REVISTA NAUTILUS / Foileton / Protectorii (III)

Protectorii (III)

Rodica Bretin • 18:52 - 10.04.2016 • 

KAYLA

 –Poţi face orice, poţi fi oricine!

Russell Morgan vorbea despre Visul American. Şi cinci sute de canadieni îl ascultau, vibrau, tropăiau pe loc la fiece cuvânt. Canadieni? În sală nu erau decât imigranţi, cei mai mulţi tineri, care nu ştiau pe ce drum să apuce.

Russell Morgan era dispus să aleagă pentru ei.

Apăruse în Dartmouth cu câţiva ani în urmă, răspândindu-şi carisma ca pe o colonie ieftină. Un comis-voiajor venit să vândă nu aspiratoare, ci iluzii. Discursurile sale îi convingeau, fascinau, entuziasmau doar pe dezmoşteniţii Sorţii; şi pe naivi –categorii incomparabil mai reduse în Nova Scotia decât la vecinii din sud. Însă Morgan nu se considera doar politician, ci un cruciat, trimis de Unchiul Sam să îi dezrobească pe canadieni din sclavia normalităţii, a decenţei… Să ai o pensie sigură, o educaţie solidă şi tratament medical gratuit? Aberant! Să economiseşti un deceniu pentru o casă? Frustrant, anost. Să nu îţi schimbi anual automobilul, televizorul? De ce, când le poţi avea pe toate cu un credit? Băncile păstrau pentru fiecare un loz câştigător – şi toţi puteau să capete tot ce visau… Cum?

– Întinde mâna şi ia!

În sală, o mie de mâini-gheare au ţâşnit să apuce, să înhaţe… orice, oricum. O dată intraţi în jocul creditelor deveneau datori pe viaţă. Supuşi, temători, urmându-şi orbeşte şeful, primarul, preşedintele… Masă amorfă de manevră pentru politicieni, pentru cei care aveau cu adevărat Puterea. Unii ca Russell Morgan.

M-am înfiorat, deşi înăuntru era o căldură înăbuşitoare. Dar nu… Eram în Canada, nu în Germania lui Hitler. Ascultam o searbădă înşiruire de slogane şi platitudini, unele de-a dreptul hilare: „Eşti ceea ce alegi să fii“ – chiar aşa?! „Urmează-ţi instinctul“ – de ce nu talentul, vocaţia? „În viaţă nu există locul doi. Numai învingători şi învinşi“ – la asta, nu puteam să îl contrazic…

Morgan azvârlea fraze goale şi minciuni ca pe nişte mingi de aur pe care ceilalţi se năpusteau să le prindă, dând cap în cap. „Orice minciună ajunge adevăr dacă este repetată suficient de mult“, spusese Goebbels…

În picioare, oamenii aplaudau, ovaţionau. Pretutindeni, vedeam chipuri transfigurate, o legiune de convertiţi fanatici, cărora un miracol le zdruncinase convingerile, schimbându-le radical viziunea asupra lumii şi vieţii. Russell Morgan îi hipnotizase şi acum îi trimitea, încolonaţi, să pună în practică tot ce învăţaseră. Şi poate, mâine sau peste câţiva ani, să-i aducă modesta ofrandă: votul.

Rămăsesem singura întreagă la minte de acolo? Sau eu eram nebuna? Până şi Tania părea gata să mărşăluiască spre Tărâmul Făgăduinţei. Era de vină Rusia, unde crescuse în frică şi robie? Sau bărbatul ce venea acum spre noi, cu un zâmbet de un milion de dolari?

Quin. Denton Quin.

Tania ne-a prezentat şi am întins mâna – un gest scurt, care nu invita la efuziuni. Gladiatorul lui Morgan mi-a reţinut degetele doar atât cât era absolut necesar, într-un mesaj neechivoc – nu mă plăcea.

După care i-am întâlnit privirea: rece, calculată. Iar în spatele ochilor de un cenuşiu tern, ca oţelul… nu era nimic. Senzaţii, sentimente, amintiri? În locul lor, un gol, o prăpastie, o absenţă. Vidul absolut, abisal, insondabil. Ce îl anima pe acest Quin în afara muşchilor admiraţi de Tania? Să risc, să caut mai adânc?

Înainte să mă hotărăsc, Quin se răsucise spre rusoaică, iar eu… i-am văzut. Doi zei coborâţi din Olimp într-un capriciu de moment. Muritorii dimprejur se dădeau la o parte din calea lor, deodată timizi, respectuoşi, fără să înţeleagă de ce.

Pe bărbat îl remarcasem cu o seară înainte, la Fantasia. Lorena îl privea ca pe un amant a cărui revedere îi deschisese răni vechi. Iar acum, el era cu o altă femeie. Mai tânără – sau aşa părea. Nesofisticată, spontană, adolescenta perpetuă…

Un Apolo blond, o Diana cu trup de efeb. Se mişcau amândoi cu graţia unor feline, înţelegându-se din priviri, din gesturi, în perfectă armonie unul cu altul. Nu şi cu locul, cu momentul – ce căutau în adunătura aceea de adoratori ai lui Morgan?

Un freamăt nerăbdător a răscolit sala: venise clipa comuniunii cu mulţimea, iar Quin şi-a reintrat în rolul de cerber înainte ca stăpânul lui să fie înconjurat, copleşit, asaltat. Fără dobermanii în costume şi cu ochelari negri, publicul s-ar fi încăierat pentru o strângere de mână, un autograf, un cuvânt mobilizator, o atingere măcar. Fiecare voia să îşi exprime adeziunea, entuziasmul, admiraţia, devotamentul faţă de Marele Om.

Minoritatea neadaptaţilor din Dartmouth avea să îl susţină pe Russell Morgan – o scandau în faţa fotografilor şi cameramanilor pregătiţi să imortalizeze clipa pentru eternitate. Însă unul dintre ziarişti părea să aibă dubii.

– Veţi candida împotriva doamnei McCluskey?

Gloria McCluskey: primar al oraşului înainte ca Dartmouth, Halifax şi Bedford să devină o singură metropolă, înghiţită la rându-i de Municipalitatea Regională. Doamna McCluskey era adepta modului de viaţă canadian, pe când Morgan…

O cută i se adâncea între sprâncene, în contrast cu zâmbetul larg, electoral. Tania m-a tras mai aproape şi am urmat-o; cineva înota împotriva curentului… Interesant. Câinii de pază aşteptau cuvântul care să-i asmută şi aproape că auzeam mârâitul întărâtat al lui Quin…

Ziaristul incomod tocmai enumera binefacerile sistemului „Made in USA“:

– … şomaj, falimente, familii alungate din casele lor confiscate de bănci. Record la criminalitate, droguri, incultură, asigurări medicale doar pentru cei cu bani, pensii private dispărute în neantul Bursei… Ce s-a întâmplat cu Visul American? Nu cumva a devenit realitate?!

Tăcere. Reporterii au închis microfoanele, mulţimea părea în pragul apoplexiei. Omul acela spunea adevăruri pe care nimeni nu le voia. Dar toţi îl auziseră. Şi-acum? Se vor risipi care încotro, ruşinaţi, treziţi în sfârşit? Vor întoarce spatele şarlatanului, vânzătorului de minciuni sfruntate?

– Comunistule!!

Toţi au urlat cuvântul, deşi puţini ştiau exact se înseamnă. Era însă insulta supremă, sentinţa definitivă în America şi ei îi intuiau un înţeles ascuns, abject, abominabil… În loc să se încovoaie sub acuză, ziaristul a zâmbit, amuzat. Însă cei din sală nu aveau simţul umorului; şi nici răbdare. A urmat un vuiet ca de furtună, o tălăzuire de trupuri – şi, o clipă, am fost sigură că aveau să îl linşeze.

Dar Morgan veghea. Un semn discret şi oamenii lui au făcut zid în jurul blasfemiatorului, încasând cu stoicism ameninţări, vociferări furibunde, chiar şi câţiva ghionţi. Cum inconştientul deschisese iarăşi gura, bărbaţii în negru l-au apucat de umeri, de braţe, scoţându-l din sală cu o eficienţă care dovedea un antrenament îndelungat.

Busculada mă separase de Tania şi m-am pomenit îmbrâncită, împinsă, trasă de curenţii şi vortexurile ce agitau mulţimea. Din fericire, spre una dintre uşi…

Afară era linişte, trotuarele pustii. Din prea mult zel, „salvatorii“ îl azvârliseră pe incomod în mijlocul străzii şi omul se ridica năucit, scuturându-se de praf şi de amintirea piesei tragi-comice în care jucase rolul eroului indezirabil.

Nici el, nici eu n-am văzut automobilul decât prea târziu. Un Cadillac venind meteoritic spre ziaristul care încremenise ca un cerb surprins în lumina farurilor. Iar şoferul n-avea intenţia să frâneze. Mă întrebam încă de ce – când, o poartă de oţel s-a închis brusc peste partea raţională a minţii mele.

Şi totul s-a petrecut în câteva secunde – dilatate nefiresc, ca în secvenţele de film rulate cu încetinitorul. Volanul răsucindu-se singur spre dreapta, uruitul sacadat al motorului, şuierul pneurilor lăsând dâre late în asfalt… Uluirea devenită groază de pe chipul şoferului, gura căscată – să urle, să îşi blesteme soarta? Cadillacul s-a izbit de un zid, din care a ricoşat, răsturnându-se. Bolidul devenise un titirez gigantic, ce se rostogolea; o dată şi încă şi încă… S-a oprit apoi, cu roţile gonind în gol, dar nu mai era decât un morman de tăblărie stâlcită, mustind de benzină şi sânge.

Din sală, oamenii năvăleau, curioşi. Asta mi-a adus primul gând raţional: văzuse cineva ce făcusem? Dar, în afară de ziaristul încă în şoc, de şoferul care nu va mai vorbi niciodată cu nimeni, strada fusese pustie.

Sau…? Pe celălalt trotuar, Apolo şi Diana lui – de când erau acolo? Nu priveau fierăria contorsionată, mulţimea ce se tălăzuia, hrănindu-şi foamea de senzaţii.

Se uitau la mine.

-Va urma-

591 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.