REVISTA NAUTILUS / Foileton / Manuscrisul Episcopului Petronius (II)

Manuscrisul Episcopului Petronius (II)

Dan Ninoiu • 18:27 - 01.02.2016 • 

Capitolul 2.

Pe cerul de deasupra insulei norii se învălmășiseră unii peste alții, în timp ce intensitatea luminii se micșorase vizibil, de parcă pe această bucată de pământ înserarea ar fi coborât mai devreme. Văzduhul își schimbase coloritul, traversând în câteva clipe drumul dintre un albastru senin şi copleșitor înspre un gri pâclos și întunecat, caracteristic începutului de noapte; pe dată, fără nici un alt semn prevestitor, norii se sparseră în mii de picături și ploaia prinse să se reverse în șuvoaie torențiale peste întreagă Insulă.

Sub biciurirea stropilor grei ce săgetau în mare grabă aerul, marea de lângă maluri începuse să fiarbă, frământată de intensitatea acestora. Între timp, în largul său, marea își modificase aspectul, colorându-și talazurile într-un verzui ireal și lipsit de transparență, în care norii prinseseră a se oglindi.

Forțat de vigoarea ploii am decis să mă retrag de pe plajă înspre pădure. Așa încât am intrat cât am putut de repede sub primul loc ferit întâlnit în cale, un adăpost natural construit dintr-un copac gros și uscat, prăbușit parțial și acoperit de o sumedenie de plante agățătoare. Întrucât frunzele dese şi late ale acestora blocau în mare parte revărsarea apei, iar mixtura de iarbă, muşchi și frunze ce formau un fel de covor al adăpostului era una uscată, depunând mărturie despre cât de bine fereau locul de ploaie, mi-am întins cu încredere oasele bătrâne sub trunchi și am așteptat răbdător ca ploaia să dea primele semne de ostoială.

Potopul văratic ce se abătuse asupra insulei nu a durat prea mult. După un răpăit apăsat și furios, ca orice altă ploaie scurtă și rapidă, urgia își mai pierdu din furie și se molcomi, pentru ca în scurtă vreme să înceteze definitiv. Un vânticel călduț începu să adie, spărgând norii în mii de bucățele şi împrăștiindu-i, alungindu-i în mii de fuioare de fum.

Soarele îşi făcu apoi apariţia pe deasupra frunzișului, alungând răcoarea ploii și încălzind atmosfera. Primprejurul insulei căldura razelor se împleti cu respirația umedă a întregii naturi, transformând pe dată locul într-o adevărată căldare plină cu aburi fierbinţi, așa cum numai prin băile de pe malurile Constantinopolelui un călător destoinic ar mai fi putut întâlnit.

Picăturile de apă se scurgeau una după alta peste frunze, licărind galbene ca nestematele sub razele de lumină, după care se împrăștiau vesele printre mulţimea de rămurele şi plante. O pasăre viu colorată, cu pene stacojii și albastre, îşi fâlfâia bucuroasă aripile printre copaci, bucuroasă că stihiile trecuseră şi că îşi putea bucura din nou trupul amorţit de blândeţea soarelui de după-amiază. Iar în acele clipe mi-a apărut în minte chipul părintelui Sava al Halmyrislui şi mi-am amintit frânturi din învăţăturile sale, despre cum povestea el că sufletele vietăţilor care respiră împreună cu noi aerul acestei lumi este unul peren, că se transmite de la corpul pe care se hotărăşte să îl părăsească înspre trupul celui ce se naşte, şi mi-a trecut oarecum prin gând că paserea aceea ar fi putut să fie unul din oamenii care îmi ieșiseră în cale de-a lungul vieții, cu care probabil că îmi intersectasem cândva paşii ori cu care schimbasem vreo vorbă în cine ştie ce moment uitat al vremii. Şi atunci m-am văzut ca o imagine ce erupe din străfundul fiinţei mele. M-am oprit, i-am atribuit pe loc identitatea mea, iar în clipele ce au urmat m-am simțit purtat pe aripile mlădii ale gândurilor, ca și cum aș fi fost în momentul acela şamanic în care îți rămâne în transă; eliberat, spiritul își va continua nesfârșita peregrinare prin genunea fără de sfârșit a spațiului și a timpului.

Stau și mă întreb acum, încearcat fiind și de un sentiment de regret: oare de ce o fi fost nevoie ca pe fratele Lucianus să îl mâne de la spate demonul neîncrederii și al curiozității? În ce fel această gheară a păcatelor a reușit să îi întineze sufletul curat și i-a zgârmat inima, mintea, de a reușit într-un final ca dintr-un cuvios păstor de suflete să se transforme el însuși în acela care trebuia salvat, ori al cărui suflet se cerea eliberat din trupul ce-l ținea captiv ori de sub păcatele minții omului.

Nici nu vreau să îmi dau străduința ca să găsesc răspuns la întrebările mele. Vreau să rămân asupră-mi doar cu lumea pe care mi-a înfățișat-o ochilor minții mele atunci când a ieșit din capelă, locul unde era ascuns manuscrisul. Fiindcă acelea sunt imaginile care i-au înfrumusețat ultimele frânturi de gânduri înainte ca întunericul să îl cucerească pe de-a-ntregul și îi pună stăpânire peste sufletul cald și bun, ori aruncându-i perdeaua cernită a uitării de sine peste lumina minții.

Fratele Lucianus a venit senin spre mine în acea dimineață, m-a tras deoparte până la pîrîiașul cu apă dulce ce traversează insula pornind de sub o îngrămădire de stânci serbezi, și a ținut să împărtășească cu mine câteva dintre acele minunății pe care le văzuse în plimbarea sa prin locurile dumnezeiești pe care trebuia să le ținem ferite de nu doar de privirile păcătoase ale muritorilor de rând, ci mai ales de călcătura picioarelor acestora.

Fratele vorbea înflăcărat, cuprins de o exaltare pe care nu i-o cunoșteam. Afirma că dincolo de capelă întâlnise o lume diferită, pe care deja o acceptase ca fiind lumea de dincolo, și spunea că tot ceea ce văzuse atunci când pășise înlăuntrul acesteia semăna cu ceea ce descrisese Mântuitorul în toate cărțile ori învățăturile pe care le lăsase în urmă, ori despre care le vorbise apostolilor săi. Zicea că realitatea nu este nimic din ceea ce ni se pare că vedem, atunci când deschidem ochii. Și că singura noastră realitate, cea la care ne provocăluim, este insula pe care ne și aflăm. Doar că de fapt această bucată de humă pe care ne ducem viața nu este altceva decât un tremurat al naturii ascuns într-o sferă imensă, ale cărei margini nu le poți vedea decât cu ochii minții. Ochii unui muritor sunt nefolositori aici iar prin meditație profundă poți să-ți deschizi și ceilalți ochi ai corpului – mandala, așa cum o denumesc asceții de la Răsărit; cum este starea omului prins simultan în mijlocul vieții și al morții, așa și insula noastră este singurul punct de speranță de pe întinderea nesfârșită de apă.

– Suntem obișnuiți să ne naștem și să murim”, spunea Lucianus încercând să îmi explice în cuvinte cât mai meșteșugite măreția lucrurilor pe care le văzuse în urma periplului său de-a lungul nopții prin lumea de dincolo. ”Iar între aceste două coloane, acești doi stâlpi ai existenței bine definiți, ce anume ni se oferă? O lume fixă, infinită dar greu de modificat. De ce? Simplu, frate, pentru că nu putem să modificăm așa nimic la ea nici chiar dacă am vrea. Așa o avem primită. Lumea asta este rodul a ceea ce ni se inoculează în minte încă de la naștere, adică trebuie să acceptăm de la bun început ideea că facem parte din ea și din această cauză nici nu avem cum să ne gândim că am putea-o schimba cumva. O luăm ca un dat. Iar asta ne face să nu ne gândim decât la noi decât ca la niște ființe individuale, în timp ce spiritul, răsflarea divină, aceste lucruri nu le putem vedea decât ca fiind prins într-un anume fel de trup. Ceea ce înseamnă că spiritul în înțelegerea noastră nu este unul liber. Și pentru a ne fi mai bine, trebuie să începem să schimbăm ceva, iar schimbarea nu o putem face decât începând cu noi, întrucât vremea celor care puteau schimba lumea a apus în urmă cu câteva sute de ani. E mult mai ușor să modelezi acum fierul și să faci din el ba potcoave, ba pluguri ori săgeți, visând că vor veni cândva timpuri de pace și că vom merge să descoperim pământuri noi, să cunoaștem orașe și oameni noi, fiindcă așa a fost zămislită natura umană. Practic, ne comportăm ca niște mâțe crescute între zăbrelele cuștii unde au fost ținute captive, dar lasă, frate, că am să îți explic eu mai târziu cum vin toate astea.

Iar o pală de vânt, caracteristică începutului de toamnă pe care îl trăiam împreună, îi luă ultimele cuvinte de pe buze și i le ridică, purtându-i-le prin văzduh spre înălțimile copacilor ce ne umbreau, printre frunzele ce începuseră să capete paloarea lunii lui răpciune.

Prins între căldura soarelui scythian, ce încălzea nemăsurat pământul de sub tălpile noastre, și dogoarea de cuptor ce urca prin solul argilos dinspre rărunchii pământului până la suprafață, pământul începuse să se crăpe pe alocuri, ca buzele unui drumeț însetat. Sub apăsarea dogorelii, acesta se îmbucățea în bolovani tari ca piatra, aducând tot mai mult cu un drum de intrare într-o cetate-oraș de prin partea asta uitată a lumii.

Durostorum.

Călcam apăsat peste pietrele de râu ce pavau o străduță îngustă, delimitată de locuințe cu pereți arși de fum, de unde bârnele scheletice se iveau ca niște oase înegrite de vreme. Revedeam cetatea la o distanță de zece ani de când o lăsasem în urmă, atunci când îl însoțisem pe părintele Sava din Halmyris în călătoria sa spre munții sterpi ai Eladei.

Cuviosul de la cetatea Halmyrisului avea în grija sa mănăstirea de lângă oraș. Un om simplu și plin de înțelepciune, dobândită poate fiindcă acesta este darul pe care îl face Domnul celor smeriți și modești, părintele Sava a pus întotdeauna nevoile oamenilor înaintea nevoilor sale ori ale monahiei de care se preocupa. Avea obiceiul să spună că biserica este făcută din dragoste pentru ființa plămădită din tină, iar dacă Mântuitorul a renunțat la viața sa pământeană pentru întreaga omenire, atunci cum poate biserica să nu renunțe la a-i ajuta pe cei nevoiași?

Așa se face că după câțiva ani de așteptare, sub atenta și părinteasca sa îngrijire dară și folosindu-se de sprijinul pe care chestorul Halmyrisului i l-a dăruit, cuviosul Sava reușise să ridice o școală unde adunase la pregătire câțiva copilandri din toată Scythia, toți având cam aceeași vârstă cu mine. Între zidurile așezământului urma să căpătăm învățătura creștină, să deprindem buchiile pentru ca apoi să putem citi papirusurile vechi, acelea care povestesc despre faptele apostolilor, ale sfinților, pătrunzând în acest fel cât mai adânc înspre tainele credinței. Iar după ce pregătirea cărturărească de fiecare zi se isprăvea, cu toții îl însoțeam pe părintele în grădinile bisericii, ori pe-acolo unde dobândise pământuri de la oraș, unde trudeam alături de dânsul întru folosul mănăstirii.

După strădania de peste zi urmau serile de după rânduiala bisericească. Acestea erau dedicate meditațiilor profunde și încercărilor de a pătrunde în arta cunoașterii propriei conștiințe, a definiţiei umane. Fiecare noapte o dedicam unor cercetări intense în încercarea de a înțelege rostul şi locul nostru în lume. Pentru că niciunul dintre noi, discipolii părintelui Sava, nu eram pregătiți pentru așa ceva, acesta ne îndruma treptat, ajutându-ne să conştientizăm a realitățile pe care le puteam găsi în călătoriile minții, independente de cea existentă.

Iar atunci când cuviosul a considerat că mi-a venit sorocul să cutreier lumea, să îmi urmez propria kharma la rându-mi şi să îmi făruiesc propriul destin, întrucât îmi spusese deja că rolul său în instruirea mea s-a încheiat și că nu mai are ce să îmi arate ori să mă înveţe, a luat hotărârea de a mă trimite înspre cetatea Durostorului. A considerat că sub oblăduirea părintelui Nicandru aș fi putut acumula mai multă învăţătură pentru a-mi desăvârşi instruirea și astfel mă voi pregăti pentru lucrarea ce-mi fusese hărăzită încă de la venirea mea pe lume.

Trebuie să amintesc aici că părintele Nicandru are o istorie aparte. El este acel țăran care scăpase de pedeapsa ce voia să i-o aplice crudul vicar Capitolinus, un om cu mintea întunecată de răutate şi invidie, și de asemeni un aprig persecutor al creștinilor. Vicarul dăduse poruncă soldaților săi să-l scurteze de cap pe țăran pentru o vină ce nu-i aparținea, însă numai după ce îi scutură bine oasele. Văzându-l cum îl chinuie pe bietul om în bătaie, soldatul creștin Emilian din Misia nu s-a mai răbdat și și-a mărturisit înaintea ostașilor strânți în careu fapta de a le sfărâma statuile zeităților păgâne la care centurionii îi obligau să se roage, cerându-le să îl ia de acolo pe acel om, căci făptașul pe care îl căutaseră era chiar el. Furios nevoie mare pentru că Emilian din Misia le distrusese templul și le risipise jertfele, după care strigase în gura mare că idolii din acea capişte erau nişte pietre fără suflet, mute şi surde, care nu erau bune de nimic, și că adevărata credință este în trinitatea duhul sfânt, Tatăl și Fiul, a dat atunci Capitolinus ordinul ca soldatul creștin să fie bătut cu vinele de bou până îi va țâșni sângele, iar apoi să fie aruncat în foc. Doar că în sânul cuptorului încins bunul Dumnezeu găsi de cuviință să-l ocrotească pre mărturisitorul său, scoțându-l de acolo teafăr și nevătămat, spre marea surprindere a tuturor acelora care fuseseră de faţă la martiriul său.

Uluit de minunea dumnezeiască la care fusese martor și nevenindu-i să creadă că este în viață, viitorul părinte Nicandru a mulțumit spășit fiului Domnului și s-a legat cu legământ ca să îi fie un slujitor plin de râvnă în micuța aşezare monahală din preajma Durostorului, și că avea să facă asta până la apusul zilelor sale.

M-am smuls gândurilor și amintirilor ce mă năpădiseră în clipa în care am trecut peste pragul cetății și m-am împins atunci cu toată forța trupului meu tânăr în viermuiala de oameni din interiorul străduțelor înguste ale urbei, trăgându-mi cu forță traista de cânepă peste umăr și ignorând oamenii de care mă izbesc violent şi care rămân să-și strige durerea în urma mea. Eram doldora de învățăturile cuviosului Sava și priveam plin de speranță spre orașul ce avea să îmi desăvârșească pregătire întru întâmpinarea destinului.

După ce își ostoiră nemulțumirile, victimele și veteranii războaielor purtate în numele crucii și al Mântuitorului se ghemuiră apoi unul în altul în cadrul uşilor ori al porților, fluturându-şi ameninţători membrele ciuntite, depănându-și viețile irosite în zadar pe altarul zeului Ares ori arătându-și rănile bătăliilor, cerşind milostenie puținilor trecători despre care bănuiau că avuseseră un pact mai bun cu viaţa, iar aceasta le dăduse posibilitatea să agonisisească mai multe avuţii decât reuşiseră ei.

Ieşiţi în faţa prăvăliilor, negustorii se aşeazară pe taburetele pentru ceai, privind cum ia naştere zăduful zilei. Între timp trăgeau în piept fumul narghilelelor lungi, decorate obsesiv în cât mai multe culori. Femeile lor trebăluiau şi flecăreau în acelaşi timp prin spatele prăvăliilor; unele singure, iar altele ajutate de slujnice deja obosite, agitând tigăile ce prinseseră să sfârâie deasupra flăcărilor puternice, strălucitoare, ori aranjând cu dichis în vitrine tot felul de obiecte fără valoare, în aşteptarea ceasurilor când trebuiau să apară muşterii.

Înnebunite de mirosul tăiețeilor din carne și orez răspândit necontrolat printre trecători de tigăile încinse, câteva pisici flămânde prinseră a li se învârti acestora în jurul picioarelor întocmai ca nişte rechini, fie sperând să le pice cât mai repede o bucată de carne, fie pândind ocazia prielnică de a le-o fura. Siluetele lor strălucitoare, cameleonice, își schimbau iute locul, licărind, arătându-și în întreaga lor splendoare blănițele albe, siameze ori cu dungi portocalii, asta înainte de a primi un picior în spate de la vreun neguțător agasat de insistențele lor, pentru ca apoi să se estompeze prin mulțimea cenușie și trențăroasă de oameni flămânzi.

Atunci când mirosul cald de rumeneală îmi străpunse nările, am simțit cum foamea îmi înnoadă stomacul cu o mână puternică, iar o salivă păstoasă, cam tot ceea ce poate aduna un corp deshidratat atunci când simte mirosul mâncării, simțeam cum îmi căptușește gura. M-am scărpinat după ceafă cu o mişcare convulsivă și energică, împrumutând parcă gesturile câinelui lânos ce se gudura atunci pe lângă mine, frecându-mi-se de picioare și căutând acolo un ajutor în lupta-i surdă cu puricii. Se vede treaba că până și potaia se zgrepțăna destul de des, astfel încât pielea din spatele urechilor ajunsese să-i fie crăpată şi sângerândă.

Am simțit atunci cum o pereche curioasă de ochi mă privea insistent din spatele unor perdele soioase, şi îmi coborâi mâna înspre brâul ce-mi încingea mijlocul, încercând să-mi găsesc degetelor o folosinţă mult mai plăcută la vedere.

Asemenea privire îmi rămăsese întipărită în memorie încă din clipa în care întâlnisem pentru întâia dată oamenii bănuitori din Durostorum și mă pomenisem intrat într-un vârtej al tendinţelor acestora de a afla cât mai multe despre cei ce le treceau prin oraș. Ca mai toți moesii din sud, dinspre munții Haemus, aceștia aveau supărătorul obicei de a te măsura timp îndelungat din priviri ca și când nu ai fi de față ori nu ai putea să îi vezi; apoi te însoțeau cu privirea până hăt-departe, când deja nu te mai puteau zări. Sau până când un alt creştin se apropia de locul unde stăteau ei şi te uitau repede, mutându-şi uităturile curioase ca nişte păsări hrăpăreţe asupra aceluia. Privirile lor erau sfredelitoare; erau privirile unor oameni obișnuiți să nu se aștepte la nimica bun din partea niciunui străin ce le traversa orașul, fiindcă gândurile ori purtările acestora puteau fi ascunse şi îndoielnice. Aşa se face că orășenii ieșiți pe ulițele din Durostorum ajunseseră să cunoască socotinţele omului după călcătură, după haine ori după felul în care călătorul de ocazie își ținea privirea. Această deprindere îi scutea deseori de multe întrebări pe care firea lor iscoditoare le-ar fi dat ghes să le îndrepte către orice creștin ce le trecea prin dreptul ușilor lor; destoinicie care îi ajuta astfel să observe în amănunt, tăcuți, mai toate lucrurile bune ori rele ce se petreceau între zidurile cetății și care îndată se transformau în ocazii de bârfă între ei.

Basilica spre care mă îndreptasem se găsea într-o fundătură pustie și urât mirositoare, cum depășeai niște căsuțe afumate, străjuită fiind ici-colo de câteva garduri abia însăilate. În spatele ulucilor și în jurul basilicii se întindeau grădinile de zarzavat ale acesteia, iar ceva mai în spate un ochi atent putea zări câteva edificii precare. Așezământul părintelui Nicandru se găsea chiar la marginea orașului, amplasat strategic în locul unde se afla și castra urbana ce găzduia cele trei manipule ale quingenariei de apărare a orașului, un fel de trupă locțiitoare care nu se va mai ridica vreodată la măreția grandioasei Legiuni a XI-a Claudia ce-şi avusese reşedinţa chiar aici, în urbe. Totuși, soldații quingenariei încă se recomandau peste tot ca fiind urmașii acelei glorioase legiuni.

Corpul principal al basilicii era reprezentat de o construcție din lemn, aparent singuratică, ce părea a fi ridicată de curând întrucât pereții săi păreau nefinisați, nefiind în totalitate căptușiți cu scânduri exterioare, așa cum ar fi trebuit. La una dintre ferestre obloanele fuseseră voit lăsate deschise, iar pe pervaz o lumânare ardea, cu scopul evident de a-i servi drept far oricărui musafirul întârziat ce voia să-i treacă pragul în seara aceea.

La o distanță de treizeci de pași am observat în ușa intrării care da într-un pridvor, silueta unui om de statură înaltă ce ieșise ca să scruteze nerăbdător drumul. Părul lui, odinioară negru, căpătase tonuri argintii, iar chipul reflecta o hotărâre puternică și o viață în care fusese deprins să i se dea ascultare.

– Să că nu te-ai speriat de bătrânii noștri civitates, mă întâmpinase atunci surâzător părintele Nicandru în fața micuței sale basilici, cu o voce oarecum timidă. Sunt cele mai vajnice străji ale noastre, pot să te ghicească de ești om bun ori rău și vii cu gânduri ascunse încă de cum te-au zărit și ne încredem în ei mai degrabă decât în vecinii soldați.

– Am venit aici cu gânduri curate, cinstite părinte, am rostit eu. După ce m-a învrednicit să-i fiu învățăcel timp de zece ani, părintele Sava de la Halmyris mi-a încredințat această epistolă, cu rugămintea de a o înmâna însuşi părintelui Nicandru din Durostorum.

– Adă încoace epistola ceea, tinere ucenic, spuse surâzător părintele Nicandru întinzându-mi mâna și arătându-mi intrarea în bazilică, că ai nimerit acolo unde trebuie. Se pare că bunul Dumnezeu ți-a ascultat gândul cel curat și ți-a călăuzit pașii spre mine, așa că vei merge să te hodinești alături de ceilalți ucenici după drumul cel lung pe care l-ai făcut, și eu voi ceti cele ce a vrut părintele Sava să-mi spuie.

– Cum adică, aici, în parohia sfinției Tale voi avea posibilitatea să cunosc și alți ucenici în afară de mine? îl întreb eu pe părinte cu bucurie în glas.

– Îmi închipui că nu te-ai fi așteptat să fii singurul novice ce se vrea a fi călăuzit în tainele slujirii Domnului nostru Iisus, zîmbi larg Nicandru, strecurându-se neauzit ca o nălucă printre umbrele înserării, înspre cei doi stâlpi pe care se sprijinea intrarea în bazilică. În noaptea astea vei dormi acolo, spuse, oprindu-se în prag și arătându-mi o dărăpănătură lipită de țarcul porcilor.

Dar acolo este o cocină, părinte, și nu cred c-aș putea să mas acolo, am constatat eu cu o grimasă de dezgust.

Dacă Domnul nostru Iisus s-a născut într-o iesle, rosti părintele Nicandru cu un ton ce se voia autoritar, nu văd de ce tu nu ai putea dormi o noapte alături de câteva animale fricoase.

– Poate greşesc eu, părinte, şi mă iartă rogu-te dacă am fost egoist în gândire, căci se pare că mai am mult până să deprind lecţia umilinţei, am glăsuit atunci supus, ştiind că în aceste clipe orice discuţie în contradictoriu cu monahul la care am fost trimis în grijă şi învăţare îmi poate crea o înfățișare neplăcută pe termen lung iar convieţuirea cu acesta ar debuta sub semnul unei mari greşeli, lucru pe care pentru nimic în lume nu mi l-aş fi dorit. Negreşit voi lua în stăpânire ceea ce mi se oferă și îmi voi face acolo rugăciunea de slavă Domnului pentru zilele ce ne-au fost date pe acest pământ, căci mare este voința Sa.

Așa s-a făcut că am urmat supus poteca de lângă bazilică, și care ducea la o magherniţă dărăpănată, construită din scânduri, proptite cu piatră, loc în care sălășuiau animalele ce țineau de lăcașul Domnului. În tot acest timp am simţit în ceafă privirea sfredelitoare a părintelui Nicandru, care, după ce desfăcuse și citise misiva ce îi fusese trimisă de părintele Sava, s-a oprit la intrarea în bazilică și a început să îmi urmărească pașii, uitând parcă de slujba de seară pe care o avea de îndeplinit. Nu m-am întors să mă conving, fiindcă deja ȘTIAM și mai ales SIMȚEAM asta. Îi adulmecam curiozitatea care-i îi ardea mintea și îi presimțeam dorința de a găsi orice urmă de semeție din partea mea. Poate pentru a își putea afirma dominația asupra ucenicilor din acest cotlon uitat de lume, poate pentru a se impune într-o viitoare discuție cu vreun oponent. ”Dar de ce trebuia să mă privească pe mine ca și cum aș fi un oponent al său?” m-am întrebat eu atunci. ”Nu cumva părintele era un om vanitos, care dorea să facă impresie puternică asupra noilor veniți cu orice chip?” Poate că și din cauza asta l-am perceput pe părintele ca un om slab, nepotrivit pentru a păstori sufletele creștinilor printre toate simbolurile păgâne ce împresurau așezămintele creștinilor precum niște lupi sosiți din ostroave. Era însă drumul pe care fie singur și-l alesese, fie i-l hărăzise Cel de Sus, în marea Sa înțelepciune. Sau poate că El nu vrusese să facă mai mult de o snoavă. Dară abia de-acum încep să înțeleg valoarea cuvintelor părintelui Sava, care, oridecâte ori se simțea depășit de vreo împrejurare, obișnuia să spună, resemnat, că încurcate mai sunt căile Domnului, și doar El poate cunoaște ce plan are cu fiecare dintre noi.

Am intrat așadar în ocolul animalelor fără ca măcar să fiu simțit de către acestea, și în clipa în care am auzit răsunând din bazilică o cântare de slavă înălțată Tatălui, semn că părintele Nicandru se hotărâse să își strămute vigilența de la umila mea persoană la nevoile imediate ale acestui lăcaș de cult, în sinea mea mi-am dorit ca toate lighioanele de-acolo să îmi audă gândurile și să le dea ascultare. ”Orice ființă vie de pe pământul acesta poate stabili căi de comunicare cu o alta, poate să-i transmită emoțiile și sentimentele”, îmi spusese nu demult părintele Sava, care mă văzuse cum chemam la mine hulubeii de își făcuseră sălaș în turla bisericii mănăstirii Halmyrisului, și cum mi se așezau pe brațe gângurind liniștiți. ”Bine, dar cum poate un hulubaș să știe ce vreau eu să-i spui?” am întrebat uimit. ”Tu îi transmiți starea sufletului tău, asta este o cale de comunicare des întâlnită între ființe care nu-s de aceeași stirpe”, spuse părintele. ”Vezi tu, poate creierul lor este mic, dacă este să te hrănești cu el nu îți vei ostoi vreodată foamea. Dar duhul sfânt, dumnezeirea care sălășuiește în fiece ființă vie, aceea este unitatea fluidă care vă leagă și te ajută să le transmiți intenția ta bună și pură, lipsită de zbucium ori de gândurile rele care vin să te macine din interior.”

Așa că odată ce primul meu gând fu îndreptat către lighioanele din poiată, îndată groșteii mănăstirii se retraseră cât mai departe de mine şi cât mai aproape de zidurile reci ale unei construcţii care la o primă vedere mi s-a părut a fi bolnița mănăstirii, judecând după aspectul prea puțin prietenos al edificiului. Mai târziu aveam să îmi dau seama că într-însa erau durate chiliile unde copilandrii ce fuseseră aduși ca să deprindă tainele credinței și ale preoției, iar între aceste ziduri neprimitoare își duceau aceștia traiul.

Restul animalelor curții, doi asini împreună cu cîteva capre şi vreo patru mioare, prinseră atunci a aduna fânul şi ierburile împrăștiate neglijent peste tot prin bătătură, pentru ca odată strânse grămadă într-un loc să mi le aducă sub streașina unde mă cuibărisem. După ce îl lăsau jos se apucau să îl bătătorească temeinic cu copitele, încercând astfel să îl facă să stea cât mai bine adunat într-un singur loc.

Slujba încetă până să se întunece de-a binelea, iar învăţăceii părintelui Nicandru începură să iasă pe rând din bazilică. Fiecare dintre ei purta cu sine o torţă pentru a-și lumina drumul, şi odată luminat se aliniară unul în spatele celuilalt, ca într-o procesiune deprinsă după o îndelungată învățătură, şi apucară calea spre chilii. Un șir de oameni ce părea nesfârșit, toți îmbrăcați în straie negre și lungi care păreau prea mari trase pe aceşti copii, garnisite pe la mâneci cu odăjdii multicolore, purtând în mâini torțele cu o deschidere largă, care aruncau mai multă lumină peste lucrurile dimprejurul tuturor, aceasta este imaginea care mi-a venit în minte la peste douăzeci de ani de când o văzusem prima dată în Misya, atunci cînd mă aflam pe insulă împreună cu fratele Lucianus și îl ascultam vorbind despre minunățiile văzute dincolo, în peștera a cărei intrare primisem sarcina să o ferim de călcătura oricărui picior de străin.

Bunul meu Teodosie, fratele meu întru Hristos, începea să-mi destăinuie Lucianus din faptele sale, purtând încă în ochii săi măriți umbra frumuseților văzute și trăite pe tărâmul celălalt, eram undeva, pe platoul unui munte, iar soarele era în asființit. Undeva, departe, pe mâna stângă, puteam zări cîteva ridicături din piatră ce luaseră niște forme ciudate, care de departe semănau cu niște capete de uriași îngropați sub munții cei mari ce se vedeau în depărtare. Eu știam că toate acele capete din piatră indicau drumul către o cetate din vechime și că uriașii aceia din piatră fuseseră îngropați acolo de mai mulți eoni, iară chipurile le fuseseră șlefuite migălos de dălți acum dispărute în negura timpurilor și adîncimile văzduhurilor; căci aceia de-i îngropaseră acolo, cinstitul meu frate, nu erau de-ai noștri, ci erau oameni veniți dinspre stelele de pe cer, că de-acolo coborau la cei din cetate, o dată la o sută de ani. Și cum stăteam acolo, sus, în bătaia unui vînt rece, dintr-odată văd un șir de oameni îmbrăcați în straie albe, purtînd în mîini toiege lungi cu capetele desfăcute în neobișnuite împletituri din lemn, cum formează un cerc în jurul unei stive colosale de crengi uscate, iar peste ele, un pat de scânduri susținea trupului celui plecat, purtând aceleași straie albe, cu mîinile împreunate peste piept și încleștate pe un toiag asemănător cu ale celorlalți. Și atunci unul dintre pelerinii ce se strânseseră în cercul acela a ridicat brațul spre cer, încercând să le atragă atenția celorlalți spre culmile abrupte ce mărgineau orizontul, spre obiectul ciudat și luminos care se înălțase de sub streașina munților și venea spre ei.

Doar că lucrurile erau ceva diferite și cu osebirea șirului de persoane care purtau fie torțe, fie toiege nemaivăzute ca în povestea fratelui Lucianus, împrejurările nu semănau deloc între ele, și nici nu aveau cum semăna.

Trecând ca într-o procesiune pe lângă ograda animalelor, unul în spatele altuia, învățăceii ale căror fapte nu apucaseră încă să fie scrise în praxiu și nici nu cred că vor ajunge să fie scrise vreodată, m-au observat de departe cum îmi aranjam culcuşul în staulul caprelor şi atunci s-au apropiat și au început să mă arăte cu degetul ca pe o bazaconie nemaivăzută, flecărind între ei şi râzând zgomotos și zeflemisitor înspre mine, în timp ce îi priveam încercând să îmi stăpânesc orice emoție. Unul dintre ei, un tinerel îndesat și scundac, scoase din buzunarele largi ale anteriului de-l purta un coltuc de azimă de orz și o aruncă în nămolul din bătătură, strigându-mi batjocoritor ”ia de măncă din hădăragu-mi, sclav scyth!”, acompaniat de râsetele celorlalți. Mi-am înăbușit cu greu imboldul de a reacționa la rându-mi, ca și pornirea de a urla de furie, de a răcni la ei ca să le strig că sunt la fel de sclav pe cât se simt și ei de liberi, însă învățăturile părintelui Sava despre stăpânirea de sine au biruit așa că am obligat supărarea să îmi părăsească trupul nevrednic și mintea-mi prea necoaptă pentru astfel de înfruntări, spre plăcerea transformată în hohote de râs ale tinerilor discipoli.

Această voie bună a ucenicilor avu însă darul să sperie și să însufleţească dihăniile curţii, pornind de la asinii tupilați acum în staul şi până la godacii ce se zbenguiau lipsiţi de griji prin băltoacele rămase mărturii ale ploilor din ajun. Și, odată însuflețite, dihăniile se porniră pe niște zbierete, strigând fiecare pre limba lui, care de mânie, care de spaimă, însă atât de tare încât ucenicii nu își mai puteau auzi nici propriile gânduri, darămite să se mai înțeleagă între ei ori să îi dea ascultare părintelui care îi tot împingea înspre odăi. Și tot tărăboiul acesta dură preț de mai mult timp, lighioanele neoprindu-se din răcnituri până când ultimul învățăcel a intrat în clădirea care îi găzduia; şi abia după asta am putut să transmit starea mea de linişte în jur, animalele potolindu-se atunci ca prin farmec, şi revenind la îndeletnicirile de dinainte ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. „În viaţă este mai bine să fii călător, spunea părintele Sava, să treci detaşat de bine şi de rău, să nu te schimbe din ceea ce eşti tu niciodată. Şi trebuie să înveţi să treci cel mai repede de bine, pentru că binele întotdeana dispare, şi odată ce te-ai obişnuit cu el şi nu mai este, grele timpuri vor veni asupră-ţi.”

Soarele coborâse pe după dealurile molcome şi stâncoase ale dealurilor moese, în timp ce eu stăteam tolănit pe fânul adunat acolo de necuvântătoarele basilicești, cu braţul sub cap, trecându-mi prin minte întâmplările de peste zi și meditând la lucrurile care mă vor aștepta de-acum înainte, prins între atât de multe minți dușmănoase. Căci nu era puţin lucru să ştii și să simți că nu eşti bine primit undeva, că le șezi ca sarea în ochi şi că va trebui să nu răspunzi după cum ar trebui tuturor sâcâielilor fără motiv care vor urma, pricinilor neîntemeiate ori scornite taman de către acela ca ar fi trebuit să îmi înlesnească potriveala şi împăcarea cu ceilalţi. Nu trebuia să fiu prea deştept ca să îmi dau seama că sosirea mea în acele momente nu îi picase deloc bine pe suflet părintelui Nicandru, despre care am început să împărtășesc temerile lui viceregului Hamyrisului, Comosicus, care spusese că păstorul sufletelor Durostorumului fusese prins în mrejele întunericului.

Părintele Sava spunea că teama vine din necunoaștere și că pentru omul fără chemarea Domnului cel mai puternic sentiment este cel de teamă. ”Așadar, dacă vreai să izbândești în toate năzuințele tale, spunea el în timp ce priveam împreună cum erau biciuți robii trimiși la vigilis, să curețe apeductele orașului, nu uita că celălalt trebuie să cunoască faptul că este mai slab decât tine, altfel are să încerce să te supuie lui, și apoi cu greu vei mai putea scăpa de această povară.”

Și ca de fiecare dată timpul mi-a dovedit că părintele Sava nu s-a înșelat. Imediat după ce animalele curții mănăstirești s-au potolit și singurele sunete pe care le mai auzeam venind dinspre ele erau cele cu care orice om este obișnuit, părintele Nicandru ieși din clădirea unde intraseră toți ciracii săi și veni întins la mine, șuierându-mi printre dinți:

Ce dorești de la noi de-aici? doar un om ce-l are pe diavol într-însul poate stăpâni atât de bine simțămintele și glasul animalelor, și cu toată înclinarea pe care o am față de cuviosul Sava, de al cărui nume te-ai folosit ca să îşi deschidă nişte porţi, voi fi nevoit să te izgonesc de pe aceste meleaguri pînă în gaura din care ai văzut lumina zilei.

Blagosloveşte, cinstite părinte, i-am răspuns, ci doară eu nu-mi doresc de la sființia ta decât învățătura. Însă nu pentru cea pe care le-o dai acestor netrebnici și nerecunoscători, care cu adevărat nu sunt decât niște saci de viermi față de cunoașterea adevărată am străbătut eu calea până la parohia ta, părinte, ci pentru învățătura cealaltă.

Care învățătura cealaltă, stârpitură de diavol ce ești? Despre ce vorbești, căci de când este cerul și pământul nu s-a pomenit ca învățătura să fie alta decât una singură, cea pe care o cunoaştem!? bătu în retragere cuviosul albindu-se fără să vrea la față și făcând mecanic un pas înapoi în timp ce eu mă ridicam și mă îndreptam spre el.

Se vede treaba că îl cuprinsese teama și că acum ar fi dat orice pe lume ca să scape de mine, așa încât m-am hotărât să încetez cu distracția și să nu mai prelungesc fără de folos joaca de-a șoarecele și pisica. Urma să îi arunc părintelui cu toate argumentele pe masă.

– Am nevoie de învățătura pe care sființia ta o are deprinsă din cartea ascunsă privirilor muritorilor de rând, asta caut să o aflu eu de la cuvioșia ta, părinte, i-am spus cu glas ce urca în intensitate tot mai înalt, preferând să îi ignor privirea furișă pe care o arunca împrejur, arătând că şi-ar dori să nu mă fac auzit de vreunul dintre discipolii săi.

– Nu înțeleg despre ce vorbești, dădu părintele Nicandru să nege, căutând din ochi un loc pe unde să se poată retrage.

– Acea cărturărie care poate fi găsită numai în Cartea Cea Ascunsă de episcopul Petronius, înainte de a se săvârși din viață, și despre care puțini știu că ai cercetat-o și ai buchisit-o, încă dinainte de-a fi pusă la păstrare. La acea cărturărie voiesc eu protimisire de îndată!

– Doamne iartă‑l că nu ştie ce spune! plesni el din palme prefăcându-se înfricoşat dintr-odată. Iaca, la orice m-aș fi așteptat din partea vrăjmașilor mei dar nicicând nu mi-am închipuit din partea lor că ar putea fi capabili de o asemenea obrăznicie! Auzi la el, bate atâta amar de drum și îmi cere ceva ce nici nu se există. Oare se cuvine să‑i vorbeşti astfel unui slujitor al bisericii?

– Cunoaște oare sfinția ta că pe faţa pământului se găsesc foarte puţini slujitori ai Domnului care să aibă la cunoștință astfel de taine? am încercat atunci să îl iau cu ocolișuri pe părinte, fără a-i băga în seamă brusca evlavie.

– Cunosc, cunosc, își îngustă el ochii, aba ei nu se tot înmulțesc, sau mi se pare mie altcumva?

– Este posibil să ți se pară, părinte. Ar fi bine să știe sfinţia ta că, printre acei puțini care cunosc astfel de ascunzișuri și astfel de taine, cu voia Domnului și cu oblăduirea învățătorului meu celui bun, se numără și nevrednica mea persoană, după cum bine ți-ai dat seama și după cum sunt încredințat că ți-a vorbit însuși părintele Sava în epistolă.

– Drept îi că părintele Sava mi-a pomenit și despre asta în epistolă, îşi înmuie părintele glasul, renunţând la atitudinea sa ţepoasă, dar trebuia să mă conving singur despre ce trăncănește dumnealui, căci este o anevoioasă corvoadă aceea la care vrei dumneata a te înhăma. Habar nu ai dară, tinere învăţăcel, ce înseamnă asta; iar dacă vei pătrunde tainele acesteia nici nu ştii câte pericole te vor pândi de-a lungul restului vieţii, şi văpaia câtor blesteme ale celor care şi-au jertifit viaţa încercând să-i afle misterul vei fi nevoit să-l cari pe umerii tăi.  

– Pentru un astfel de destin am fost pregătit timp de doisprezece ani de către dumnealui şi pricep foarte bine ce înseamnă fiece boabă de răspundere ce mi se va cere și pe care înțeleg să mi-o asum, în calitate de viitor Păstrător al Tainelor, miam rezumat eu anii petrecuţi sub învăţătura părintelui Sava. Aşa încât, cinstite părinte, fii bun și blogosloveşte-mi truda pentru care am sosit aicea, apoi haide să nu mai călcăm prin adânce ape, căci eu de aici nu voi să plec fără instruirea pentru care te-ai legat de părintele Sava cu jurământ că o vei da Aceluia care va fi Trimis.

-Va urma-

614 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.