REVISTA NAUTILUS / Foileton / Stele și gheață (I)

Stele și gheață (I)

Alexandru Lamba • 5:14 - 01.09.2014 • 

I. Stele și gheață

1

Se înnoptase. Între negrul cerului și sclipirile discrete ale zăpezii, lumea era în încremenire. Punctele luminoase, răspândite oarecum uniform pe restul bolții, se aglomerau aproape de orizont, spre apus, în coloane verticale – turnurile gigantice ale lui Tide-Reeam. În partea opusă, spre răsărit, lanțul muntos Werd-Kagana se întrezăreau confuz, ca o înșiruire de zimți de la nord la sud, iar deasupra, la extremitatea sudică, o licărire intermitentă trăda farul lui Atlan-Fivin – ochiul oceanului. Simboluri ale gloriei demult apuse. Nicio adiere de vânt, nicio șoaptă.

Dacă ai fi ajuns aici din altă lume, poate că ai fi fost fascinat de calmul nopții înghețate. Însă pentru Theru-Tin peisajul nu avea frumusețe. Îl cunoștea dintotdeauna și nimic altceva nu i se arătase vreodată. Aceeași noapte lungă și rece pe care o ura nespus, căci aducea, inevitabil, încă o zi roșiatică și mohorâtă. Întinderile de zăpadă îi însoțeau pașii în nopțile în care se aventura afară din oraș. Ziua erau roșii, sinistre. Noaptea, sub poleiala stelelor, le putea suporta. Dacă nici Pelta-Neea, nici Qyessa-Neea nu-și arătau fețele, căci Xee le pervertise și pe ele. Singure, stelele rămâneau indiferente la suferințele stăpânului lumii. În noaptea aceea, niciunul dintre sateliții naturali lui Tan-Ree nu se afla pe boltă. De cum se înserase, Theru-Tin părăsise orașul. Plecase din Turnul Nașterii Zilei, iar drumul cel mai scurt către afară fusese cel către răsărit. Se hotărâse subit și nu spusese nimănui.

Era îngrozitor de frig. Chiar și cu hainele militare concepute pentru temperaturi extreme îl simțea pătrunzându-l până la oase. Se oprise numai pentru o clipă, să admire stelele. Cât de frumoase și cât de departe erau! Îl fascinau în aceeași măsură în care se temea de ele. Obsesia lor îl ucisese pe bătrânul împărat. Dar era atât de obosit și-i plăcea atât de mult să viseze la ele…

Se puse iarăși în mișcare, de data asta spre nord. Acolo avea să se dea spectacolul cerului. Mergea ca să nu înghețe. Departe în acea direcție, orașul Remiltin, reședința temporară a împăratului, oferea cea mai bună priveliște din imperiu. Dacă nu ar fi fost cuprins de dorul de plimbare, probabil că nu i-ar fi dat nicio importanță. Dar dacă tot ieșise…

Nu se aștepta la mare lucru de la această ploaie de meteoriți. Văzuse atâtea altele. Ce-i drept, meteoriții de acum erau ciudați. Fuseseră cercetați încă de când îi detectaseră telescoapele orbitale, iar experții cosmologi nu avuseseră altă explicație pentru ciudățenia lor decât hazardul. Erau șase la număr, aveau exact aceeași viteză și traiectorii perfect paralele, iar formațiunea în care zburau era de octaedru regulat. Aveau aceleași dimensiuni și mase estimate, iar raportul acestora sugera o structură spongioasă – lucru deloc obișnuit. Așadar, pura coincidență nu fusese ușor îmbrățișată de comunitatea științifică. Explicații neortodoxe fuseseră căutate, se încercase chiar comunicarea cu ei prin semnale în diferite game de frecvențe, niciun rezultat. Misterul lor avea să moară odată cu ei, arzând în straturile superioare ale atmosferei lui Tan-Ree. Iar asta avea să se întâmple în jurul gradului unu.*(există un singur fus orar valabil pe întreaga planetă Tan-Ree. Cele şaisprezece grade-timp, corespund celor şaisprezece meridiane. Ora zero este ora în care Xee se află deasupra meridianului zero, șamd. Răsăritul și apusul lui Xee se petrec la ore diferite, în funcție de longitudine. n.a.) Poate doar câteva fărâmițe aveau să ajungă la sol, pentru cine-ar mai fi fost interesat de ele.

Abia când efortul mersului prin zăpadă deveni considerabil, Theru-Tin își aruncă o privire către ceasul din colțul vizierei căștii militare. Era un sfert de grad trecut de unu. Deci se terminase demult, iar el îl ratase. Nu conta, nu era important. Dar cum de nu zărise chiar nimic? Să fi fost chiar atât de transportat într-ale lui? Atât de absent încât să nu vadă săgeți de lumină pe cer? Busola îi spunea că se afla cu fața în direcția corectă… ciudat!

Însă atunci i se păru că distinge un punct mic în mișcare. Își coborî o a doua vizieră, cu rol de binoclu, și mări imaginea atât cât aceasta îi permitea. Da, acum era sigur, ceva mișca acolo. Cel puțin patru puncte distincte, într-o descindere domoală. Le urmări preț de câteva clipe, apoi dispărură în spatele liniei orizontului. Plecase deja o formațiune de zburătoare după fragmente? Ar fi însemnat o risipă inacceptabilă!

Comunicatorul personal îi bâzâi. Răspunse.

– Ai văzut? strigă cel care-l apelase.

– Am văzut ceva…

– Și?

După precipitarea cu care vorbea, Seriun-Baa era în culmea surescitării. Probabil că ochii îi erau galbeni, luminoși. Destul de atipic pentru el. Ce l-o fi apucat?

– Și ce?

– Ai văzut cum au schimbat formația?

Despre ce vorbea?

– Cine? Ce formație?

– Cum ce formație? Nu te-ai uitat pe scanner?

– Scanner?

Câteva momente de tăcere, apoi vocea celuilalt continuă și mai precipitată:

– Scanerul de pe stația șapte, normal! Ce, nu se transmite și la Turnul Nașterii Zilei?

– Ba s-o fi transmițând, dar eu nu sunt acolo.

– Da’ unde Haosului te-ai dus?

Theru-Tin îi citi coordonatele de pe sistemul personal de navigare.

– Băi, tu ești nebun? Într-o zecime de grad să fii înapoi, că ai încurcat-o!

– Mi-a luat aproape două grade să ajung aici, crezi că ajung înapoi într-o zecime? Și de ce-am…

– Două grade? Tu ești pe jos? Ești pe jos, nu-i așa?

– Da.

– Băi, cât de tâmpit poți să fii! Ăăă… stai acolo, că vin eu după tine!

– Nu-i nev…, mai apucă Theru-Tin să spună înainte ca apelul să fie întrerupt.

N-avea rost să-l apeleze ca să-l convingă să se răzgândească. Lui Seriun-Baa îți era foarte greu să-i schimbi hotărârile. Ei, poate că era cu atât mai bine. Oricum îl luase rău frigul. Se așeză pe gambe, cu genunchii pe zăpadă, își strânse pelerina militară pe lângă corp și așteptă. Poziția aceea le era atât de comodă titanilor. Nu, nici în noaptea aceea nu avea să o facă. Însă avea răgaz să contemple stelele. Frumoasele, fascinantele, terifiantele făclii ale Cosmosului.

2

De îndată ce închise comunicatorul, Seriun-Baa o rupse la fugă. Cât de curând avea să fie forfotă mare pe coridoare, căci titani aveau să se plictisească de privit imaginile culese de sateliți, cu cei șase meteoriți intacți formând un hexagon perfect în Hyperbo’reea, și atunci vor năvăli din sălile Turnului Nașterii Zilei, Palatului Imperial sau Domului Apusului pe holuri, la discuții. Nu era nevoie să fii prea deștept pentru a intui asta. Sau faptul că, dintr-o clipă în alta, mobilizarea generală urma să fie decretată. O națiune în prag de auto-dizolvare, cu absolut nimic de făcut înafara contemplării propriei pieiri iminente, nu avea nevoie de mare lucru pentru a mima gravitate. Iar acum chiar se întâmplase ceva! Trebuia, așadar, să se grăbească să-l aducă înapoi pe Theru-Tin înainte să fie trecut „lipsă la apel”. Alergă cât îl ținură picioarele din Sala Prezidiului, din cel mai înalt punct al Domului Central al Palatului Imperial, către unul dintre cele șapte turnuri adiacente, unde-și avea regimentul său cazarmamentul. Intră în apartamentul său, se echipă în uniforma de exterior din câteva mișcări și apoi coborî la garaj. Soldații începeau să formeze grupuri zgomotoase. Ochii le erau încă galbeni.

Se furișă și ochi un vehicul pe roți, foarte rapid, ușor, dotat cu gheare pentru zăpadă. Ideal! Urcă, porni motorul, prinse farurile… și coborî imediat salutând militărește. Acolo, în fața sa, ieșise ca din pământ Eyr-Vekun, înaltul comandant al regimentului Zagal, superiorul său direct.

– Domnule comandant, strigă Seriun-Baa, permiteți să raportez!

– Permit, spuse Eyr-Vekun rămânând nemișcat, cu brațele încrucișate la piept.

În ceea ce-l privea pe acest ofițer, era mai bine să-i spună adevărul.

– Aș vrea să merg după Theru-Tin, dacă-mi permiteți!

– Permit și asta. Iarăși a luat-o la goană pe câmpii?

Seriun-Baa rămase cu gura căscată. Cum adică „iarăși”? Deci știe! Și n-are nicio obiecție?

– Însă am o mică obiecție, continuă calm înaltul comandant după câteva clipe de gândire. Nu te pot lăsa să pleci fără ordin.

Pe tot Haosul, era prea târziu! Se dăduse deja mobilizarea generală. În graba sa nu fusese atent la anunțuri.

– Și-mi ordonați? făcu totuși o încercare.

– Păi, cam trebuie, nu? Adică… mi-ar fi prea lene să-i fac referat de trădare. Un ordin mi-e mai ușor să dau. Ia, zi-mi unde e!

Soldatul turui coordonatele pe care le memorase, iar comandantul le introduse cu mișcări din ochi. prin senzorul de retină al căștii.

– Aha! Hai că aveți și noroc! Apoi își coborî microfonul și spuse apăsat: permis de liberă trecere pentru mobilul șapte sute nouăzeci și doi de la Zagal patru, cu ocupanții Theru-Tin și Seriun-Baa. Destinația: Atlan-Fivin. Misiunea: comunicarea ordinului de instituire a mobilizării generale. Obiectiv secundar: Înștiințarea asupra necesității de revizie a echipamentelor de transmisiune prin eter.

Sistemul informatic al orașului înregistră imediat permisul, îi atribui un număr, iar un aparat micuț de pe un perete eliberă un bilețel de confirmare.

– Fii atent, mai spuse ofițerul, ați plecat amândoi de aici și ați mers direct la Atlan-Fivin! Clar?!

Seriun-Baa încuviință din cap. Așadar, de-asta venise înaltul comandant la garaj! Și, de dragul unui nerod de soldat, renunța la o escapadă care, evident, i-ar fi făcut plăcere.

– Glorie imperiului, domnule comandant! Și mulțumesc!

– Am să mă asigur că cei de la poarta răsăriteană sunt înștiințați de misiunea voastră și nu vă întârzie. Hai, șterge-o!

 

3

 

Theru-Tin suporta foarte bine frigul. La fel de bine cum suporta și efortul fizic. Era un titan tânăr, deși trecut de ceva vreme de vârsta bărbăției, cu o formă fizică excelentă. S-ar fi întors singur în oraș fără mari dificultăți, dar prețuia mai mult prietenia lui Seriun-Baa. Acum stătea liniştit, privind constelaţiile pe care le știa de când era copil de la bunicul său. Imaginea acestuia îi era mereu aievea când se uita pe cer. Fusese cosmolog şi îl luase cu el de multe ori prin observatoare astronomice şi îl inițiase în studiul stelelor. O dată chiar reuşise să-i convingă pe membrii echipei sale să-l ia şi pe micul Theru-Tin, pe atunci un copil, în spaţiu. Fusese o misiune obişnuită, în care aduseseră acasă câţiva dintre ocupanţii bazei atlan-tidiene de pe Pelta-Neea, dar pentru Theru-Tin fusese apogeul existenţei sale. Tot drumul nu scosese un cuvânt, dar acasă nu-i mai ajunsese gura pentru câte avusese de întrebat. Foarte puţini din generaţia sa avuseseră parte vreodată de o asemenea experienţă, care pentru cei din generaţiile anterioare ar fi părut un lucru aproape comun. Atlan-Tida îşi încetase orice program spaţial doi ani mai târziu, după ce toţi cosmonauţii fuseseră aduşi acasă de pe cei doi sateliţi ai lui Tan-Ree.

Gândul îi zbură mai departe, spre titanii care ajunseseră să construiască o bază chiar şi pe planeta Unuabia, următoarea după Tan-Ree, singura a cărei temperatură şi consistenţă permitea acest lucru, spre cei care călcaseră pe planeta Vedathenor, cea învecinată dar mai apropiată de Xee, în cele două misiuni pe timp de noapte, foarte scurte, deoarece zilele acelei planete nu permiteau așa ceva. Mândria Hyperbo’reei, căci Atlan-Tida nu se aventurase acolo niciodată. Navete şi sonde spaţiale ale titanilor cercetaseră în întregime sistemul planetar al lui Xee şi sateliţi artificiali fuseseră aşezaţi pe orbite înconjurând toate planetele acestuia, de către ambele naţiuni. Acum bazele de pe Unuabia, Pelta-Neea şi Quesa-Neea erau părăsite. Nici Hyperbo’reea nici Atlan-Tida nu mai manifestau vreun interes în explorarea spaţiului. Dacă vremurile ar fi fost mai bune, cele două naţiuni ar fi mers, poate, şi mai departe, mai ales că, indiferent de relaţiile lor diplomatice, programele lor spațiale fuseseră într-o permanentă cooperare, lucru încurajat în ultima vreme de cele două guverne, cu toată istoria lor tumultoasă. Acum tot ce le rămăsese titanilor era să privească spre cer… Iar Theru-tin, simţea această nevoie mai mult decât oricare altul din generaţia sa, căci, măcar o dată, el fusese acolo!

Zgomotul unui motor îi rupse reveria. Desprinse de pe centură o lanternă şi o flutură deasupra capului, luminând albastru. Imediat văzu şi lumina proiectoarelor şi, aproape instantaneu, mobilul apăru la câţiva paşi de el. Frână brusc, rotindu-se în jurul său.

 

4

 

– Şi dacă ţi-aş spune că fără mine ai fi fost acuzat de înaltă trădare împotriva imperiului?

Theru-Tin se strâmbă abia perceptibil. Uneori glumele lui Seriun-Baa nu aveau haz. Asta era deja a doua. Prima fusese că aveau misiune la Atlan-Fivin. Încolo se și îndreptau. Când avea de gând să înceteze? Cât timp mai voia să piardă mergând aiurea? Dar nu, el n-avea de gând să-i dea satisfacție. Lasă-l să renunțe singur!

– Nu ai fost la postul tău la cererea împăratului, continuă Seriun-Baa.

Fără efect. Theru-Tin continua să privească pe geam. Era, pur și simplu, mai bun la jocul acesta. Seriun-Baa renunță. Îi întinse bilețelul cu permisul de liberă trecere și-i povesti pe nerăsuflate tot ce se întâmplase.

– Îţi dai seama, au folosit exact unghiul de atac pe care îl folosesc navele noastre când se întorc din spaţiu şi au şi redus viteza progresiv, până la contactul cu solul! Nici poveste de dezintegrare, sunt neatinse!

Dar pe Theru-tin îl interesa mai mult ce se petrecuse în oraş.

– Şi s-au adunat toţi la bazele lor mai puţin eu?

– Păi, eu nu i-am numărat, dar cred că erau toţi, că doar e mobilizare generală. Nu ştiu de ce nu au folosit şi comunicatoarele, dar nu cred ca mai era şi altcineva afară… Eu, cel puţin, nu mai cunosc pe nimeni atât de idiot. Şi dacă nu era Eyr-Vekun, ar fi fost rău pentru amândoi! Chiar m-am mirat, ştiam să e de treabă, dar chiar să…

– Pe mine nu mă miră deloc!

Conturul lui Atlan-Fivin se distingea din ce în ce mai clar, mai mare, pe măsură ce se apropiau.

– Nu a întrebat nimic. Nici de când ai plecat, nici de ce, parcă ar fi fost perfect normal. Şi nici măcar nu a părut surprins!

– Câteodată vine cu mine…

Seriun-Baa rămase câteva momente fără replică.

– Credeam că numai tu eşti defect…

Theru-Tin zâmbi.

– Eyr-Vekun se plimbă aproape în fiecare noapte. Dar nu totdeauna are chef de companie… Şi nici eu. Uneori totuşi mergem împreună grade întregi, până obosim. Ciudat, dar niciodată drumul de întoarcere nu mi s-a părut prea lung. Mai degrabă trist.

– În fiecare seară?!

– Da, îl ajută să nu înnebunească… Nu mi-a spus-o, normal, dar l-am ghicit.

– Mda, el a prins puţin mai mult din viața cealaltă. Noi eram mici când s-a născut Ultimul.

– Şi nu e numai asta… îmi place singurătatea. Și liniştea… şi stelele.

Theru-Tin nu băgase de seamă că vorbise despre sine, iar Seriun-Baa nu spuse nimic. Şi el îl ghicise pe prietenul său. Dar, în final, îi era limpede că vor înnebuni cu toții.

Nu mai rămăsese mult până la Atlan-Fivin. Deja se puteau zări porţile de metal şi drumul îngust care ducea şerpuit, pe terase artificiale, la cea mai apropiată dintre ele, cea care dădea în tunelul săpat prin munte, ducând spre partea răsăriteană, spre ocean, ca parte a complexului munte-turn, Atlan-Fivin. Turnul se înălța subțire deasupra vârfului muntelui, scânteindu-și lumina în ceruri. Nimic mai mult decât o relicvă, o amintire a zilelor trecute.

-va urma-

1191 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.