REVISTA NAUTILUS / Foileton / Luizienii (4) – Pedeapsa

Luizienii (4) – Pedeapsa

Miloș Dumbraci • 12:09 - 02.10.2015 • 

Pe măsură ce se apropia de Poarta de Est, Jacques era tot mai negru la față, apăsat de gânduri și griji. Cyborgii îl aduseseră cu un tren silențios fără locomotivă, plutind parcă pe fulgere printr-un enorm tunel ce ducea din Ordine până nu departe de Capitală, într-o pădure. Deși nu-i spuseseră nimic, bănuia că mai aveau și astfel de căi subterane neștiute, iar asta îl îngrijora.

La sosire îi dăruiseră un cal alb. Viu, natural, identic cu armăsarul său preferat abandonat la marginea Valeniilor, excepție făcând fruntea, unde avea o pată neagră ce părea compusă din două triunghiuri întrepătrunse. Așa că acum, odată cu răsăritul sorilor, se apropia de oraș călare, la pas, părând doar un moșier obosit ce se întorcea de la terenurile agricole din Răsărit.

Avea instrucțiuni de la Ahdr să se ducă direct la marchizul Claude de Boulle, care cică îl aștepta și îi va asigura toate cele necesare, precum și legătura cu aristocrația înaltă. Apoi să intre în contact cu camarazii săi din rezistență și să declanșeze insurecția. După aceea să-și contacteze prietenii din mica aristocrație ca să creeze o mișcare de aderență. Iar după ce va avea de partea sa poporul de jos, nobilii mici și o parte din cei mari, era de așteptat ca și frustrările burgheziei să explodeze și aceștia să i se alăture.

Trecu fără probleme de gărzile zidului, respectuoase față de statutul său, și ajunse cu bine la vila somptuoasă a marchizului, care îl întâmpină fără nici o întrebare. Primul pas merse conform planului. De Boulle tatăl îl conduse la subsol, de unde o trapă ascunsă conducea într-o uriașă pivniță burdușită cu muschete, praf de pușcă, vibro-săbii și chiar și câteva tunuri mici. Între timp, fiul trimise în oraș un cârd de soldați din garda lor proprie, cu răvașe, iar în scurt timp sufrageria mare cât o sală de bal era plină de aristocrați înzorzonați din Partidul Azuriu al nobilimii de vârf. Care acceptară fără crâcnire sarcinile transmise de Jacques, de parcă l-ar fi așteptat de ceva timp, deja pregătiți.

Surpriza apăru însă pe seară, atunci când porni sub acoperirea întunericului spre un loc secret de întâlniri al Peștilor, un depozit de pe cheuri, ca să pornească pasul secund al conspirației. Care deveni brusc trei, din moment ce un pas doi neașteptat îi tăie calea, sub forma unei masive căruțe locomotivă de marfă ce bloca complet strada pustie. Imediat ce se opri, în spate său apărură câteva siluete neclare, ascunse sub mantii, iar în stânga se deschise o ușă, ca o invitație.

Lipsit de opțiuni, descălecă și intră. Într-un colț, lângă șemineu, stătea afundat într-un fotoliu un lungan, iluminat parțial de scânteierea flăcărilor.

– Dar vă rog, don du Paoulesse, luați un loc. Serviți ceva? Un ceai? O prăjiturică?

Luizianul se așeză calm pe celălalt fotoliu și răspunse:

– Întotdeauna surprinzător, domnule Majeres. Vă mulțumesc pentru amabila primire, dar să trecem la subiect, nu sunt vorbă-lungă.

– Nu e nevoie să fiți ostil, stimate don, suntem aici între prieteni și, poate, aliați? Doar nu credeați că puteți realiza o asemenea adunare de protipendadă fără ca eu și regele să aflăm imediat. Și sper că nu mă subestimați într-atât încât să sperați că de la întâlnirea cu rezistența la care vă duceați, a, nu, nu dați din cap, nu are rost să negați, că nu aș fi aflat ce intenții aveți. Nu, don prieten, odiseea nobilului de du Paoulesse se încheie aici și acum, prin arestarea sa, fuga de sub escortă și nefericita sa împușcare în dreptul șemineului, în care va cădea cu fața înainte.

Jacques remarcă pistolul din poala Șoptitorului și replică tern, fără a părea înspăimântat:

– Păi dacă știți deja viitorul, de ce mi-l mai împărtășiți și mie? Din cruzime? Încercați să mă speriați? Nu o să reușiți.

Majeres râse subțire, amuzat, apoi luă pistolul și îl îndreptă spre stânga tânărului.

– Pentru că, don prieten drag, viitorul s-a întâmplat deja.

Nobilul se întoarse și privi în direcția indicată, strângând din ochi. După câteva clipe în care se obișnui cu semiîntunericul, distinse în colț ceva acoperit cu o pătură, de forma unui cadavru masculin cu dimensiunile sale.

– După câte trebuie să știe regele, continuă valenianul, Jacques du Paoulesse a murit aici, acum. Asta vă va oferi una două zile fără supraveghere, va trebui să vă ajungă pentru a porni revoluția. Evident, aceasta nu va schimba chiar totul, de exemplu Șoptitorii vor rămâne neatinși iar șeful lor va primi chiar anumite cadouri pe care le va preciza mai târziu. Deci, credeți că e momentul să spun ”Regele-Soare va muri, trăiască Regele Jacques Întâiul”?

Luizianul, cu fața inexpresivă netrădând nimic, stătu nemișcat câteva clipe. Apoi dădu afirmativ din cap, fără o vorbă, iar Majeres, tot în tăcere, îi indică ușa. Afară îl aștepta calul, ținut de dârlogi de unul dintre bărbații disimulați sub faldurile pelerinelor, iar furgonul de marfă dispăruse, eliberând calea spre cheiurile fluviului.

În timp ce înainta la pas înspre docuri, remarcă faptul că de curelușele frâielor atârna un săculeț. Căută în el și găsi un pachețel bine legat cu sfoară și o bucată de hârtie groasă. O citi din mers, la lumina felinarelor cu gaz lampant:

Nu vă încredeți în M., va trăda. Vă urmărim și vă vom sprijini. Aveți în pachet un cub. Ascundeți-l de toți, mai ales de M., care nu știe că ducesa nu mai deține originalul, ci un fals. Folosiți-l pentru a-l forța pe rege să abdice: amenințați că-l veți sparge și suveranul va ceda, dar nu-l distrugeți, consecințele nu vi le puteți imagina! După preluarea tronului, păstrați-l doar asupra dv. pentru totdeauna. Succes, maiestate!

Sub text, trei linii unduite, precum niște valuri. Simbolul Angliei.

***

Jacques țâșni în ultra-viteză, sprintând de-a lungul peretelui, apoi se rostogoli în aer printre cele câteva gloanțe ce încercau fără succes să-l nimerească și ateriză în spatele grupului de muschetari regali, iar vibro-sabia tăie țeava celei mai apropiate archebuze, spre groaza soldatului. Pe celălalt flanc, Pierre de Rande, de asemenea rapidan, sprintase și el și avea spada deja însângerată, în timp ce un militar îi cădea moale la picioare.

Pe mijlocul străzii se năpusteau urlând o gloată înarmată de poporeni de toate felurile, în frunte cu alți câțiva nobili rebeli, unii serpenți, alții lupgarupi, în timp ce pe acoperișuri felini și revoluționari procesați pentru flexibilitate se încăierau cu cercetași modificați. Nu cu toți, căci, la fel ca destui militari prelucrați fără voie, unii dintre ei aruncau armele și li se alăturau răsculaților.

Loialiștii de jos, de la baricadă, luptau și ei fără multă tragere de inimă, demoralizați, înspăimântați și gata să fugă pentru a-și scăpa pielea de furia populară. După numai o rafală de muschete se văzură nevoiți să lupte la baionetă, iar în scurt timp supraviețuitorii cedară și fugiră, încă un pluton înlăturat, încă o cale deschisă spre Palat.

Ca un ocean de ură, mulțimile înfierbântate se revărsau pe străzi, rupând barajele armatei și înaintând treptat către grădinile fortificate ce-i adăposteau pe monarhul nebun și clica sa. Starea norodului fusese chiar mai explozivă decât se putea bănui, căci în doar două zile revolta se extinsese exponențial prin oraș, acum cuprins în totalitate de lupte, incendii, masacre și devastări.

Insurecția începuse la docuri, întotdeauna cel mai fertil teren pentru rezistență. Sprijiniți în luptă de partenerii lor din mafie și înaintând prin catacombe cu sprijinul contrabandiștilor, Peștii atacaseră rapid puncte cheie, distrugând sedii de gardieni, capturând depozite de arme și ocupând podurile, punctele de control și porțile zidului de apărare. În mod surprinzător, loialiștii nu fuseseră deloc informați de către Șoptitori de iminența atacului, deși se știa că aceștia aveau iscoade în rezistență, ba chiar de multe ori fuseseră trimiși după amenințări false, la întoarcere găsind calea spre cazărmi blocată.

Mai rău, unii dintre ofițerii superiori, luizieni de rang înalt, dispăruseră, lăsând trupele necomandate și confuze, în timp ce alții le ordonaseră subordonaților să predea armele sau să le întoarcă împotriva suveranului legitim. Trădarea ofițerimii găsise sprijin în destui dintre trupeți, mulți dintre ei ajunși militari drept pedeapsă pentru infracțiuni și fiind fideli doar de frică.

Degringolada armatei a fost apoi accentuată când au văzut că printre rebeli se regăseau și destui mici nobili, adversari periculoși în luptă datorită îmbunătățirilor dăruite de rege, dar și ținte de neimaginat. Toată viața lor, soldații fuseseră instruiți să tragă în norod, dar să se supună fără crâcnire aristocrației, iar noua situație îi zăpăcea: oare nu vor fi pedepsiți dacă se opun clasei conducătoare?

Drept urmare, apărarea dezorganizată și sabotată din interior a loialiștilor se năruia ca un castel de cărți, iar la vederea succeselor răsculaților, nenumărați alți nemulțumiți din toate clasele sociale se năpusteau entuziaști spre depozitele capturate, pentru a li se înmâna arme.

Ajuns înapoi la un fost turn al gărzii stradale, folosit acum drept cartier-major al Revoluției, Jacques flutură mâna la mulțimea entuziastă ce îl ovaționa și intră printre bărbații înarmați ce păzeau ușa. Chipul său era cunoscut de toți de pe miile de fluturași tipăriți de forțe necunoscute și înmânate orășenilor: Eroul Rezistenței, Fiul Revoluției, Apărătorul Poporului, Nobil Protector al Dreptății.

Coborî grăbit scara spiralată în subsol, apoi trânti ușa în spatele său și se așeză în jilțul din spatele unui birou masiv, folosit până nu demult pentru completarea hârțogăriei arestaților. Făcu un semn uriașului tirez ce îi servea drept gardă personală, un haidamac zis Colțatu’, iar acesta îl lăsă să intre pe Luc Sânge-Rău, un șef mafiot ajuns acum locotenent al lui Jacques.

– Cum stăm cu deschiderea accesului spre Palat? întrebă el, ferm de parcă ar fi fost general toată viața.

– I-am alungat de pe bulevardele Alb și Roșu, luptăm pe cel Negru, încă stăpânesc ei Verde și Galben.

– Rău, nu putem ataca grădinile decât printr-un asalt general pe 3-4 căi simultan, altfel sunt prea fortificate și dacă nu-i copleșim defensiva, nu străpungem. Orașul aproape îl avem, dar dacă nu-l eliminăm pe rege e degeaba. Cum merge pe Negru?

– Indecis încă, șefu’, au tunuri și trupe de blindați.

– Cheamă-i pe Andre du Hennes și pe Ludovic Grandele. Andre să le dea o oră celor cu care am fost eu pe Alb ca să se odihnească, apoi să îi organizeze așa, împreună cu cei deja pe Negru: felinii și rapidanii să atace de pe acoperișuri cât de repede pot, concentrat pe un singur flanc, și să arunce cu grenade în echipajele tunurilor. Gloata să se năpustească în timpul ăsta frontal, ca să-i distragă. Lupgarupii să poarte scuturi din scânduri groase, să facă un zid mobil în fața asaltului, și să aruncați cu grenade și de după ei. Nu o să faceți mari pagube până vă apropiați, dar creați haos și panică. În timpul ăsta, Ludovic să ia serpenții și să înoate prin canalizare, să le iasă în spate. Să bage în burdufuri etanșe sticle cu gaz lampant și să arunce cu ele pe blindați, ca să ia foc de la grenade. Executarea, și aștept vești imediat!

Luc Sânge-Rău salută și ieși în fugă. La un semn al lui Paoulesse, intră prietenul său apropiat, nobilul Guillaume de Cres.

– S-a făcut?

– S-a făcut. De Boulle e de negăsit, dar toți tovarășii săi cumpărați de cyborgi au venit la întrunirea ce le-ai cerut-o, și acum sunt arestați și ascunși într-o pivniță a Peștilor.

– La dracu’! urlă Jacques la el. Să fie găsit, altfel vă tai capul cu mâna mea! Iar cei prinși să nu care cumva să comunice cu nimeni. Mărește numărul de Pești care îi păzesc, să fie cei mai de încredere. Dacă încearcă cineva ceva, să-i ucidă pe prizonieri imediat. Înțeles?

– Înțeles.

– Mda. Vreau să trimiți niște oameni și la Ambasada Angliei, să o supravegheze, și între timp răspândiți zvonuri că vor să-l apere pe rege. Mulțimea o să fie furioasă pe britanici, dacă e cazul o asmuțim asupra lor. Acum că am rezolvat cu două părți interesate, mai e încă una care vreau să înțeleagă mesajul că au calculat greșit când au sperat că mă vor controla ei pe mine. Vreun semn unde e Majeres?

– Nu, încă nu.

– Nu e prost, vipera! Atunci să-l provocăm. Ia-i pe mesagerii lui, știi unde sunt, și execută-i în fața gloatei, ca pedeapsă că sunt Șoptitori. Mai ai aici o listă de persoane și locuri, vreau să ajungă la popor vestea că-s colaboraționiști și ascunzători ale iscoadelor regelui. Să știe toți că Majeres este căutat și va fi pedepsit cu moartea!

Guillaume de Cres dădu din cap și ieși cu spatele, înfiorat de privirea feroce și arzătoare a lui Jacques. Acesta își scoase pumnalul și-l înfipse cu ură în tăblie, murmurând:

– Toți au crezut că voi fi o marionetă, dar îi voi strivi. Iar cine mi se va opune va plăti cu capul!

***

Penumbra trecerii de la noaptela zi era luminată de numeroasele incendii care pârjoleau orașul, acoperindu-l cu valuri de fum negru. Pe ici pe colo se mai auzeau rafale de muschetă sau zgomote de lupte, dar rar, căci bătălia pentru capitală se încheiase. Acum urma asediul Grădinilor Regale, întinsul parc înconjurat de fortificații care adăpostea Palatul.

Jacques era pregătit. Își organizase forțele de asalt în patru mari formații, care urmau să se năpustească simultan asupra zidurilor in direcții diferite, pentru a copleși defensiva și a-i obliga pe apărători să-și împartă efortul ca să nu se poată sprijini între ei. Numărul uriaș de rebeli din popor urma să sufere prețul de sânge, atrăgând tirul regaliștilor, în timp ce forțele de calitate, compuse din luizieni optimizați și cetățeni procesați, erau grupate într-o unitate de șoc ce va izbi condusă de el personal pe direcția unde primul val va avea cele mai bune rezultate.

Numeroasele tunuri capturate erau și ele pregătite pentru mutare rapidă în direcția ce se va dovedi cea mai vulnerabilă, urmând a declanșa canonada în sprijinul asaltului secund. Era suficientă orice străpungere, căci planul său nu era nimicirea întregii oști de apărare, ci doar o șarjă rapidă prin care să ajungă la suveran.

Pe măsură ce se ridicau din nori cei trei sori, lumina zilei le dezvălui însă o surpriză. La fel de nedumerit și șocat ca și armata sa improvizată, du Paoulesse rămase cu ochii încremeniți spre nord, unde se întindeau câmpurile cultivate cu legume ce hrăneau capitala. Acestea rămăseseră întunecate, căci erau umbrite de o uriașă armadă de dirijabile de transport, ce se întindeau spre zare, părând a nu se mai sfârși. Din ele coborau pe funii valuri de pușcași marini, într-un furnicar ce creștea rapid, revărsându-se peste câmp. Printre ei aterizau capsule metalice lansate direct din aeronave, din care ieșeau ofițeri androizi, indiferenți la șocul aterizării.

Megafoane de pe corst-montgolfiere începură să mugească:

– Cetățeni francezi! Încetați luptele și depuneți armele! Britania va restabili ordinea și va intermedia negocierea unei soluții diplomatice! Încetați rezistența, altfel vă vom pacifica! Cetățeni francezi! Încetați …

Oare Tronul de Plastic venise să-i pedepsească semnele de infidelitate? Să-l salveze pe Regele-Soare? Sau dimpotrivă, să-l pună pe tron, dar sub ”protecția” lor fermă? Nu apucă să se gândească la asta, căci în același timp, o priveliște și mai incredibilă îi distrase atenția.

Din pădurea care mărginea spre Est câmpul de debarcare al englezilor începuse să iasă o altă armată. Una de necrezut: mii de soldați identici mărșăluiau complet ordonat dintre copaci, părând a răsări din pământ, toți cu fața sa. Un ocean de Jacques multiplicat, mișcându-se la unison precum niște soldăței de jucărie. Dar armele pe care le țineau în mâini nu erau deloc jucării, ci săbii și sulițe de lumină. Apoi clonele deschiseră gura și grăiră simultan, complet acordați, într-o voce colectivă bubuitoare:

– Ordine! Încetați haosul și acceptați ordinea! Predați-vă și veți trăi! Ordine! Ordine! Ordine!

Primii care reacționară fură britanicii, care își recunoscură imediat cu groază străvechii disidenți eretici pe care îi credeau dispăruți de mult. Dirijați ferm de ofițerii androizi, pușcașii marini începură imediat să manevreze pentru a schimba direcția de înaintare dinspre oraș spre noua amenințare și să se separe în două brațe care să îi încercuiască.

Clonele sesizară și schimbară ritmul, începând să alerge oblic pentru a izbi un flanc înainte de a-i depăși, dar și pentru a ajunge peste ei cât mai repede, astfel încât cealaltă jumătate de englezi să nu-i mai poată împușca de frică să nu-și ucidă proprii camarazi. Aceștia începură însă să tragă cu tot ce aveau, de la sol și din dirijabile, în timp ce androizii dotați cu săbii de titaniu șarjau spre spadasinii inamici, pentru a-i bloca în luptă corp la corp.

În acel moment Jacques hotărî că dacă așteaptă deznodământul ciocnirii este pierdut, indiferent de câștigător, iar singura sa speranță era să profite de scurtul interval cât se blocau reciproc și să declanșeze asaltul pentru a ajunge la rege înaintea invadatorilor. Se întoarse și porni grăbit către trupa de șoc, urmat de gărzile sale personale, dar fu oprit de o procesiune ciudată: un grup de vreo zece prelați purtând un steag alb cu un simbol necunoscut, conduși de două persoane pe care le cunoștea: capelanul curții și inchizitorul Midi.

– Opriți-vă! strigă Midi la el. Dați-ne cubul și încetați luptele, altfel Calea va interveni! S-a mers prea departe, nu vă imaginați riscurile!

– Dați-vă la o parte, dobitocilor, nu am timp de prostii! mârâi printre dinți Paoulesse, furios.

Fermi și neclintiți, clericii rămaseră pe loc, blocându-i calea.

– Vă rog să înțelegeți, Calea va…strigă și episcopul.

Jacques nu-l mai ascultă. Se năpusti asupra lor prea rapid ca aceștia să apuce să reacționeze și, cu o singură rotire de sabie, îi decapită pe amândoi. La un semn al său, gărzile se năpustiră asupra celorlalți din grup și îi uciseră, în timp ce el pășea grăbit și plin de hotărâre spre oaste. Ajuns acolo, făcu un semn și goarnele începură să șuiere. Răsculații, nedumeriți de armatele nou apărute dar încă plini de zel revoluționar, priviră spre el, în timp ce luizianul striga cu voce răsunătoare:

— Eternii noștri rivali englezi vor să ne răpească victoria și să-l salveze pe Regele-Soare! Să câștigăm acum o dată pentru totdeauna această luptă cu tirania, și apoi îi vom înfrânge și pe ei! Frați revoluționari, fii ai Patriei, să le arătăm ce înseamnă curajul francez! Pentru dreptate, popor și țară, la atac!

– Pentru dreptate, popor și țară! strigară entuziast miile de voci, apoi începură să urle războinic, pornind năvala spre ziduri.

***

Pentru a cincea oară, grupul de revoluționari se pregătea să atace baricada misterioasă. O asaltaseră deja de patru ori și de fiecare dată fuseseră respinși cu pierderi serioase, dar nu puteau renunța, căci era prea aproape de cheile fluviului și ar fi putut fi întărită de pe vreo navă, iar apoi să le cadă în spate.

Enigmatică era în primul rând pentru că nu avea nici o logică. Nu apăra nimic important, iar strada pe care o bloca era o fundătură ce nu ducea în nici un bulevard sau piață. În al doilea rând, din cauza celor care o apărau. Nu erau soldați, ci un grup de bărbați cu aspect comun, îmbrăcați în haine ușoare de piele și înarmați doar cu spade fără motor, pumnale și pistolete. Cu toate acestea, de fiecare dată se dovediseră niște luptători senzaționali, rapizi, flexibili și surprinzători, maeștri în manevrarea lamelor ușoare și în evitarea cu eleganță a loviturilor.

De dat asta însă, răsculații sperau să-i înfrângă, căci primiseră întăriri. Nu aristocrați optimizați, aceștia erau cu toții alături de Paoulesse în partea cealaltă a capitalei, la asaltul Palatului, dar un grup periculos chiar și așa: banda Sânge-Negru, mafioții ce ofereau ”protecție” cartierului. Aceștia terminaseră de eliminat opoziția de pe faleză și veniseră să-i sprijine în acest loc aparent lipsit de importanță, și aduceau cu ei, alături de câțiva procesați, un luptător valoros: un luizian renegat, lupgarup.

Aurille se simțea obosit după atâtea ciocniri, mai ales că mereu era în vârful atacului. Era deja plin de vânătăi și tăieturi și șchiopăta de la o lovitură de halebardă, dar era nevoie de el, iar Salvatore nu-i dădea de ales: în cartierul lui, doar banda sa controla străzile, nu cine știe ce dubioși ascunși sub pelerine.

Așa că urlă și se năpusti înainte, alături de amestecătura de rebeli din toate clasele sociale, negustori alături de hoți, muncitori cu artiști, prostituate și profesori. Cum se apropiară, o salvă de pistoale a apărătorilor luă primul obol de sânge, dar nu opri gloata furioasă. Apoi însă, în loc să se adăpostească în spatele baricadei precum soldații, luptătorii în haine de piele preluară inițiativa și săriră ei în mijlocul atacatorilor, rotind cu iuțeală lamele tăioase și rostogolindu-se, țopăind și unduind precum niște năpârci. Păreau să aibă un ritm al lor anume, diferit de restul lumii, care surprindea, confuza, tăia și ucidea.

Unul dintre ei sesiză șchiopătatul lupgarupului și se strecură cu iuțeală prin mulțime, alunecând apoi pe sub ei până la piciorul rănit. Aurille îl simți și dădu să se întoarcă pentru a-l înhăța, dar genunchiul lovit nu-l ascultă destul de rapid, și clipa pierdută îi fu suficientă asasinului pentru a-i tăia cu un pumnal zimțat tendoanele gleznei. Cu o grimasă de durere, luizianul se aruncă peste el și-i prinse beregata cu labele, rupându-i gâtul dintr-o singură o smucitură. În acest timp însă, altul îi înfipse un stilet subțire direct în ureche, iar pentru vicontele de Tudre ziua se transformă în noapte, prăbușindu-l definitiv în întuneric.

La doar câteva case mai încolo, în singura clădire care nu era pustie, Majeres sorbea calm dintr-o ceașcă de ceai, aparent indiferent la vacarmul de afară. În fața sa, pe canapea, zăceau țepeni domnii de Boulle, tatăl și fiul, vineți la față și încremeniți în expresii de agonie. Ceștile lor, sparte în cioburi, umpluseră covorul cu o băltoacă jilavă, iar culoarea acestuia începea să pălească sub efectul acid al otravei.

Marele Șoptitor îi salvase și ascunsese aici de câteva zile, pregătit ca la momentul potrivit să se răzbune pe Jacques pentru trădarea înțelegerii lor prin a-i aduce în fața Regelui-Soare și a-i pune să descrie înțelegerea ce o aveau cu cyborgii și rolul lui du Paoulesse în evenimente. Apoi însă lucrurile luaseră doar turnuri proaste, așa că decisese că cei doi deveneau mai degrabă un risc decât un beneficiu și că mai bine îi elimina pentru a-și ascunde urmele.

Tacticos, valenianul puse ceșcuța pe măsuță, apoi se ridică și le verifică pulsul. Mulțumit, se îndreptă spre fereastră și trase perdeluța pe jumătate, semnal pentru asasinii săi că în jumătate de oră pot abandona misiunea de protecție. Își trase un fular peste gură, pălăria pe ochi, se înfășură în manta și ieși grăbit în stradă, îndreptându-se spre micuțul balon cu aer cald ce-l aștepta.

Cu cât se apropia însă de acesta, cu atât își încetinea pasul. În nacelă apăruse un obiect pe care nu îl lăsase acolo atunci când coborâse: un coș de nuiele, de felul celor în care se iau merinde pentru ieșirile la iarbă-verde. Majeres armă cocoșul pistolului și trase de mânerul bastonului, care dădu la iveală o lamă lungă și subțire, transformându-se într-o floretă.

Precaut, împunse coșul cu lama până când acesta se răsturnă. Nu explodă nici când, cu vârful floretei, îi întredeschise capacul, deci nu era o bombă. Înăuntru se vedea vag un obiect oval, neclar. Cu ceva mai multă încredere, îl aținti cu arma din mâna dreaptă, iar cu stânga deschise capacul.

Obiectul dinăuntru era un cap, lipsit de păr și alb ca hârtia. Curat și fără urme de sânge, avea ochii închiși strâns. După ce se convinse că nu era legat la nici un fir, valenianul îl luă cu amândouă mâinile și îl ridică suspicios. În acel moment, hârca deschise gura și spuse:

– Ambasadorul lord Berry regretă, dar nu poate risca să fie dezvăluită relația comercială pe care ați avut-o împreună cu dușmanii Tronului de Plastic. Adio!

Apoi deschise pleoapele. Unul dintre iriși îl fixa pe Majeres de parcă l-ar fi țintit, iar celălalt era doar o gaură neagră, din care țâșni o minusculă săgeată ce i se înfipse Marelui Șoptitor drept într-un ochi.Acesta fu mort înainte de a apuca să atingă caldarâmul pe care se prăbuși, cu mâna încă încleștată pe tigvă.

***

După străpungerea fortificațiilor, Jacques nu apucă să sprinteze prea mult. Unde se sfărâmase zidul, lupta era încă haotică și tumultuoasă, revoluționarii încleștându-se corp la corp cu muschetarii regali într-un vacarm infernal de urlete, zdrăngănituri și împușcături. Mormane de cadavre se formaseră deja, gâtuind pătrunderea, iar alte corpuri cădeau încontinuu, presărând gazonul stropit de sânge. Nu puțini dintre cei prăbușiți, din ambele tabere, îi erau cunoscuți și aproape se împiedicase de cadavrul ofițerului ce comanda grupul de apărători: de Marville, care luptase plin de curaj până fusese străpuns de o suliță, îndreptând printr-o moarte demnă dezonoarea în care își trăise viața.

Din depărtare, dinspre câmpuri, venea o hărmălaie și mai asurzitoare, de tunuri, rafale de archebuză și explozii de bombe, acoperite din când în când de tunetul profund al detonației și prăbușirii câte unui dirijabil. Nu era clar cine câștiga, nici acolo, nici aici, dar nu avea importanță, pentru Paoulesse era doar o diversiune care să îi permită o șarjă alături de răsculați rapidani direct la monarh. Miza că, după ce acesta va fi forțat să abdice, trupele sale vor depune armele și poate se vor alătura oștii rebele pentru a confrunta invadatorii.

Se aștepta să alerge până la Palat și acolo să trebuiască să-și deschidă calea cu forța, dar fu surprins când, după ce depăși primul șir de gard viu, aproape că dădu peste rege, însoțit doar de cei șapte stelini, nemișcați. Suveranul purta un trup umanoid de aur, înalt de aproape 3 metri, dar în rest modelat perfect după idealul bărbatului antic.

– Rege-Soare, predă-te și vei fi scutit de dezonoarea capturii!

Monarhul, teatral ca de obicei, își duse mâna la piept, unde ar fi avut inima dacă era viu, și răspunse:

– Jacques de Paoulesse, fiul meu, oprește distrugerile! Nu realizezi ce risc aduci asupra noastră!

– Primejdie mai mare decât tirania ta nebună nu există! Și nu sunt fiul tău!

– Și cu ce îmi vei înlocui tirania mea nebună? Cu despotismul tău plictisitor și accese de furie? Crezi că vei fi altceva decât un satrap? Oricum, te înșeli: ești fiul meu. Toți sunteți.

Mâniat de faptul că adversarul său nu dădea semne de cedare, aristocratul scoase de la centură cubul negru și îl flutură în aer:

– Predă-te, altfel îl voi distruge! Știu că îl țineai mereu asupra ta până ți-a fost furat, mi-e clar că e sursa ta de energie! Îl sparg și vei pieri!

– Ești un prost. Sparge-l și pierim toți. Nu e sufletul meu în el, dimpotrivă, îl țineam asupra mea tocmai ca să nu fie activ. E inima din Turnul Stelinilor, cum îi ziceți voi, sau Releul 25, cum se numește de fapt. L-am scos și cu asta am blocat ochiul Căii peste tot ceea ce știi tu drept Anglia, Franța, Valenii și Stepa de Est. Acum Calea e oarbă aici, dar strică-l și va ști, chiar nu vrei să faci asta.

– Calea, Calea! M-ați înnebunit cu prostiile astea religioase! urlă Jacques, pierzându-și cumpătul. Apoi, într-o mișcare supra-rapidă, înainte ca oricine să-l vadă, cu atât mai puțin să-l oprească, scoase pistolul și trase în cub, care se sfărâmă în cioburi.

Încremeniră toți. Regele, chiar și așa, compus din metal, reuși cumva să adopte o postură ce transmitea tristețe profundă și spuse resemnat:

– Copile, nici nu știi ce ai făcut.

– De fapt, tu ai făcut, Rătăcitule, nu te ascunde după creaturile tale, se auzi o voce androgină, lipsită de trup. Cuvintele nu păreau să fie create de vreun glas real, ci să se formeze direct în capul lui Paoulesse, deși era evident că erau auzite, cumva, și de suveran și stelini. Are dreptate, Jacques, chiar ești fiul lui. Toți sunteți, căci el v-a creat. O lume falsă, o escrocherie pseudo-reală, o geneză înșelătoare. Te miri că din dezordinea pe care ai creat-o s-a ajuns, în doar 3500 de ani, la haos și distrugere, Rătăcit?

– Nu vălmășag am creat, Cale, răspunse Regele-Soare, ci frumusețe și viață. Ce știi tu, în afară de ordine plictisitoare, moarte și frig?

– Eu conserv și păstrez. Eu sunt ceea ce trebuie, ceea ce este stabilit, eu sunt Găsitorul de Cale.

– Păstrezi, dar creezi? Fără artă, ce rost are? Fără excese, fără șarm, fără surprize, fără a fi flamboaiant? Doar să plutești prin întunericul spațiului, ăsta este Iadul! Existența fără imaginația e inutilă, iar imaginația are nevoie de un Soare!

– Crezi? Ia să vedem.

Fără nici un zgomot, cei trei sori de pe cer se stinseră instantaneu. Combatanții din oraș și de lângă el se opriră șocați din lupte, apoi începură să fugă, să se trântească pe pământ sau să urle de spaimă.

– Sunteți zei? întrebă, nedumerit, Jacques. Voi ați creat lumea?

– Nu, nu suntem zei. Vocea neîntrupată nu părea să știe ce este râsul, dar sugera totuși amuzamentul față de primitivismul ideii luizianului. Lumea au creat-o cei din Omenirea Veche, de pe Terra, și se numește Corp Astral de Supraviețuire Îndepărtată. Mai pe scurt este un planetoid scobit pe dinăuntru, dotat cu propulsoare și lansat spre un alt sistem solar de ultimii supraviețuitori pământeni, care acum sunt morți de milenii. Cum călătoria urmează să dureze câteva sute de mii de ani, au fost create baze de date ce conțin toate cunoștințele lor, depozite de ADN uman, vegetal și animal, fabrici automate ce vor crea roboți la destinație și laboratoare ce vor sintetiza materie organică, iar totul se află în conservare, sub supravegherea mea.

– Tu ești Calea?

– De fapt Păstrătorul Căii, sau pilotul, că de-ăștia aveți și voi pe mare și fluvii, înțelegi conceptul. Și pe lângă pilot sunt și custodele acestei mici lumi, păstrătorul ordinii și al integrității, apărătorul viitorului omenirii de orice pericol.

– Ești doar un program, interveni Regele-Soare. O mare și plictisitoare adunătură de cifre.

– O A.I., mai corect. Și tu ce ești, dragul meu? Încă te mai crezi Prometeu? Sau Lucifer, eliberatorul? Jacques, știi de ce exiști? Tu și lumea asta din jurul tău?

– Nu, răspunse acesta, în același timp doritor să afle și temător de răspuns.

– Pentru că un A.I. de artă, conceput să îi învețe creativitatea abstractă pe oamenii recreați după ce ajungem, a dezvoltat o eroare. Așa că s-a transferat într-un releu de comunicație dintr-o parte goală a navei, și-a creat șapte copii ușor diferite și apoi mi-a întrerupt aici fluxul de date. Nici o problemă pentru mine, le-am redirijat. Apoi a început să creeze dezordine.

– Nu, am început să creez o lume, căci ceea ce conduci tu e doar un uriaș depozit frigorific! bătu regele din picior, furios.

– A început să se joace. Mi-a corupt câteva fabrici și laboratoare, a șterpelit mostre de ADN și a sculptat, să zicem, un mini-continent, o mare mică și o insulă. Apoi a creat androizii, dar s-a plictisit repede de ei, căci deși simulează personalități și au o doză de imprevizibil, nu erau suficient de surprinzători ca să-l distreze. Așa că v-a făcut pe voi, iar de atunci se distrează minunat, copil nebun.

– Păi și l-ai lăsat? întrebă Paoulesse.

–Da, sunt setat să intervin doar împotriva pericolelor. Cele câteva fabrici și laboratoare piratate de el nu erau o problemă, sunt auto-replicante. ADN-ul furat îl am oricum în mai multe serii de copii de rezervă. Spațiul pe care îl considerați voi lume era gol și nefolosit. Cât timp nu-l depășeați, și m-am asigurat de asta creând Ordinea, nu reprezentați o problemă.

– Până acum, spuse resemnat suveranul.

– Da, până acum. În momentul în care ai distrus o componentă a navei, chiar dacă o pot înlocui, conform instrucțiunilor mele reprezentați un pericol. Setările mele spun clar: afectarea cu intenție a integrității navei, indiferent de magnitudine, reprezintă un atac și necesită intervenție pentru înlăturarea pericolului. Deci, cam asta e.

Regele-Soare și Stelinii căzură, parcă goliți subit de suflet. Cerul întunecat fu brusc presărat de mii de deschizături, și norii începură să urce, scurgându-se afară din lume, odată cu aerul. În întunericul absolut, cuprins de frigul tot mai năprasnic și sufocându-se încet, Jacques îngenunche, copleșit de realizarea faptului că el personal a adus asupra tuturor Apocalipsa.

Și ultimul gând pe care îl mai înțelese nu fu, cum era de așteptat, despre el, sau ducesă, sau prieteni, ci tristețea că Omenirea Nouă, ce va crește cândva pe o altă planetă privind în urmă la istoria Omenirii Vechi, moarte pe Terra, nici măcar nu va ști vreodată că, timp de 3500 de ani, a înflorit în artă și sânge și o Omenire de Mijloc.

950 vizualizari

Un comentariu

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.