REVISTA NAUTILUS / Foileton / Manuscrisul episcopului Petronius

Manuscrisul episcopului Petronius

Dan Ninoiu • 19:09 - 10.01.2016 • 

Capitolul 1.

Stau pe plaja insulei și privesc pierdut înspre albastrul închis al mării.

Plaja este una plină de pietricele mărunte, înțesată de ierburi şi de rămurele ajunse la țărm, fiind purtate de pe cine știe care meleaguri, aruncate și învălmășite unele într-altele în această ultimă călătorie de valurile când furioase, când molcome. Ici şi acolo se puteau zări mici urme de calcit, pitite prin covorul de scoici, a căror monotonie era întreruptă de câteva pietroaie mari și stinghere, printre care algele ori vietăţile adâncurilor își găsiseră fie un liniștit loc de odihnă, fie pacea nesfârșită, asta după ce își lăsaseră în urmă, drept amintire a trecerii lor prin acele locuri, cochiliile zgrunțuroase în care își odihniseră trupul nu cu multă vreme în urmă.

Ceva mai în larg, coamele înspumate de apă, unele mângâiate pieziș de câteva raze de soare ce reușiseră cu greu să răzbată prin perdeaua amenințătoare de nori, altele mișcate de o pală de vânt obraznică, continuau să se izbească frenetic de cele câteva stânci mai răsărite. După ce se sfărâmau în mii se stropi cristalini își schimbau pe dată culoarea din albastrul senin al mării calme într-un verde amenințător, prevestind apropierea unei vântoase puternice, însoțită de o răpăială pe măsură. Cerul, care până nu demult fusese senin, de un albastru copleșitor, deja se colorase în plumburiu, acoperindu-și parcă supărarea cu un strat gros de nori.

Sosise toamna peste meleagurile moesilor, și natura însăși părea să strige din toți rărunchii schimbarea către toate viețuitoarele. Glasul său, ruginiu ca frunzele ce acopereau pământul, se pierdea în vântul rece ce frământa crengile copacilor și le mlădia coroana. Era vântul dinspre miazănoapte, vajnicul vestitor al vreunei futuni ce se grăbea să poposească în ținuturile noastre sosit taman de pe întinderile înghețate ale goților ori ale tyraceților, locul unde, în depărtare și doar cu un cer senin precum cristalul, un ochi ager ar fi putut zări tremurarea cîte unui fulger liliachiu ce își întindea brațele de lumină, aprinzând orizonturile.

Acum însă mă găsesc pe Insulă. Un petec de pământ pe care știu că nu îl voi părăsi prea curând, întrucât aşa este făcută rânduiala. Nu cunoșteam așezarea insulei pe întinderea asta de ape, recunosc cinstit, și este drept că nu puteam decât să îmi imaginez cam cât de departe se găsea față de orice ţărm ori limbă de uscat ce ne-ar fi adus înapoi în lume. Fraţii întru Hristos cu care împărţeam surghiunul spuneau că o corăbioară ușoară, rapidă, cu vântul suflându-i din plin în pânze, să tot fi făcut cale de vreo două zile până să dea de ţinuturile creştinilor. Acuma, că am fi petrecut pe puntea unei corăbioare ușoară o zi, două ori mai multe până să ajungem în oraşele de pe malurile apei nu știu dacă ar avea o importanţă mai mare ori mai mică pentru mine şi pentru cei care sunt alături de mine pe insulă. Odată ajunşi aici de bună-voie, am înţeles că trebuie să ne despărţim de orice de pe lumea asta, și nu vom mai avea ocazia să cunoaștem alte tărâmuri în afară de petecul acesta pe care urmează să ne petrecem restul zilelor.

Astfel au început să mă năpădească amintirile păstrate încă din copilărie, din vremurile cele de demult, atunci când cavalerii crucii luptau împotriva oștilor barbare venite dinspre stepele hiperboreice ori ale hâdoşeniilor de tot felul pe care Necuratul le asmuţea împotrivă-ne. Aducerile aminte continuă să vină înspre mine, făcându-mă să retrăiesc timpurile când eram doar un țânc, cu mucii atârnându-mi prelungi până spre bărbie, pentru care toate poveștile copilăriei începeau cu puricele potcovit cu nouzecișinouă de ocale ce sălta până în văzduhurile de cleștar ale cerurilor și tot i se părea că este ușor.

Ei bine, în acele vremuri exista pământ în jurul meu cam cât puteam cuprinde cu ochii mei de copil. Poate fiindcă văzusem lumina zilei într-un sat din mijlocul câmpurilor ce duceau în podișul Scythiei Minor, și singura întindere de apă pe care o cunoscusem vreodată era gârla din spatele casei vecinilor, care se continua cu un smârc plin de trestii și se termina într-un iaz plin de orăcăitoare – regatul de netăgăduit al tuturor păsărilor, adunate ca într-o fraternitate secretă de prin toate curțile oamenilor.

Țin minte cum alergam împreună cu rațele și gâștele vecinilor, atunci când nici măcar de-o șchioapă nu eram, din dreptul curții noastre și până la gârla ce tăia satul, loc de care sub nici un chip nu aveam îngăduință să mă apropii. Când mă vedeam oprindu-mă, codobaturile începeau să facă o larmă asurzitoare, cerându-mi să le urmez în apă și promițându-mi, printre gâjâieli și măcănituri ce de doreau convingătoare, că îmi vor arăta cum să plutesc deasupra apei întocmai cum o fac ele.

Privind apa mării îmi apare în minte figura mamei. Parcă o și văd cum ieșea de fiecare dată din căsuța înălțată cu ajutorul unor bârne groase de lemn și cum striga după mine să mă întorc în curte. Drept este că nu era o casă în adevăratul sens al cuvântului, așa cum am văzut în peregrinările mele prin Halmyris, Histria ori alte cetăți durate pe malul Pontului, ci mai degrabă un bordei îngropat pe sfert în pământ, care adăpostea nici măcar o mână de oameni în două cămăruțe și o cuhnie. În spatele acestuia tata, dimpreună cu bunicul, ridicaseră un fel de hambar, adică locul unde amândoi își țineau sculele cu care mergeau la câmp. Ceva mai departe mai aveam și un grajd, locul în care bunicul îşi ţinea uneltele acelea minunate şi grele cu care avea puterea să îmblânzească şi să vindece copitele cailor, ori ale tot felului de animale din acelea mari, de povară, pe care le aduceau la noi feluriţi neguțători. Și asta pentru că despre priceperea și meștușugul bunicului se auzise prin toate așezările de pe ambele maluri ale Danubiului, ba încă, din spusele neguțătorilor ce își dezlegau limba la un pahar de vin sorbit câtă vreme stăteau în așteptare, se pare că faima îi mersese până înlăuntrul zidurilor cetăţilor de pe malul Pontului.

Fugi de-acolo, copile, că apa e înșelătoare! Vino dreagbă încoace, că am treabă cu tine” îl auzeam strigând după mine de lângă pe bunicul. Mă dibuise foarte repede, deși mi se păruse că era absorbit de muncă lângă butucul unui tei, acolo unde încerca să închege chingile căruței unor orășeni poposiți ca de nicăierea prin curtea noastră. Glasul lui, puternic și pătrunzător, obișnuit să nu întâmpine nici un fel de împotrivire din partea celui căruia i se adresa, plutea peste pomii înfloriți, peste stufăriș, peste luciul apei, avea menirea de a-mi zgâlțâi întreaga joacă și de a mă readuce, spășit, îndărăt în grajdul unde urma să meșteresc foalele ca să îi întețesc focul.

Ei bine, da, abia mai târziu am realizat faptul că bunicul era cel care conducea treburile casei, întrucât era mult mai în vârstă și toată lumea știa că se pricepea la toate. Nu exista vreo întrebare la care el să nu aibă vreun răspuns pregătit, așa cum nu exista căruță ori bidiviu căruia să nu aibă ce-i face. Poate și pentru că acesta văzuse multe la viața lui și fusese de nenumărate ori pus în fața unor împrejurări pentru care era bine să fii mereu vrednic și pregătit. Așa se face că până la urmă ajunseseră să îi ceară bunicului părerea asupra unui lucru sau a unei fapte nu doar vecinii noștri, fără îndoială mult mai tineri decât el și cu mai puține cunoștințe despre viață, ci și oamenii din așezările învecinate. Sătenii noștri îl recunoscuseră din capul locului drept starostele lor, și prin urmare, fără ca el să își spună părerea oridecâte ori aceștia veneau la el să se sfădească despre ceva, ori să fie de acord cu un anumit lucru, cu îndeplinirea unei îndeletniciri ori a unei munci, ei bine, despre acele lucruri ori despre acea lucrare nimeni nu mai avea curajul să aducă vorba, întrucât nimeni nu putea trece peste hotărârea sa, care devenea poruncă pentru cei cărora li se adresa.

Într-o bună zi de primăvară, cam la câteva zile după ce trecuse Învierea, o sărbătoare pentru care creștinii din satul nostru se pregătiseră de cum dăduse colțul ierbii, a poposit pe neanunțate lângă satul nostru un convoi ostășesc al episcopiei Tomisului. Soldații Domnului se întrunau obosiți de la bătăliile ce le purtaseră prin câmpiile și codrii de peste Danubiu, prin ținuturile aflate în stăpânirea goților. Dând acețtia de un curs de apă și aflând în apropiere de satul nostru, socotiră că ar fi nimerit să zăbovească până a doua zi, așezându-și tabăra pentru odihnă și întremare. Câțiva cavaleri, care probabil aveau știre despre destoinicia bunicului, au purces spre noi de cum au isprăvit de așezat tabăra, cât să își caute caii la potcoave și să ceară să li le înlocuiască ba caielele, ba curelele, iar unii voiau chiar să li înlocuiască și piesele uzate ale harnașamentelor.

Îndată ce-i zăriră pe soldații episcopului mergând pe ulicioarele înguste ale cătunului nostru, copiii şi femeile din sat își făcură pe dată uitate îndeletnicirile lor, lăsându-le să se odihnească pentru câteva clipe, pentru ca să se bulucească fie pe la porţi, fie cocoțați peste garduri. Era limpede că toți voiau să vadă caii, să privească soldații ori să le admire armele strălucitoare, sclipind magic în bătaia razelor soarelui, să își închipuie luptele prin care au fost purtate și cam câți dușmani ai credinței fuseseră spintecați de paloșurile oștenilor.

Este bine să recunosc din capul locului că locuitorii meleagurilor mele natale au fost dintotdeauna niște inși extrem curioși din fire, și sunt convins că așa au rămas până în zilele de azi. Pesemne că aşa le era obi­ceiul, ca atunci când prin sat treceau convoaie de negustori, călăreți necunoscuți ori armate ce le străbăteau ţinutul, ei să își lase toate treabile deoparte și își salte căpățânile peste garduri, bulucindu-se unii în alții și scrutând cu priviri indiscrete întregul alai. Sătenii încercau astfel să le zărească chipurile, să le vadă trăsăturile fețelor, pentru ca apoi să se minuneze de felurimile de suflete ce le călcau ținutul.

De astă dată însă aveau să fie dezamăgiți. Ochii curioși ai sătenilor nu au apucat să zărească mare lucru din componența micuței cete, întrucât cei patru călăreți își purtară coifurile care le fereau fața de privirile scrutătoare ale oamenilor întreg drumul până când ajunseră în curtea noastră. Abia la adăpostul gardului celui înalt ca un zid de cetate se scoborâră aceștia de pe cai, apoi își scoaseră acoperământul de fier de pe creștet, lăsându-și fața să le fie scăldată de căldura soarelui de amiază.

Bunicul a înțeles pe dată ce vor militarii și a lăsat deoparte coada de târnăcop la care cioplea. Fără întârziere a scos din grajd foalele, pe care le-a și vârât în vatră, întețind astfel vâlvătaia și făcând împrejuru-i o dogoare mai ceva ca în mijlocul verii. Zgomotul ciocanului ce bătea fierul înroșit prinse a se auzi tot mai tare, speriindu-ne orătăniile și făcându-le să se rotească dezorientate prin curte. Le-am șuierat, încercând să imit vâjâiala pe care o face uliul atunci când coboară să-și înșface prada. Numaidecât păsările s-au făcut nevăzute, speriate, ascunzându-se care prin cuibare, care pe sub hambar ori prin coșarele părăduite de vreme.

După ce s-au scoborât de pe caii lor cei mari, niște bidivii înalți, așa cum nu mai văzuse nimeni trecând până atunci prin satul nostru, cavalerii își luară în serios rolul de oaspeți și se așezară fără mari ifose pe băncuța înjghebată în grabă sub umbra unui nuc singuratic, undeva nu departe de grajd. Lăsaseră deoparte orice precauție, își scoseseră coifurile impunătoare și începuseră să se sfădească, îndemnați și de vinul rece adus de taică-meu într-un clondir budurhănos. Limbile prinseseră a li se despletici de îndată ce sorbiră pe îndelete din cănile de lut ținute special în pivniță, pentru a se păstra cât mai reci, în timp ce povești nemaiauzite despre faptele lor de vitejie începeau să se însăileze din cugetul acestor bravi oșteni.

Iar după ce băură atât cât să își ostoiască setea ce-i cuprinsese umblând prin zăduful de afară, poate şi ceva mai mult de-atâta, cavalerii au vrut cu tot dinadinsul să demonstreze cât de buni luptători erau și în ce fel săvârșiseră faptele de vitejie pe câmpurile de luptă. Și cum eu îmi făcusem loc de joacă pe lângă dânșii, i-am auzit povestind despre aventurile grozave de care avuseseră parte în bătăliile duse pe partea celalaltă a Danubiului, de năzdrăvăniile înfricoșătoare pe care le întâlniseră în goana lor după dușmani prin codrii de nepătruns ai înălțimilor Haemusului ori prin hățișurile Ordessosului, dar și o sumedenie de alte fapte nemaipomenite.

Așa se face că nu a durat mult până când militarii s-au încins într-o trântă dreaptă, însuflețiți fie de răcoarea adusă de vinul din cel de-al treilea clondir scos din pivniţă de tata, fie de umbra vinului ce începuse a le întuneca dreapta judecată. Sau poate că Dionysos reușise să le însuflețească semeția, trezindu-le ostașilor acel curaj care le sălășuia în stomacul ori în mintea fiecăruia dintre ei.

Molanul dat gata până atunci începuse să scoată la iveală acel războinic neînfricat, iar hârjoneala nevinovată a militarilor se transformase brusc într-o veritabilă luptă piept la piept. Iar în acele clipe de plăcută hârjoneală și-a făcut apariția în curtea noastră și Evdokia, o femeie ghizdavă de felul ei, văleat cu mama și vecină de-a noastră. Aceasta, stânjenită de prezența soldaților, parcurse cu mare grăbire ograda până la cuhnie, împovărată de greutatea tingirilor de gătit pe care mama i le dăduse în ajun.

Rămas cu privirea prea mult în urma femeii, unul dintre oșteni și-a pierdut atenția de la braţul și de la spada celui cu care se lupta, și se trezi cu arma adversarului înțepându-l în braț, de unde îi alunecă dureros în șold, străpungându-i-l și făcându-l să icnească de durere. Și atuncea mare sperietură am mai tras, fiindcă nu mai avusesem ocazia să văd vreodată om înjunghiat, și cu atât mai puţin unul atât de aproape de mine. Și nici sânge curgând din vreo rană nu mai văzusem până atunci, mai puțin în dățile în care bunicul își lua paloșul său de luptă (căci fusese un oştean tare viteaz și de temut, cândva, în vremea lui) și scurta de cap vreo orătanie de prin curte.

”- Muierea asta îl are pre diavolul într-însa”, a răcnit atunci oșteanul rănit, ”ați văzut și voi că de cum a intrat a aruncat asupră-mi vrăji, și-a făcut așa încât sabia lui Appius să mă taie peste mâini și în coapsă!

– Ba am văzut cum diavolul îți întorsese ție ochii pe după fustele muierii de parcă ar fi vrut să ți-i scoată din orbite și să ți-i pironească acolo, mai degrabă, Aurelianus”, râseră atunci ceilalți, ”ci nicidecum la spada ageră a lui Appius, așa cum încerci să ne duci cu vorba.

Am simțit atunci cum din oșteanul rănit încercau să iasă la suprafață în același timp și ura, și frustrarea, dimpreună cu teama de moarte, ale cărei gheare hâde începuseră să-l cuprindă. Toate aceste stări i se împleteau într-un vârtej negru și amețitor care începea să-i întunece gândirea și îl făcea să se comporte ca și cum o altă persoană i-ar fi luat în acea clipă locul.

Oșteanul se făcuse palid și începuse să se clatine ușor pe picioare, membrele îi tremurau iar sângele curgea slobod din șold, ba chiar ar fi căzut dacă nu ar fi fost atenți camarazii săi de arme. Acețtia îl prinseră în momentul când scăpase deja arma din mână și, întrucât nu se mai putea âine pe picioare, au fost nevoiți să îl întindă pe băncuță. Apoi l-au întors cu rana în sus, iar mama a venit cât a putut de repede cu un ștergar umezit în rachiul de mere pe care îl avea pus la păstrare, în cuhnie, ca să îi curețe tăietura și să îi oblojească rana.

Când ostașul văzu toate aceste pregătiri pe care le făcuse maică-mea, icni :

”- Pe soldatul lui Christos nu îl poate atinge mâna murdară a niciunei muieri! Mai degrabă un trup fără viață, dar curat, cu care să mă înfățișez de-a dreapta Mântuitorului, decât unul pângărit, căzut pradă pohtelor Gomorei!”, după care își încordă toți mușchii, încercând să se smulgă din strânsoarea puternică a prietenilor săi.

Aceștia au fost nevoiți să îi proptească genunchiul în umăr pentru a-l imobiliza cât mai eficient. Ostașul nu renunță totuși la ideea de a se elibera, continuând să se zbată și să dea din picioare; după clipe bune de zbatere zadarnică, simțindu-se tot mai slăbit, începu să arunce cu blesteme grele asupra celor care îl aduseseră în starea aceea cumplită de nemișcare, bașca și hlizindu-se de el în tot acest răstimp.

Întreaga zbenguială le luă însă sfârșit în clipa când în curtea noastră își făcu apariția un alt călăreț înalt, suit pe un cal brumăriu care mie, copil fiind, mi s-a părut a fi de-a dreptul uriaș; pare-se că la bunicul în poiată sosise unul dintre acei comandanți căruia oștenii îi dădeau ascultare fără de crâcnire, odată ce numai simpla lui prezență îi amuți pe loc.

Gannicus, ce fel de război încă se întâmplă aici? vru el să afle de la cel mai tăcut dintre ei, evitând deliberat să le vorbească celorlalţi, mai ales că deja lăsaseră în jos niște priviri rușinate și vinovate.

Dintr-o joacă nevinovată, căpitane, prostovanul de Aurelius a rămas agățat cu ochii după fustele unei muieri ce trecut-a pe-aici și s-a proptit cu șoldul în sabia lui Appius, îi răspunse Gannicus. Iar acum, creștinul ăsta îndărătnic nu o lasă în nici un chip pre soața asta vrednică să-i oblojească rana și să-i oprească sângerarea. În ăst fel, fac prinsoare în câteva ceasuri va bate la poarta Iadulu; la câte păcate a adunat prin lumea noastră, poate doară Satana să îl mai primească și să îl vâre cu armură cu tot în cazanul cu smoală și pucioasă.

O să vorovim mai încolo despre cum au ajuns să se taie între ei, spuse căpitanul pe un ton poruncitor, de om obișnuit să comande. Acuma voi țineți-l bine.. iară tu, fomeie, curăță-i degrabă rana și apoi coase-l, ca să îl putem duce întreg în tabără, măcar să îl împărtășim și să-și dea duhul acolo și nu prin cine ce știe ce locuri.

Dară pre mine să nu mă atingă sub nici un chip muierea ceasta! scrâșni printre dinți rănitul, aruncând priviri crunte celor din jur. Sunt soldatul mândru al lui Christos și vreau să mor neprihănit, să-ajung de-a dreapta Mântuitorului și să-i stau drept la înfricoșata-i judecată!

Aceste vorbe avură darul de a-l irita dintr-odată pe căpitan. Nu își mai putu înfrâna nerăbdarea și îi arătă pumnul strâns soldatului îndărătnic. Văzând că acesta nu renunță la prenețiile sale și că mama nu putea să-l doftoricească sub nici un chip, descălecă nervosși merse întins către locul unde ceilalți îl țineau bine prins în strânsoare, bodogănind înfiorător.

Pesemne se vede treaba că ți s-a urât cu binele, răpciugosule, și vrei să îmi pui la grea cercare răbdarea, spuse el punând mâna pe jungherul de la brâu. Dacă vrei să te înfățișezi Domnului la Judecata de Apoi, atunci cu mare bucurie te voi ajuta eu însumi să nu rătăcești drumul.

Luminăția Voastră, a grăit atunci mama către căpitan, ca să nu îl ating pe soldat, iaca, voi ruga pe copilul acesta – și întinse mâna spre mine, introducându-mă astfel în fața ei și prezentându-mă căpeteniei – că să îl curețe de sânge. Răstimp, eu doar mânui-voi acul cu mare băgare de seamă.

I-auzi ce spune femeia asta… ia zi, creștin păduchios, te învoiești astfel ori ba? Fiindcă altfel o să fim obligaţi să te scăpăm cât mai curând de chinuri, i se adresă acesta rănitului, începând să îl gâdile cu tăișul pumnalului peste grumazul plin de transpirație.

Sigur că mă-nvoiesc, căpitane, și lăsa-voi muierea asta să facă așa cum consideră că este mai bine, dar numai cât mâinile ei să nu mă atingă în niciun fel, rosti el, gâfâind greoi sub puterea celor care îl imobilizaseră şi înghiţindu-şi în sec spaima pe care o trăise atunci când simţise pe piele ascuțișul rece al pumnalului.

Atunci așa să fie precum zici, se învoi căpitanul ridicându-se de lângă rănit și făcându-ne semn că ne putem apropia. Dar bagă de seamă că nu am flecărit deloc, ai face bine să nu te opui deloc oblojelilor pe care ţi le va face femeia asta.

Atunci mama m-a luat de mână și mi-a indicat zona în care urma să îmi pun degetul, cât mai aproape de locul din care curgea sângele, arătându-mi prin semne că trebuie să țin acolo cât mai apăsat. După asta se îngriji să cureţe rana soldatului cu o cârpă umezită într-un dop de rachiu, însăilată la repezeală dintr-o fostă cămașă de-a tatei. Îmi ceru să închid ochii ca să nu văd sângele curgând din rană, iar eu am ascultat-o întocmai, dorindu-mi ca să nu mai văd deloc nici sângele şi nici tăietura, şi am strâns foarte puternic din ochi. Și-atunci, ca prin farmec, toate lucrurile din juru-mi au dispărut şi înainte ca bulele verzi şi roşii să îmi invadeze ochii, cea din urmă imagine care mi-a rămas a fost cea mamei care îşi pregătea ustensilele cu mare migală, înfășurând un capăt al micuței ustensile subțiri, din oțel, foarte ascuțită, pe care-o strângea între degete cu un fel de sfoară foarte subțire și având grijă să îi facă un nod cât mai subțire și cât mai bine legat.

Mamei mereu îi ieşeau bine astfel de lucruri, fiindcă de-a lungul anilor se îngrijise de diferite răni ale copiilor ori ale bărbaţilor, de la înţepăturile de albine până la tăieturile pe care aceştia le căpătau fie în lupte mărunte, ca soldaţi, fie dacă rămâneau amintiri dureroase de la sălbăticiunile pe care le vânau prin pădurile de pe malurile Danubiului și de care nu se feriseră cum trebuie.

Iară când mama a venit cu ustensila aceea, lucind ireal în lumina soarelui, ca să-i coasă oşteanului locul vătămat, am văzut-o rămânând tare mirată când își aruncă ochii înspre tăietura oșteanului. Dacă până în urmă cu câteva clipe sângele gâlgâise frenetic din rană, acum abia dacă mai lăsa să treacă pe-acolo un firișor tot mai plăpând, care da senzația că în curând va seca.

Dădu să vâre instrumentul cel subțire în deschizătura ranei, atât cât să se poată ajuta în prinderea cât mai bună ale celor două părţi de tăietură, însă şi nu reuşi. Deşi la prima vedere păruse a fi o rană adâncă și gravă, dacă e să ne predslavisim după sângele curs până atunci și după tăișul sabiei care lunecase suficient de mult în şoldul oșteanului, acum deja rana nu mai părea la fel de adâncă iar sângerarea aproape că dispăruse. Mai mult, tăietura părea că se închide văzând cu ochii, şi mama atunci mă trase speriată de mână, îndepărtându-mă de soldat cu brutalitate.

Cum a făcut asta, cum din rana soldatului începu iarși să curgă un fir subţire de sânge proaspăt, însă mult mai puţin decât cursese câteva clipe mai devreme. Văzând asta, chipul mamei se încruntă și am simțit-o cum se schimbă la culoare. Vru să mă gonească de acolo, făcându-mi semn cu mâna să plec, însă chiar atunci brațul greu al căpitanului mă apucă pe după mijloc și mă ridică în aer, aduncându-mă până la nivelul său.

De ce îmi gonești copilul, tu, femeie? glăsui el molcom și ușor tărăgănat. Băiatul ăsta este un bărbat în devenire, și încă unul de toată nădejdea, aşa că nu strică ca de-acum înainte să deprindă și câteva despre cum se oblojesc răniții .. cu vremurile ce vor veni curând, niciodată nu se știe când învățăturile tale îi vor trebui.

Mama se uită lung către el. Căpetenia văzuse ceea ce nu trebuia văzut, iar ea ştia deja asta, și realiză că în aceste clipe nu mai putea ascunde adevărul de ochii lui. Se hotărî pe dată să şi-l facă părtaş la această taină şi îşi duse mâna spre gură, rugându-l fără cuvinte să tacă, în timp ce-i arătă cu bărbia pe ceilalți soldați ce-l țineau priponit pe rănit. Omul înțelese și se prinse în jocul acesta, aşa că le porunci celorlalţi să privească în alte părți decât înspre locul în care mama avea să-i oblojească soldatului tăietura, iar aceștia se supuseră numaidecât, fără să crâcnească. După asta căpetenia mă luă de mână și mă duse lângă ei, punându-mi degetul acolo unde mi-l așezase și mama câteva clipe mai devreme. Și în timp ce aceasta îi cusea tăietura soldatului, din nou sângele se opri și rana prinse a i se închide, apoi soldatul păru să dea semne că își revine. La câteva minute de când mama îl terminase de cusut și se îndepărtase de grupul militarilor, văzându-și de treburile ei, Aurelianus se ridică și făcu câteva mișcări ușoare de înviorare, îndreptându-se hotărât către nucul de care bunicul legase caii gata potcoviți.

Căpitanul mersese apoi după bunicul până la maghernița de lângă grajdul unde acesta meșterise la potcoavele cailor, și îl luă deoparte pentru a-i vorbi. Deși părea că îl ascultă cu supunere, încă de la bun început mi-am dat seama din gesturile nervoase pe bunicul le făcea că între el și căpitan există o dispută și că nu este de acord cu ceea ce îi spunea. Ba mai mult, se și ridică de câteva ori, scuturându-și cu convingere capul ca și când s-ar opune cuiva, ori doar pentru a-și arăta lipsa de acord cu ceea ce îi spunea acesta; e drept că de fiecare dată se răzgândea și revenea lângă acesta, continuând discuția și mai aprins, ascunzându-se privirilor celorlalți în spatele porților hambarului, chiar lângă grajd.

După ceasuri bune în care s-au tot sfădit în acest fel, atunci când au terminat discuția și au ieșit din lăcașul în care se ascunseseră, bunicul arăta ca un om isprăvit, care părea că-și prăpădise într-o clipită întreaga avere. Era lac de sudoare și își ducea des mâneca de la cămășă către ochi, ștergându-i, mestecând mărunt din buze, murmurând cuvinte doar de el cunoscute.

Căpitanul îi mai spuse atunci ceva, ca de despărţire, și îl bătu protector pe umăr, după care urcă pe cal printr-o mişcare rapidă.

Şi nu uita, fierare, îşi întoarse el bidiviul către bunicul, că o să ne vedem peste două zile. Mâine-i ziua de liturghie şi tare se va stropşi părintele de nu-i dăm ascultare sfeştaniei dumisale, aşa că mergem să ridicăm cu arma peste barbarii nespălaţi ce ne calcă pământurile.

După care îşi înghionti armăsarul, nu înainte de a striga un ordin scurt oștenilor strânşi sub nuc, după care se îndepărtă. Contrar uzanţelor vremii, când căpitanii erau celebri pentru timpul suficient pe care îl petrec dând indicaţii inutile, acesta, prin ordinele sale scurte şi atotcuprinzătoare, părea sosit de pe o altă lume, unde pierderea de timp cu lămuririle nenecesare fusese înlăturată.

Treziţi din amorțeala discuțiilor pe care le purtau între ei, soldații săriră ca arşi la auzul comenzilor căpitanului și îndată urcară pe cai, punându-se iute în mișcare. La puțină vreme după ce plecară, tropăitul cetei se auzea tot mai slab în timp ce vălătucii de colb agitați și frământați de copitelor îi învăluiră până la dispariție.

După ce îi urmări cu privirea până când colbul stârnit de copitele cailor s-a aşezat înapoi de unde fusese scormonit şi a fost sigur că niciunul dintre cei plecaţi nu se va reîntoarce curând, bunicul intră în casă, o strigă hotărât pe mama şi îi spuse să îmi strângă în grabă lucrurile, apoi se întoarse către tata şi îl întrebă dacă ştie drumul înspre Halmyris. La răspunsul lui afirmativ, îi făcu semn să îl urmeze, pentru că are de gând să îi încredințeze o taină deosebită, după care închiseră grajdul și plecară grăbiţi şi discutând între ei, având mare grijă de a nu trezi nimănui vreo bănuială .

Mult după ce trecuse miezul nopții, atunci când întunericul încă mai avea ceva putere şi cerul nu începuse să se crape de ziuă, în timpul acela când casele, pomii și câmpurile dimprejurul nostru aveau să își recapete din contururile lor obișnuite în lumina dimineții, mama intră în odaia unde adormisem buştean, epuizat de toate întâmplările de peste zi, şi mă trezi, după care, tăcută, prinse a mă îmbrăca. Afară mă aștepta tata, gata pregătit, suit deja pe un cal maroniu, bidiviu frumos pe care doar el cu bunicul cunosc cum de reușiseră să îl rostuiască de undeva.

Fără prea multe farafâstâcuri mă urcară în brațele tatei și dădură o palmă calului, care părea că abia aşteaptă să se avânte în noapte. Ca nişte păsări hulpave, degetele negurii ne înșfăcară pe dată şi apoi nu am mai reușit să zărim în jurul nostru decât drumul şi copacii ce-l străjuiau.

-Va urma-

706 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.