REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (IV)

Stele și gheață (IV)

Alexandru Lamba • 19:47 - 01.12.2014 • 

IV. Abisul

1

După prima masă la Atlan-Fivin pe care o găsise delicioasă – deși singura diferență fusese că batonul nutritiv de aici era îmbogățit – lui Seriun-Baa începu să-i treacă mahmureala. Se trezise încălțat în pat, într-o poziție nefirească, pe burtă, cu o mână sub el, semn că se prăbușise și zăcuse. Iar durerea de cap lăsa loc, în retragerea sa, amintirilor stânjenitoare: un salt peste cap de pe grindă, o aterizare – ce-o mai simțea pe-asta! – direct pe fese, ceilalți doi numindu-l idiot inconștient, el împleticindu-se pe scări, Theru-Tin susținându-l… Mda, sticla poposise la el și nimeni n-o mai acceptase. Se sacrificase și o terminase singur.

Klagor-Shan îi săltase pe amândoi oaspeții de la masă și-i urcase în acest lift. Aveau să intre în garda turnului, dar înainte trebuia să treacă un test, ceva.

– Până la urmă, văd că aţi luat măsuri cu gaura aceea.

Pereții cabinei și ai tubului liftului erau transparenți, iar hăul din mijlocul turnului era suficient de aproape ca să vadă cum soldaţii întindeau plase duble în jurul lui, unindu-le cu cele de deasupra şi de dedesubtul lor, în exteriorul balustradelor. Formau un tunel vertical cu pereţii de plasă. Cea interioară avea ochiurile mari, ca cele folosite la antrenamentele de căţărare, iar cea exterioară avea o ţesătură foarte deasă şi rigidă. Privindu-le, cineva care nu cunoştea obiceiurile regimentului ar fi crezut că erau puse pentru a se evita căderile în gol. Klagor-Shan îi făcu un semn cu ochiul.

Liftul ajunse în Sala-de-sus. Aici era ultima lui stație, restul drumului – căci trebuia să urce din nou până la cupolă – urmând să-l parcurgă pe jos. Tunelul de plase se înălța până acolo.

Din nou sub cupola transparentă. Xee parcursese cam o treime din drumul său de când cei trei îl urmăriseră născându-se. Patru titani îi așteptau, îmbrăcaţi în costume ciudate. Unul dintre ei era bătrân, cu părul alb şi faţa brăzdată de riduri, dar înalt şi solid, parcă un pic gras, iar ceilalţi trei tineri, dar foarte solizi și ei. Executară cu toții salutul atlan-tidian cu brațul drept întins, cu pumnul puțin deasupra umărului, și cel stâng pe lângă corp. Poate acum le va spune cineva de ce veniseră până aici.

– Glorie şi putere! începu bătrânul, mă numesc Kle-Dergal şi sunt „Păstrătorul luminii lui Atlan”. Văd că pe comandantul secund Klagor-Shan îl cunoaşteţi deja. Ei sunt trei din soldaţii săi care vor intra în gardă diseară pentru prima dată, la fel ca voi. Aici vă veți primi toți cinci botezul.

Atât de multă informație într-o singură frază! Așadar, urmau să intre în garda lui Atlan-Fivin. Asta era de așteptat luând în considerare că plimbările între orașe erau de evitat în starea de mobilizare generală. Bătrânelul acela simpatic era înaltul comandant al regimentului local, „Păstrătorul luminii” cum i se mai spunea. Ciudat. Iar Klagor-Shan era comandant secund. Cum nu se putea mai prost! Îi vorbiseră fără respectul cuvenit, ba îi mai sugeraseră și să fure vehicule împreună. Erau la mâna lui.

Ca și când le-ar fi ghicit gândurile, Klagor-Shan zâmbi împăciuitor. Le întinse câte un set de apărători apoi le arătă cum să le atașeze uniformei. Odată echiparea încheiată, înțeleseră și de ce toți le păruseră atât de masivi. Cineva transmise un cod și așteptă o confirmare. Un curent ascendent prinse să se simtă din puț, dublat de un zumzet gros, care apoi se subție progresiv.

– Gata, turație nominală! anunță titanul și se aruncă în hău, cu capul înainte. Seriun-Baa și Theru-Tin tresăriră la unison și se repeziră către buza cilindrului de plase care tocmai îl înghițise pe tânăr. Nu încăpea îndoială, sărise deliberat!

Înțeleseră însă imediat că aceasta era inițierea! Plasa cea deasă forma un tunel de vânt imperfect, care încetinea căderea pe măsură ce curentul era tot mai puternic, spre bază. Pe cele câteva monitoare apărură imagini ale titanului care-și desfăcuse mâinile și picioarele, părând că plutește. Tunelul ducea jos de tot, oprindu-se la baza fundației turnului, în inima stâncii, unde ventilatorul cel enorm huruia în spatele gratiilor. Pe rând, ceilalți titani săriră, făcură giumbușlucuri și apoi, după ce curentul foarte puternic de jos îi împingea înapoi și-și găseau o poziție de echilibru, își direcționau ușor levitația către o margine și, agățându-se de plasa interioară, cea cu ochiuri mari, își desfăceau o fâșie și ieșeau din tunel.

După ce ultimul dintre cei trei dispăru dincolo și spărtura se astupă, Klagor-Shan întrebă:

– Vă băgaţi? Nu e obligatoriu…

Întrebarea aproape că-l sperie pe Seriun-Baa.

– Bineînţeles că ne băgăm!

– Da, spuse şi Theru-Tin, şi eu!

– Nu mă mir. Totuşi, trebuie să vă ţin o scurtă lecţie. Niciunul din cei care au sărit deja nu e la prima săritură, ci doar la prima consemnată. Aţi văzut, cel mai important e să te menţii pe mijlocul tunelului, ca să nu te izbeşti de plase. Aveţi echipamente de protecţie, vi se vor da şi căşti imediat, dar tot nu e plăcut. Deci nu vă recomand elemente acrobatice. Desfaceți-vă mâinile și picioarele și veți cădea mai lent. Și nu faceți tâmpenii, că vă închid ventilatorul! Și dispăru și el în hău.

Tide-reeamienii se înțeleseră din priviri. Theru-Tin avea să sară primul. Se apropie de margine și privi din nou în jos. Cât de diferit vedea acum abisul față de noaptea trecută. Cât de trivial. Se lăsă înainte, în îmbrățișarea iluzorie a vântului ascendent. O clipă mai târziu cădea. Cădea în gol… Era cu capul în jos şi prindea viteză. Opoziția curentului de aer era nimica toată. Începu să-i fie teamă. Distanţa faţă de pereţi era bună, dar nu credea că ar fi putut-o controla. Viscerele îl apăsau dureros, simţea că se va face bucăţi. Începu să dea uşor din mâini, înotând prin aer. Îi părea că este în tunel de foarte mult timp. Ochii i se albiră. Încă un pic şi ar fi început să urle de groază! Și doar ieri gândul îl făcuse să… Însă atunci începu să simtă curentul cum îl încetinește şi se linişti. Trupul său era uşor acum, iar aerul îl înconjura tot mai hotărât. Se afunda într-o pernă din cel mai moale puf, iar senzaţia îi era minunată. Îşi aminti de sfatul lui Klagor-Shan şi se încovoie puțin, primind aerul în piept. Ajunse la orizontală şi desfăcu braţele. Senzaţia de amortizare era şi mai puternică. Nu mai era sigur dacă mai cădea sau nu şi se uită la plasă. Încă mai cădea, dar încet. Plutea. Și ce păcat că tocmai acum, când totul era minunat, trebuia să găsească ieşirea. Nu-i fu greu, căci nu trebui decât să se aplece şi aerul îl purtă. Se prinse de plasă, căută locul potrivit, desprinse clemele şi ieşi în aplauzele celor care-l înconjurară.

Sus, Păstrătorul luminii aplauda și el. Pentru un prim salt, titanul se descurcase bine. Nu scăpase niciun gest care să-i trădeze groaza. Sigur că-l cuprinsese groaza, că doar ochii unui titan nu se albeau de plictiseală. Se întoarse spre celălalt, dar acesta nu mai era acolo. Îl căută cu privirea. Dispăruse. De bună seamă se speriase acum când îi venise rândul şi o ştersese.

Cât de mult se înșela!

– Aici!

Păstrătorul Luminii auzi glasul venind de sus. Tânărul se cățărase pe-o grindă şi-i făcea cu mâna. Kle-Dergal rămase blocat. Nebunul avea de gând să sară de acolo! Dar dacă ar fi strigat la el să se oprească, poate l-ar fi speriat, şi atunci… Oricum era prea târziu, căci titanul își începuse mișcarea.

Se aplecă cu capul în jos şi se împinse în picioare. Intră în tunel perfect vertical, cu capul înainte, picioarele întinse şi mâinile pe lângă corp. Prindea viteză din ce în ce mai mare şi cu cât înainta cu atât i se părea mai grozav. Nu mişcă nici un deget. Privea doar în jos, cu gâtul încordat, încercând să dibuie punctul terminus. Etajele treceau cu goană pe lângă el, dar nu le băgă în seamă. La un moment dat nici nu mai era convins că este în cădere, ci i se păru că zboară… înainte. Era miraculos de plăcut! Simţi şi el aerul cum îi încetineşte, la început timid, apoi din ce în ce mai hotărât, căderea… Nu se mişcă nici acum. Când realiză că-și pierdea viteza, nimic altceva decât un sentiment de frustrare îl cuprinse. Mai avea puţin, iar momentul trebuia savurat. Văzu grilajul ventilatorului. Încetinea, dar era din ce în ce mai aproape! Oare cât se putea apropia de el? Se încordă, iar când presiunea aerului deveni insuportabilă iar gratiile erau chiar în fața sa, îşi aruncă mâinile înainte şi reuși să se agaţe de o bară. Capătul tunelului. Cu mâinile încleştate, privi în jos. De fapt, în sus. Mâinile îi scăpară de pe bară şi fusese aruncat înapoi. Abia acum avu senzaţia de cădere, când i se întâmpla exact opusul. Se suci şi se zbătu în toate direcţiile, reușind într-un târziu să-și găsească o poziție stabilă. Ajunse la o plasă şi ieşi la fel ca ceilalţi. Însă pe el nu-l aplaudă nimeni.

 

2

 

Pentru a ajunge de la un turn al unui regiment de onoare la altul, puteai alege două drumuri: fie ai fi mers printr-un coridor care lega primul turn de Palatul Imperial, de unde ai fi mers pe coridorul său exterior până la coridorul care ducea la turnul de destinaţie, fie ai fi parcurs coridoarele de legătură dintre turnurile învecinate. Lui Eyr-Vekun însă, a doua variantă nu îi era la îndemână. Pentru a merge de la turnul regimentului său, Zagal, la cel al lui Werd, ar fi trebuit să traverseze turnului Kolomo. Iar Ve-Thadran era ultimul titan care ar fi trebuit să afle despre vizita pe care urma să i-o facă lui Ku-Akran’sha. Alese deci să folosească drumul care trecea prin palat, chiar dacă era puţin mai lung. Culoarele de legătură erau cilindrice, complet transparente, pasagerii putând admira întreg peisajul. Palatul Imperial trona în mijlocul complexului, impunător, cu formele sale rotunde, legat printr-o multitudine de pasarele transparente de turnurile care-l împresurau într-o plasă de același fel. Neînsemnaţi şi totuşi puternici îi făceau aceste edificii pe titani să se vadă. Ei le clădiseră, însă nu le puteau salva. Nu se puteau salva pe ei înșiși.

Eyr-Vekun nu avea timp de pierdut. Ajuns la turnul lui Werd, intră prin poarta principală. Nu avea nevoie de lift. Atâția câți rămăseseră, titanii ocupau doar câteva etaje din fiecare turn. Un soldat îl conduse până în biroul lui Akran’sha, afișând maniere impecabile. Înaltul comandant se oglindea perfect în soldații săi. Cum ar fi putut fi altfel când le fusese și mamă, și tată, și superior?

Aplecat deasupra unei hărți, gazda sa lăsa impresia că tocmai făcea nişte calcule deosebit de delicate, pe care nu putea să le întrerupă. După câteva momente, îşi ridică satisfăcut privirea spre camaradul său de arme şi spuse zâmbind:

– Salutări! Te aşteptam ceva mai devreme. Am câteva taine să-ţi împărtăşesc! Nici nu ştii câte lucruri fascinante sunt de văzut în Hyperbo’reea!

– De ce mie în mod special?

– Mai întrebi? Păi vei pleca într-acolo în câteva zile.

Vorbea încet, de parcă şi se temea să nu fie auzit de vreo ureche care ar fi stat la pândă.

Eyr-Vekun ridică din umeri. „Eu sau oricare altul” ar fi vrut să spună, însă, luându-i la rând, își dădea seama că el era cel mai potrivit pentru a conduce o eventuală expediție, dintre înalții comandanți. Mai puțin…

– De ce eu și nu tu?

– Pentru că ție nu ți se va opune nimeni.

Akran’sha începu să se plimbe prin cameră gesticulând. În ochi îi apăru chiar un pic de roşu.

– Nu înţeleg cum poate să fie atât de idiot! Eu am petrecut douăzeci de ani acolo şi niciodată nu am auzit din gurile lor un cuvânt urât despre ţara mea. El, care n-a văzut în viața lui un hyperbo’reean, îi ponegreşte şi îi înveninează de câte ori are ocazia. Sau poate o face numai pentru că ştie că așa mă jigneşte pe mine. Mă rog, n-are importanţă, să trecem la lucruri mai serioase!

Se aşeză din nou la masa pe care erau înşirate o droaie de discuri și schițe. Făcu ordine pe tăblie cu câteva mişcări, apoi aşeză un disc în proiectorul holografic şi imediat pe suprafaţa mesei apărură forme de relief şi vectori de poziţie. Era o hartă a părţii nordice a lui Werd, care se prelungea dincolo de graniţa imperiului, până la muntele Kaha’garkeda, intre ale cărui piscuri se afla polul Nord al planetei. Hyperbo’reea nu era cuprinsă în întregime în hartă, dar locul unde trebuia să ajungă presupusa expediție apărea. Făcuse câteva marcaje şi calculase distanţele şi timpii necesari parcurgerii mai multor trasee.

– Stai așa, îl opri Eyr-Vekun înainte să-și înceapă discursul, nu vrei să așteptăm să vedem dacă într-adevăr va avea loc o expediție? Poate, între timp lucrurile s-au clarificat.

– Nu, dimpotrivă. Doar nu crezi că eu am stat degeaba? Am încercat să dau de titanii mei din Hyperbo’reea, dar n-am fost în stare. Canalele de comunicare nu mai funcționează. E o chestie la care lucrează transmisioniștii de ieri și nu-i dau de cap. Pariez pe ce vrei tu că expediția va avea loc!

Înaltul comandant al lui Zagal nu era atât de convins.

– Dar poate numai una diplomatică, până la Zaakathuna.

– Și de-acolo?

– De-acolo ce?

– Păi, de-acolo mai departe. Înțelege, împăratul nu mai are răbdare. Și nici ceilalți înalți comandanți. Vor discuta și vor hotărî să trimită soldați ai imperiului în recunoaștere, direct la zona impactului. Nu vor mai aștepta nici după transmisioniști, nici după hyperbo’reeni. Acum fii atent:

Începu să plimbe un fascicul luminos. Traseul începea de la Tide-Reeam, mergea drept până la Remiltin, de unde o cotea la stânga, urmărind ţărmul nordic al continentului, apoi traversa strâmtoarea Yokay’torna şi mergea mai departe, pe la Zaakathuna, apoi prin defileul Râului Rece – Aral’kora, printre stâncile muntelui Gr’aa, până ajungea pe Câmpia Morţii. De aici o cotea spre dreapta, mergând pe la poalele nordice ale aceluiaşi munte până aproape de locul unde începeau fiordurile Hyperbo’reei, iar de acolo continua puţin şerpuit spre nord, până la punctul final al călătoriei. Eyr-Vekun îl urmări mimând un oarecare interes. Era un drum lung şi sinuos, de bună seamă cel mai ferit care putea fi urmat, căci cea mai mare parte era la adăpostul muntelui, însă existau variante mult mai scurte.

– Bineînţeles că se putea alege varianta directă, îi intui înaltul comandant al lui Werd obiecțiile, de a o tăia direct de la piscul nordic al muntelui Werd-Kagana, peste ocean, intrând prin fiordurile Rea’dergate, iar de acolo direct străbătând Câmpia Vânturilor până la destinaţie. Asta ar fi scurtat călătoria cu cel puţin două zile, dar eu nu agreez această rută, din două motive: Nu am avut niciodată încredere în gheaţa lui Atlan. Nu sunt convins că e peste tot suficient de groasă ca să nu se rupă sub roţile vehiculelor, iar pentru această călătorie e obligatoriu să folosești vehicule. Nu poți folosi zburătoare. Acordul de non-survol e încă în vigoare, a-l viola ar echivala cu o declarație de război. Și apoi, în cazul în care ai urma al doilea drum, de la ţărm la punctul terminus al expediţiei ar trebui să mergi direct prin câmp. În prima variantă, ai fi protejat de munte, iar apoi de buza pădurii.

– Chiar crezi că mai există această pădure? întrebă Eyr-Vekun într-o doară, arătând spre zona verzuie de la nord de lanțul muntos Gr’aa de răsărit și până la fiorduri. La noi abia mai vezi câte un pâlc de copaci pe ici pe acolo, iar la ei clima e şi mai aspră.

– Era când am revenit eu în ţară, acum douăzeci de ani. Nu în întregime vie, dar mai era. Sunt nişte copaci foarte rezistenţi. Și biologic, şi ca duritate a trunchiului. Ai să-i vezi tu.

Însă interesul celuilalt era minim. Se rezemase de spătar, cu mâinile încrucișate la piept și privea undeva departe, dincolo de hartă, dincolo de masă, dincolo de încăperea în care planurile lui Akran’sha erau doar o povestire care n-avea nimic de-a face cu persoana sa, sau cu realitatea. Harta fu scoasă din proiector.

– Lucrurile pot degenera, Eyr-Vekun! Echilibrul e mult mai precar decât îl crezi.

O sprânceană ridicată.

– Iar eu sunt un factor de echilibru?

– Întocmai! Îți dai seama că, dintr-o prostie, dintr-o vanitate de moment, ultimele noastre clipe, ca specie, pe nenorocita asta de planetă pot fi război? Să nu te pună Haosul să spui că oricum suntem sortiți pieirii și că nu contează! Știi bine că nu-i adevărat! Măcar pentru istoria care nu va fi citită niciodată, să ne menținem demnitatea până la sfârșit! Nu există glorie în război. N-a existat niciodată și niciodată nu va exista. Tu o știi. De-asta te-am și chemat pe tine acum, aici.

Ochii celuilalt reveniseră și-l studiau.

– Am avut un vis, prietene, continuă. Am visat Câmpia Vânturilor, într-o dimineaţă rece. Era scufundată în linişte şi, nu înţeleg cum, dar ştiam că toţi titanii care-au mai rămas erau acolo. Erau toţi în fiare grele şi se pregăteau de moarte. Le vedeam feţele. Nu aveau nimic titanic în ele. Erau triste, îndârjite, feţele celor care ştiu că vor muri, dar vor o ultimă clipă de glorie. Încercam să îi strig, dar nu puteam. Eu singur nu eram acolo. Apoi l-am văzut pe regele Hiperbo’reei deasupra tuturor, rostindu-le ceva nedesluşit şi agitându-şi sabia. Şi el era pregătit de moarte, şi împăratul nostru asemenea. Toţi înarmaţi, toţi îndârjiţi, bătând în scuturi. Ochii i se îngălbeniseră. Apoi nu ştiu ce s-a întâmplat, căci învălmășeala m-a cuprins, iar eu n-am mai știut susul de jos. Însă îmi amintesc clar ultima imagine din vis: Era amurgul, Xee abia mai arunca câte o rază de lumină roşie, iar câmpia era iar liniştită. Nu mai mişca nimic şi nu auzeam niciun sunet. Apoi Xee apuse de tot şi stelele răsăriră. Dar faţa câmpiei era tot roşie, chiar sub lumina lor albă. Şi am văzut-o îmbibată în sânge. Nu mai era petic alb de zăpadă. Trupurile sfârtecate ale titanilor se amestecau deopotrivă, atlan-tidieni şi hyperbo’reeni, și eu eram vântul și suflam încet, mângâind cadavre…

– Parcă nu credeai în vise.

– Nici acum nu cred. O, nu, nu cred că e o prevestire, sau cine știe ce. Nu, eu cred că visele sunt rodul muncii creierului care nu se poate deconecta. Și tocmai aici e grozăvia: lucrul acesta se poate întâmpla! Se poate întâmpla dacă acționăm prostește. Se poate întâmpla dacă Ve-Thadran nu e pus la punct. Să-ți spun cine poate să-l pună la punct? Să-ți spun cine nu va avea nicio obiecție dacă se va oferi voluntar să conducă expediția?

– Voi reflecta.

– Te rog să o faci! Iar când vei lua decizia pe care trebuie să o iei, ăăă, uite, ia cu tine harta şi acest disc! Proiectează-l soldaților la Câmpia Morţii, dacă veţi ajunge pe-acolo! Veţi vedea ceva ce numai eu dintre toţi Atlan-Tidienii în viaţă am văzut.

– Ce anume?

– Nu-ţi spun acum. Vei şti dacă vei ajunge acolo.

Se despărţiră.

981 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.