REVISTA NAUTILUS / Foileton / Manuscrisul episcopului Petronius (III)

Manuscrisul episcopului Petronius (III)

Dan Ninoiu • 17:17 - 06.03.2016 • 

Capitolul 3.

Peştera de pe insulă în care se hotărâse păstrarea secretului manuscrisului cu Învățătura cea Dintâi fusese aleasă de însuși episcopul Petronius al Tomisului. Firește, a purces în căutarea acesteia numai după ce Sinodul hotărâse că era necesar să fie găsită o ascunzătoare sigură pentru Cartea cea de Căpătâi, cât să o ție cât mai ferită de ochii muritorilor de rând.

Atunci când pusese pentru întâia dată piciorul pe insula aceasta, episcopul Petronius rămase de îndată fermecat de frumusețea și diversitatea formelor sale de relief, precum și de pădurea plină de arbori atât de diferiți unul de celălalt. Așa încât s-a hotărât ca în aceste locuri să construiască o bisericuță mică, din piatră și lemn, dar și un adăpost care trebuia să cuprindă trei chilii. Sub sălașul unde urmau să-și aibe mas cuvioșii, pusese episcopul ca să fie săpată o pivniță largă, asta pentru a păstra cât mai multă vreme tot felul de lucruri trebuincioase, în general de-ale gurii, bucate pe care nu le-ar fi putut cultiva și nici nu le-ar fi putut găsi nicăierea pe fâșia aceasta de pământ, și fără de care traiul de pe o zi pe alta ar fi devenit împovărător. De asemenea, meșterii aduși de la Tomis mai adăugaseră sălașului și o cuhnie cu vatră de foc, ce fusese înzestrată cu cele necesare, astfel încât Păzitorii Cărții să își pregătească singuri tainul zilnic. Un acoperiș făcut din stuf ascundea foarte bine adăpostul, care nici nu era foarte înalt, încorporându-l în pădurea de arbori stufoși de pe insulă și ferindu-l de orice ochi iscoditori ce-ar fi venit dinspre mare. Mai încolo, în adâncul pădurii, pe lângă un țarc ce adăpostea câteva zburătoare pe care le țineam pentru de-ale gurii, dar și cele câteva oi de care fratele Claudius avea o foarte mare grijă, ca un adevărat fiu de păstor ce își trăise toată copilăria într-o stână, episcopul Petronius se gândise să aducă și pacea în sufletele păzitorilor. Așa încât hotărâse să zidească în fața peșterii o capelă sobră și discretă, pentru ca altarul acesteia să mascheze ușa masivă din fier care făcea legătura cu culoarul secret ce ducea la ascunzişul Lucrului Străjuit.

Doar că într-o seară neașteptat de lungă, atunci când trebuințele duhovnicești mă obligaseră să zăbovesc mai mult decât era de trebuință prin preajma icoanelor și chipurilor de sfinți ce împodobeau zidurile capelei, l-am descoperit pe fratele Lucianus ieșind cu chipul senin din peștera din spatele altarului, acolo unde era Lăcașul Cărții. Îmi amintesc faptul că peste zi stătuserăm tustrei la aceeași masă și ne povestisem despre lucrurile pe care le săvârșisem demult, în tinerețe; am sporovăit și despre locurile deosebite pe care le văzusem în călătoriile noastre dintr-o schimnicie într-alta, despre oamenii pe care îi întâlnisem prin acele tărâmuri. Atunci am căutat să prelungim cât mai mult acest schimb de impresii și să stăm cât mai multă vreme împreună, și am început să depănăm amintiri cât să ne treacă timpul mai repede. Ne gândeam că în felul acesta vom ajunge fără să ne dăm seama la vremea slujbei de seară şi rugăciunea ce-o urma, așa că am avut tot timpul din lume ca să vorbim despre acea pravilă episcopală ce spunea că aceia care locuiesc pe insulă sunt Gardienii Manuscrisului pe tot timpul vieţii lor, iar asta însemna că trupurile noastre vor rămâne pentru totdeauna în aceaste pământuri. Doar după ce ultima suflare ne va fi părăsit mai puteam spera că vom putea părăsi insula, căci aveam să ajungem de-a dreapta Tatălui, acolo unde vom sta și vom aștepta Înfricoșata lui Judecată.

Tustrei frații eram deja împăcaţi cu soarta ce ne aștepta, ştiam că vom rămâne pe această insulă până când vom trece în neființă şi că solul uscat şi nisipos al acesteia va fi cel din urmă petic de pământ pe care îl vom mai vedea pentru tot restul vieţii. Iar atunci când umbletul nostru pe această lumea se va sfârși, tot pământul acesta urma să ne fie gazdă bună, primindu-ne şi acoperindu-ne ca pe nişte fii rătăciţi, ce se întorseseră sub pulpana-i ocrotitoare după îndelungate rătăciri prin lume. Aceasta era pravila după care trebuia să ne conducem traiul, chiar dacă era vorba despre ceva care nu ne mai aparținea și la care renunțasem din momentul hirotonisirii; eram gardienii uitaţi de timp într-un loc din afara lumii, păstrătorii pe viaţă al Ascunzătoarei Secrete a Cărţii de căpătâi și slujbașii episcopiei Tomisului.

În acea zi, înainte de înserare, cam după ce ne rostisem rugăciunea și apoi fratele Lucianus făptuise slujba de vecernie, am plecat fiecare în treburile noastre: fratele Claudius la animalele din țarc, eu după dânsul ca să îi dau o mână de ajutor, întrucât iarna se apropia iar oile trebuiau mulse. După asta mai aveam de așezat laptele la pitrocit, cât să fie numai bun pentru brânză, în timp ce fratele Lucianus rămăsese în capelă ca să strângă icoanele și cărțile şi apoi să așeze fiecare obiect de care s-a ajutat în timpul slujbei la locul său, apoi mai avea să stingă lumânările şi să aprindă opaiţul de veghe de la fereastă, ce să spunem, părintele avea de săvârşit toate cele lucruri ce rămân de făcut după orice slujbă.

Mă prinsesem de-a binelea în febra ajutorului dat fratelui Claudius cu mulsul oilor și cu așezatul laptelui pentru brânzit, așa încât nu simțit cât de repede a trecut vremea. Abia atunci când am terminat treaba ne-am dat seama că unul din noi se ridicase și aprinsese de ceasuri bune opaițul care continua să ne lumineze munca, aruncând pâlpâiri palide spre oborul ce-l înjghebasem în pripă din câteva crengi mai groscioare, pe care reușisem să le însăilăm cu mare pricepere și să împrejmuim staulul cu tot cu curte.

Fratele Claudius a dat atunci din cap spre mine a confirmare, sfătuindu-mă prin atitudinea sa să accept faptul că nici nu ne putem da seama când timpul zboară pe lângă noi și că amurgul se dusese demult, după care își îndepărtă nădușeala de pe frunte cu dosul palmei și îmi întinse o ulcică de lapte proaspăt, ca binemeritată răsplată pentru truda-mi de până atunci. Era întreg tainul de care aveam parte în acea seară, alături de firimiturile dintr-o pită din orz rămase de dimineață, asta înainte de a apuca drumul spre chilie pentru a-mi întinde pe laviță oasele îmbătrânite întru necesara odihnă a trupului.

– Deh, părinte, îmi spuse fratele Claudius, uite-așa este viaţa, treci zi și du-te noapte, apropie-te moarte! Dară, machea știu că în viața asta n-am beut decât lapte cald, proaspăt muls de la țâța oii și luat de la botul mielei! și plescăi cu poftă, plimbându-şi limba peste buze şi ștergându-se cu mâneca anteriului peste gură, după care îşi trecu mâna prin barba colilie într-un gest reflex.

Că bine le mai zice sfinţia ta, l-am încurajat eu, golind ulcica cu înghițituri lungi. Laptele cesta îi bun ca o pâine caldă scoasă din vatră, zici că e o minune dumnezeiască dată de Tatăl în dar către noi, muritorii de rând.

După ce am băut pe de-a-ntregul laptele cald, am așezat ulcica goală pe pământul tare al colibei din țarc, lângă celelalte, ștergându-mi picăturile de lapte agățate pe mustățile groase cu mâneca anteriului. Peste platoul unde ne aflam se pornise să bată un vânt rece și aspru, aplecând vârfurile pomilor din jurul nostru.

Mdeh, care mai cu vorba și care cu fapta, iată-ne ajunși în plină putere a nopţii, părinte, şi numaidecât pare că ne prinde miazănoaptea din urmă și noi abia acum ce-am gătat cu pregătirile de toamnă, rosti fratele Claudius mai mult ca pentru sine, nepărând că aşteaptă un răspuns de la mine. Iacă, pus-am colo o boalcă şi pentru fratele Lucianus, mă rog dumitale dacă ai avea bunăvoinţă să îl caţi şi să îi duci prinosul cesta, la chilie sau în capelă, că în altă parte nu prea cred că are să fie, mai adăugă arătându-mi o ulcea acoperită pe măsuţa din afara ţarcului, după care se ridică, îmi făcu un semn de rămas bun şi se îndreptă anevoie înspre cămăruţa sa.

Așa se face că am apucat ulcica cu lapte ce-i era destinată și am purces în căutarea fratelui Lucianus. Mai întâi în chilia dânsului, dară cum nu era de găsit acolo, mi-am trecut prin minte că o fi rămas la capelă pentru slujba miazănopteniei. Nu știam prea multe fețe bisericești care puteau să ducă o astfel de slujbă, întrucât este una care solicită preotul foarte mult, trebuind să rămână treaz până în plină putere a nopții. Nicicând nu mi-aș fi putut închipui că părintele Lucianus, care este departe de a fi vreun habotnic din fire, să aibă asemeni porniri pline de cucernicie la ceasuri așa de înaintate și să îl apuce să facă o astfel de slujbă, însă în sinea mea știu că mi-am dorit să o facă.

Acela a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte, că fratele ar fi făcut pe ascuns slujba de miazănoapte. Nu știu dacă m-am agățat de idee ca înecatul de firul de iarbă, ori doar de provocarea la care te supune un astfel de inițiativă. Cert este că nu am stat așteptat și că în clipa următoare am apucat o torță și mi-am aprins-o, apoi am coborât pe drumul ce ducea îndărăt înspre capelă, mânat de la spate de păcatul curiozității. De multă vreme îmi doream să iau parte la o astfel de slujbă și să o privesc îndeaproape, am mărit pasul grăbindu-mă spre basilică, cu dorința de a cât mai puțin din momentele acestei osebite practici duhovnicești. Și da, dintre toate relele pe care satana încearcă să le pună în sufletul unui om, dorința aceasta de a cunoaște ceva nou este acel păcat pe care mi-l recunosc, nerenegându-mi caracteristica umană. Deși sunt conștient de faptul că acest păcat nu mă face să fiu altceva decât același nevrednic și nedemn slujitor al Domnului, unul care în această viață nu a făcut nimic prin care să merite să poposească de-a dreapta Tatălui.

În clipa în care am pătruns în micuțul noastru lăcaș de închinăciune am remarcat că opaiţul pus de părintele Lucianus la fereastra din pronaos ce bătea înspre răsărit ardea cu flacăă înaltă, semn că fratele nostru fusese conştiincios şi îşi îndeplinise îndatoririle înainte de a părăsi altarul. Nu îl putusem zări pe nicăieri, însă este cert că trecuse pe-aici nu cu multă vreme înainte de a apărea eu cu torța în mână și cu mintea curioasă. ”Și totuşi, mi-am zis atunci, dacă nu era nici picior de dânsul aici, în capelă, și nici dincolo, în chilie, iară pe singurul drumeag care leagă cele două părți ale micii noastre așezări nu l-am întâlnit, unde anume ar putea sta dosit părintele?” Mi-am zis că dacă i s-ar fi făcut rău cumva, ori dacă s-ar fi rănit în vreun fel meșterind la uneltele de închinăciune, negreșit că l-aș fi auzit gemând pe undeva, prin cotloanele paraclisului. Dar asta nu se întâmplase deloc, așa că părintele ori rătăcise calea, ori eu prinsesem între timp orbul găinilor și nu îl putusem zări trecând pe lângă mine câtă vreme străbătusem păduricea de dimprejurul capelei.

Și atunci m-am îndreptat cu pas hotărât spre singurul loc care rămăsese necercetat, și anume altarul. Acolo unde am observat, la lumina palidă a torței pe care o așezasem în stativul din pronaos, că ușa masivă din fier ce ascundea Ceea Ce Trebuia Ascuns Vederii Muritorilor era întredeschisă, iar zăvorul ei ridicat.

Și tot atunci, în loc să împing la loc ușa cea grea și să îi trag zăvorul, uitând pentru vecie că fratele Lucianus doar Acolo putea fi, m-a mânat demonul netrebnic al dorinței de cunoaștere a Neobișnuitului să o deschid și mai mult, doar cât pentru a vedea locul în care am presupus că intrase, dar și pentru a cunoaște cât mai multe din acele lucruri interesante pe care trebuie să le ținem ferite de privirile vinovate ale mirenilor. Mărturisesc că asemenea oricărei făpturi create de Atotputernicul, am fost și încă sunt supus greșelii și căderii în păcat, iar în acele clipe doar Necuratul putea să îmi ia locul, să îmi coordoneze gândurile și astfel să îmi cârmuiască purtarea. Așa încât am deschis ușa și am dat să pășesc Înăuntru, mânat de dorința de a afla părți din acele Lucruri pe care le putem întâlnim doar o singură în viață.

Iar atunci o lumină orbitoare, a mii de sori adunați laolaltă, mi-a izbit puternic ochii, făcându-mă să îi închid, schimonisindu-mă de durere. Chipurile icoanelor de pe pereții casei Domnului s-au spart în mii de cioburi, lățindu-se pe podea precum vopseaua dintr-o căldare căzută de pe cetârna unei case, scăpată înspre pământ de vreun braț nevolnic.

Din mai multe părţi și fără a fi precedate de nici o altă dovadă care să le dezvăluie existența au izbucnit mai multe focuri, iar fumul negru și înecăcios m-a împresurat, învăluindu-mă ca o mantie grea de postav. Am încercat cu ultimele puteri să îmi îndrept pașii către ieșire, însă încăperea se umpluse deja cu un fum gros și înecăcios prin nu mai reușeam să deslușesc nici o iotă. Dau să mă feresc de foc făcând câțiva pași în spate, însă mă lovesc de o coloană de care nu îmi aminteam să fi fost așezată acolo; de fapt, în capelă nu fusuese vreodată nici un fel de coloană. Încerc să împrăștii fumul din față tăindu-l haotic cu brațele, închipuindu-mi-le ca fiind niște vâsle ce crestează suprafața apei, însă tot ce aș face este zadarnic, locul aburilor risipiți fiind luat iute de alții.

Atunci am început să alerg, sufocat de căldură și de fum, până când mâinile mi s-au izbit de un zid. Iar dacă în față am ajuns la un zid, mi-am zis atunci că pe undeva trebuie să fie și niște obloane pe care să le pot deschide, așa că m-am repezit să le caut, încercând să le găsesc zăvoarele încăpățânate de alamă. M-am izbit cu umărul de obloanele întunecate, în timp ce în jurul meu totul ardea, totul era foc, fum și scrum, iar din tavanul de deasupra mea se începuseră să se desprindă bucăți greoaie de pietre și de tencuială. Am încercat să mă feresc din calea lor, însă până la urmă fără folos. O grindă imensă pe care nu am apucat să o întrezăresc decât foarte târziu m-a lovit direct în moalele capului și atunci dintr-odată focul, fumul, funinginea au dispărut ca prin farmec. Brusc, toată urgia asta s-a transformat în petale de flori de cireș, care îmi alunecară albe și aromate peste frunte, acoperindu-mă şi mângâindu-mă cu atingerea lor fină.

M-am trezit gâfâind.

Eram deasupra țărmului unei mări, stând într-un echilibru periculos pe culmea abruptă a unui deal domol, mai degrabă o colină ce domina orizonturile apropiate și care ar fi putut să dea impresia oricui ar fi fost atunci în locul meu să se simtă stăpânul lumii.

Nu departe, situată în acelaşi echilibru precar şi împărţind aceeaşi colină cu mine, adăsta un abur transparentă ce luase forma unui om; sau poate că era părerea că fusese deja un om, iar acum ajunsese să fie împletit doar din fuioare de fum. Cu certitudine că nu puteam vorbi despre o ființă în puterea cuvântului, așa cum o înțelegem noi: care să fie formată din carne, oase ori sânge, ori înveșmântată în aceleaşi straie precum ale noastre. Lângă mine abur albicios ce se formase luase conturul corpului unui om, căruia i se distingea capul, cele două brațe și cele două picioare; toate acestea veneau legate de un trup ireal de subţire ce radia împrejuru-i o lumină caldă provenită din interior.

Fie că privirea mea era încă înceţoşată iar ochii îmi erau plini de fum, fie că lumina slabă a zilei nu mă ajuta prea mult, însă după alură şi după mişcări mi s-a părut că amăgirea asta aducea cu părintele Nicandru de la Durostor.

Făptura din abur părea că așteaptă răbdătoare să îmi revin în fire; era adevărat că îmi trebuia ceva vreme să îmi regăsesc făgașul normal al tuturor gândurilor, zdruncinate serios după lovitura în creştet pe care o primisem şi după tot fumul pe care îl înghițisem puțin mai devreme. Mi-am pipăit mecanic creștetul capului, acolo unde mai devreme fusesem lovit de grinda prăbuşită asupră-mi, curios foarte de faptul că nu simțeam nici un fel de durere. Însă acolo unde fusesem lovit părul îmi era moale și curat, chiar neatins. Nefiind nicăierea vreo umflătură care să îl dea în vileag nici măcar locul izbiturii nu îl puteam găsi, în urma sa rămânând doar memoria loviturii.

Şi atunci era firesc să mă întreb ce anume se întâmplase şi cum ieșisem din basilica înecată cu fum? Şi oare de ce nu mai simt niciun fel de durere în trup, de ce nu mai am plămânii înecaţi de fum? și mai ales, întrebarea care începuse să mă roadă: unde mă găseam acum?

– De ceva veacuri te aştept aici, frate Teodosie, am auzit venind în zbor înspre mine cuvintele făpturii, purtând cu ele tonalitatea gravă a vocii părintelui Nicandru.

M-am ridicat şi am făcut doi paşi spre el, cercetând colina. Jos, marea nu mai părea a fi mare, iar culmea pe care stăteam nu părea a fi aievea. Şi, privind bine spre cel din faţa mea, nici părintele Nicandru nu era el.

– Nu înţeleg, i-am răspuns. Cum adică, ce vrei să spui că mă aștepți de veacuri? de unde știai dumneata că o să vin aici, cum de ai ghicit locul ăsta? Chiar așa, ai putea oare să îmi spui unde ne găsim și de ce nu mai sunt pe insulă, alături de frații mei întru Domnul?

– Eşti în locul unde timpul nu se succedă ci doar curge în mii de direcții. În locul acesta otul se întâmplă deodată ori nu se întâmplă deloc, este ceva ce ţine de alegerea fiecăruia. Nu a trecut chiar atât de puțin timp pe cât îți închipui de când ai zărit Focul cu ochii minţii tale, și nici chiar atât de mult pre cât să contenim noi a exista.

– Dacă despre focul din capelă este vorba, pot să îți spui că abia ce l-am zărit atunci când am zărit ușa altarului deschisă, am spus, căutând să mă disculp într-un fel.

S-au scurs leaturi destule de când l-ai zărit pentru întâia dată. Focul a existat întotdeauna şi a apărut din clipa în care ai apărut tu pe lume şi destinul ţi-a fost scris acolo. Focul înseamnă puritate şi nu ţi-a apărut în cale din întâmplare, pentru că el îi alege doar pe cei ce îi va urma de-a lungul vieţii lor. Poate v-aţi mai fi întâlnit cândva, chiar şi în alte timpuri şi în alte vieţi, şi de atunci te-a urmat credincios de-a lungul secolelor. A mai şi dormit atunci când trupurile vechi îşi afla veşnica odihnă, însă reapariţia ta l-a trezit din amorţeală. Cred că prima dată când te-a aflat fie nu era suficient de puternic, fie nu era sigur că tu eşti cel pe care îl caută. Dar atunci când te-a aflat, și a simţit că deasupra ta pluteşte umbra vreunei primejdii, ți-a sărit în apărare cu toată puterea sa. Nu a putut izbândi decât împreună cu dorinţa ta puternică de a te face scăpat. Năzuința ta a avut în acel moment al timpului o forță necontrolată și peste putința omenească de înţelegere, și numai astfel a reuşit să te aducă şi să te pună la adăpost aici, în non-timp, singurul loc din univers în care pericolele lumii nu există.

– Știu că dintotdeauna sălășuirea-mi pe acest pământ mi-a fost pândită de tot felul de primejdii; dar ai putea să îmi spui dumneata cum am ajuns în locul acesta?

– De cele mai multe ori mintea omului îşi construieşte tărâmuri şi lumi care nu există în realitate, nimic altceva decât apariţii înşelătoare de pământuri necunoscute pe care ni le dorim. Desigur, acestea nu sunt decât iluzii trecătoare. Negreşit însă că şi mintea ta, frate Teodosie, şi-a construit un astfel de țară, un adăpost unde dorea să se ascundă de realitate atunci când aceasta devenea greu de suportat. Sau poate că astfel de tărâmuri le-ai mai fi văzut prin peregrinările tale şi ţi-au rămas întipărite în subconștientul memoriei. Probabil că așa au stat lucrurile și de astă-dată, iar voința ta vitală a reconstituit acest loc. Așa încât, părinte, cam asta ar fi explicația faptului că ai fost purtat de această forță a minții pe care nu o cunoșteai până aici, pe meleagurile ce îi aparțin.

Chiar dacă pe cer nu se vedea soarele, lumina crescuse în intensitate. Se făcuse mai cald și am bănuit că undeva, peste pătura groasă de nori, soarele răsărise și se făcuse ziuă. Aerul lăptos și plin de umezeală al dimenții mă făcea să transpir, așa încât am fost nevoit să îmi șterg broboanele de transpirație de pe frunte cu mâneca anteriului.

Am încercat să mă scutur de praf și de funingine și mi-am dat seama destul de repede că nu mai era nevoie. Hainele mele erau albe și curate, de parcă le-aș fi îmbrăcat cu doar câteva clipe mai devreme. Abia de ieșise puțin praf, amestecat cu câteva firicele de iarbă, prinse cu timiditate de haină câtă vreme stătusem întins pe colină. În acel loc mă aflam și acum; însă nu zăream nici o urmă de funingine. Am observat atunci că nici pe mâini nu aveam vreo urmă de arsură, ori vreun alt semn că aș fi trecut printr-un foc doar cu câteva clipe mai devreme.

Fără a-mi ascunde uluiala și surprinderea, am căutat cu și mai multă sârguință urme de arsuri pe trup, ori ceva semne ale loviturilor pe care le încasasem în timpul incendiului. Mi-am plimbat degetele peste piele căutând orice fel de răni ascunse, și pe care din nebăgare de seamă să nu le fi descoperit până atunci; însă nu am găsit nici urmă de așa ceva. Aveam o piele netedă și lipsită de aspreala specifică vârstei, de o albeață imaculată, de parcă abia mă născusem. Taman de aceea nu mi-am putut ascunde o îndreptățită nedumerire, ca a unui om care nu reușea să priceapă nimic din ceea ce i se întâmplă.

– Știu ce gânduri te încearcă, frate Teodosie, și caut să îți întrezăresc și să vin în întâmpinarea nelămuririlor pe care mi le transmiți, au plutit din nou prin aer cuvintele dinspre ființa cea luminoasă, însă pur și simplu în momentul ăsta nu ești pregătit să vezi așa ceva, iar creierul tău nu acceptă imaginea, o refuză întrucât contravine tuturor imaginilor pentru care el a fost pregătit până acum.

– Părinte Nicandru, dau să îi răspund, dar cum de ai …

Forma ori vietatea conturată din abur ridică brațul și îmi făcu un semn prin care îmi cerea să mă opresc.

– Ca să lămurim un lucru de la bun început: nu sunt cel căruia îi spui părintele Nicandru, și nici vreo altă persoană pe care tu să o fi cunoscut-o, pe aceste tărâmuri, pe pământ sau de-a lungul vieții tale. Această înfățișare este doar o reprezentare, o formă a unei persoane pe care o ai prezentă cel mai mult în subconștientul tău, chiar fără să îți dai seama de asta, pe care o pot modifica după cum îți modifici tu subonștientul. Am apelat la cea mai simplă cale prin care îți puteai conștientiza mult mai ușor gândurile pe care doresc să le transmit către tine fiindu-ți mult mai bine cunoscută și apropiată. Dar și pentru ca tu, frate Teodosie, să îmi poți transmite fără nici o teamă lucrurile pe care voiești să mi le spui.

– Adică dumneata, părinte Nic… sau oricare-ar fi dintre ei, ai putința să îmi auzi cumva gândurile? am întrebat cu jumătate de gură, bănuind că fie de mă gândesc la ce vreau să îi spun, fie că îi pun întrebarea direct, pentru dânsul totuna ar fi.

– Ai dreptate, pot face asta, îmi spuse, probabil însoțit de un zâmbet pe care doar puteam să i-l ghicesc, fără a-mi spune la care dintre frământările mele dăduse răspunsul.

– Și atunci despre ce este vorba în această lume în care suntem acum? Nu cumva am murit cumva și mă aflu în drum către înfricoșata Judecată?

– Nu ai murit deloc, părinte, și acesta nu este deloc tărâmul despre care vorbești. Ba din contră, chiar cred că te simţi mai bine ca niciodată. Doar te afli în acel loc în care nu ai nevoie să știi cum curge timpul, în care evenimentele care s-au întâmplat deja pot fi cele pe care le vei cunoaște curând, iar cele pe care nu le cunoști și încă nu se petrecuseră la sosirea ta aici, de fapt sunt consumate și au consecințele lor.

– Numai Domnul poate ști ce urmează să se întâmple cu noi, ceea ce îmi spui este doar un gând eretic pe care nu îl pot accepta, m-am sumețit eu atunci.

– Nu am nimic împotrivă în încercarea de a te face să înțelegi că această parte de lume în care ne aflăm este în afara oricărei falii de timp. Toate scrierile vorbesc despre locul unde timpul nu se scurge, unde valurile mării pot fi încremenite, și aici a arătat spre marea liniștită de sub noi, pe care nu se vedea agitându-se nici un fel de val, oricât de mic ar fi fost, și unde nu există bătrânețe ori moarte.

Am privit în jos, spre mare, apoi am urmărit cu vederea linia malului până mai departe, unde se plaja se îmbina cu marea și nu se mai puteau distinge. Colnicul pe care mă aflam era doar cu vreo treizeci de pași deasupra mării iar de sub el, mult mai departe de locul unde stăteam eu, ieșea o stâncă ce părea un trunchi uriaș de copac retezat. Pe după stâncă, o râpă își brăzdase albia până la vărsarea în mare, pornind din liziera unei păduri. Oare chiar mai trecusem printr-un astfel de loc, sau era ceea ce mintea mea își dorea?

– Frate Teodosie, continuă el cu lămuririle, aici este locul unde iarba este mereu verde și semeață; și oricât de apăsat ai călca-o ea nu ți se va culca sub talpă niciodată. Zborul unei paseri poate produce furtuni peste o sută de secole, dar la fel de bine se poate ca acea pasăre să nu fi zburat niciodată. Desigur, pentru asta trebuie să ai deschiși și ochii minții, și în felul acesta nu există decât un singur mod prin care te pot ajuta să Înțelegi.

– Să înțeleg ce? întreb, nedumerit.

– Că trecutul nu este reprezentat doar de propria noastră istorie. În trecut se ascund și toate variantele posibile pe care istoria le-ar fi putut lua în cazul în care s-ar fi produs schimbările care o pot influența. Trecutul nu este un timp acoperit cu o crustă de piatră; nu este un timp mort, așa cum este el considerat de cei mai mulți neștiutori. Faptele din trecut ale fiecăruia dintre noi sunt aşezate precum papirusurile într-o bibliotecă: le poți lua pe rând, la alegere. Ca şi când ai lua orice papirus dorești și îl citeşti, ca să-i afli cuprinsul şi finalul. Acestea pot fi altele decât cele pe le ştiam ori le-am trăit, fiindcă poţi avea posibilitatea alegerii uneia dintre variantele nefolosite şi rămase prinse în crusta aceea de piatră a timpului. În non-timp, variantele din trecut există şi ai putea-o alege pe oricare dintre ele şi să îţi trăieşti apoi consecinţele acelei alegeri. Poate că atunci, demult, ai făcut alegerea bună; ori poate că nu. Acum însă poţi alege să cunoşti variantele şi ce s-ar întâmplat dacă ai fi cumpănit în alt fel. Asta pentru că în non-timp, singurul reper fix este clipa pe care o trăiești. Am putea-o numi şi clipa zero, ceasul la care te poți raporta și la care te vei reîntoarce de fiecare dată.

– Atunci ce rost mai are să intri în biblioteca de care pomenești și să încerci să schimbi trecutul, când el cuprinde toate variantele? plus de-asta, nu îți primejduiești viitorul?

– Nu despre asta este vorba. Dacă te accepți ca și observator situat în centrul lumii și departe de toate acele variante ale trecutului, atunci doar tu poți alege cum o să trăiești. Chiar știind că ai avut o groază de alternative posibile, conștiința că ele există va deveni difuză pe măsura trecerii timpului.

– Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar înțelege ceea ce îmi explici tu mie acum și fiecare dintre ei ar putea să-și aleagă varianta proprie de viață, cea pe care și-o doresc mai mult în acel moment-clipă zero, de care spuneai?

– Este simplu, îmi răspunse degajat și din am avut impresia că în sinea lui zâmbea, este punctul în care am vrut să te aduc. Fiecare va dori să trăiască fericit și să lase deoparte existențele mai puțin plăcute, pentru că haide să cădem la învoială, nimeni nu a dus viața pe care și-ar fi dorit-o.

– Așa este, dau din cap aprobator.

– Ajungem la momentul în care fiecare om își va putea construi o realitate a lui, numai a lui, care să nu aibă legătură și nici să nu vină în contact cu ale altora. Ei bine, în acel moment nu ar mai fi înconjurați de alți oameni, ci de niște umbre, proiecții ale unor alte existențe care nu au nici un fel de legătură cu existența reală. Și care fie se va risipi, fie îl va ține pentru vecie prizonier al propriei proiecții.. pentru fiecare se va exista această închisoare, va fi non-timpul.

– Adică locul unde sunt eu acum? îl întreb, începând să mă dumiresc.

– Întocmai.. și doar tu poți să îți dorești să nu rămâi pe veci închis aici. Doar că astăzi îți voi da eu o mână de ajutor.

Și spunând acestea imaginea începu să i se estompeze iar intensitatea corpului său prinse a se stinge ușor. În puține clipite aburul care alcătuia o făptură omenească cu care stătusem de vorbă se risipi în fuioare de fum tot mai subțiri, împrăștiindu-se în vântul ce începu să adie tot mai puternic. De jos, valurile mării își începuseră dansul zgomotos, izbindu-se asurzitor de stâncile de pe mal, iar cerul roșcat ca focul se aprinse şi mai mult, pentru ca imediat să își modifice culoarea și să devină plumburiu; într-un final, avea să se smolească cu totul. Norii groși ce îl delimitau au început să coboare și să ascundă în ceața lor densă întreg locul unde mă găseam.

Ceaţă. Apoi aburi lăptoşi de fum.

Şi iar fum.

Focul izbucnise de peste tot iar fumul înecăcios îmi umplea plămânii; asta mă făcea să tușesc din toți rărunchii în timp ce căutam o infuzie de aer curat. Pieptu-mi respingea inspirația de aer otrăvit și mă obligă să îmi țin răsuflarea până voi reuși să ajung în afara fumului gros, acolo unde puteam găsi o gură salvatoare de aer curat. M-am ridicat imediat din locul unde îmi aranjasem culcușul, în staulul animalelor de lângă basilica din marginea Durostorumului, și m-am rostogolit în afară, umplându-mi astfel veștmintele de tină. Fiind un loc deschis ajungea mai puțin fum acolo, iar plămânii își găsiră de îndată remediul de care aveau nevoie. Am respirat adânc, încercând să îmi umplu cu aer curat plămânii. Înecați până atunci cu fum, aceştia au protestat imediat şi m-am pomenit tușind, în vreme ce încercam să mă feresc de animalele panicate de foc, care se învârteau haotic în strunga delimitată de ţăruşii înalţi, prinşi între ei de câteva crengi ţepene, solide, într-o încercare naivă de a construi un gard rezistent, toate acestea fiind legate unele de altele cu nişte funii care aparţinuseră cândva unei corăbii.

Am reuşit să îmi recapăt răsuflarea normală şi atunci am văzut grozăvia care mă înconjura: peste tot în preajma mea casele ardeau, inclusiv mândreţea de biserică fusese cuprinsă de pălălaie. Câţiva ucenici încercau să pătrundă înăuntru pentru a salva icoanele, ceaslovurile şi celelalte odoare bisericeşti și de închinăciune. Câteva suflete milostive care locuiau în preajmă puseseră deja mâna pe găleţi şi se apucaseră să dea un ajutor celor care deja se luptau cu focul, încercând să-l domolească pentru a nu se răspândi la locuinţele din apropiere, în timp ce alții încercau să mobilizeze întreaga suflare a castrului din apropiere. În pragul bisericii, îngenunchiat şi frângându-şi mâinile a deznădejde, părintele Nicandru rostea rugăciuni pentru iertarea sufletului, cerşind îndurare de la Tatăl pentru orice supărare făcută vreodată cuiva, precum şi faptele sale păcătoase.

– Pedeapsa divină, a sosit pedeapsa divină asupra capetelor noastre! Căiţi-vă până nu este prea târziu, căci Diavolul a început să-și trimită armatele iadului pe pământ! le striga plin de exaltare părintele mirenilor ce trudeau să stingă focul, în rarele clipe în care nu rostea rugi fierbinţi.

Și din când în când mai dădea părintele să se ridice de pe pământul reavăn, însă constata că picioarele i se înmuiaseră de-a binelea şi nu-l mai puteau susține, devenindu-i nevolnice, aşa că se lua cu mâinile de cap şi pica la loc, în genunchi, tânguindu-se sfâșietor.

Mă repezii spre el, încercând să îl smulg din fața flăcărilor. L-am tras de umăr atât de puternic încât avu o cutremurare dureroasă şi scoase un strigăt, aşa că i-am dat drumul imediat fiindu-mi teamă să nu i-l smulg de-a dreptul. Părintele mă privi dușmănos, fără nici un pic de entuziasm; era limpede că voia să rămână acolo și în nici un caz nu dorea să facă din mine un adevărat salvator, așa că m-a tras doi pași înapoi, unde căldura vâlvătaiei era micșorată.

Intenționat ai făcut-o! intenționat ai pus foc lăcașelor, pentru că ai avut ceva de ascuns și nu ai vrut ca altcineva să aibă trecere spre ea, îi strigai eu, indignat.

Nici prin gând nu mi-ar fi trecut așa ceva, cum să pun eu foc casei Domnului din moment ce eu sunt aici ca să îl servesc pe El, se zgribuli el începând să mintă și prefăcându-se nenorocit. Dar nu înţeleg, pe tine ce te privesc toate astea?

– Pentru că văd prea limpede acum ce se întâmplă aici. Totul face parte dintr-un plan, tot ce s-a întâmplat până acum nu este decât o urzeală din care şi sfinţia ta face parte, însă pe care nu știu cu cine ai pus-o la cale și cui îi foloseşte. Ştiu doar că este menită să-i țină pe slujitorii dreptei credințe departe de Adevărul cuprins în interiorul Cărții.

– Și ce te doare pe dumneata de asta, demone? zâmbi el și, dând din umeri, îmi întoarse spatele. Oricum ceea ce cauți nu este aici, nu a fost nici înainte de-a sosi tu și nici acum nu este. Iar odată cu sosirea ta a apărut de nicăieri acest foc mare, iar pentru mine asta este o prea mare potriveală. De bunăseamă că nu ești decât un înger căzut, o unealtă a întunericului pe care Necuratul ne-a trimis-o pe cap ca să ne pună credința la încercare.

După care se aplecă în faţă şi începu să bolborosească primele cuvinte din rugăciunea vedică a Genezei „Şi când zeului suprem i-a plăcut Pământul, el a dat naştere prin a sa respiraţie la şapte zei ai Facerei lumii! Şi s-a uitat el peste tot pământul şi a găsit cel mai frumos loc, acolo unde munţii mândri, acoperiţi cu zăpezi dădeau naştere la dealuri blânde, văi şi râuri argintii ce se uneau formând un uriaş ochi de ape!”, după care ridică ochii și aținti spre mine o privire cruntă și pierdută, de om nebun, gesticulând larg cu brațele ba înspre ceruri, ba către soldații din castru ce sosiseră să dea o mână de ajutor împotriva vâlvâtăilor.

Nici nu m-am clintit atunci din loc, ci am dat să îl mai întreb ceva, încercând totodată să înțeleg cauzele pentru care ajunsese părintele Nicandru în această stare, apropiată pragului nebuniei.

– Dar spune-mi odată ce nevoie mai ai de mine acum, demonii să te ia! strigă părintele mâniat la culme. Nu îți este de ajuns că prin tine şi prin incantaţiile tale m-a găsit şi m-a ajuns din urmă Focul? Nu înţelegi că aşa vei distruge toate locurile prin care umbli doar trecându-le pragul? Mai este cumva și altă taină la mijloc? Mai ai și alte ascunzișuri cu care umbli prin lume? Doamne, de ce trebuie să fiu eu talismanul de care ciracii Focului au nevoie ca să îți simtă împlinirea?

Părinte, rostesc eu atunci, rogu-te de iertăciune, dară bag de seamă că o emoţie puternică și de neîndreptat ţi-a afectat dreapta judecată. Voi duce grabnic trista veste episcopiei Tomisului despre starea dumitale precară de sănătate, și de asemena voi povesti cele întâmplate și preacuviosului părinte Sava.

Fără a-l lăsa să vorbească am îngenunchiat atunci lângă dânsul, luându-mi figura cea smerită, și i-am spus:

– Dar înainte de a pleca dă-mi voie să mă rog alături de sfinţia ta, mai zic. Ruga mea va fi pentru ca Domnul să îţi lumineze calea, vrerea, şi să îi redea capului dumitale toate minţile rătăcite în van; și i-aș mai cere Tatălui nostru ceresc ca, în mărinimia Sa, să ierte de la pieirea prin ardere acest nepreţuit lăcaş de închinăciune, purificat şi trecut prin purgatoriul Focului.

Am rostit amândoi, la unison, rugăciunea, după care eu mi-am dorit ca fulgerele ce se zăreau la orizont să se transforme în stropi grei de ploaie care să ude și să spele pământul. Apoi m-am ridicat, m-am strecurat prin mulțimea de aquari și de milites gregari ieșiți din excubitorium ce alergau haotic cu tot felul de găleți pline cu apă în mâini, dirijați cu ordine feroce de către tribunus castrorum alae, o namilă de bărbat de vreo treizeci de ani, provenit de prin părțile Misiei. Am ajuns în staulul animalelor și mi-am luat micuțul calabalâc, împăcat cu gândul că trebuie să părăsesc aceste meleaguri stranii, plini de oamenii neprimitori.

Așa se face că după un scurt răstimp mi-am pierdut pașii prin mulțimea de civitates agitați, sosiți în preajma basilicii de pe cuprinsul întregului orășel doar ca să se holbeze la vigilii care încercau să dea o mână de ajutor, bucurându-se ca niște copii de spectacolul flăcărilor, iar mai apoi preocupându-se mai degrabă de găsirea unui adăpost care să-i ferească de ploaia torențială ai cărei stropi mari începuseră să izbească furibund pământul.

 

 

 

 

507 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.