REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (III)

Stele și gheață (III)

Alexandru Lamba • 10:02 - 02.11.2014 • 

III. Atlan și Xee

1

Era obosit, dar nu putea să doarmă. Un sentiment ciudat, similar cu cel de claustrare, îl chinuia. Se simțea legat la ochi. I se ascundeau lucruri. I se ascundea totul. Trebuia să scape! Și primul pas era să iasă de acolo! Însă imediat ce Theru-Tin își părăsi camera, angoasa îl părăsi pe el. Și, privind spre imensitatea gheții lui Atlan sub lumina stelelor, sursa ei i se revelă: camera care i se dăduse la Atlan-Fivin, seara trecută, după ce transmiseseră mesajul, nu avea nicio fantă prin care să poată privi afară! Aici, în spirala scărilor, panorama i se deschidea largă, printr-o mulțime de ferestre, fiecare puțin mai sus decât precedenta, urmărind urcușul treptelor. Era pe una din cele două scări care, încolăcindu-se una în jurul celeilalte, înfășurau turnul de la bază și până cam la două treimi din înălțimea sa, unde lăsau loc uneia singure, căci turnul devenea prea strâmt. Din loc în loc, câte un culoar diametral făcea legătura între ele. În mijloc, pe axul turnului, un puţ intersecta aceste culoare astfel că, aplecându-se peste balustrade, titanii să poată vedea atât cupola transparentă de deasupra, cât şi mașinăria de la nivelul zero.

Liniște. Nici țipenie de titan. O rupse la fugă în sus, prin întuneric, privind mereu spre stânga, la panorama care alterna între oceanul înghețat și continentul deluros, acoperit de zăpadă. Ar fi putut lua un lift, dar acolo ar fi fost iarăși orb. Se opri la un moment dat căci, prin poleirea de diamant a gheții, i se păru că, hăt, departe, ceva se mișca. Fusese doar o părere. Se mai opri o dată și admiră luminițele îndepărtate ale turnurilor lui Tide-Reeam, apoi alergă până scara se termină. Ajunsese în locul numit „Sala-de-sus”, acolo unde cea mai de sus treime a turnului forma o singură încăpere, cu tavanul transparent și cu o singură scară urcând în spirală, urmărind conturul rotund al peretelui, către vârf. Atât mai era de urcat? Putea zări cupola, ca pe un cerculeţ minuscul. Ferestre mari împrăştiau o lumină care se amesteca printre trepte, plăsmuind umbre tulburătoare. Își dădu seama că-i era frig și începu să urce iarăși, câte trei-patru trepte odată. Circumferința cercului se micșorase considerabil și continua să o facă. Îl luă amețeala și fu nevoit să încetinească.

În sfârșit fu sus. Dintr-o precauție acum inutilă, rămasă din vremuri crâncene, instalația de lumină a farului nu funcționa în starea de mobilizare generală, iar el putea privi nestingherit. Orizontul era atât de departe! Vedea oceanul, Atlan, cu gheaţa-i întunecată, unduită, sclipind în mii de punctuleţe, uscatul cel alb și între ele muntele, ca un minuscul zid între două împărăţii îngheţate. Undeva, departe, din nou îi păru că ceva se mişcă… Era oare posibil ca acolo, în larg, apa să nu fi îngheţat complet? Gândul îi zbură într-acolo și, pentru o clipă, zări marea așa cum fusese ea cu câteva sute de ani în urmă… întinsă, învolburată și rece. Se apropie de marginea cupolei, se sprijini cu mâna de o armătură şi rămase pe gânduri.

Ceva i se încolăci în jurul gâtului. De spaimă simţi că-și pierde respirația şi genunchii i se înmoaie, însă cu un crâmpei de luciditate recunoscu poziţia în care era forțat. O experimentase de multe ori. Cineva îi aplica un procedeu de imobilizare prin surprindere, dar nu o făcea prea hotărât. Își reveni imediat și se aplecă brusc în faţă, executând contra-procedeul. Agresorul fu trântit la pământ.

– Ce faci, vrei să mă omori? Mi s-a oprit inima de groază! Ochii lui Theru-Tin păstrau o urmă de alb.

– Te plângi? Oare un soldat nu trebuie să fie mereu în gardă când e mobilizare generală?

Pumnul lui Theru-Tin izbi în piatră, chiar lângă urechea prietenului său.

– Ba da. Apropos, ești mort!

Seriun-Baa se ridică. Acest obicei al lui Theru-Tin de a-și provoca răni îl exaspera. Mai bine trupul decât mințile, își spunea uneori. Dacă asta-l ajuta să rămână întreg… Dar ce minte întreagă distruge corpul care-o poartă? Își jură să nu-l mai sperie niciodată și spuse:

– Ai venit și tu să vezi jucărelele ăstora? Mai știi că la una am lucrat și noi?

– Ce jucării?

Însă își aminti în momentul în care Seriun-Baa își ciocni călcâiele, amorsându-și sistemele de arcuri ale ghetelor, și sări pe una din grinzile păienjenișului care susținea sistemul de reflectoare. Erau patru reflectoare principale, care se puteau plimb pe o șină circulară, antrenate de brațe metalice, și alte șapte secundare, montate la puncte fixe. Singurul rol al acestora din urmă era estetic, ele luminând în diverse culori, la zi de sărbătoare, cu fasciculele lor foarte puțin divergente cele șapte rune de pe turnurile regimentelor de onoare ale lui Tide-Reeam. Pe acestea le construiseră soldații regimentelor respective. Sărind din grindă în grindă, Seriun-Baa se opri lângă unul dintre ele. Theru-tin şuieră printre dinţi o înjurătură scurtă, dar sări şi el. Se agăţă de un capăt, apoi se căţără până la reflector. Se așezară amândoi pe obiectul masiv și rece.

– Ei, ce zici?

– E splendid, răspunse Theru-tin cu privirile rătăcind departe, prin cupola transparentă, acoperind ceea ce pentru un vehicul rapid ar fi însemnat zile de goană cu doar o mișcare a capului.

Un timp niciunul nu mai spuse nimic. Theru-Tin nu prea avea chef de vorbă, iar Seriun-Baa îl cunoştea destul de bine. Era într-adevăr foarte linişte şi, cum erau foarte sus, curenţii atmosferei produceau un zgomot de fond continuu, slab şi îmbietor la somn. Seriun-Baa cercetase destul reflectorul, rodul imaginaţiei sale creatoare, iar acum se cam plictisea. Pe Theru-Tin nu credea că ar fi fost în stare să-l scoată din letargie, aşa că începu şi el să privească peisajul. Frumos. Stelele străluceau, departe la nord-apus se zăreau luminiţele lui Tide-Reeam, iar la răsărit se întindea imensul Atlan, cât vedeai cu ochii. La nord se desfăşura lanţul muntos Werd-Kagana, acoperit de zăpadă şi scufundat în umbre, iar în rest… alb, alb, şi nimic altceva. Oceanul avea o culoare aparte în nopţile luminate de stele. Un albastru foarte închis, păstrând puţin din acea culoare mult îndrăgită de titani şi care le era dată acum cu atâta zgârcenie de natură. Căci nopţile fără Pelta-Neea sau Quessa-Neea erau rare, iar în celelalte nopţi oceanul devenea roşiatic.

Un zvon de pași urcând în grabă ajunse la ei.

– Ce-i spunem? întrebă în şoaptă Seriun-Baa.

– Nimic. Nu ne-a interzis nimeni să venim aici.

Lumina unei lanterne apăru peste trepte şi după ea intră un titan îmbrăcat în uniformă de exterior, ducându-și într-o mână casca, iar în cealaltă o sculă universală în care era inclusă şi lanterna. Pe spate purta o armă de asalt. Merse până la cea mai apropiată grindă înclinată şi se urcă până axul central al structurii. Atunci dădu cu ochii de ei. Rămase puţin cu gura căscată, apoi îi recunoscu şi începu să râdă:

– Adică unii abia aşteaptă să scape de gardă ca să doarmă, iar alţii stau de veghe fără nicio obligaţie!

Seriun-Baa îl recunoscu la rândul lui. Era Klagor-Shan, cel care-i luase în primire când ajunseseră, cu un vreo trei grade înainte, la poarta principală.

– Da, răspunse, mulțumit că are cu cine schimba o vorbă. Asta depinde de cum înţelege fiecare să-şi facă datoria!

– Absolut! Noi nu ne putem compara cu cei din regimentele de onoare!

– Nici pe departe! Dar ce-ai de reparat de nu suferă amânare? Poate îți putem da o mână de ajutor.

– Îți bați joc de mine? Din cauza voastră am acum de lucru!

Tăcere.

– Da, trebuie să schimb transmițătorul de pe antena aia. Se duc Haosului de frig la înălțimea asta. Ei, mai aveți chef să mă ajutați?

Le arătă o piramidă din bare subțiri deasupra cupolei, cu o sferă semi-oglindă în vârf.

– Așa mă gândeam și eu, spuse tot el. Hai, măcar țineți-mi arma, că mă încurcă al Haosului de tare, dar în stare de mobilizare generală trebuie să o târâi după mine ca un idiot. Vin imediat! le mai strigă şi ieşi printr-un chepeng.

 

2

 

Operaţiunea nu durase mai mult de o zecime de grad, iar Klagor-Shan reveni zgribulit. Se așeză pe cizme, lângă ceilalți doi.

– Uitaţi, spuse el arătându-le un dispozitiv pe care-l scosese din haină, din cauza lui eu trebuie să mă tot cocoţ pe cupolă. Îi dădu obiectul lui Theru-tin, apoi începu să-şi sufle în palme. Degetele îi erau vinete de frig. Și mai trebuie să fac şi nişte reglaje de fineţe, pe care nu le pot face cu mănuşi… o adevărată plăcere!

– Te invidiez! spuse Seriun-Baa!

– Ştiu, toţi mă invidiază. Practic, nu există titan în Atlan-Fivin care să nu-şi dorească să urce până aici şi să meşterească la vreun circuit. Dar acesta e un privilegiu pe care doar un grup select de indivizi îl are.

– Cine te-a pus să te pricepi?

– Priceperea Haosului! Trebuie doar să n-ai rău de înălțime. Dar nu mă plâng. Mie unuia chiar îmi place aici. Mă simt rupt de lume, ca și când aș privi-o din afară.

Theru-Tin tresări. Privi în jos și-și dădu seama că se aflau deasupra hăului. Nu-i vedea fundul, dar știa că-n beznă ducea până la baza turnului, adânc în măruntaiele muntelui. Gândul îi dădu iar târcoale. În ultima vreme venea atât de des!

– Hei, ce-ați zice să privim răsăritul lui Xee de aici? Mai e un pic. Și merită să-l vedeți dacă tot sunteți aici.

Privirea lui Theru-Tin părăsi abisul și zbură spre răsărit. Nu văzuse niciodată răsăritul deasupra lui Atlan. De fapt, rar se aflase în alt oraș decât Tide-Reeam. Vântul șuiera încet.

– Am citit, continuă Klagor-Shan, că în vechime nu era așa frumos. Pe când Xee era alb şi strălucitor de nu-l puteai privi direct. Îşi lovi palmele. Ah, ce era să uit! Scoase dintr-un buzunar un recipient transparent. Se cere. Afară, la înălţimea asta, e frig de-ţi îngheaţă şi ochii. Trebuie să mi-l scot din oase.

– Aşa înţelegeţi voi să vă faceţi rondul? Cu licoarea la centură?

Klagor-Shan zâmbi.

– Bineînţeles, nici nu s-ar putea altfel. Dar dacă asta contravine principilor tale morale, atunci nu o voi împărţi decât cu Theru-Tin! Aşa te cheamă, nu?

– Da.

– Iar pe mine, Seriun-Baa, spuse acesta intuind că prietenul său nu-i reținuse numele atlan-fivianului. Și, dacă-mi amintesc corect, tu te numeşti Klagor-Shan. Acum, că ne cunoaștem oficial, nu poți să nu-mi dai şi mie un pic de licoare!

– Te cobori la acest nivel?

Începuse să se lumineze slab, iar crestele lui Werd-Kagana prinseră a se desluși jos.

– De unde sunt pot coborî la orice nivel şi tot la înălțime rămân!

– Putere! închină Klagor-Shan și sticla își începu periplul de la unul la altul. Zice-se că-i rețetă hyperbo’reeană, continuă când tăria licorii îi schimonosi fața lui Theru-Tin, de pe vremea când făceam comerț pe mare. Vă puteţi imagina vapoarele alea imense plutind pe Atlan şi oprind aici, în port, sub lumina clară a lui Xee? Sau tot peisajul acesta îngheţat, albastru şi fluid? Oare cum arătau valurile de fapt? Ce-or fi simţit marinarii când călătoreau cu prin furtuni? Vă imaginaţi, titanii umblând doar în cămaşă afară, sau înotând în ocean? Acum abia dacă mai ieşim din cocioabele noastre…

– S-ar putea ca acolo, în larg, Atlan să fie încă lichid. Poate că mai are şi valuri, mormăi Theru-tin.

– Putem da o fugă să vedem, propuse Seriun-Baa. După ce trece isteria asta, șterpelim un vehicul și mergem spre larg. Întâi venim și te luăm pe tine, apoi urmăm drumul spre Yurfe, până la Anar-Akdina, și cotim spre nord-răsărit. Măsurăm gheața din timp în timp și ne dăm seama dacă avem vreo șansă să găsim ceva. Cred că o noapte ar fi timp suficient!

– Stai, băi, că avem imagini din sateliți, îl temperă Klagor-Shan. Dacă ar mai fi fost zone lichide am fi știut…

Totuși, pentru un plan închegat pe loc, al lui Seriun-Baa era suspect de bun. Drumul care lega Werd de Yurfe era un vechi traseu marin, folosit des în vechime de navele de aprovizionare. El mergea de-a lungul unui şir de insule altădată exotice şi era unul din cele mai sigure şi mai umblate drumuri pe apă din imperiu. În timpul războiului fusese păzit foarte bine, căci reprezenta poarta estică de acces în apele imperiului. Acum, când Atlan îngheţase, vechiul drum îşi schimbase folosinţa, el putând fi urmat acum de mobilele de sol. Cum apele erau puţin adânci în zona arhipelagului, zona îngheţase printre primele, iar de atunci titanii construiseră şi o şosea rudimentară, dar foarte utilă, care lega cele două insule-continent, urmând șirul insuliţelor arhipelagului, dintre care cea mai mare era Anar-Akdina, cimitirul celor mai multe nave maritime ale Atlan-Tidei. Gândul îi zbură la ele. Câteva se mai găseau şi la Atlan-Fivin, dar nimeni nu voia să le vadă. Aspectul puternic şi crunt al ambarcațiunilor uriașe aducea amărăciune în inimile titanilor. Căci ei iubeau atât aventura cât şi ingineria, iar navele le împleteau atât de firesc. Altădată ele învingeau furtuni, spărgeau valuri şi duceau lupte grele. Acum, povara anilor, a gheţii şi a ruginii le transformase din simboluri ale puterii în simboluri ale neputinţei…

– … dar accept invitația, măcar așa, să rupem monotonia!

Licoarea făcea ture necontenit. Seriun-Baa o aprecia cel mai mult. Groasă, perfect transparentă, dulce şi revigorantă, te încălzea de la prima înghiţitură cu tăria ei. Acum sticla era pe jumătate goală, dar cei trei se simţeau mult mai bine. Frigul se topise şi limbile se dezlegau. Theru-Tin luă o înghiţitură, pasă recipientul mai departe şi spuse:

– La ce vă serveşte puțul ăsta? Nu a căzut nimeni în el? că mie mi se pare total inutil şi periculos!

– Ah, ba au căzut, mulţi chiar! Şi eu am căzut de câteva ori, chicoti Klagor-Shan, dar ce voia să spună numai el ştia. Uite, stă să-nceapă. Tocmai la timp, căci, uitaţi, ni se termină combustibilul!

La orizont, în direcția degetului atlan-fivianului, cerul începuse să se înroşească. O lumină palidă lupta să străpungă întunericul, dar era încă prea slabă. Butelcuța ajunse la Seriun-Baa. Se făcu linişte. Încet, stelele păliră, iar cerul își pierdu negura. În zare, roşul căpătă consistenţă. Nicio vorbă nu mai cerea să fie rostită. Încet, camera se lumină şi odată cu ea şi feţele celor trei titani. Apăru o linie roşie, lungă, trasând graniţa dintre Atlan şi cerul de pe care negrul se retrăgea tot mai mult, iar roşul îi lua locul. Stelele dispărură, şirul munţilor începu să se contureze, iar întunericul se transformă în crepuscul. Încă nu se vedea Xee, dar lumina sa înroșise deja lumea. Linia orizontului sclipea tot mai puternic, de parcă acolo, departe, la răsărit, ar fi fost în flăcări. Vântul se oprise din şuierat, păstrând deplina tăcere. Întreaga lume se pregătea pentru primirea stăpânului său. Linia începu să se îngroaşe într-un loc. Cerul senin ca sticla era acum sângeriu, ca și versantul estic al lanţului Werd-Kagana, iar Atlan fu cuprins de fierbere. Şi-atunci se produse. Xee se arăta lumii! Întâi ca un punct luminos, doar unul, orbitor. Titanii îşi apropiară genele în vreme ce punctul creștea tot mai mare, mai puternic. Metal incandescent ce se varsă pe suprafaţa orizontului. Sub revărsarea de flăcări, Atlan strălucea presărat cu jăratic. Cerul luă şi el foc, iar stăpânul, Xee, prinse a se contura. Acum era o frântură de disc ce creştea, creştea necontenit. Oceanul ardea. Xee era poarta prin care flăcările pătrundeau în lume spre a o mistui. Cuprinseră cerul, aprinseră gheaţa, puseră stăpânire pe orizont, iar acum, când peisajul era sub stăpânirea lor, împăratul absolut al planetei putea să-şi ia locul pe tron.

Ziua se născuse. Xee se înfăţişa rotund şi frumos privirii, însă roşu, atât de roşu… Un sentiment de disperare şi resemnare îi cuprindea pe titani de câte ori priveau răsăritul. Atât de frumos, dar atât de târziu pentru ei. Seriun-Baa şi Theru-tin îl priviseră de multe ori din Turnul Naşterii Zilei, dar acesta de aici nu avea să se mai şteargă vreodată din minţile lor. Steaua se făurise din materie incandescentă chiar atunci, în cuptorul lui Atlan, turnată apoi în măreaţa formă a cerului.

-va urma-

893 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.