REVISTA NAUTILUS / Foileton / Protectorii (II)

Protectorii (II)

Rodica Bretin • 17:21 - 06.03.2016 • 

LORENA

 

Lady Argyll… Ultimul căruia mă prezentasem astfel, maiorul Niall McKennan nu mai era decât un nume săpat în marmura obeliscului eroilor din Marele Război…

Kayla nu părea impresionată. Însă ştia că Lorena Argyll îi semna lunar cecul de salariu – doar Fantasia era a ei. Se întreba, probabil, ce o să-i cer în schimbul tăcerii mele… Probabil?! Un cuvânt pe care aproape îl uitasem.

Dar… nu îi auzeam gândurile. Sub masca de inocentă uimire era un zid de beton. Impenetrabil, de neclintit. Aşa cum nu întâlnisem la nimeni. Niciodată.

Brent o alesese din treizeci de femei venite la probă. De ce? Pentru trupul zvelt, de gimnastă, pletele negre căzând până mai jos de şolduri, tenul arămiu, ochii de un albastru intens, aproape violet? Mama ei fusese indiancă, tatăl de origine nordică – suedez, norvegian?

Kayla Blackmoon: dansatoare, psihiatră şi altceva, de care se temea şi încerca să ascundă – de alţii ori de ea însăşi? – a sărit de pe scaun, ca de pe cărbuni aprinşi.

– Este rândul meu, s-a scuzat.

A dispărut şi am rămas din nou singură. Căci Aidan întârzia – ca întotdeauna. Chiar şi după trei decenii de când nu ne văzusem?! Sau Fantasia îi trezea amintiri care…

Ţipete stridente, de maimuţă surprinsă în culcuş de un şarpe, lătrat de babuini, scheunat de hiene, foşnetul ierburilor prin care se furişa leopardul, răgetul leoaicelor ce îşi pierduseră prada… Un sonor menit să şocheze. Şi a reuşit. Toate privirile se aţintiseră pe scena unde femeia-panteră s-a rostogolit, s-a prelins, apoi a ţâşnit în picioare, zgâlţâind gratiile de umbre.

Kayla nu dansa. Şi-a început vânătoarea în vuietul-freamăt al savanei. Unduia, se frângea, vibra, sub ochii bărbaţilor încremeniţi la bar, la mese… În crepusculul reflectoarelor purpurii, o fiară se dezlănţuia: agilă, rapidă, letală, cu ochi în care ardea foamea de viaţă, de moarte. Zbuciumul pletelor de beznă, spinarea arcuită, şoldurile zvâcnind sălbatic, apele-lumini de pe trup – lucirea nylonului mulat sau sudoarea ţâşnind prin pojghiţa de vopsea ce îi acoperea pielea?! Încă un secret al Kaylei.

Cei din sală voiau să-l afle – şi erau gata de jertfă. A lor, nu a ei. În clipa aceea, bărbaţii din Fantasia râvneau să fie devoraţi, să îşi răscumpere plăcerea supremă cu ultima picătură de sânge, cu cea din urmă bătaie a inimii.

– Un talent remarcabil…

Aidan se uita după femeia-panteră, ce coborâse de pe scenă pe creasta unui val de ovaţii. Am aplaudat la rându-mi – şi nu doar pentru dans.

– Nici n-ai idee!

O vreme, ne-am privit şi-atât – tăcerea însă, era pentru cei din jur.

N-aş fi… dacă nu era important.

Ai rămas aceeaşi. Datoria înainte de toate.

Brent i-a pus în faţă un Daquiri – pe vremuri, băutura noastră… Dar să lungim tăcerea ar fi părut nefiresc.

– Nici tu nu te-ai schimbat, am rostit.

Aidan Caldwell arăta exact ca atunci când îl văzusem ultima oară: 24 iulie 1976. Ziua în care i-am cerut să plece, aproape în şoaptă. De fapt, aş fi vrut să urlu, să-i arunc în cap vaza din Dinastia Ming, să îmi vărs toată furia, neputinţa adunate în mine. Să fiu doar o femeie înşelată – o dată prea mult.

Brent lustruia pahare în spatele tejghelei, Deborah se chinuia pe scenă să trezească publicul din letargie, Aidan aştepta să îi spun de ce îl făcusem să ia primul avion din Washington, unde lucra la vreunul din proiectele ultrasecrete de care NASA ori Pentagonul nu duceau niciodată lipsă.

Am trecut, deci, la subiect:

– Unul dintre ei a venit în Dartmouth.

– Un karghan? Eşti sigură?!

Aproape că strigase.

– Nu. De asta te-am chemat.

Aidan era cel mai bun scanner dintre noi. O făcea rapid, de la distanţă. Şi nu greşise vreodată. Eu… Poate dădusem peste cineva asemeni femeii-panteră, poate că nu avea decât puteri incipiente, rudimentare.

– Sper să greşesc, am rostit, fără să-mi pot stăpâni un fior.

Aidan mi-a luat mâna, ducând-o încet la buze. Gestul, neaşteptat, îmi amintea de tot ce, cu răbdare şi obstinaţie, încercasem să uit… Noi doi împreună, un singur trup, o singură dorinţă. Făcusem dragoste în umbra Marii Piramide, pe Queen Mary în plină furtună, între ruinele invadate de junglă de la Angkor Vat, în Luvru, într-un bastion de la Sacsayhuaman… Ne scufundam unul într-altul, ne contopeam atât de fără limite încât, uneori, devenea aproape înfricoşător. Răsuflări confundându-se, inimi bătând în acelaşi ritm, gânduri sincronizate, ca într-o comuniune totală sau ca într-un vis. Al meu, al lui?

Relaţia noastră era – în lipsa altui cuvânt mai potrivit – perfectă. Până ce a devenit apăsătoare. Pentru el. Aidan simţea, tot mai des, nevoia evadării în aventuri obişnuite. În ochii acelor femei se vedea un zeu. Era fiinţa superioară, acceptând ofranda unei muritoare ce nu putea decât să-l aduleze. Era liber să hotărască soarta lui şi a ei.

Iar femeile roiau în jurul său ca moliile atrase de flacără. Câte uneia îi îngăduia să se întindă pe patul-altar, o dată, de două ori. Apoi, ploaia de aur se revărsa într-altă parte, iar cea părăsită se consola cu amintirea.

Nu şi Yvonne. Şi-a tăiat venele în vestiarul de la Fantasia, după ce dansase încă o dată pentru zeul capricios, nepăsător. Avea optsprezece ani şi nu aflase că, după un timp, orice nenorocire îşi micşorează proporţiile, se estompează. Yvonne n-a avut vreme să înveţe; prima sa tragedie a fost şi ultima… Dar ceva s-a schimbat. Dacă moartea ei nu a zguduit Olimpul, un zeu a căzut totuşi de acolo. Şi iată-l acum, rechemat din exil, ezitând, nesigur.

Pe scenă, Serena şerpuia în jurul barei de oţel nichelat, aţintindu-l fascinată pe bărbatul de lângă mine. Era timpul să mergem… Am ieşit şi Aidan m-a urmat ca o umbră.

Pulsul vieţii încetinise în oraş, iar pe străzile pustii, ca nişte artere golite de sânge, nu mai treceau decât taxiuri şi, rar, câte o maşină a poliţiei. Miile de lumini pălind sub promisiunea răsăritului ce venea dinspre ocean ca un drakkar în flăcări, se opreau abrupt acolo unde începea bezna golfului, retezată de săbiile celor două poduri. Odinioară, de la Dartmouth la Halifax se ajungea numai cu feribotul – o adevărată aventură pentru funcţionarii şi muncitoarele de la fabrici.

Aidan s-a rezemat de balustradă, cu privirea pierdută în larg. Ştiam ce vede: apele Atlanticului, zbuciumându-se la nord-est. Şi, poate, corăbiile cu care venisem…

Am pornit mai departe, într-o tăcere în care nu împărţeam nici vorbe, nici gânduri. Aidan îşi lăsase maşina în parcarea din spatele Fantasiei şi, când farurile gemene s-au aprins, călăuzindu-ne paşii, am înţeles că nu se schimbase. De câteva ore aici şi avea deja o admiratoare, poate chiar fiica uneia dintre vechile iubiri. Şi îl aşteptase atâta vreme, singură în noapte…

Femeia a coborât din maşină venind spre mine. Chip suav, de o frumuseţe botticeliană, plete scurte, arămii, ochi de un verde fosforescent. Brusc, am recunoscut-o.

Alix Hayden.

Mi-a întins mâna cu un gest firesc, iar zâmbetul timid, ce o făcea să pară abia ieşită din adolescenţă mi-a amintit-o pe Yvonne. Însă Alix îi cunoscuse pe Churchill, apoi pe Roosevelt în timpul Marelui Război – şi amândoi i-ar fi aşternut lumea la picioare.

Ultima oară ne întâlnisem…

– La căsătoria lui Rainer cu Grace, m-a ajutat.

Da, eu şi Aidan dansasem atunci până în zori, iar ea… Cu un sadism pe care mi-l descopeream cu uimire moderată, i-am aruncat o imagine-amintire: ea şi Raven sărutându-se în grădina palatului, sub privirile îngăduitor-complice ale Prinţesei de Monaco.

– Raven va fi fericită să te vadă. Stă într-un castel, pe o insulă aflată la est de Halifax.

Alix s-a dat un pas înapoi, iar Aidan a mângâiat-o – tandru, consolator; sau, poate, îşi marca teritoriul.

– Pe curând, le-am promis.

Ceea ce putea însemna multe. Le-am întors spatele şi m-am îndepărtat; poate prea repede.

Traversam podul atârnând jumătate peste oraş, jumătate peste mare, când un fulger, apoi ecoul unui tunet îndepărtat au zguduit zările. După câteva minute un alt păianjen de lumină s-a târât pe boltă, alungat de bubuitul răsunând, de data asta, mai aproape. Devenită negură, ceaţa dimineţii aducea şi altceva decât o nouă zi.

Primii picuri m-au izbit în obraz, grei ca nişte lacrimi. Însă nu era decât promisiunea unei ploi de vară. Adevărata furtună avea să se dezlănţuia curând peste Dartmouth.

Şi nu venea dinspre ocean.

– Va urma –

389 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.