Ar fi schimbat câteva cuvinte cu cineva, dar nu găsea niciun subiect de discuţie. Era înconjurat de întuneric, într-un spaţiu enorm dar închis, şi se simţea cum nu se putea mai inutil. Făcea de gardă în tunelul care lega intrarea principală a lui Atlan-Fivin de portul de la partea cealaltă a muntelui, încredinţat cu misiunea de a păzi singura intrare a unui depozit – cel puțin presupunea că-i depozit. Împreună cu el mai fusese trimis un soldat, dar acesta părea de piatră. Nu se mişcase de la poarta obiectivului de cum ajunsese şi nici nu dădea vreun semn de plictiseală sau frustrare. „Haosule, ce păzesc eu aici?” Un șirul lung de blocuri de piatră îmbrăca pereții tunelului. „Oricum e gardă la ambele intrări, pe unde altundeva ar putea intra cineva? Şi ce să caute aici?” Nu era nimic acolo, decât beznă. Porţile depozitelor care dădeau spre tunel erau din metal, masive, şi protejate de încuietori cifrate. Cu toate astea, erau păzite de ambele părţi de câte doi soldaţi. Theru-Tin se întoarse la post. Colegul său era în aceeaşi poziţie.

– Ce e atât de valoros acolo de trebuie să stăm ca nişte caraghioşi şi să-l păzim? îşi luă până la urmă inima-n dinţi şi-l întrebă.

– Valoros? Nu, numai nişte amintiri vechi. Ridică din umeri. Dacă vrei, pot să ţi le arăt. Dar numai câteva sutimi.

– Păi cum să nu vreau? Mă urc pe pereți de plictiseală!

Soldatul se apropie de interfon şi formă un cod. Imediat se auzi vocea celui de dincolo. Pentru a deschide poarta, în stare de mobilizare generală, era nevoie de tastarea codurilor de acces simultan. Schimbul de cuvinte se termină cu „Bine!”, iar după ce codurile fură introduse, poarta începu să se mişte încet, glisând pe o şină metalică, până lăsă o deschizătură suficientă pentru un titan să treacă. O fâşie de lumină pătrunse în tunel şi Theru-Tin îşi ridică viziera căştii. Intră în lumină şi se opri la câţiva paşi dincolo de poartă. Cei doi soldaţi de pe partea interioară îi priviră o clipă, apoi se întoarseră la ale lor.

– Eu nu mai intru! auzi Theru-Tin vocea partenerului său. După ce arunci o privire, vino repede înapoi!

– Imediat!

Înăuntru, lumina care venea de la spoturile de pe pereți, era suficientă pentru a vedea încăperea enormă, chiar și fără vizieră. O peşteră naturală, finisată mai mult sau mai puţin, şi inclusă ca atare în proiectul complexului. În mijlocul ei, un fel de lac se alungea, transformându-se mai încolo într-un canal care ducea către o poartă de metal. Cât de adâncă era apa, n-ar fi putut să-și dea seama, dar, uitându-se la minunățiile care întrerupeau luciul apei, realiză că trebuia să fie foarte adâncă.

Se sprijini de balustrada de la marginea lacului și le privi. Trei nave de luptă, probabil din ultima generaţie de asemenea ambarcaţiuni ale Atlan-Tidei, își pluteau acolo anii de pe urmă. Erau gigantice, iar armamentul pe care-l afișau ar fi impresionat chiar și-un titan al vremurilor lor. Atunci, purtaseră nume. Acum, numele le fuseseră șterse. Nu și însemnele imperiului. Aparțineau Atlan-Tidei… dar nu mai aveau identitate. Erau gunoi. Atunci, demult, înfruntaseră furtuni sălbatice și dușmani aprigi, purtaseră echipaje numeroase și se acoperiseră de glorie. Acum, înfruntau doar uitarea și se acopereau de rugină. Ce sentiment or fi avut cei care le purtaseră pe mare…

„Amintiri ale unor zile frumoase…” Da, titanul acela găsise cele mai bune cuvinte. Atlan îngheţase, iar ele nu mai foloseau la nimic. Erau doar o dovadă a puterii de altădată a unei naţiuni mândre, a unei specii mândre. Umbre a ceea ce fuseseră odată… la fel ca întreg imperiul, la fel ca întreaga planetă. Dar erau încă atât de frumoase! Cum se ajunsese aici? De ce trebuia ele să moară astfel? De ce trebuia ei toţi să se stingă astfel? Oare va găsi cineva, cândva urmele civilizaţiei lor? Va fi acela oare impresionat?

Nave fără ocean nu pot exista, nici planete fără stea. Asta era soarta lui Tan-Ree, asta era condamnarea titanilor. Să se stingă încet, fără fast. Totul avea să devină ruină… ei înşişi, doar nişte epave…

Își întoarse privirea și se îndepărtă. Cineva îi deschise, iar el ieși fără să spună ceva. Întunericul şi liniştea tunelului erau acum binevenite. Rămase cu casca în mână, privind cu ochii larg deschişi bezna, savurând negrul prin care nu mai putea desluşi nimic. Şi, în liniştea şi bezna tunelului, începu din nou să se gândească la stele. Și din nou, din străfundul conștientului, îi scânteie în minte acel gând: „Dacă acum, dacă chiar acum?” În întunericul de nepătruns s-ar putea păcăli până şi pe sine. Nici nu ar realiza ce face. Și, deodată, totul ar fi terminat! Aşeză casca pe jos şi prinse arma cu amândouă mâinile. O întoarse încet. Acum se uita drept în țeavă, dar nu o vedea. Pipăi trăgaciul şi un tremur ticălos de plăcere îl cuprinse. Nu îi era frică. Deloc! Teama se stinsese odată cu văzul, acum rămăsese doar dezgustul.

Ar fi vrut să savureze această clipă, să facă din ea supremul act de sfidare a întregului univers, dar atunci îşi dădu seama că bezna nu îl ascundea. Era cineva acolo care îl vedea!

Gândul trecu la fel cum venise, alungat de ridicol. Îşi coborî arma şi-şi aşeză casca. Îl căută cu privirea pe celălalt, dar nu mai era nimeni acolo. „Ia te uită, s-a plictisit până şi ăsta! Unde s-o fi dus?” Nu era nicăieri în raza de percepţie a vizierei. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Şi aşteptă. Ciudat, dar nu i se mai păru atât de plictisitor. Ce mai conta un grad, când întreg timpul lor era pe sfârşite?

Un zumzăit prinse a se auzi dinspre capătul depărtat al tunelului, cel care dădea spre port. Nu vedea încă nimic, serpentinele îl împiedicau. Dar recunoscu zgomotul unui mobil de talie mică, apropiindu-se în viteză. Curând, lumina reflectoarelor apăru de după o curbă. Un vehicul descoperit, cu patru roţi. Conducea colegul lui de gardă. În spate, stând în picioare agăţat de barele cabinei, – căci vehiculul fusese prevăzut doar cu un loc – un alt titan, de asemenea echipat pentru gardă.

– Theru-Tin, spuse acela sărind, eşti eliberat din post! Eu te voi înlocui. Comandantul secund Klagor-Shan dorește să-ți vorbească, îl găsești în Sala-de-sus. Grăbește-te, nu are mult timp.

Niciun ordin scris, nimic formal. Aici, titanii erau mult mai relaxați. Nu-i de mirare că toți îi luau pe ei peste picior.

– Am înţeles, răspunse, postul îţi aparţine!

Coborî și celălalt:

– Ţi-am adus nişte roţi, să ajungi mai repede. Mergi pe unde am venit noi şi ai să vezi la un moment dat un drum care o face la dreapta. Ai să-l vezi, că am lăsat acolo o lanternă. Să mi-o recuperezi! Drumul e abrupt şi destul de prost, dar o să te ducă în parcarea de la nivelul trei.

– Mulţumesc!

Și plecă. Drumul prin tunel era plăcut. Simţea aerul lovindu-l din faţă, auzea ecoul motorului zumzăind şi se lăsa purtat de şoseaua şerpuitoare, prin tunelul de piatră, ca într-un vis. Îşi aminti de senzaţia din dimineaţa acelei zile, când sărise în hău, şi o asemui cu cea de acum. Acum se simţea în siguranţă.

Tunelul fusese tăiat pe unde stânca permisese, deci sinuos. De bună seamă, titanii se folosiseră de fiecare cavernă naturală pe care o descoperiseră. Tunelul secundar, cel care fusese indicat de lanterna Atlan-Fivi-anului, era mult mai îngust. Nu i-ar fi observat intrarea fără lumina albastră. Curând însă, acesta se deschise într-o crăpătură verticală foarte înaltă şi alungită. De aici şoseaua continua urmând terasele săpate în pereţii de stâncă, în serpentine, când pe un versant când pe altul, până când ajungea sus, acolo unde pereţii se apropiau.

Caverna avea ceva terifiant. Învăluită în întuneric, nu-şi arăta adevăratele forme decât pe porţiuni mici, cât puteau să cuprindă reflectoarele, dar ecourile pe care le arunca trădau un spaţiu foarte vast. Theru-Tin nici nu îndrăznea să se gândească la cât de adâncă putea fi, ori ce ascundea acolo jos, unde lumina nu putea birui bezna hăului. Avea un sentiment de teamă şi nelinişte traversând-o. Simţea că ceva, acolo jos, se ascunde şi nu doreşte să fie deranjat. Ceva din vremuri demult apuse, şi care mai bine nu ar fi trezit…

N-avea cum să știe, dar nu era singurul care simţea astfel. De fapt, fiecare titan care trecuse pe acolo fusese cuprins de acea teamă, de acel sentiment surd și de neînțeles. De ani buni, nimeni nu mai privise în jos, fără a înţelege de ce. Niciun titan nu refuzase să treacă p-acolo, nimeni nu îşi afirmase frica, dar nimănui nu-i plăcea. Și nu era doar imaginația lor. Departe, jos, acolo unde lumina nu ajungea niciodată, acolo unde titanii nu coborâseră nici atunci când construiseră pentru prima dată turnul, acolo sălăşluia groaza celor socotiţi pierduţi pentru vecie. Ei nu le mai erau prieteni, nu voiau să-i mai întâlnească. Îi despărţea o foarte veche şi teribilă suferinţă… de care e mai bine să nu se vorbească!

De cum ieşi din lift, dădu cu ochii de Seriun-Baa. Prietenul său își petrecuse ultimele grade în frig şi bătut de vânt, alunecând la fiecare pas, cu hăul căscându-se la doar câţiva paşi de el, în lumina tot mai slabă a lui Xee la apus, căci fusese trimis în gardă pe o scară exterioară, dar era mult mai bine dispus. Eh, felul lui de-a fi, își spuse Theru-Tin.

– Și pe tine te-a chemat Klagor-Shan?

– Da, domnul comandant secund…

Râseră, apoi îl căutară. Și-l găsiră imediat.

– Vreți să asistați la un consiliu? spuse acesta în loc de salut, atunci hai, faceți-vă că stați de gardă p-acolo!

Fusese un ordin, sau o sugestie? O amabilitate, sau o înțepătură?

3

În sala de şedinţe de la Tide-Reeam se făcu linişte deplină. Transmiţătoarele intrară în funcţiune. La fel și la Atlan-Fivin şi la Remiltin, în Sala Solemnă. În fiecare din aceste trei săli erau instalate câte două proiectoare holografice, astfel că fiecare primea imagini din celelalte două.

Sala Solemnă de la Remiltin era o încăpere mică. În trecut, Remiltinul fusese cel mai avansat avanpost al imperiului în coasta Hyperbo’reei şi văzuse nenumărate lupte şi asedii. Întregul oraş fusese construit ca o cetate. Dimensiunile ei erau reduse, putând adăposti cu greu cincizeci de mii de soldaţi. Sala Solemnă fusese şi sala tronului în trecut, în timpul celui de-al doilea mare război dintre cele două naţiuni, cu mai bine de o mie de ani în urmă, când împăratul Atlan-Tidei decisese să se implice personal în război. Și el, şi fiul său, muriseră pe ziduri, apărând cetatea, iar cenuşa lor se odihnea de atunci în statuile care încadrau tronul de piatră. Moartea lor, care marcase şi sfârşitul dinastiei, salvase Remiltinul de la distrugere… dar asta este o altă poveste, din vremuri care se pierd în negura timpului şi a uitării, poveste pe care, poate, o vom depăna altădată.

Împăratul stătea în picioare, în mijlocul sălii, împreună cu Marele Vizir, un bătrân slab şi împovărat de ani, şi amândoi păreau loviţi de o grea suferinţă. Ca toţi înaintaşii săi, împăratul era un titan ieşit din comun, atât prin statură, cât şi prin intelect. Era foarte înalt şi lat în spate, depăşindu-l chiar şi pe Volkor-Tran, deşi încă nu ajunsese la deplina maturitate. Purta uniformă militară şi mantie lungă, iar pe cap ducea coiful de împărat, cu cele şapte simboluri strălucitoare.

Dar, privindu-i fața, oricine rămâne încremenit de groază. Avea pielea şi părul albe, ca de zăpadă, fruntea brăzdată de cute, iar ochii adânciţi în orbite, mereu pe jumătate închişi. Faţa sa, plină de riduri, era mereu schimonosită, ca de un efort epuizant, şi niciun zâmbet nu schița vreodată. Părul lung îi venea peste frunte şi peste ochi, într-o dezordine sălbatică, încercând să-l ascundă, și fălcile-i erau încleştate într-o încordare oarbă…

Și cel mai înfiorător lucru pe care Atlan-Tidienii îl văzuseră vreodată, era privirea împăratului lor. Pe sub pleoapele grele, răzbătea cea mai cruntă durere. Prin ce chinuri cumplite putea trece acel tânăr, nimeni nu avea știință. Ochii cei tulburi şi lipsiţi de viaţă erau ca două bucăţi de gheaţă prin care răzbbătea abisul. Nu mai aveau strălucire, nu mai exprimau nimic, decât o prea lungă durere, o disperată aşteptare a morţii… Şi era atât de tânăr, totuşi atât de îmbătrânit…

Marele vizir, titan fără nume, era singurul de care împăratul nu se despărţea niciodată. Îşi pierduse vederea naturală de mult, înainte ca Ultimul să se fi născut, şi, de când îl slujea, îl privise doar prin dispozitivul optic artificial. Iar acesta nu putea să i-l arate în întreaga sa grozăvie. Însă durerea i-o putea simţi, la fel cum o simţise şi pe a tatălui său. Îl iubea mult pe împărat, cum îl iubise şi pe tatăl său, şi se stingea de amărăciune văzând cum îi împărtăşeşte soarta, iar el nu îl putea ajuta. Îi vorbea mereu duios, cu înţelepciune, alinându-i suferinţa şi mângâindu-l atunci când simţea că durerea îl copleşea, dar mai mult nu putea face.

– Pace în suflete domniilor voastre! cuvântă el, după cum avea obiceiul. Fie ca din luminatele dumneavoastră minţi să răsară sfaturi şi îndrumări pentru cele ce ne apasă pe toţi.

Vorbea încet şi clar, respirând adânc între cuvinte, iar vorba îi era plăcută. Nu era nicio urmă de sarcasm, ci doar expresia respectului pe care el îl avea pentru general, pentru comandanţi, pentru fiecare dintre atlan-tidieni în parte.

În celelalte două săli, titanii se ridicaseră în poziţie de drepţi şi salutară plecându-se în acelaşi timp, cum numai împăratului i se cuvenea. Acesta le răspunse și el cu un salut ceremonial şi înclină din cap permiţându-le să se aşeze.

– Înţelepte Logor Queris-Vee, mârâi el, în ce faza se află organizarea expediţiei?

Vocea împăratului era opusul celei de mai înainte. Cuvintele îi ieşeau şuierate, printre dinţi, încărcate de ură. Nu era deloc uşor să-l priveşti în ochi şi să-l asculţi vorbind. Era într-adevăr cumplit la vedere. Dar, cum știau toți prea bine, numai la vedere. Căci, în spatele chipului chinuit, se ascundea un suflet bun de o nobleţe rară.

– Numai acordul Domniei Voastre ne mai trebuie pentru a ne avânta înainte!

Nu era o minciună, era doar un cod de etică. Bineînțeles că generalul n-avea absolut nimic pregătit, dar ar fi plecat el însuși, pe jos, chiar în clipa aceea, dacă împăratul i-ar fi cerut-o. Nu era însă opțiunea cea mai bună; pentru a o găsi se aflau însă ei acolo.

Împăratul însă nu-l luă în seamă.

– Situaţia e din ce în ce mai confuză şi încă nu o înțeleg. Astăzi am mai încercat să iau de două ori legătura cu cele două oraşe din Hyperbo’reea. La Zaakathuna, mi-a răspuns un Lord, A’rza mi-a spus că-i era numele, dar nu mi-a putut spune absolut nimic. Nici ei nu mai reuşiseră să comunice cu oraşele din nord şi nu aveau nici informaţii, nici ordine. La Verghod’kaa, nu ştiu cine mi-a răspuns, căci nu am putut comunica explicit nici măcar sub formă de text. Canalul era puternic bruiat. A doua oară nu am mai putut stabili legătura cu acest oraş. Iar bruiajul nu respectă tiparele hyperbo’reene. Cred că titanii aceia au probleme!

Se opri şi-și plimbă ochii prin proiectoarele holografice peste fețele supușilor săi. Ca toţi cei din dinastia sa, şi el fusese binecuvântat cu darul viziunii. Putea citi sufletele semenilor săi, cunoscând imediat problemele care-i frământau şi temerile lor și recunoștea aproape fără să gândească minciuna de adevăr. Dintre toţi titanii, împăraţii Atlan-Tidei erau singurii cunoscuţi ca având această putere. Puteau reduce la ecuaţii simple cele mai abstracte probleme şi vedeau imediat toate ramificaţiile celor mai banale, în aparenţă, sofisme.

– Înainte de a întrerupe comunicarea cu Lord A’rza, continuă ridicându-şi subit privirea, i-am cerut permisiunea de a trimite o expediţie ştiinţifică în teritoriul lor. N-a încercat să-mi dea de înţeles că s-ar opune, dimpotrivă, soluţia cred că l-a mulţumit. Era într-adevăr într-o situaţie penibilă, căci trebuia să-mi repete acelaşi „În momentul acesta nu vă pot da această informaţie, căci nici eu nu o deţin!” Totuşi, nu am primit acordul formal, căci bruiajul de pe canal a făcut imposibilă comunicarea din acel moment. Am apucat doar să-l văd pe titan mişcându-şi buzele. Şi asta mă face să cred că a el a auzit ce i-am spus şi că încerca să-mi răspundă. Nu am niciun motiv să cred că răspunsul ar fi fost negativ.

Akran’sha zâmbi, Ve-Thadran se strâmbă.

– Generale, cine-i va călăuzi pe titanii mei în Ţara Muntelui?

Generalul îl privi pe Akran’sha. Akran’sha îl privi pe Eyr-Vekun. Eyr-Vekun dădu ușor din cap.

– Înaltul comandant al lui Zagal îi va călăuzi.

– Bine! Eyr-Vekun, câţi soldaţi te gândești să iei cu tine?

– Douăzeci, răspunse acesta vorbindu-i împăratului la fel ca oricărui altui titan. Am de gând să iau câte doi din fiecare regiment de onoare, plus doi cosmografi din batalioanele știinţifice şi doi tehnicieni de la Atlan-Fivin. Eu mă voi ocupa doar de logistică, de partea ştiinţifică propun să se ocupe un specialist. I-aș propune lui Xer-Erid să mă însoțească. Și, cu voia Domniei Voastre, aş lua şi doi soldaţi din garda împăratului.

O altă politețe obligatorie.

Împăratul o ignoră și pe aceasta și se uită drept în ochii lui Xer-Erid. Nu-l mai văzuse până atunci, dar ştiuse imediat cine era. După doar o clipă, spuse:

– Am ascultat cu plăcere ipotezele tale. Prezentarea a fost foarte agreabilă şi documentată. Mai ai ceva de adăugat acum? Ştia că are. Hai, mai vorbeşte-ne! Toţi am fi încântaţi să te ascultăm!

Xer-Erid rămase o clipă încremenit, dar reuşi să vorbească fără tremur în glas:

– Mulţumesc Domniei Tale pentru aprecierile prea binevoitoare! Mă tem că nici acum nu pot să prezint certitudini, ci numai speculaţii. După consiliul din dimineaţa zilei de astăzi, spuse pornindu-și montajul, am mai analizat o dată informaţiile primite de la sateliţi. De data aceasta nu m-am mai concentrat decât pe componenţa spectrală a luminii negre a obiectelor cosmice. Şi se pare că nu a fost degeaba, căci am făcut unele constatări destul de interesante. În primul rând, radiaţia energetică a corpurilor din momentul în care au fost observate şi până la intrarea lor în atmosferă a fost foarte scăzută, aproape de nivelul zero, aşa cum e normal pentru astfel de corpuri neantrenate. În momentul în care au intrat în contact cu atmosfera, au început o puternică emisie de energie, total atipică. Indică în câteva diagrame nişte zone colorate de pe suprafeţele meteoriţilor, lucru care nu-i încântă prea tare pe titani. Nici chiar pe Gorgon-Achdar. Ce m-a mirat, continuă indiferent, este faptul că acest gen de energie, din câte știam, nu poate apărea şi dispărea subit. Este energie de tip gravitaţional. Da, știu că sună stupid, n-am cum să-i zic altfel. Am remarcat-o din întâmplare, comparând aceste diagrame cu imaginile culese de sondele noastre spaţiale de pe planetele sistemului. Deşi masele meteoriţilor sunt extrem de reduse în comparaţie cu cele ale planetelor, densitatea de gravitoni era mai mare în zonele colorate decât la suprafaţa planetei Quapkara. Lucru imposibil, după ştiinţa noastră, căci ar trebui să provină de la un corp cu densitate enormă, ca a unei stele moarte, dar dimensiunile meteoriţilor sunt mult prea reduse pentru ca un asemenea corp să poată fi stabil. În plus, masele lor cântărite de sondele noastre sunt chiar mai mici decât ne-am fi aşteptat. Corpurile sunt cavernoase. Acum sunt sigur de asta. Sunt compuse din aglomerări de material metalic dens şi goluri mari, de dimensiuni… să zicem comparabile cu camerele noastre. Nu-mi dau seama dacă e important acest lucru, însă anomaliile gravitaționale sigur sunt. Corpuri care să emită gravitoni total disproporționat față de masele lor, unidirecțional și doar la momente discrete de timp… nu pot explica în niciun fel.

– Dar asta ar explica atan-ree-izarea lor atât de lină! rosti Odret-Aren și imediat îi dori să n-o fi făcut.

– De fapt, nu! Vedeţi dumneavoastră, energia gravitaţională face corpurile materiale să se atragă, nicidecum să se respingă… Numai dacă ar fi…

– Antigravitoni! șuieră împăratul.

– Exact! Dar forță gravitaţională negativă nu există! spuse Xer-Erid. O asemenea particulă nu a fost întâlnită nicăieri în univers!

– Oh, şi cam cât din univers cunoaştem noi? își ridică împăratul braţele într-un gest menit a sugera vastitatea spaţiului. Şi, oare, nu au toate celelalte particule cunoscute imagine în oglindă? Xer-Erid, poate chiar tu vei fi cel care va descoperi oglinda gravitaţiei. Primul pas l-ai făcut.

Îşi dădu la o parte părul de pe ochi şi-i privi pe cei din celelalte două săli. Ochii îi erau albaştrii, chiar şi acum. Suferința lui nu înceta nicio clipă.

– Cred, vorbi Ve-Thadran, că hyperbo’reenii au făcut încă câțiva. Și nu au chef să ni-i împărtășească și nouă.

– Aşa înclin să cred şi eu! întări Maklun-Teryal.

– Nu e exclus, spuse și Generalul, dar eu nu văd rostul…

Toți ochii se întoarseră spre Ku’Akran’sha, dar acesta nu spuse nimic. Opinia lui era oricum binecunoscută.

– Prin protocolul dintre cele două naţiuni, reveni împăratul, atât noi cât şi hyperbo’reeni putem trimite expediţii de cercetare sau misiuni diplomatice pe teritoriul celeilalte ţări, cu o simplă notă informativă. Acest lucru cred că mi l-a spus şi Lord A’rza… deci nu avem motive să ne îngrijorăm în privinţa unei eventuale interpretări maliţioase a acestui gest. Vom merge şi vom vedea… Eyr-Vekun, acum e rândul tău. Vorbește-ne despre expediţie!

Înaltul comandant se ridică în picioare şi aşeză o hartă pe masă. Imediat, relieful Hyperbo’reei şi al părţii nordice a Atlan-Tidei apăru în faţa ochilor lor, iar el trasă drumul pe care îl sugerase Akran’Sha şi, spre plăcuta surpriză a acestuia, îşi începu explicaţia descriind traseul pe care el i-l recomandase: de la Remiltin, de unde împăratul le va ura „Drum bun!”, aveau să urmeze țărmul nordic al lui Werd, până la strâmtoarea Yokay’torna. Traversând-o, urmau să țină apoi cursul Râului Rece, până ce vor ieşi dintre stâncile muntelui Gr’aa, apoi vor ocoli Câmpia Morţii și vor coti spre dreapta, mergând pe la poalele nordice ale muntelui Gr’aa, printre stânci şi pădure, până la ieşirea în Câmpia Vânturilor. De acolo, ţinând pe cât posibil aproape de liziera pădurii, spre nord, vor ajunge la punctul terminus.

Eyr-Vekun se opri o clipă şi studie feţele celorlalți. Nu reuşi să distingă nimic. Probabil nici nu-l ascultaseră cu atenţie.

– Aș folosi vehicule. Dacă alimentăm la Yokay’torna, ar trebui să ne ajungă…

Ve-Thradan nu-şi găsea astâmpărul. Se foia pe scaunul său, ca o fiară în cuşcă, dar încă nu spunea nimic. Era vădit iritat de stupiditatea planului lui Eyr-Vekun, dar și mai tare de lipsa oricărei împotriviri. Singurul pe care-l ghicea de partea sa, era Maklun-Teryal. Îi era prieten bun și de-asta îi susținea părerile. Dacă se gândea la ceilalți… lucrurile nu stăteau deloc bine. În mod sigur, ticălosul de Akran’sha îi umpluse capul – nu tocmai sec – lui Eyr-Vekun cu tot felul de bazaconii, iar acesta era acum un simplu purtător de cuvânt. Odret-Aren nu avea să se bage în problemă, că era mult prea slab pentru a lua o poziţie fermă, cu toate că, probabil, se împotrivea, iar Ved-Retren era de-a dreptul incapabil de a formula un raţionament propriu. Volkor-Tran avea obiceiul să-şi ţină gura închisă la consilii, scutindu-i pe ceilalţi de inepțiile lui, dar în seara aceea, parcă vedea, îi va lua partea tovarăşului său de idioţenii, Eyr-Vekun. Pe cei de la Atlan-Fivin nu îi cunoştea prea bine, dar, dintre ei, numai părerea Păstrătorului Luminii conta, iar acesta era un hodorog laş şi moale, care nici în ruptul capului nu ar fi tras spada. În plus, era prea bun prieten cu celălalt ramolit, Logor Queris-Vee, iar amândoi la un loc nu aveau sânge în vine nici măcar cât ar fi trebuit să aibă un singur soldat. Sigur vor fi şi ei de acord cu derizoriul plan al lui Akran’sha, prezentat de Eyr-Vekun, umplându-se de penibil. Cu cei trei cosmologi treburile erau clare: Gorgon-Achdar era prea împăciuitor ca să se opună, iar ceilalţi nu contau. La Xer-Erid ajungea să se încrunte un pic, şi ticălosul ar fi tăcut chitic. În fine, Ka-Verga nu era cu nimic mai mult decât un incompetent influenţabil. Pe el ar fi putut să şi-l atragă de partea sa dacă s-ar fi dat bine pe lângă el, dar nu avea niciun interes…

Eyr-Vekun avusese inteligenţa de a-şi organiza echipa luând reprezentanţi din toate regimentele, ca să le satisfacă tuturor orgoliile. Inteligent, chiar de admirat…

Astfel stăteau lucrurile după socoteala lui Ve-Tradan şi era îngrijorător. Iar dacă ceilalţi preferau să înghită umilinţă în loc să bată cu pumnul în masă, el era de alt soi. Adică… ce permisiuni le trebuiau lor de la amărâţii ăia de hyperbo’reenii? Şi cum să trimiţi o mână de zgribuliţi în loc să trimiţi o armată? Nu, aşa ceva era de ne conceput. Totuşi, dacă nu intervenea, aşa urma să se întâmple. Trebuia să acționeze, dar nu i se ivise încă un moment prielnic.

Între timp, discuția ajunsese la alegerea vehiculelor, iar Volkor-Tran luase cuvântul.

– Prin eforturile susţinute ale minţilor şi braţelor noastre sclipitoare, soldaţii mei şi cu mine am reuşit să punem pe roate cel mai remarcabil vehicul din câte aţi văzut! Pornind de la datoria de onoare ce ne revine să ne păstrăm tradiţiile, dar luând în considerare şi necesitatea apăsătoare de a economisi energie, noi am construit un alergător care să ne poată duce până la Schada cu un singur segment de energie! Sigur, nu este atât de armat ca un vehicul militar standard, şi nici la fel de rapid, dar poate duce zece pasageri, pe lângă cei doi piloţi. În plus, este foarte manevrabil şi robust. Poate fi cârmuit prin cele mai ostile teritorii, poate urca pante de neconceput pentru un vehicul de gabaritul său şi, datorita centrului său de greutate aflat sub osiile roţilor, e practic imposibil de răsturnat. Continuă cu parametrii tehnici ai vehiculului, făcând mișto de fiecare în parte. Avea şi câteva poze destul de reuşite cu el, dovedindu-şi măiestria. Ce sa vă mai spun? Avem câte un motor independent pe fiecare din cele şase roţi, funcţionarea niciunuia nefiind esenţială pentru deplasarea mobilului. Practic, două motoare, câte unul pe fiecare parte, sunt suficiente. În caz de necesitate, se poate merge şi cu un singur motor, dar foarte prost… preferabil la vale. Făcu o pauză apoi încheie: Ca armament, dispune de un lansator de rachete omnidirecţional şi de două tunuleţe. Unul luminos, unul cu proiectile accelerate. Cu astea îşi poate croi drum printre bolovani şi trunchiuri de copac, și cam atât. Dar altă rezistenţă nu dorim să înlăturăm, nu? Armura lor le poate proteja de cele mai înainte menționate, dar contra armamentului, fie el şi uşor… Astea au fost costurile plătite pentru consumul infim de energie.

– Cum văd eu, se auzi glasul slab al marelui vizir, domniile voastre sunt precaute și vor să arate limpede intențiile noastre paşnice. Mult mă bucură asta, căci mult rău au pricinuit armele între naţiunile noastre.

– Da, bunul nostru mare vizir, răspunse generalul, cu, parcă, prea multă căldură. Vom merge ca exploratori. Titanii vor lua doar armele personale, prevăzute în uniformă. Nu cred că Hyperbo-reeni vor fi lezaţi de acest lucru. Am dreptate, Akran’sha?

Acesta tresări, ca trezit din picoteală, si confirmă legănând uşor din cap.

Împăratul zâmbi. Îşi ridică ochii spre Ku-Akran’sha şi spuse:

– Cred că totuşi ar mai fi nişte arme care ar trebui incluse, nu-i aşa domnule comandant?

Atât aşteptase Ve-Thadran!

– Bineînţeles că mai trebuie şi alte arme! Şi mult, mult mai mulţi soldaţi! Ce, am ajuns într-aşa un hal încât să trimitem o mână de fricoşi dezarmaţi acolo unde ar trebui să trimitem ce-i mai bun din armata imperiului? Oare nu mai avem niciun pic de mândrie? Oare chiar suntem atât de laşi? Îl privi ţintă în ochi pe Eyr-Vekun. Şi tu, cum ai putut să gândeşti o asemenea monstruozitate? Îi era amic Eyr-Vekun, însă în acea seară l-ar fi sfâşiat cu unghiile de ciudă. Ce a ajuns numele Atlan-Tidei, vă întreb pe voi, cei care staţi în jurul meu şi nu luaţi nicio atitudine în faţa acestei umilinţe? Oare chiar nu vă daţi seama ce eroare suntem pe cale să comitem? Ce vrem să arătăm de fapt? Că suntem puternici şi mândri, sau că suntem umili şi servili? Gâfâia. Nu, acest plan nu trebuie pus în aplicare, pentru numele Cosmosului şi al Haosului deopotrivă! Maiestate, strigă întorcându-se rapid către proiectorul care-l afişa pe împărat, te rog pe Tine, ca cel mai înţelept fiu al lui Tan-Ree, deschide-le ochii acestor titani! Făcu un gest larg din mână. Ştiu că nu sunt rău intenţionaţi şi numai dorinţa de a evita un conflict i-a dus spre această nefericită idee, însă Domnia Ta trebuie să ia atitudine şi să le arate că greşesc! Maiestate, pune un întreg regiment în mişcare! Sau poate două! Mobilizează vehicule blindate şi zburătoare, dă ordin să se ia arme grele şi condu marşul demn, direct spre locul care ne interesează! Nu spun că trebuie neapărat să ne confruntăm cu Hyperbo-reea, dar trebuie să le arătăm că noi suntem cei puternici, că noi conducem ostilităţile, şi că nu acceptăm restricţii! După ce vom cerceta corpurile cereşti, dacă nu-i nimic în neregulă, ne vom întoarce pe unde am venit şi nimeni nu va avea de suferit. Dacă, însă, ni se vor împotrivi, sau dacă vom constata că vor să ne ascundă ceva, atunci vom evalua ce atitudine trebuie să luăm! Dar trebuie să avem deschisă posibilitatea de a lua atitudine! Maiestate, noi avem forţa! Să ne comportăm ca atare!

Câteva momente se făcu linişte deplină, apoi comandantul lui Okinu spuse pe un ton foarte calm şi moderat:

– Trebuie să recunosc că şi eu împărtăşesc mult din acest punct de vedere… deşi nu aş fi atât de radical precum a fost Ve-Thadran. Maklun-Teryal nu se ridicase de pe scaun. Oricum statura nu l-ar fi avantajat. Îşi ridică ochii spre Împărat. Mărturisesc că m-aş simţi mai bine dacă aş şti că avem mai mulţi soldaţi în teritoriul străin. Poate şi câteva vehicule mai grele ar fi indicat să fie la îndemână. Confruntare e de evitat, dar cred că ar fi mai înţelept să fim pregătiţi pentru ea! Totuşi, spuse el deodată întorcându-se spre Ve-Thadran, cred că a trimite un regiment întreg ar fi cam mult. Cum văd eu lucrurile, nu ar fi bine să ne provocăm vecinii. E totuşi teritoriul lor…

Nu apucă să-şi termine fraza, că Ve-Thadran îl întrerupse:

– Ha! Şi ce propui, atunci? Să trimitem un pic mai mulţi soldaţi, dar totuşi nu suficienţi pentru a reprezenta o forţă!? Adică să nu ne umilim chiar în ultimul hal, dar nici capul sus să nu-l ţinem! Dragul meu prieten, războiul nu cunoaşte cale de mijloc. Apreciez susţinerea ta, chiar dacă e numai pe jumătate. Însă cu jumătăţi de măsură eu nu mă pot mulţumi. Aşa cum nu ar trebui să vă mulţumiţi nici voi!

Avea glasul mai domol acum, chiar cu o tentă împăciuitoare. Nu se aşteptase ca Maklun-Teryal să-i ia partea, însă intervenţia lui nu-l ajuta cu nimic. El însuşi nu se temea să fie ostentativ, el voia să provoace, în timp ce comandantul lui Okynu voia doar să-şi ştie soldaţii puţin mai bine sprijiniţi. În sfârșit, nu mai conta asta. Decizia finală era a împăratului, iar el trebuise doar să-şi facă auzită vocea tare şi răspicat. Se bucura de foarte mult respect din partea împăratului, căci el îi fusese dascăl în arta luptei cu sabia şi între ei se crease o prietenie foarte puternică. După a marelui vizir, cea mai puternică voce în urechea împăratului era a sa, iar acum sosise momentul să și-o folosească. Toţi ceilalţi urmau să se supună. Se întoarse din nou către împărat şi rosti cu calm şi sobrietate:

– Maiestate, ultimul cuvânt e al Înţelepciunii Voastre. Spuneţi-ne, cum e mai bine să procedăm acum? Cum ar trebui să intrăm în teritoriul necunoscut: ca o mână de hoţi, sau ca o armată de nobili războinici?

4

La Palatul Imperial, în sala de consiliu, generalul aştepta încruntat. Lângă el, Eyr-Vekun îşi păstra calmul aparent imperturbabil, iar mai încolo, Volkor-Tran zâmbea aproape tâmp. Maklun-Teryal privea în tavanul, parcă puţin ruşinat de tensiunea la care participase şi el, iar la Atlan-Fivin, Păstrătorul Luminii și Klagor-Shan se uitau unul pe altul.

Și atunci, împăratul făcu un gest larg cu braţele, de parcă i-ar fi invitat la o îmbrăţişare. Îşi dădu la o parte părul de pe faţă şi toţi văzură minunea: zâmbea!

– Dragul meu Ve-Thadran, cinstitul meu tutore şi înţelept mentor al copilăriei mele, îţi mulţumesc pentru că mi-ai vorbit deschis, rupându-ţi din suflet, aşa cum doar tu ştii! Ca totdeauna, sfatul tău este de preț pentru mine şi mă bucur că mi l-ai dat cu atâta convingere. Eşti un războinic devotat, un spirit curajos şi un soldat fidel al Atlan-Tidei! Îi privi o clipă în ochi pe fiecare în parte. Iubiţii mei titani, nici nu ştiţi cât mă bucură să vă văd adunaţi laolaltă… V-am ascultat pe toţi cei care aţi dorit să-mi vorbiţi, cu mare plăcere, şi mult bine mi-a făcut auzul vorbelor voastre! Acum vă voi spune eu ceea ce aşteptaţi voi să auziţi! Marele vizir încuviinţă cu un gest domol din cap. Dragul meu dascăl, mă întrebi dacă vreau ca titanii mei să intre în Hyperbo’reea ca o mână de hoţi sau ca o armată de nobili războinici. Ei bine, vor intra ca o mână de nobili războinici! Ca prieteni şi aliaţi, aşteptându-ne la toată ospitalitatea gazdelor.

Ve-Thadran rămase ca trăsnit. Ultimul îl privea acum numai pe el, stăruitor, însă i se adresă lui Maklun-Teryal:

– Înalt Comandant al lui Okynu, temerile tale deopotrivă sunt şi ale mele. Nici eu nu vreau să-mi ştiu titanii în primejdie, însă sunt sigur că douăzeci de titani sunt mai mult decât suficienţi pentru a avea grijă unul de altul.

De unde se aflau, privirile lui Theru-Tin şi Seriun-Baa se intersectară pentru o clipă cu a împăratului. Aveau să se întrebe mult timp de-atunci înainte dacă Ultimul nu le zâmbise și lor.

– Bunul meu profesor, reveni împăratul la Ve-Thadran, ai rămas exact aşa cum te-am cunoscut şi îndrăgit eu în copilăria mea! Cel mai neînfricat dintre războinici… Însă de data asta, nobil spirit de viteaz, această cale nu este cea bună. Poporul Hyperbo’reei este apăsat de necazuri, le este mult mai greu decât ne este nouă, dar nu au gânduri rele pentru noi. Nici invidie, nici pizmă şi nici dispreţ, ci doar o profundă compasiune. Dacă ar fi găsit cea mai puternică sursă de energie din univers, nu ar fi ţinut-o pentru ei. Încă mai speră că ne vom întoarce şi noi de pe drumul nostru. Nu, nici nu pot concepe ca ei să ne fie duşmani acum. Iar tu, dragul meu îndrumător, să crezi și tu acest lucru, căci ţi-l spun eu, şi ţi-l spun cu toată convingerea mea!

Generalul își legănă capul. Atât de tânăr, totuşi vorbise un adevărat împărat.

– Să nu lungim această discuţie mai mult decât trebuie, spuse deodată Ultimul cu vocea sa cea şuierată printre dinţi. Viziunea lui Eyr-Vekun este suficient de apropiată de a mea. Îi ofer încrederea mea înţeleptului Akran’Sha, în ceea ce privește micile diferențe. Făcu o pauză, îşi plimbă ochii prin cele două săli, apoi poposi asupra comandantului lui Schada. Volkor-Tran, mi-au plăcut jucăriile tale. Le pregătești de drum imediat!

– Cât ai bate din palme!

– În fine, am spus mai devreme ca mai trebuie să luaţi arme cu voi în afară de cele prevăzute de uniformă. Domnule Akran’sha, nu ești de acord?

– Sunt, Maiestate! În Hyperbo’reea, un titan este ciung dacă nu duce o sabie. Cât de greu îi este unui ciung să salute?

Privirile generalului zburară de la unul la altul.

– Atunci, mai trebuie doar numele celor care vor merge.

Era prea mult pentru Ve-Thadran! Îşi desfăcu eşarfa diagonală cu simbolurile lui Kolomo, gradul său de înalt comandant, şi o aşeză pe masă în faţa generalului.

– Am-Onart şi Reel-Zarkan1. Acum, domnule general, vă înmânez eşarfa mea, căci judecata mea nu este adecvată pentru gradul pe care îl deţin.

Generalul tresări. Era în stare Ve-Thadran, cel mai bun spadasin al imperiului, să renunţe la gradul său dintr-un orgoliu prostesc? Îl cunoștea drept impulsiv, dar nicidecum autodistructiv. Iar sarcasmul atât de evident al vorbelor sale nu prea lăsa loc de întors.

– Ve-Thadran, ce vorbe sunt astea? mârâi împăratul, oprindu-i mâna înainte de a atinge eșarfa. Tu iubeşti imperiul şi codul militar deopotrivă. Cum poţi acum să întorci spatele imperiului şi carierei tale deodată? Nu mă îndoiesc de inima ta, dar dacă faci asta, se va numi trădare! Nu faţă de imperiu, ci faţă de mine!

Împăratul era cumplit şi în momentele în care era liniştit, darămite acum, iar Ve-Thadran realiză că acest titan nu mai era acela pe care-l cunoscuse el, când îl învăţase secretele sabiei. Acum era stăpân pe sine şi îşi clădise o voinţă de fier. Nu ar fi fost deloc înţelept să îl înfrunte. Îşi luă eşarfa înapoi şi se aşeză tăcut la locul său şi aşa rămase până la sfârşitul consiliului.

1două zeităţi străvechi Atlan-Tidiene, asociate cu pacea. Prin tradiţie, un atlan-tidian putea refuza statutul de militar prin simpla invocare a acestor zeităţi, renunțând implicit și la toate posesiunile sale materiale. Acest lucru era însă incompatibil cu actuala organizare a imperiului.

1084 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.