REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (II)

Stele și gheață (II)

Alexandru Lamba • 23:46 - 01.10.2014 • 

citește prima parte aici

II. Ultima generație

1

Când Eyr-Vekun intră în sala de consiliu, ceasul tocmai anunţa ora oficială patru. Exact timpul pentru începerea şedinţei de dimineață. Pe Logor-Queris-Vee, generalul Atlan-Tidei, era bine să nu-l lași să aștepte. Nu pentru că ar fi fost ranchiunos din fire, ci pentru că așa ceva nu se face. Era un titan rezonabil și înțelept, care recunoștea când greșea, dar prefera să i se arate acest lucru în cel mai politicos mod imaginabil, iar încălcarea ordinelor sale – chiar și nerespectarea orelor prestabilite – îi era tare neplăcută. Eyr-Vekun nu întârzia, dar era mai totdeauna ultimul sosit. Și asta nu pentru că ar fi avut un drum mai lung de parcurs decât ceilalți șase înalți comandanți, căci turnurile cilindrice ale celor șapte regimente de onoare: Werd, Zagal, Yurfee, Kolomo, Schada, Okynu şi Rathfa, fiecare purtând simbolul runic al respectivului continent al imperiului Atlan-Tida, se aflau toate pe cercul care înconjura echidistant Palatul Imperial, comunicând cu acesta printr-o multitudine de coridoare, ci pentru că detesta să se trezească devreme. Apartamentul său de la nivelul treizeci – ultimul încălzit al turnului – îi oferea panorama răsăritului lui Xee în fiecare dimineață, roșeața care inunda camera fiind semnalul că trebuie să se trezească. În turnul lui Zagal, identic cu toate celelalte, se lăfăiau puțin peste o mie patru sute de titani, soldații regimentului său, ocupând a zecea parte din cele trei sute de etaje. Niciun motiv să consumi drămuitele resurse ca să încălzești mai mult. La fel era în toate cele șapte turnuri. În dimineața aceea pierduse și ceva mai mult timp la popotă, urmărind discret discuțiile dintre soldați. Bieții de ei, chiar și în acele vremuri de pe urmă, încă mai reușeau să se entuziasmeze! Asolizarea meteoriților în formație și mobilizarea generală care urmase fuseseră motive suficiente. Îi văzuse exuberanți, gesticulând și lansând idei fantasmagorice, trăgând cu coada ochiului spre el și sperând că le va vorbi. Dar el nu o făcuse. Ce le-ar fi putut spune?

Actuala sală de consiliu fusese concepută inițial, pe vremea ridicării complexului central al lui Tide-Reeam, ca sală de consfătuiri restrânse. Adevărata sală de consiliu, cea sub formă de amfiteatru circular, situată în cel mai înalt punct al domului central din Palatul Imperial, era cu adevărat enormă. În vremurile gloriei imperiului, consfătuirile aveau loc acolo. Pe vremea aceea era neîncăpătoare. Acum, putea găzdui majoritatea soldaților din Tide-Reeam, cum făcuse cu o seară în urmă, când proiectoarele ei gigantice transmiseseră spectacolul descinderii obiectelor cosmice. Nu mai servea decât la spectacole ocazionale, încăperea pentru consfătuiri fiind suficientă pentru umbra de consiliu care rămăsese să conducă spre moarte ultimule rămășițe ale poporului atlan-tidian. Și, pentru a servi acestui ultim scop, fusese complet colorată în albastru, de la pereți și covor, până la pânza care acoperea masa. Majoritatea interioarelor atlan-tidienilor căpătaseră nuanțe de albastru. Tare le fusese lor dragă această culoare, când o găseau în cer și-n mare. Xee le-o răpise, iar acum o mai aveau naturală doar în ochii lor triști.

În vârful V-ului mesei erau trei scaune. Pe cel din stânga stătea Generalul, cel din mijloc și cel din dreapta fiind libere, căci împăratul și marele vizir se aflau la Remiltin. Ceilalți înalți comandanți și șeful gărzii împăratului se așezaseră care pe unde, pe laturi. Și mai erau doi titani care în mod normal nu aveau ce căuta la ședințele de dimineață: un specialist în materii cosmice şi un cosmolog bătrân şi foarte priceput, vestitul Grogon-Achdar. Și ei aveau grade militare, la fel ca toți bărbații atlan-tidieni, dar inferioare.

– Glorie şi putere domniilor voastre! deschise generalul ședința după obișnuitele saluturi pompoase. Astăzi vom sări peste formalitățile administrative, căci am a vă comunica noutăți. Evenimentele de seara trecută l-au marcat foarte puternic pe tânărul nostru împărat, după cum aţi putut observa cu toţii. După ce Domnia Sa a declarat mobilizarea generală, a încercat să intre în contact cu Hyperbo’reea pentru a cere amănunte despre ce se întâmplase cu meteoriţii. După cum ştiţi, guvernul regatului ne-a asigurat că ne va oferi toate informaţiile pe care le vor fi cules. Ei pregătiseră şi o echipă de cosmologi şi ingineri pentru a merge imediat la faţa locului şi a culege informaţii. Cu toate astea, apelurile repetate ale Majestăţii Sale au rămas fără răspuns de la Kwarun’amar’gakna. În consecinţă, Ultimul a încercat să contacteze şi alte oraşe din Hyperbo’reea. Singurele răspunsuri le-a primit de la Zaakathuna şi de la Verghod’kaa, iar acestea l-au neliniştit şi mai mult. După spusele lor, cele două oraşe pierduseră legătura cu restul regatului, iar despre evenimentele serii ştiau, se pare, chiar mai puţine decât noi.

Generalul făcu o pauză. Îi intrase în obişnuinţă să observe reacţiile celorlalţi, dar acum nu observă mare lucru. Toţi erau rezervaţi, prea puţin dornici de a se lansa în speculaţii. Queris-Vee continuă:

– Ultimul m-a contactat pe mine în cursul acestei dimineţi, cu un grad înainte de ședința noastră, ordonându-mi să organizez un consiliu. Bănuiesc că se va pune problema unei expediții.

Un licăr de interes. Tăcu, invitându-i pe ceilalți să vorbească. O făcu Odret-Aren, comandantul regimentului Yurfee, un titan în vârstă, cu glas domol și nesigur:

– Şi ce urmăreşte această expediţie, domnule General, v-a dat vreun detaliu împăratul?

– Domnia Sa nu a rostit cuvântul „expediție”. E doar bănuiala mea.

– Greu de plănuit așa ceva, se băgă și Maklun-Teryal, comandantul regimentului Okynu, atâta vreme cât nu știm dacă avem sau nu permisiunea Hyperbo’reei de a-i călca teritoriu. Dacă nu putem contacta Kwarun’amar’gakna…

– Putem să cerem de la Zaakathuna, îl întrerupse Odret-Aren. Verghod’kaa este doar un port mic, dar Zaakathuna are autoritatea de a ne aproba o incursiune militară pe teritoriul Hyperbo’reei.

– Și crezi c-o să ne-o dea? interveni și Ve-Thadran, mai tânărul comandant al lui Kolomo. O să spună că nu pot lua această decizie fără a se consulta cu conducerea. Așa fac totdeauna, dau din colț în colț. Au spus că ne vor furniza toate informaţiile pe care le vom cere şi n-au făcut-o. Au spus chiar că ne vor permite să luăm fragmente de meteorit, iar acum nici nu ne mai răspund la apeluri. Ce să vrei mai mult? Eu spun că avem tot dreptul să mergem acolo cu sau fără acordul lor!

Nimeni nu arătă vreun semn de uimire. Înverșunarea acestui titan la adresa singurului popor de pe Tan-Ree dinafara imperiului Atlan-Tida le era binecunoscută tuturor. Tatăl și bunicul său, ambii militari de carieră, se ocupaseră de îndoctrinarea lui în copilărie, deși ei înșiși nu prinseseră ultimul război cu acea țară.

– Ba nu avem nici un drept, vorbi în cele din urmă Ku-Akran’sha.

– Nu cred că eşti cel mai în măsură să judeci situaţia şi să decizi ce drepturi avem. În fond, slăbiciunea ta pentru acel popor scârbos ne este cunoscută tuturor.

– Acel popor scârbos a ţinut piept armatelor noastre deşi erau în raport de unul la cinci, aşa că tu ar trebui să vorbeşti cu puţină judecată. Iar dacă nici de aşa ceva nu eşti capabil, că de respect nici nu poate fi vorba, atunci ai măcar decenţa de a nu spune nimic!

– Ba am să spun ce am de spus, căci eu iubesc ţara mea, nu aduc elogii inamicului!

Akran’sha, căruntul înalt comandant al lui Werd, încercă să rămână calm. Își promisese de zeci de ori că nu mai intră în discuții cu Ve-Thadran, dar își încălcase sistematic această promisiune. Trebuia să recunoască talentul de provocator al mult mai tânărului său adversar.

– Care inamic? continuă. Imperiul nu mai are inamici. Doar prieteni. Tu însă vrei să-i vezi duşmani. Asta e iubire de ţară?

– Cine îşi iubeşte ţara nu pleacă urechea aşa uşor la linguşeli ieftine.

– Tu nici măcar n-ai văzut vreodată un soldat al regatului, cu atât mai puţin nu ai auzit glas hyperbo’reean!

– Trădă…

Încă puţin şi situaţia ar fi degenerat. Ve-Thadran îşi reţinu cuvântul în ultimul moment, dar tensiunea era deja prea mare. Akran’sha se ridicase de pe scaun şi-l privea cu ochii înroșiți. Toți știau că el petrecuse douăzeci de ani în Hyperbo’reea, ca ambasador, timp în care fusese tratat, susținea el, cu foarte multă prietenie de popor şi chiar şi de rege. Ultimul război dintre cele două naţiuni se încheiase cu mai bine de cinci sute de ani în urmă, dar urmele pe care le lăsase în sufletele celor două popoare erau încă vizibile, deși nimeni dintre cei în viaţă acum, părinții sau bunicii acestora, nu cunoscuseră nici măcar pe departe urmările războiului, titanii trăind arareori mai mult de o sută zece ani. Stabilirea păcii fusese mai furibundă decât începutul conflagrației, titanii încercând să șteargă acea pată neagră a civilizaţiei lor. În anii imediat următori încetării luptelor, cele două naţiuni cunoscuseră cea mai spectaculoasă înflorire din istoria planetei. Nenorocirea care pusese capăt disputelor fusese atât de mare încât făcuse ca niciuna din naţiuni să nu ceară celeilalte nimic, ambele guverne dorind doar pacea. Prea mult suferiseră titanii din pricina mândriei pentru a o mai lua în seamă. Fusese o perioadă prosperă şi liniştită, dar şi ea se încheiase. Odată cu criza resurselor, cu trei sute de ani în urmă, relaţiile începuseră să se răcească din nou. La vremea sfârşitului războiului, comandanţii celor două puteri crezuseră că, dacă nu vor consemna nicăieri ororile luptelor, ura care izbucnise atunci avea să fie uitată, pentru a nu mai apărea niciodată. Probabil se înșelaseră. Poate tocmai necunoaşterea monstruozităţii îi îndeamnă pe cei curioşi să o caute. Poate că, dacă ar mai fi fost timp, războiul ar fi început din nou, chiar şi mai distructiv. Însă teribilul inamic comun nu le dăduse răgazul. Lumea le era pe moarte. La fel ca răbdarea lui Akran’sha.

Uneori disputele dintre cei doi se transformau în schimburi de insulte, care nu încetau decât după ce generalul bătea cu pumnul în masă, – lucru pe care-l detesta atât el cât și tehnicianul palatului – alteori se rezumau la câteva înțepături. Cea de acum s-ar fi îndreptat către prima categorie, însă providența făcuse ca Gorgon-Achdar să fie prezent.

– Domnilor, spuse el făcându-i din mână semn lui Akran’sha să se așeze, să nu ne certăm tocmai aici, în această nobilă încăpere! Vă invit să treceţi peste divergenţele de opinie şi să vă purtaţi de o manieră care să vă facă cinste!

Deși nu-şi ridica niciodată vocea, avea acel titan un soi de distincţie care-l făcea și pe cel mai înverșunat interlocutor să tacă și să asculte. Folosea des expresii ca: „după umila mea părere”, „sper că nu greşesc prea mult când spun”, sau „dacă domniile voastre îmi permit”, această modestie, fie ea sarcastică sau nu, dându-i aerul de superioritate şi supremă înţelepciune. Pe el nu-şi permitea nici generalul să-l întrerupă, căci, după ale cosmologului, vorbele-i sunau necioplit chiar și propriei urechi.

Ku-Akran’sha se aşeză la locul său, iar Ve-Thadran savură victoria pe care era convins că o avusese.

– Dacă domniile voastre îmi permit, deși politica nu e domeniul meu, aş dori să vă invit să analizați la rece motivele pentru care nu am primit răspuns de la vecinii noştri. Poate a apărut o defecţiune în sistemele lor de emisie şi recepţie, poate nu au vrut să dea un răspuns hazardat înainte de a fi cercetat ei înşişi fenomenul pe toate părţile, sau, cu toată considerația, Ku-Akran’sha, poate au ceva de ascuns…

– Ori au murit cu toţii! rânji Ve-Thadran.

– Prea puțin probabil, răspunse cu toată seriozitatea Gorgon-Achdar. Cu doar o zi înainte am comunicat cu ei şi, în plus, cele două oraşe din sud au răspuns. Asta mi se pare cel mai ciudat în toată povestea. Dacă Hyperbo’reeni au ceva de ascuns, de ce să nu fi transmis ordinul de tăcere tuturor oraşelor?

– Sau, tocmai răspunsul acesta ambiguu din partea a doar două oraşe, în timp ce restul ţării este sub tăcere, face parte din strategia lor pentru a câştiga timp, spuse Odret-Aren nu prea convins.

– Timp pentru ce, dacă-mi permiteţi, domnule comandant? întrebă Gorgon-Achdar.

Toți ochii îl pironiră.

– Pentru a construi un scenariu pe care să ni-l prezinte nouă. Comandantul lui Yurfee vorbi aproape în şoaptă, ca un elev care-și dă seama că spune o tâmpenie, dar nu are încotro.

– Se prea poate, încuviinţă Maklun-Teryal. Cine ştie ce or fi găsit acolo şi nu vor să ne împărtășească.

– Ei hai să nu fim de-a dreptul siniştri! strigă Ku-Akran’sha. Chiar credeţi că hyperbo’reenii ar fi atât de hrăpăreţi? Uitaţi de câte ori ne-au refuzat ajutorul rugându-ne insistent să nu ne continuăm planul?

Se aşternu o linişte deplină în sala de consiliu. Ultimele cuvinte rostite avuseseră darul de a-i readuce pe toţi la realitate. Și de a-i face să reflecteze.

 

2

 

Să reflecteze la crâncena lor realitate, la intențiile poporului de la nord și la monstruozitatea planului Atlan-Tidei.

De-a lungul timpului, titanii trecuseră de la forme de organizare socială primitive la vaste imperii coloniale. Construiseră oraşe enorme unde contopiseră arhitectura cu arta. Concepuseră minuni ale tehnicii, capodopere inginereşti în toate domeniile. Elaboraseră sisteme de comunicaţii globale, construiseră şosele suspendate şi mijloace de locomoţie rapide, sigure şi confortabile, exploraseră planeta atât la suprafaţă cât şi în adâncurile lui Atlan, deprinseseră arta zborului şi, în final, reuşiseră să se desprindă puțin de lumea lor. Și învăţaseră să se adapteze la toate condiţiile pe care le întâlniseră. Construiseră aşezări pe culmile munţilor, populaseră deşerturi aride, reuşiseră chiar să construiască câteva oraşe subacvatice şi niciodată nu dăduseră semne de oboseală în ingeniozitatea lor. Totuşi, destinul fusese crud cu ei, căci pentru ce îi aştepta nu fuseseră încă pregătiţi.

Ca orice stea, şi Xee, soarele lor, avea o viaţă limitată. El se născuse tare demult, cu multe milioane de ani înainte de apariţia civilizaţiei titanilor, nimeni neputând calcula măcar cu aproximaţie timpul scurs de atunci. Fusese blând şi darnic în căldură şi lumină, iar Titanii îl divinizaseră. Căci sub oblăduirea sa civilizaţia lor se născuse şi înflorise. Zeci de mii de ani titanii primiseră darurile sale şi din izvorul său nesecat îşi trăseseră puterea. Însă acum se schimbase. În ultima mie de ani începuse să se zgârcească, dându-le din ce în ce mai puţină căldură. La început fenomenul se produsese foarte lent şi nu fusese remarcat, însă în ultimele secole efectele sale îşi spuseră greu cuvântul. La vremea la care cunoştinţele astronomice începuseră să le permită titanilor să estimeze duratele de viaţă ale stelelor, Xee era deja în agonie. Însă ei nu înțeleseseră acest lucru. Ştiau că este o stea foarte bătrână, dar credeau că urma să mai trăiască măcar câteva mii, poate chiar zeci de mii de ani… Se înşelaseră. De două sute de ani, frigul de pe planeta lor devenise apăsător şi faţa stelei începuse să se înroşească. Trăgea să moară. Soarta le era pecetluită.

Acum Xee era de un roşu aprins şi dimensiunile sale creșteau. Peste alte câteva sute de ani avea să devină enorm, iar frigul avea să se preschimbe într-o arşiţă devastatoare. Vântul stelar urma să măture atmosfera lui Tan-Ree, suprafaţa acestuia va fi fost topită de dogoarea infernală a stelei muribunde, iar apoi, dacă flăcările lui Xee nu vor fi mistuit planeta, aceasta avea să se scufunde din nou în gheață şi în întuneric. Măreţul Xee va fi devenit mic şi palid, fără lumină, iar acelea dintre planete care îi vor fi rămas aveau să-şi continue periplul într-o noapte infinită, veghind la mormântul stăpânului lor. Devastat de arşiţă, fără atmosferă, în întuneric şi frig etern, Tan-Ree urma să poarte cu sine vestigiile unei civilizaţii odată înfloritoare… ca, oare, câte alte astre în Univers?

Multe eforturi au fost făcute pentru a se găsi o soluţie, dar puterea titanilor era limitată şi nesemnificativă în comparaţie cu imensitatea forţelor care erau în joc. Cosmosul îşi urma legile, iar titanii nu puteau decât să accepte şi să se plece în faţa Sa. Văzând că nu pot schimba soarta stelei lor iubite, încercaseră să o părăsească. Inginerii şi cosmologii celor două naţiuni lucraseră împreună mai bine de o sută de ani pentru a găsi o soluţie, dar zadarnic… Pur şi simplu nu aveau inteligenţa necesară. Xee îşi trăise viaţa, iar acum trebuia să moară. Titanii erau doar rodul milosteniei sale, deci trebuia să-i împărtăşească soarta! Şi, în final, acceptaseră. Toate celelalte specii de vieţuitoare ale lui Tan-Ree înţeleseseră că timpul îngăduit lor pentru a exista se terminase şi ele dispărură încet, încet, refuzând să se mai înmulţească. Multe specii pieriseră cu mai mult timp în urmă, începând cu cea măreață a kolossilor, lucru inexplicabil la vremea aceea, însă, odată cu percepţia inevitabilului sfârşit, titanii descoperiseră şi înţelepciunea supremă a celor pe care ei le consideraseră animale. Cosmosul le învățase nu numai supravieţuirea şi perpetuarea, ci şi acceptarea sfârşitului. Și nici rasa titanilor, aşa cum vedeau, nu se descotorosise pe de-a întregul de instinctul animalic cu care fusese înzestrată. Căci, cu an ce trecea, apăreau tot mai puțini copii. În câteva generații ambele națiuni ajunseseră umbre palide a ceea ce fuseseră odată și, până să reacționeze, rămăsese unul unde înainte fuseseră o sută.

Şi-atunci luaseră Atlan-Tidienii cea mai neagră decizie din istoria imperiului: „Dacă vom pieri oricum, atunci să pierim acum, cât încă suntem puternici”. Consiliul hotărâse ca din momentul publicării deciziei niciun copil să nu se mai nască, afară doar de cei deja concepuţi. Femeile şi bărbaţii urmau să trăiască în oraşe separate, fără a se mai întâlni vreodată unii cu alţii. Copiii urmau să fie crescuţi de comunităţile unde vor fi fost repartizaţi, iar părinţii lor naturali nu trebuia să-i mai vadă. Nicio informaţie despre soţi sau părinţi nu mai avea voie să circule între titani. Astfel, conceptul de familie sau rude avea să dispară, iar titanii urmau să apună subit, fără regrete. Bărbaţii şi copiii de parte masculină fuseseră organizaţi în regimente militare, iar femeile şi copiii de parte feminină formaseră comunități artistice. În acest fel, Atlan-Tidienii deciseseră să-şi sfârşească imperiul. Bărbaţii s-ar fi stins studiind strategie, arte marţiale şi ştiinţe exacte, dedicându-se astfel puterii, iar femeile ultimei generaţii ar fi adus cel de pe urmă omagiu artei şi frumosului.

Acestea fuseseră aduse şi la cunoştinţa Hyperbo`reei. Groaznic s-a înfiorat poporul vecin de hotărârea Atlan-Tidei! În repetate rânduri solii regelui s-au înfăţişat împăratului Atlan-Tidei rugându-l, în numele poporului muntelui, să renunţe la monstruozitate, spunându-i că situaţia nu era chiar atât de disperată, asigurându-l că, prin eforturile celor două state, o soluţie va fi aflată. Degeaba.

Împăratul Atlan-Tidei devenise o umbră a titanului de altădată. Petrecea grade în șir singur, în Turnul Stelelor, monument închinat ultimei lor religii și cea mai înaltă clădire din capitală, fără să facă nimic, părând că doarme. Dacă era deranjat, era gata să tragă spada şi să despice. Ce făcea, de fapt, nimeni nu ştia, dar de fiecare dată când se întorcea de acolo, uneori după mai multe zile, avea ochii cenuşii şi nu vorbea cu nimeni preţ de câteva zile. Apoi, când toţi credeau că-şi revenise, urca din nou în turn. La sfârşitul vieţii sale, nu mai era nicio diferenţă între timpul pe care îl petrecea singur în turn şi cel din societate, căci nu mai deschidea gura nici pentru a mânca. Familia şi curtenii încetară să se mai ocupe de el, înţelegând că împăratului nu-i mai păsa nici de ei, nici de altceva… Într-o dimineaţă, când cineva urcase totuşi în Turnul Stelelor, îl găsise zăcând fără suflare. Culcat pe spate pe duşumea, privind prin cupola transparentă. Avea faţa brăzdată de nenumărate zgârieturi şi schimonosită într-o oribilă grimasă a durerii. În mâinile scheletice ţinea un bilet pe care scria doar atât: „Pentru mine nu există iertare!”. Toată lumea crezuse că înnebunise, dar realitatea fusese mult mai crudă cu el. Se învinovățise pentru soarta poporului și a fiului său, iar asta îl ucisese. Doar familia imperială rămăsese unită după intrarea în vigoare a deciziei consiliului și imaginea propriului său fiu crescând pentru a fi conducătorul la moarte al naţiunii sale iubite îl măcinase cumplit. El nu mai putuse privi pe nimeni în ochi, deoarece simţise, mai apăsător decât orice suferinţă, vina de a-şi fi trădat poporul şi pentru asta nu putea nici cere şi nici primi iertare. De la popor, sau de la fiul său. Suferise enorm şi cu atât suferise mai mult cu cât realizase că şi fiul său va fi avut aceeaşi soartă, dacă nu una şi mai cumplită. Dar ştiuse că era mai bine să se termine totul acum, cât încă naţiunii îi rămăsese demnitatea. Astfel se făcuse că, la doar trei ani, Ultimul devenise Împăratul încoronat al Atlan-Tidei. Mama sa se retrăsese într-o comunitate feminină, iar împăratul primise o educaţie militară la fel ca toţi ceilalţi, în cadrul propriului său regiment, „Garda împăratului”.

 

3

 

Pe de altă parte, de câteva sute de ani, ambele naţiuni se confruntau cu o cumplită criză a resurselor, pentru care tot Xee era de vină, iau titanii drămuiau acum fiecare strop de energie și fiecare îmbucătură de mâncare. Atlan-Tida fusese mai bogată, sau poate mai chibzuită decât vecina sa, aşa că poporul ei trăia puţin mai bine. Luând decizia de a-şi încheia existenţa, ea își oferise toate resursele Hyperbo’reei, mai puțin cele strict necesare supravieţuirii celor încă în viaţă. Însă fusese refuzată categoric, vecinii spunând că s-ar simţi mult mai bine ştiind că mai e o ţară pe planetă decât având mai multe resurse. Căci ei nu-și acceptaseră pieirea și, din respectul pe care li-l purtaseră atlan-tidienilor chiar și pe timp de război, îi durea să-i vadă sinucigându-se. Într-un final, neputându-i îndupleca, hyperbo’reenii acceptaseră să se folosească de resursele lor, dar numai în momentul în care ultimul dintre atlan-tidieni va fi închis ochii pentru vecie.

Cel care rupse tăcerea fu Generalul:

– Ce-i drept, nici mie nu prea-mi pare pertinent, dar să ne ferim de concluzii pripite. Cam ce ar fi putut găsi de preţ în acei meteoriţi? întrebă privindu-l pe specialistul în materii cosmice, pe care îl invitase numai pentru această singură întrebare.

– Știm că au o structură ca de burete, începu acesta plimbându-și ochii de la un titan la altul, iar după masa aproximată aș crede că pungile pe care le prezintă conțin fluide dense, probabil inflamabile. Dar și dacă arderea ar fi puternic exotermă, energia înmagazinată ar fi relativ mică. Mai există şi posibilitatea – pentru mine certitudine – să conțină substanţe radioactive, în cantităţi mari. Făcu o pauză. Sursa nu a putut fi identificată, dar există, sunt sigur. Chiar prin învelişul exterior din aliaje de metale grele, absorbante, tot s-au detectat radiații. Acestea ar putea constitui stocuri considerabile de energie. Mai cred şi în existenţa unor metale cu proprietăţi magnetice, destul de valoroase şi de rare acum peste tot.

Tăcere. Militarii nu fuseseră impresionați. Desigur că mințile lor pragmatice estimaseră interesul țării vecine pentru asemenea firimituri și-l găsiseră scăzut. Se așteptaseră la cine știe ce altceva, mult mai spectaculos. Dar el nu avea cu ce-i șoca. Știința rar are. Specialistul în materii cosmice, Xer-Erid, îi aruncă o privire lui Gorgon-Achdar, însă n-avea să primească ajutor de la bătrân. Liniștea deveni stânjenitoare. Accesă atunci meniul proiectorului holografic, porni un montaj audio-video și trecu la altă explicație, una pe care nu i-o ceruse nimeni, dar care spera să se bucure de mai mult interes.

– Formaţia constantă de zbor e posibil să fie asociată fenomenului de magnetism. Nu am găsit o ecuaţie clară, dar e posibil ca, printr-o rotaţie regulată, câmpurile lor magnetice să interacţioneze intermitent, vedeți? cam așa, exercitând alternativ forţe de atracţie şi de respingere, care ar determina o oscilaţie de amplitudine mică pe care noi să nu o fi observat şi astfel distanţele dintre corpuri să ne fi părut constante. Odată cu intrarea în atmosfera noastră, datorită frecării, este posibil ca rotaţia corpurilor să se fi încetinit şi de aceea şi formaţiunea să se fi schimbat. Şi forţele au suferit modificări la înlocuirea vidului cu mediul gazos al atmosferei. Sună cam forțat, recunoscu Xer-Erid, dar asta e tot ce vă pot spune acum. Cât despre micşorarea vitezei de descindere, ei bine, singura explicaţie este o puternică anomalie gravitaţională. Una fără precedent.

Toate privirile se întoarseră spre Gorgon-Achdar, însă acesta se mulțumi să zâmbească și să ridice din sprâncene.

-va urma-

981 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.