REVISTA NAUTILUS / Foileton / Protectorii IV

Protectorii IV

Rodica Bretin • 13:43 - 07.05.2016 • 

Protectorii

LORENA

Kayla – iarăşi.

De data asta schimbase două destine, nu doar nişte canale… Cine era, cu adevărat, Kayla Blackmoon? Într-o zi, va trebui să aflu.

Dar nu astăzi.

Am dus din nou binoclul la ochi, focalizând. De pe terasa mea vedeam toată zona fostelor docuri, cu depozitele devenite săli de conferinţe, discoteci sau patinoare. Între timp, strada se animase: maşini de poliţie, de pompieri, ambulanţe. Poliţişti în uniformă închideau perimetrul cu panglici galbene, ţinând mulţimea deoparte; alţii, în civil, porniseră la vânătoare de martori.

Însă toţi răspundeau la întrebări printr-o ridicare din umeri. Cadillacul era zob, iar şoferul… Aidan şi Alix se făcuseră nevăzuţi înainte să răsune sirenele poliţiei, ceilalţi nu văzuseră nimic. Doar Kayla şi bărbatul acela…

Am revenit asupra chipului familiar. Brandon?!

Brandon O’Neil – articolele lui, întotdeauna incendiare, apăreau pe prima pagină nu doar în „Dartmouth Times“, ci în toate cotidienele din Nova Scotia. Uneori chiar la Montreal sau Toronto. Specialitatea lui era să fie incomod, meticulos, perseverent. Domeniul preferat: teoria conspiraţiei.

Colecţionarii de conspiraţii reprezentau o specie aparte. Pretutindeni vedeau comploturi guvernamentale, ale marii finanţe sau ale companiilor multinaţionale. Se considerau ultimul bastion al umanităţii, responsabili de supravieţuirea civilizaţiei, a speciei umane. Şi erau convinşi că ei ar face orice pentru a-i anihila… Ei: secte malefice, organizaţii, servicii şi ordine secrete, companii rapace acţionând sub deviza „Engulf and Devour“ sau „Our Hands Are in Everything“… Multe dosare „deconspirate“ păreau scenarii de filme hollywoodiene – ilogice, hilare, false… Însă destule se dovediseră reale. Iar cele despre care scria Brandon O’Neil erau mai mult de atât: erau periculoase.

Revelaţiile au fost întotdeauna un lux scump plătit – adesea cu viaţa. Şi atunci, când ajungea prea aproape de adevăr, trebuia să intervin. Nu cum o făcuse Kayla, dar… El nici măcar nu îşi dădea seama de cine sau dacă fusese din nou salvat în ultimul moment. Rămâneam o sursă – anonimă şi singura de încredere.

La rândul meu, aveam nevoie de Brandon. Analiza, filtra datele, putând sintetiza o sută de pagini într-un paragraf. Era de o inteligenţă remarcabilă şi, mai ales, îşi făcuse prieteni, relaţii, cunoştinţe în guvern, poliţie, armată, mass-media…

– Lady Lorena! Cineva doreşte să vă vadă…

M-am răsucit, nerăbdătoare. Se întorsese Aidan? Angel s-a dat la o parte cu demnitatea unui prim-ministru care facilitase o audienţă în cabinetul particular al suveranei sale. Iar din spatele lui s-a ivit… Alix.

– Ceai, doamnă?

Refuză, vorbeşte şi dispari – cu un efort, mi-am ţinut gândul pentru mine.

Alix s-a cuibărit în fotoliul-scoică, încuviinţând cu un zâmbet care a topit demnitatea scorţoasă a lui Angel Delgado ca pe un iceberg ajuns la Ecuator. Bătrân senil… De atâta vreme în serviciul meu şi tot nu învăţase mare lucru. Decât să nu pună întrebări – ceea ce, câteodată, era de-ajuns.

Alix a sorbit din ceaşcă, alene. Eu însă, fierbeam. Oricare ar fi fost răspunsul, Aidan trebuia să mi-l aducă – nu să o trimită pe…

– Interesantă… conferinţă.

Acum ronţăia un fursec. Şi aştepta ca Angel să plece. Puteam vorbi altfel, dar Alix Hayden prefera să îşi ascundă gândurile şi nu era interesată în ale altora – de asta o alesese Aidan?

– Russell Morgan este karghan.

Direct şi la obiect – deşi nu exact ce voiam să aud.

– Aidan nu s-a înşelat niciodată, am auzit-o, ecou al propriilor mele temeri.

Chiar credea că îl cunoaşte mai bine decât mine? Altădată, constatarea m-ar fi iritat. Însă măruntele noastre drame existenţiale păreau acum nişte episoade de telenovelă. Un karghan în Dartmouth? Asta era o problemă. Pentru mine, pentru… Oricât de reluctant, Aidan o să-mi fie alături. Despre ceilalţi însă, nu-mi făceam iluzii.

– I-ai întrebat? Suntem cinci, iar karghanul este singur…

Alix putea citi gândurile – când voia. Şi se oferise voluntară fără să aibă habar în ce se bagă. Nu ştiam dacă să plâng sau să râd! N-avea decât să îl păstreze pe Aidan: se meritau unul pe altul. Infatuaţi, stupizi, inconştienţi şi… Furia era bună – făcea să amuţească bubuitul spaimei sub tâmple, amorţea zvâcnetele din piept.

Brusc, Alix a devenit împăciuitoare.

– Logan va afla astăzi.

N-am rezistat tentaţiei:

– Şi Raven?

A tresărit, dar nu şi-a plecat privirea.

– Cu ea… te rog să vorbeşti tu.

Şi am ştiut că o voi face – orice pentru cauză… Cu asta, întrevederea se terminase, am decis. Însă Alix mai avea o întrebare.

– Cea care l-a salvat pe reporter. Brunetă, ochi albaştri… O cunoşti?

N-avea rost să neg.

– Lucrează la Fantasia.

Angel se ivise în uşă, gata să o conducă spre ieşire şi Alix mi-a surâs ca unei bune prietene, pe care nu se îndura să o părăsească…

În sfârşit, singură. Cu gândurile, cu neliniştea ce îmi mâna paşii, încăpere după încăpere, până în faţa nişei acoperită de draperia pe care am dat-o la o parte.

Tabloul: exilat în holul-debara unde călcam arareori, ascuns sub un giulgiu de velur. Căci era un mormânt – al nostru, al lor.

O vale stâncoasă, sub un cer de flăcări şi smoală. Înfiptă în coastele celor două dealuri, o pădure de cruci, cu braţele muiate, scurgându-se spre pământ, ca şi cum… Însă erau pari: trunchiuri albe de mesteceni, ascuţite la vârf. Şi în fiecare atârna, străpuns, un trup. Mii şi mii, înveşmântate doar în sânge şi noroi, cu aripile frânte, arse, sfârtecate, cu strălucirea pletelor prefăcută în cenuşă. Şi toţi aţinteau tăriile cu ochi albi, orbi. Fuseseră albaştri sau verzi – dar puţini mai ştiau asta.

Găsisem tabloul la Luvrul Anticarilor, peştera cu miracole a Parisului. L-am cumpărat. Era ca o fotografie veche de familie, făcând parte dintr-o moştenire pe care nu o puteam refuza. Un memento dureros – a ce fusese, ce putea fi dacă… Trupuri oribil mutilate, chipuri de o frumuseţe pe care suflarea nefiinţei nu izbutea să o întineze, mâini încleştând încă arme ca nişte raze de lumină. Pe una dintre culmi, o siluetă humanoidă uriaşă, cu aripi de beznă ce întunecau zarea, părea să cheme, să grăbească stolurile de corbi venind la ospăţ… Viziune apocaliptică? Delir al imaginaţiei? Sau… o amintire dintr-un trecut ce nu le aparţinea oamenilor? Tabloul, datând din 1890, fusese ultima realizare a pictorului. O săptămână după ce îl terminase, Louis Rouyer murea în somn, poate într-un alt coşmar, despre care n-a mai apucat să lase mărturie.

„Războiul Cerurilor“ îşi numise Rouyer viziunea – însă, cu excepţia aripilor, totul era real.

Fusese un război atunci… Noi eram arhanghelii cu spade de foc, iar Oştirile Întunericului – karghanii… Apăruseră ca un roi de lăcuste, ca o plagă, din nesfârşitele stepe ale Asiei. Veniţi, nu născuţi pe Pământul ce nu devenise, încă, al oamenilor. Războinici desăvârşiţi, nu oboseau, nu şovăiau vreodată. N-aveau scrupule, inhibiţii, nu se poticneau în etică sau morală. Trăiau pentru a ucide, aşa cum respirau pentru a trăi. Îşi urmau instinctele, nevoia de a supune lumea întreagă, de a zdrobi pe oricine le stătea în cale.

S-a întâmplat să fie atlanţii.

Nu noi am început războiul – dar am înţeles repede că îl vom pierde. Apoi, năvala karghanilor în India şi Africa i-a silit pe viracochas să accepte inevitabilul: ori luptam împreună, ori pieream pe rând. Şi aşa, aproape prea târziu, s-a născut Alianţa. Fiii Oceanului şi cei ai Soarelui şi-au vărsat sângele în bătălii titanice, în vreme ce Homo Sapiens stăteau la căldura focurilor din peşteri şi aşteptau sfârşitul înfruntării dintre Zei.

Au fost secole de masacre.

Războiul însă, l-am câştigat noi.

Oare?! Atunci, viracochas au cerut să îi ucidem pe toţi: bărbaţi, femei, copii în pântecul mamelor. Atlanţii însă, s-au opus. „Dacă ne vom dovedi asemeni karghanilor, înseamnă că le-am luat locul“, decretaseră înţelepţii noştri. „O să ne coste scump mărinimia voastră“ – i-au avertizat viracochas, înainte să se întoarcă în insulele lor din Oceania.

Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Clipa de slăbiciune le-a îngăduit duşmanilor să scape, să se ascundă printre oameni. Şi, de milenii, urmaşii Celor Vechi plăteau greşeala strămoşilor.

Mi-a venit în minte seara dinainte, la Fantasia, imaginea de la televizor… O femeie trasă în ţeapă într-un cimitir de maşini. Coincidenţă? Puţin probabil. Atâta vreme cât măcar unul dintre ei trăia, războiul nu se terminase.

Karghanul nu venise întâmplător în Dartmouth.

Începea, iarăşi.

1140 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.