REVISTA NAUTILUS / Foileton / Manuscrisul episcopului Petronius (IV)

Manuscrisul episcopului Petronius (IV)

Dan Ninoiu • 18:46 - 10.04.2016 • 

 Capitolul 4.

Dinspre mare se simțea răsuflarea discretă și rece a unui vânticel de toamnă leneș. Din când în când acesta părea că dă semne că s-ar trezi, și atunci își încorda forțele și câteva pale mai puternice reușeau să aducă dinspre larg firimituri mici de apă. Acestea săgetau aerul și îmi înțepau obrajii ca niște ace, veritabile așchii din valurile ce se spărgeau înverșunate de stâncile de pe ţărm. După ce mă înțepau, simţeam apoi cum briza îmi mângâie faţa, tandră, cu o mână tămăduitoare, iar picăturile sărate pe care le purta pe aripile sale îmi dezmierdau obrazul și mi se prelingeau tânguioase pe chip împletindu-mi-se în bărbie.

Ajunsesem iarăşi în zona non-timp. De astă dată lăsasem în urmă colina de deasupra mării încremenite pe care poposisem la prima vizită și mă oprisem undeva, la marginea unei păduri ce începea din buza mării. Copacii erau rari și se aflau la distanţă de câteva zeci de paşi unul de celălalt. Crescuseră într-un fel ciudat, așa cum nu mai întâlnisem nicăieri prin locurile prin care hălăduisem până atunci: aveau o coroană largă, bogată, formată din mii de alte rămurele și crenguțe, ramificate în mii de direcții, peste care crescuse un frunziş des. Tot învelișul acesta forma un fel de hățis în formă de ciupercă ce părea să fi crescut doar ca să-i ferească trunchiul și rădăcinile de ploi. Sub umbrela sa, stoluri de păsări ce nu păreau a fi mai mari decât pumnul strâns al unui copil se urmăreau una pe alta până sus, spre vârf, pentru ca apoi să îşi dea drumul înspre pământ într-o traiectorie perfect verticală, ştorlâcăind fericite. În preajma unui astfel de arbore iarba era înaltă până la genunchiul unui om și căpătase o culoare violacee pală, contrastând vădit cu iarba voioasă și colorată în tot felul de nuanțe de pe lângă pâraie ori dâmburile ce erau ieșite de sub coroana-i maiestuoasă. Iarba cea pală își culcase vârfurile spre miazăzi, acolo unde simțea că ar fi trebuit să fie soarele, căutând parcă o rază de lumină în care să se scalde.

Ținutul în care ajunsesem părea a fi unul deosebit de fertil. În marea de lângă păduricea asta ciudată (cam mult spus pădurice, având în vedere cât de rari erau copacii), undeva spre capătul de nord al acesteia, se vărsau în marea încremenită două fluvii lungi, iar dincolo de ei se puteau zări crestele înghețate ale unor munți cu culmile înconjurate de nori negri și grei. Încep să realizez că de acolo se întindeau meleagurile Veșnic Înghețate; înseamnă că într-acolo trebuia să fie miazănoaptea și ținuturile borealilor, locul de unde coborau iarna în pradă răzlețe cete de barbari cruzi, atrași de bogățiile romano culturaque humanitatae. Animale cuprinse de febra jafului, a crimei și a tuturor nelegiuirilor pe care se apucau să le aducă asupra satelor moesiene, până când urmau să fie împresurați și zdrobiți de vreo bravă centurie.

Sub coroana unui astfel de arbore ședea și acea ființă diafană și neomenească, așteptându-mă. Aburul din care era alcătuită luase deja forma unui om, iar lumina albăstruie ce pulsa ca o flacără din interior îi dădea o aură de ființă vie, zdravănă, un adevărat imperator al acelor locuri; de data aceasta aburul luase forma unui bărbat solid, cu o barbă colilie tunsă scurt și extrem de îngrijită, ce îmi părea cunoscut de undeva, însă să mă fi și picurat cu ceară că nu aș fi putut spune unde și în ce împrejurări îmi întretăiase linia vieții.

Iată-mă, zic eu, apropiindu-mă de el. M-am lăsat așteptat ca și de rândul trecut?

– Întodeauna te poți lăsa așteptat în spațiul non timpului, dar totuși poți să nu ajungi niciodată prea târziu, rosti acesta, şi de data asta vorbele i-au răsunat în aer şi nu în mintea mea.

Avea o voce puternică, groasă, cu inflexiuni metalice, de parcă ar fi frecat o mănușă de zale peste armură. Nu semăna deloc cu vocea pe care o ascultasem în precedenta vizită, şi nici fumul ce alcătuia fiinţa părea să nu mai fie acelaşi.

Data trecută cred că am întâlnit pe altcineva, care îmi spunea că m-a aşteptat, concluzionez singur ridicând vocea ca să fiu auzit.

Depinde ce a însemnat data trecută pentru fiecare dintre voi, veni răspunsul său, cu un ton răsunător ca o cascadă. În mod obișnuit, de fiecare dată eşti aşteptat de cineva acolo unde trebuie să ajungi; iar dacă ai vrut să ajungi în acest loc, înseamnă că te-ai lăsat aşteptat de mine sau de către altcineva.

– Altcineva? Păi sunteţi mai multe astfel de fiinţe neobişnuite, făcute așa, din fum? La o adică, faceţi şi voi parte dintr-o seminţie, dintr-un popor? şi dacă da, care este acel popor? sunteţi și voi într-un fel făpturile Domnului ori sunteţi cumva seminții diferite unele de celelalte, așa cum suntem lăsați și noi de către Domnul?

– Nu aş putea prea curând să îţi definesc pe înţelesul tău în întregime ceea ce înseamnă Viață, părinte Teodosie, dar e bine să ştii că tot ceea ce vezi aici, ceea ce sunt eu ori cei pe care îi vei mai vedea prinşi în tot felul de locuri în non-timp de acum încolo, prin tot felul de ţinuturi, indiferent că este vorba de câmpie ori de deal, că îi vei găsi pe malurile apelor stătătoare ori ale celor curgătoare, totul nu este decât o oglindire a gândurilor fiecărui om din acest Univers.

Aceste vorbe nu mă ajută cu nimic ca să pun capăt nelămuririlor pe care le am, spun eu. Cum s-ar putea vreodată ca un fum să ia conturul unui om sau al unei fiinţe, iar acea fiinţă să fie de fapt răsfrângerea în timp a unui gând ori a mai multora?

– Ei bine, părinte, întocmai asta suntem noi, ceea ce ţi-am spus mai devreme: acumularea tuturor gândurile pe care tu, ori alţi oameni precum sfinția ta le-aţi avut, și care a coincis cu momentul apariţiei acestei definiri de stare în care totul devine atemporal. Şi după ce am apărut aici datorită vouă, tot aici gândurile vechi zac abandonate, părăsite, din momentul în care mintea voastră începe să se gândească la altceva. Și astfel ne-am obișnuit cu lumea aceasta a noastră, fără sori, fără timp.

– Vrei să spui că gândurile noastre sunt vii? și că ele prin contur în momentul în care au apărut în mintea noastră, iar după aceea continuă să existe într-o lume separată, acolo unde timpul nu curge și nimic nu îmbătrânește? Cu alte cuvinte, mai întâi vă dăm vouă viață, ne folosim de voi la o adică, de unele mai mult iar de celelalte ceva mai puţin, pentru ca apoi să vă părăsim, să vă abandonăm, lăsându-vă singuri în lumea asta ciudată? Oare de ce o facem? Cum oare am putea afla deslușirea acestui gest, oare la ce ne gândim noi atunci?

– Cu siguranţă că la cel mai potrivit și lesnicios lucru din acel timp, rosti aburul, și i-am simțit un fior de resemnare în glas. Este un adevăr de netăgăduit că gândurile fiecăruia dintre voi sunt vremelnice și că omul se gândește în principal la nevoile și cerințele sale zilnice, osebit traiului său din orice zi. Însă, părinte Teodosie, nu avem de ce să vă purtăm pică, aşa a fost construită lumea noastră dintotdeauna, așa a mers și va merge legea firii, iară nu noi suntem aceia ce avem căderea să o schimbăm.

Și atunci brusc mi-au revenit în minte frânturi din pregătirea pe care o făceam împreună cu părintele Sava, cândva, demult, în copilărie. Trecuse o lună de când tata mă lăsase în grija acestuia, dimpreună cu misiva pe care bunicul avusese grijă să i-o trimită și în care apucase să îl roage ca să îmi ofere găzduire, iar în tot acest timp părintele începuse să mă instruiască mental pentru procesul complex ce avea să vine în curând. Fără să realizez, părintele devenise îndrumătorul meu spiritual, având grijă să îmi diriguiască elanul tinereții și pofta de cunoaștere înspre culmile cunoașterii senzoriale, unde puteam vedea ca unice și distincte obiectele care ne înconjurau, ori fenomenele de tot felul care se succedau în viața noastră.

Cu voia părintelui, dar mai ales urmând îndemnul lui, atunci când învățătura de la școală primea un binemeritat repaus, căutam locul ferit de ochii celorlalți și timpul să mă gândesc la ideile filozofice ale grecilor din urmă cu câteva sute de ani, idei pe care părintele Sava mi le dăduse în studiu. Astfel, am început prin a fi de acord că părintele unui copil poate fi strămoșul acestuia, și am ajuns la concluzia că, la rândul lor, inclusiv părinții strămoșului de la care am pornit sunt și ei, la rându-le, strămoși. Părintele Sava spunea că acesta este pragul pe care o minte deschisă trebuie să îl treacă și numai dacă dorește să pătrundă în interiorul ideilor pe care le-a studiat și le-a îmbunătățit de-a lungul anilor. Acele idei care spun despre ecuațiile simple că se pot îndrepta spre unele complicate, și că, parcurgându-le regulile, își vor reduce complexitatea și vor deveni la rândul-le ecuații simple; principiul acesta este valabil inclusiv pentru cele mai complexe dintre ele, ori cele care de multe ori îți antrenează mintea în acele infernale cercuri vicioase.

Cel mai mult mă bucurau momentele în care părintele Sava îmi dădea permisiunea să urc în turnul clopotniței peste noapte și, înmânându-mi cheia, mă lăsa ca să mă izolez acolo și să pot cugeta asupra lucrurilor înconjurătoare pentru întreaga durată a nopții.

Nopțile de vară erau cele mai frumoase în acele vremuri de relativă pace și tihnă, o perioadă fără griji pentru toată lumea. Iar în acele clipe puteam medita în liniște, puteam simți mirosul tare și special al nopții, ori puteam auzi și distinge numai după zgomotul bătăii aripilor sau după târșâitul corpurilor pre multe dintre făpturile ce sunt lăsate de Domnul să se perinde prin întuneric. Atunci simțeam cum gândurile mi se răscucesc în cercuri, în bucle și împletituri, coborând în spirală în prima întrebare despre conștientizare. Erau primele semne ale faptului că începeau să mi se deschidă porțile cunoașterii, că începeam să Știu. Și atunci mă simțeam ca și cum aș fi coborât în adâncurile întunecate și goale din dedesubtul clopotniței, iar gândurile începeau să mă părăsească pe rând, dispăreau undeva și în trecerea lor însemnau hotarul pe care trebuia să îl ating în educație, pentru a putea intra în acea lume.

Uneori mă jucam urmărind care gând ducea la care gând, și număram cât de des și prin ce diversitate de căi mi se întorceau gândurile în straturile exterioare la hotarele ce nu pot fi cunoscute de mintea omenească. Iar atunci când începeau să strălucească le opream, știam că prinseseră viteze mult prea mari și începeau să ardă, să devină vizibile, în timp ochii mi se înecau în lacrimi.

Apoi îmi încetineam respirația și bătăile inimii și așteptam calmul perfect, care venea numai atunci când forța mea vitală urma să se stabilizeze și reiușeam să văd doar cu ochii minții oamenii, clădirile, așezările ori apele din vecinătatea Halmyrisului. Acum puteam vedea precum o pasere ce zboară pe deasupra satelor cam tot ceea ce făceau oamenii, puteam merge înapoi în viața lor doar ca să văd ce anume făcuseră cu doar câteva ceasuri mai devreme, așa cum dincolo de pragul pe care îl treceam mi se puteau înfățișa ochilor minții lucrurile pe care aceștia aveau de gînd să înfăptuiască peste doar câteva ceasuri. Ca într-o joacă îmi născoceam la nesfârșit diverse situații în care aceștia urmau să fie puși, hotarele pe care trebuiau să le parcurgă și stavilele pe care trebuiau să le depășească. Câteodată se descurcau bine, alteori cu mare greutate, însă de cele mai multe ori sfârșeau prin a fi înfrânți de totalitatea împrejurărilor ce erau determinate de recursiunea și circularitatea gândurilor mele ce avea tendința de a vedea mai ales latura nefavorabilă a tuturor gândurilor. Apoi continuam să cuget dacă gândurile despre recursiune ar trebui să le păstrez doar în ceea ce privește partea-mi lăuntrică, fără a încerca să le interferez în nici un mod cu nodurile care generează destine, și dacă nu cumva ar fi fost mai bine să se potrivească cu necesarul ce privea instruirea mea, pentru a veni în întâmpinarea acelui destin pe care mi-l tot întrezărea părintele Sava în stările sale de meditaţie profundă.

M-am scuturat din întreg corpul, ca și când aș fi dorit să scap de aceste amintiri care mă înveleau precum o cergă. Mă întreb dacă în acest loc, cu non-timp, am dreptul la propriile gânduri, la propriile amintiri ….

Pentru astfel de lucruri există acest spaţiu subtil cuprins între Ceruri şi Infern, îmi sosi în întâmpinare răspunsul învelişului din abur.

Am tăcut și am încercat să îmi golesc mintea de toate amintirile pe care le aveam prinse în perioada petrecută sub pulpana ocrotitoare a învățăturilor părintelui Sava. Nu voiam ca ele să devină cunoscute tuturor gândurilor cu care mă întâlneam în non-timp, şi mai ales nu doream ca gândurile mele cele vechi să se încrucișeze cu cele de mă străbat acum. Cum ar spune cineva din afară, doream să-mi apăr amintirile, împreună cu neatârnarea şi nesupunerea gândurilor mele, dar în primul rând doream să mi le apăr de scornirile mele cele vechi, şi mai apoi de plăsmuirile ori creațiile altora.

Prinși de soartă într-o atare postură nu ne mai rămâne altceva mai bun de făcut decât ca noi, gândurile astea mai vechi, să ne retragem şi să zăcem în uitare, undeva, într-un cotlon al subconştientului, până când iarăşi cineva îşi aminteşte de noi şi ne ridică la suprafaţă… sau găsește hotarul spre lumea noastră și este vrednic de a-l trece. Acest lucru se întâmplă însă rar, părinte, foarte rar. Iar peste câțiva eoni nimic din toate acestea de ți le-am spus nu se va mai întâmpla.

– De ce oare?

– Greu de spus. Poate și pentru că vouă, oamenilor, sunteți într-o permanentă căutare, sunteți veșnic nemulţumiţi însă vă place atât de mult starea asta… tot încerc să mă dumiresc care ar putea fi pricina tuturor acestor nemulțumiri și încă nu răzbesc. Important este că voi vă împotriviţi și protestaţi la orice, și asta o faceți până când lucrurile ajung într-un punct din care orice întorsătură de situații și de stări este imposibilă, iar dramele devin inevitabile. Daţi dovadă de impulsivitate, de imaturitate, şi acestea luate împreună nu pot face altceva decât sa vă îngreuneze şi mai mult viaţa searbădă pe care o duceți pe pământul ăsta.

– Cu toate astea, i-am răspuns, noi considerăm că există lucruri împotriva cărora trebuie să te lupți ori contra cărora să te împotrivești.

– Păi și care ar fi lucrurile acelea?

– Nebunia care atrage după ea războaiele. Reaua voinţă premeditată, căci în numele ei se face vărsarea de sânge. Nedreptatea din lumea noastră.

Îmi făcu semn să mă opresc, cu palma spre mine, într-un gest plin de lehamitea dată nu atât de vorbele mele cât mai degrabă de faptul că era posibil să fi auzit acele cuvinte în numeroase alte dăţi, în diferite prilejuri şi cu siguranță în alte împrejurări.

Lucrurile astea fac parte din natura lumii, părinţele. Nu putem face nimic ca să le prevenim ori să le dezrădăcinăm, sunt adânc prinse în natura umană și este dincolo de puterile pământeşti ale muritorilor de rând să reușească desprinderea de ele prea curând.

– Nici măcar nu putem să încercăm? Ori să ne gândim că putem face asta?

– Pe nicăieri în lume viața nu este dreaptă cu nimeni. De altfel, până și dreptatea este doar o noţiune, și de fiecare dată pare că este atât de diferită şi de îndepărtată de realitate că nici nu-ţi poţi tu închipui. Uneori ai putea crede că nu există, că este doar o iluzie. Alții ar spune că tot ceea ce trăim este o iluzie.

– Nu cumva totul se transformă într-o situație lipsită de orice speranță?

– Tot ce se poate. Dacă este să plecăm urechea la vorbele unora, am afla de la aceștia că noţiunea de dreptate şi-ar putea avea sălaşul doară în minţile celor nebuni, a celor inadaptaţi împrejurărilor ce se schimbă de la o zi la alta și care declamă dreptatea doară spre propria lor apărare. Poate că este justificat într-un fel, ei privesc noțiunea ca pe o iluzie. De ce? Poate pentru că niciunul dintre ei nu poate accepta noua stare de lucruri, nu a fost pregătit pentru concepte atât de puternice, de indubitabile. Niciunul dintre ei nu au luat în calcul eșecul, pierderea bătăliilor. Nu s-au resemnat, însă au conchis că astfel a fost scris destinul lor. Să-i spunem soartă, dacă vrei, oricum vorbim despre o voință extrasenzorială ce se așează mult deasupra puterilor lor.

Și în timp ce vorbea, aburul ce forma corpul unui om începu să devină tot mai străveziu, disipându-se, în timp ce își mărea circumferința. Își duse mâinile până în dreptul ochilor și se ridică de la tulpina arborelui în ceea ce voia să pară că sunt două picioare solide ale unui om; asta în timp ce irizația puternică ce provenea din interior prinse a se topi, pălind pe măsură ce lumina zilei creștea în intensitate.

Ca să închei, pentru că perioada mea de timp mi se apropie de sfârșit, numai simpla împotrivire la voinţa divină care a ales deja pentru ei o cale de a le dezlega lucrurile, în vreun fel ori altul, ar aduce numai deziluzii printre cei care nu-i vor putea accepta vrerea și i se vor opune. Din păcate, această postură este una distinctivă pentru întreaga omenire, părinte.

– Păi fără îndoială că noi, oamenii, suntem diferiți faţă de cum v-ați imaginat că suntem. Desigur că putem îndura, cu voia Domnului, și o mie de rele trimise de Diavolul asupra noastră, dacă acestea au fost hotărâte de cel de Sus și dacă nouă caznele la care suntem supuși ni se par a fi drepte și meritate. Luptăm însă în permanență ca să ne facem dreptate, chiar dacă tu spui că dreptatea este o iluzie, în noi înșine și pentru lumea în care trăim. În ăst fel încercăm să ne construim o lume mai bună, chiar dacă uneori nu avem uneltele necesare la îndemână și o facem greșit. Ori o construim strâmbă. Poate că şi din cauza asta am renunţat să ne mai gândim că nu putem, că ne acceptăm soarta. Și astfel, locul vostru a fost luat de gândurile îndrăznețe, strâns legate de dorințe, de posibilitatea de a visa și mai ales de ocazia fericită de a lupta pentru a le îndeplini.

Soarele izbucni roșiatic pe cer, iar aburul din fața mea se lăți și se risipi în vânt, odată cu lumea sa. Ceasurile amiezii trecuseră în zbor iar amurgul era aproape. Pe la lăsarea serii vântul se molcomise și ăncetase să mai sufle cu aceeași forță dinspre mare. Probabil că plecase spre alte tărâmuri, lăsând în urmă-i o pală rebelă ce zburătăcea vela aceea veche cu care ne acoperisem micuța recoltă a insulei, culeasă mai zilele trecute.

Stau pe plaja insulei și privesc pierdut înspre albastrul închis al mării.

În fața mea, valuri verzui, abia mișcate de adierea caldă, fremătau înspumate, dezmierdate tandru de lumina apusului.

La puțină vreme după ce ieșisem amândoi de acolo, fratele Lucianus apăru din pădure și se așeză lângă mine, privind spre răsărit, unde începuseră să se arate luceferii. Sub văzduhul de un albastru închis marea se întindea cât vedeai cu ochii, contopindu-se și devenind una cu cerul. Acolo departe, crepusculul începuse să-și îmbrace trena nedeslușită a nopții, punctată ici și acolo cu câte un astru de înserare, și își pregătea asaltul final, urmând să cucerească și să scufunde sub pulpana-i înstelată întreaga boltă cerească.

Le cunoști, i-am spus, arătând spre cer, pentru că odată, demult, ai fost marinar. Dacă nu le-ai cunoaște, nu ai putea naviga nicăieri, așa este?

A încuviințat dând încet din cap, strângând ușor din buze și împungând înainte cu bărbia.

Le știi și sfinția ta la fel de bine ca și mine, mă aprobă el, că doară știu că ți-ai săvârșit îndrumarea într-ale bisericii într-o cetate înconjurată de ape. Cu toate astea, să afli de la mine că neștuite rămân cărările stelelor, așa cum necunoscute sunt căile Domnului.

– De bună seamă. În ce parte o fi pământul, dacă ar fi să părăsim vreodată insula asta?

– Încolo, spuse, întinzând mâna înspre miazănoapte. În diminețile senine, atunci când soarele abia este răsărit și lumina este numai bună, poți vedea adunându-se câțiva norișori în jurul unor coame de munte.

Apoi am tăcut. Niciunul dintre noi nu mai voise să întrebe nimic, mulțumindu-se să rămână cu gândurile sale. Am așteptat în tăcere o vreme, până când spectacolul apariției stelelor pe cer se desăvârși, suprinzând cu spectaculozitatea sa ca de fiecare dată, și abia într-un târziu părintele Lucianus și-a reluat povestea despre cele ce le văzuse Dincolo:

Mulți zei au coborât pe pământ de-a lungul vremurilor, poate câte unul la fiecare popor; alții vor veni atunci când noi nu vom fi decât pulbere. Toți ne-au adus porunci și legi, și ne-au dat să gustăm, nouă, muritorilor de rând, țărână din bulgărele de humă care este pământul acesta, câteva firimituri din cunoașterea și înțelepciunea lor. Niciunul nu ne-a dat totul, niciodată; poate că zeii ăia au fost niște cărpănoși și niște meschini, ori poate au fost doar prudenți, adică și-au luat măsuri pentru a preîntâmpina unele neplăceri ce s-ar fi putut întâmpla ulterior întrucât nu eram noi suficient de pregătiți pentru ce ar fi avut ei să ne spună.

A venit rândul meu să înclin din cap a încuviințare. Deși ceea ce spunea fratele Lucianus suna mai mult a blasfemie și în altfel de condiții aș fi replicat căutând argumente de netăgăduit, de data asta am realizat că eu nu aveam puterea de a îl judeca, ci doar pe-aceea de a-l asculta.

Poate tocmai de aceea preoții noștri au adunat până acum, răbdători și tăcuți, într-o Carte, toată această cunoaștere lăsată din vechime de zeii ce s-au scoborât pre pământ. Și tocmai de aceea au și hotărât să o ascundă aici, pe această insulă, iar noi să îi fim Păzitori. Acces la această să nu aibă decât episcopul, care este anume pregătit în cunoașterea sa ca să stea de la egal la egal de vorbă cu cei care ne-au lăsat firimiturile alea. Mă întreb dacă noi toți vom fi pregătiți pentru cunoașterea ce zace ascunsă dincolo de acea ușă.

Profitând de faptul că apa mării încă mai poate păstra, ce-i drept pentru scurtă vreme, câte ceva din lumina de peste zi, și jurul nostru lucrurile și oamenii încă se puteau zări destul de bine, fratele Lucianus mă privea insistent, pândindu-mi reacțiile.

Poate că nu vom reuși niciodată să fim pregătiți, spun eu păstrându-mi chipul neclintit și încercând să nu-i iau în seamă tulburarea. Mă gândesc la elenii ce spuneau că omul nu este din aceeași plămadă cu zeii, chiar dacă pe această teză ne vom pune destule întrebări în veacurile ce vor veni. Ai dreptate, preoții noștri au adunat multă înțelepciune străveche, de la popoarele din deșerturile de la răsărit până la cele din pădurile înghețate din miazănoapte, și gândește-te că singuri am descoperit multe, cum ar fi cerul și stelele, și că nu ele se învârt în jurul pământului, ci taman invers.

A urmat un moment de tăcere. Amândoi priveam spre orizont către ultimele umbre aruncate peste crestele valurilor de amurgul învăpăiat.

Cu toate astea nu mă întrebi nimic despre ce am descoperit acolo de parcă nu ai vrea să știi nimic, deși sunt convins că ești nerăbdător să afli cât mai multe, se hotărî fratele Lucianus să lase deoparte orice prevedere și să mă abordeze direct.

Presimt că o să îmi spui tot ceea ce trebuie să știu, zâmbesc eu.

Da, îți voi spune, acceptă el, apoi încercă să devieze de la subiect: dar te pricepi să te stăpânești foarte bine, frate Teodosie. Se vede treaba că ai fost instruit cum se cuvine de către o pricepută preacinstită față bisericească.

Adevăr grăiești frate Lucianus, și cred că a ajuns și la urechile dumitale de către cine … dar lasă, haide să nu mai vorbim despre mine întrucât persoana mea este prea puțin interesantă, l-am întrerupt brusc. Dacă poți însă să îmi dai vreo lămurire asupra chestiunilor despre care vorbeam mai devreme, părinte, bucuros am să te ascult.

Desigur, frate. Spuneam, așadar, că întreaga cunoaștere lăsată în urmă de toți profeții și zeii tuturor semințiilor lumii ar fi fost adunată de aceștia într-un manuscris și acesta a fost pitit pe undeva, într-un loc foarte apropiat pământurilor noastre. În acele scrieri sunt prinse toate semnele lăsate de ei de-a lungul vremurilor; acolo sălășuiește adunată înțelepciunea din toate cărțile sfinte ce au fost scrise în toate credințile și limbile semințiilor. În acel manuscris stau poveștile ce vorbesc despre viziunile preoților inițiați ce au fost trecuți prin lumea de Dincolo, după ce au trecut de botezul focului purificator al vremilor.

Dumneata vorbești aici de focul ce m-a întâmpinat și pe mine atunci când mă aflam în preajma manuscrisului cu rânduiala cunoașterii, nu-i așa, părinte? l-am întrerupt eu, închizând ochii și amintindu-mi cum cu câteva ceasuri în urmă, spre dimineață, părintele Lucianus îşi înmuia degetele în apa rece pe care o strânsese într-o cană de lut și îmi stropea faţa, rugându-se să-mi să îmi revin îmi revin în simțiri.

Toate acestea le înfăptuise părintele după ce cu greu reușise să înlăture de pe trupul meu bârna ce se desprinsese de pe acoperiș și de care nu avusesem timp să mă feresc. Trudise mult ca să o mute, iar atunci când deschisesem ochii îmi șoptise ”Bucuroşi suntem să te avem iarăşi printre noi, frate Teodosie!” dintr-o răsuflare gâfâită, ce trăda efortul pe care îl depusese până atunci. ”Credeam că te-am pierdut. Abia te-am scos de sub bârna aceea atât de grea că ar fi putut zdrobi de-îndată un creștin mai plăpând dacă i-ar fi căzut în cap, și tare m-am temut ca nu cumva să fi trecut la cele veșnice neîmpărtășit.”a mai adăugat el atunci și a încercat să zâmbească și să își ascundă tulburarea, chiar dacă realizase că îi aflasem taina și că îi deslușisem astfel misterul disparițiilor repetate din decursul nopților.

Întocmai, frate Teodosie, mă aprobă părintele Lucianus., acela este focul ce te purifică înainte de a te lăsa să pătrunzi în lumea creată de ceea ce este cunoscut ca fiind manuscrisul episcopului Petronius. Este un fapt știut că acest manuscris nu va putea fi zărit niciodată. Asta chiar dacă el există şi probabil zacă ascuns pe undeva. Dacă ai fost pregătit cum trebuie de o față bisericească pură întrucât ai dat încă din pruncie semne că ai Cel Ales, atunci manuscrisul îți va permite să pătrunzi în lumea pe care ţi-a izvodit-o doar ție și numai ochii tăi pot vedea ce se află dinlăuntrul său. El îți va hotărî locul de unde poţi alege ce vrei să faci: fie să parcurgi varianta timpului pe care vrei să îl trăieşti, fie să parcurgi variantele dinviitor ce se ramifică în şase direcţii egale ca distanță față de clipa ta, față de momentul în care ai sosit acolo.

Nu înțeleg prea bine, spun un pic încurcat. Cum ar putea face cineva aste lucruri?

Înțelepții bisericii noastre au aflat că lumea noastră pornește de la condiția veche precum că timpul poate fi împărțit în trei mari părți, distincte: trecut, prezent și viitor. Și asta datorită faptului că noi, ca oameni, doar atâta putem să percepem și să înțelegem, aşa cum nu putem zări la un om decât înălţimea, grosimea şi greutatea. Ei bine, cu toții ne-am înșelat, fiindcă lucrurile în restul Universului nu stau deloc așa. Marii învățați, înțelepții preoți ai tuturor semințiilor, adunaţi de prin toată lumea într-un lăcaș secret din munții Eladei au ajuns la concluzia că timpul omului se împarte în șase direcții, întrucât se coordonează cu cele două stări recunoscute ale Mântuitorului nostru: cea dumnezeiască mărturisită prin apariţia sfintei treimi şi cea umană, adică a existenţei sale de netăgăduit.

– Asta dacă şi noi acceptăm principiul conform căruia pământul nu este altceva decât imaginea răsturnată a Cerului, încerc eu să îi prind din aer continuarea ideii pe care voia părintele Lucianus să meargă. Doar aşa putem vorbi despre îmbinarea a două stări contrarii, anume un element şi reversul său. Avem o imagine răsturnată, răsfrântă în oglinda Apelor.

– Într-adevăr; ori mai putem gândi că Dumnezeu a creat lumea în şase zile, fiindcă în a şaptea s-a odihnit, mai adaugă el. Și ,după cum în fiecare din cele șase zile Dumnezeu a creat ceva, pământul, apele sau animalele, interpretarea dată de înțelepții vremurilor a fost aceea că fiecărei zile îi corespunde de fapt o anumită direcţie a curgerii timpului, de fiecare dată o alta, îi este hărăzit un anumit eon al existenței universale. În fiecare dintre aceste variante am alege să ne îndreptăm, există de fiecare dată posibilitatea de a merge cât mai sus pe firul timpului și astfel de a privi până departe, la evenimentele ce se vor întâmpla în urma alegerilor noastre.

Cuvintele îmi veniră acum pe buze și le-am rostit fără să mă gândesc:

Și oare aceasta să fie lumea noastră, frate Lucianus? lumea în care vrem să trăim?

Pentru mine da, aceasta ar fi, îmi răspunse după o scurtă pauză, după care începu să rsotească înflăcărat: Nu înțelegi că este lumea perfectă, Nirvana pe care am nădăjduit să o ating, lumea în care nu există decât nemurirea, împreună cu uitarea. Uitarea de sine, după cum ai să vezi urmându-mă îndeaproape. Vino dară cu mine, frate Teodosie! Urmează-mă în lumea aceea! Te încredințez că vom cutreiera pământuri infinite, meleaguri atât de frumoase că-ți vor tăia respirația când le vei vedea! Vom călători în locuri îndepărtate, pe tărâmuri luminate la amiază de câte doi sori, acolo unde lumina zilei este schimbată de cea cu care suntem noi obicinuiți, vom petrece nopți sub ceruri luminate de două ori trei luni, vom întâlni în peregrinările noastre lucruri nemaivăzute, ființe, plante, ierburi și animale nemaicunoscute și vom trăi multe alte întâmplări nemaiîntâlnite; lucruri pe care nu le-ai mai văzut și nici nu vei mai avea preilejul să le vezi vreodată, te asigur de asta!

Făcu o pauză pentru a-și recăpăta suflul, rostise aceste ultime cuvinte aproape pe nerăsuflate, repede, de teamă ca nu cumva să îl întrerup.

Dar trebuie să știi că nici acolo nu este chiar totul socotit dinainte, mai adăugă după câteva momente de tăcere.

Nu pot, îi răspund eu. Simt că menirea mea pe lumea asta nu s-a încheiat, frate Lucianus. Simt că mai am ceva de dat, că nu mi-am atins încă scopul pentru care am fost lăsat pe lume.

Lucianus își plesni palmele, ca și cum nimic mai amar și mai dezolant n-ar fi putut să existe pentru el decât acest refuz nestrămutat al meu de a-l urma, afirmat pe un ton răspicat.

Și acum ce vei face? mă întrebă îngrijorat. Noi, păzitorii, avem pravile clare. Oare vei duce la îndeplinire ordinele pe care ni le-au dat atunci când ne-au adus aici? sau mă vei lăsa să îmi îndeplinesc visul de a face parte din lumea mirifică a cunoașterii pe care mi-a deschis-o manuscrisul?

Nu pe de-a-ntregul, zic, după o clipită de gândire. Cred că de azum înainte drumul dumitale, frate, este unul fără de întoarcere. De aceea nu îmi vei purta vreodată pică pentru voi fi nevoit să trag zăvorul ușii după ce vei intra în peștera manuscrisului.

Cu lacrimi în ochi Lucianus se ridică, veni spre mine și mă îmbrățișă cu multă sinceritate. Îl simțeam tremurând, emoționat de faptul că îi înțelesesem voința și că nu mă opusesem. L-am urmat apoi în capelă, ştiind că avea să îşi umeze hotărârea de a-şi trăi restul zilelor în lumea eternă a fantasmelor şi a gândurilor.

În fața ușii metalice s-a oprit ca şi când ar fi uitat ceva, s-a întors spre mine și m-a întrebat:

Eu plec, dar veţi rămâne doar voi doi şi vei fi nevoit să-l anunţi pe episcop.Ce ai de gând să faci acum, frate?

Am să traversez marea, i-am răspuns, iar când voi ajunge pe malul de mi l-ai arătat, voi urma calea miazănoaptei, cea deschisă de steaua ciobanilor.Voi merge într-acolo, pentru că voi a duce cuvântul Domnului pe acele meleaguri barbare. Iar când voi ajunge pe malul celălalt am să eliberez porumbelul pentru a înștiința episcopia că pe insulă nu a mai rămas decât fratele Claudius.

Ești un om bun, frate Teodosie, adăugă părintele Lucianus strângându-mi mâna și împingând hotărât ușa grea de metal. Poți veni oricând după mine, mereu voi fi aici și te voi aștepta, mai adăugă, înainte de a dispărea definitiv înghițit de gura neagră a peșterii.

Ignor flăcările care deja izbucniseră furioase din toate părțile, șfichiuindu-mă cu răsuflarea lor fierbinte în încercarea de a mă opri să invadez lumea manuscrisului, și trântesc cu forţă ușa, proptind-o puternic cu umărul și trăgând în același timp de închizătoarea zăvorului.

Ca prin farmec, vâlvătaia încetă iar liniştea răcoritoare a nopţii invadă capela.

Scot hulubelul de la locul său secret şi îl înalţ în căuşul palmelor spre văzduh, apoi îl eliberez, după care sfarâm cu picioarele cuşca în care îl ţinusem la păstrare. Ştiam că de-acum înainte nu voi mai avea nevoie de ea, că îmi va prisosi la mers, aşa că am grijă ca să nu mai rămână din colivie nicio bucăţică de lemn întreagă.

Puţin nedumerit că a fost eliberat, hulubelul îşi fâlfâie nehotărât aripile, dându-mi roată de două ori pentru a se convinge că nu mai este captiv. Apoi, plin de încredere, îşi ia zborul peste pădure, părăsind astfel insula şi pornind într-o direcţie doar de el ştiută.

Rămas singur nu îmi mai rămâne decât să îmi fac ochii roată pe cer, căutând cu privirea strălucitoarea stea a ciobanului. O găsesc pe undeva, departe, în apropiere de locul unde marea se-mbină cu cerul. Mă aplec, îmi ridic pe umăr desaga în care îndesasem bruma de lucruri ce chibzuisem că îmi vor face trebuinţă în călătorie, și pornesc către plaiurile din nord, călcând peste apă şi ţinând calea arătată de ea.

 

FINE –

 

516 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.