REVISTA NAUTILUS / Foileton / Luizienii (2)

Luizienii (2)

Miloș Dumbraci • 20:44 - 03.08.2015 • 

Capitolul 2. Ascunderea

 

Jacques intră val-vârtej în Sala de Safir și se năpusti spre partea înconjurată de șnururi galbene, rezervată membrilor Partidului Auriu. Întârziase ca de obicei și mai erau doar câteva clipe până la apariția Magnificului Suveran, iar o apariție după acesta s-ar fi soldat cu un regal acces de furie și o pedeapsă instantanee variind de la biciuire la exil sau decapitare, în funcție de dispoziția Soarelui.

Nici o evitare a ceremoniei nu era posibilă: șoptitorii urmăreau pe ascuns prezența, iar orice lipsă era privită ca disidență și sancționată printr-o ridicare în miez de noapte și apoi o misterioasă dispariție pentru totdeauna. Astfel că venise într-un suflet pe un superb hipem argintiu, în loc de comoda sa caretă, și nici măcar nu apucase să îi stingă motorul; dacă nu intervenea vreun servitor cu prezență de spirit, probabil că mașinăria costisitoare va exploda de la aburii din cazan, oricum un risc mai acceptabil decât întârzierea.

Grăbit și neatent, se izbi de un uriaș nobil din partidul Azuriu. Acesta se întoarse spre el nedumerit, apoi râse și exclamă:

– Voi iesticii, mereu pi fugă! Așa grăbit ești și cu femeile, tinere? Nu cred că ele si bucură…

– Ha! Vorbești prostii,grasule, știi câte femei am ieu? Schimb una pe săptămână! pufni țâfnos de Paoulesse. Vrei să te provoc la duel?

– O-ho-ho! râse pantagruelic, dar fără răutate Azuriul obez. Duiel? Păi trebuie doar să cad nițel pi tine și ti-am liniștit! Iar grasul se numește de Boulle, ca să știi și mătăluță… hai fuguța la cei mici, aici e locul pentru băieții mari!

Într-adevăr, se aflau lângă șnururile albastre, adică zona rezervată membrilor Partidului Azuriu, iar faptul că regele alesese tocmai Sala de Safir era un semnal clar că, cel puțin momentan, acest partid se bucura de favorurile sale. Chiar și cu riscul de a provoca întregul grup, Jacques tot era pe punctul să explodeze în perorații furioase, căci se enervase, ca de obicei, instantaneu și cumplit.

Nu apucă însă să zică nimic, căci ușile se trântiră la perete și un val de Gărzi Steline tropăi în cadență, formând două șiruri de la intrare până la capătul sălii, unde fusese improvizat un piedestal acoperit cu valuri de brocart roșu. De Paoulesse țâșni spre zona sa, aruncându-se disperat pe sub șnur exact la timp pentru a nu fi remarcat de suveranul care intra.

Ca de fiecare dată, un murmur de uimire și admirație văluri prin mulțime. Regele-Soare nu purta niciodată același trup de două ori, și întotdeauna epata prin splendoare și imaginație. De data aceasta era un uriaș păianjen de aur presărat cu smaralde, safire și diamante, în timp ce ochii compuși erau alcătuiți din rubine uriașe, cioplite perfect hexagonal. De jur împrejurul trupului metalic se revărsa o magnifică parură din uriașe pene galbene cu dungulițe verzi și terminate printr-un ochi roșu pe fond negru, ceea ce conducea la o stranie senzație de atot-viziune.

Tropăi delicat până la piedestal, fără un cuvânt,apoi adoptă pe acesta o poziție statuară, cu patru dintre picioare ridicate în evantai, strălucitoare. Rămase așa, emanând splendoare, cât intrară tăcuți cei șapte Stelini și înaintară până în jurul său, formând un semicerc. Tot acest timp, nobilii încremeniseră și ei cu o mână la piept și una îndreptată spre rege, cu expresii extaziate pe fețe, mai naturale sau mai studiate.

– Copiii mei, bubui vocea tunătoare, amplificată, a suveranului, după cum știți îmi sunteți cea mai iubită posesie și mă îngrijesc de voi ca de niște orhidee, până când înfloriți așa cum minunatul meu simț artistic prevede.

Spectatorii aplaudară cu pasiune, ovaționând asurzitor, până când fură opriți de un gest al păianjenului de aur.

– Dar un bun grădinar simte degrabă când un boboc este contaminat de vreo boală și ia măsuri iute, înainte ca întreaga grădină să i se veștejească.

La această replică, pe ușă intrară șase gardieni ținând în lanțuri câte doi uriași ogari feroce, cu dinții înlocuiți de fierăstraie de titaniu, și se așezară în cerc în mijlocul sălii, spre spaima nobilimii care undui spre pereți, îndepărtându-se de șnururi. Alte două matahale tropăiră înăuntru, una cărând un sac roșiatic, alta o cutie acoperită cu o năframă.

–Luizienii mei dragi, iată cum ogarii care îmi sunt credincioși necondiționat sunt răsplătiți cu hrană…nobilă.

Gardianul cu sacul îl desfăcu, scoase un trup bărbătesc îmbrăcat în haine splendide, dar stropite cu sânge, și îl trânti în mijloc. Ogarii, eliberați din lanțuri, se năpustiră asupra acestuia, mârâind zgomotos cu bale la bot, și îl sfâșiară, înghițind apoi hămesiți hălci întregi, nemestecate. După ce își terminară festinul grotesc, spre spaima privitorilor, regele scoase un scurt, dar pătrunzător șuier și câinii scheunară, apoi se târâră pe genunchi, scheunând, înapoi la gărzi.

Regele făcu un alt gest și soldatul cu cutia făcu un pas înainte, o puse în balta de sânge și smulse năframa.

Din partea sălii unde se aflau femeile se auzi un țipăt și o doamnă leșină, prăbușindu-se între domnișoarele sale de onoare: ducesa de Chateau-Pes. Jacques rămase cu imaginea ei imprimată în memorie; nu o cunoștea, dar auzise de frumusețea ei faimoasă, iar acum, căzând vulnerabilă și albă precum zăpada, înțelegea că faima, oricât de mare, nu putea descrie splendoarea realității, iar inima i se strânse într-un fior necunoscut lui.

Motivul leșinului ei era însă suficient de dezgustător ca să strângă stomacul multora din sală, inclusiv a bărbaților obișnuiți cu imaginația crudă a regelui tiran. În cutie se afla un câine de talie mică, cu un cap uman cusut grosolan pe gât: ducele de Chateau-Pes, cu o privire nebună, înghețată într-o teroare indescriptibilă.

– Spuneți-mi, voi florile mele, cum să îl pedepsesc pe cel care m-a înșelat? Să îl dăm la câini sau să-i oferim viața?

– Viața, viața, strigă mulțimea terifiată, fiecare gândindu-se îngrozit că data viitoare ar putea fi el în cutie, pentru vreo greșeală reală sau imaginară.

– Viața, atunci…

Regele flutură dintr-un membru și gardianul scoase o foarfecă de argint, apoi înhăță capul ducelui, îi scoase limba și, dintr-o mișcare, i-o tăie. O mărunți în bucățele și i-o înghesui pe gât, forțându-l s-o înghită odată cu valul de sânge ce se revărsa din rană. După aceea, în timp ce îl plesnea pe duce peste obraji ca să nu leșine, scoase un cuțit cu cărbune, îl porni și, imediat ce lama acestuia se încinse, cauteriză rana, în urletele nearticulate ale victimei. Acoperi cutia din nou cu năframa, o luă fără o vorbă și ieși din sală, cu spatele.

– Ei, asta numesc eu improvizație artistică de cea mai bună calitate, chicoti Regele-Soare. Aplauze pentru sceneta ducelui! Va fi eliberat în deșert, să se descurce cu șacalii, că doar e de-al lor!

Și începu să aplaude pasionat cu două perechi de palme, acompaniat de ropotele frenetice ale spectatorilor pieriți și tăcuți. Cel puțin a celor mai tari de inimă, căci destui, femei și bărbați laolaltă, leșinaseră sau vomau pe minunata podea albastră.

***

În miez de noapte, Marcel Midi se strecura neauzit printre arbuștii grădinii. Cerul era acoperit de nori, și roba sa neagră se confunda perfect cu bezna, făcându-l invizibil.

Fusese la o întâlnire a Urmașilor Căii, în pivnița unui depozit de vinuri, și acum se îndrepta spre capela Palatului, pentru a-i raporta episcopului. Ca să fie sigur că nu este urmărit de șoptitorii regelui urmase un traseu întortocheat prin alei, grădini și subsoluri, iar acum ieșise dintr-un tunel cunoscut doar de câțiva călugări direct în spatele unui pâlc de salcâmi ce înconjurau o movilă.

Inchizitorii nu aveau, precum aristocrații luizieni, puteri speciale dăruite de rege, însă Midi își făcuse în secret, la un procesator clandestin, o modificare vitală în meseria sa: îi fusese extirpat aparatul intern al urechilor și înlocuit cu un delicat traseu din material fonosensibil, încovrigat într-o spirală rostogolită microscopic de sute de ori, astfel că avea auzul înzecit față de normalitate.

Iar acum, imediat ce se strecură de sub brazda de iarbă ce acoperea gura tunelului, încremenise: în vârful movilei percepea o respirație. Era de câteva ori mai rară și mai silențioasă decât cea obișnuită, dar după cadență era totuși umană: un asasin. Ascultă cu atenție: alți patrumodificați completau nevăzuți, complet camuflați, un hexagon protector în jurul grădinii, iar pe alee pășeau doi bărbați: unul respira normal, celălalt deloc. Un android.

Inchizitorul își trase gluga călugărească, acoperind albeața feței și, folosind antrenamentul său special, își reduse și el drastic cadența plămânilor și înțepeni complet nemișcat. Pregătit toată viața să devină o mașină de tras cu urechea, iată că dăduse fără voie peste o ocazie de a-și folosi talentele. Își concentră auzul și prinse șoapta unui glas bine-cunoscut și temut la Curte:

– Don emisar, spunea Majeres, sunt convins că ați fost mulțumit de reușita mea în a-mi ține promisiunea și că plata dumneavoastră va fi promptă și exactă în ceea ce am solicitat.

– Desigur, domnhule Înhalt Șoptitor.

– Doar că, don Berry, împrejurările schimbate mă fac să solicit un favor suplimentar.

– Domnhule Majeres, protestă lordul britanic, deja comitem trhădare de moarte simultan împotriva Thronului de Plastic și a Regelui-Shoare, credeți că este înțelept să stricăm prietenia acum?

– Vă asigur că beneficiile depășesc riscurile. De altfel, ca semn al încrederii dintre noi, don emisar, vă rog să citiți această epistolă pe care doresc să o transmiteți partenerilor noștri, alături de batistă.

Androidul luă hârtia împăturită în patru de la valenian și o citi, neavând nevoie de lumină naturală datorită ochilor electronici.

– Un jhoc periculos îmi propuneți aici, drhagul meu lord. Și sunteți sigur că… partenerii noștri… o vhor înțelege? Ei gândesc altfel decât noi, după cum știți.

– Don Berry, și dumneavoastră gândiți altfel decât mine, dar am găsit interese comune, nu?

– Adhevărat, adhevărat…Bine, o voi transmite. Dar am pretenția ca planul să meargă în continuare cum am shtabilit, și să sperăm că nu îi vom supăra cu nimic, credeți-mă că nu ne dhorim asta.

– Dar știu, don emisar. Atunci rămâne stabilit. Îmi permiteți să vă conduc la caretă?

– Desigur, desigur, să mhergem.

Cele două siluete se îndepărtară, apoi se auzi tropăitul picioarelor de carete autome îndreptându-se spre oraș. După câtva timp, nevăzuți, asasinii se retraseră.

Inchizitorul însă, precaut, rămase în continuare nemișcat. Și bine făcu: la un ceas după plecarea asasinilor camuflați, două tufișuri prinseră viață neauzite, se ridicară și, recăpătând formă umană, porniră spre oraș: doi androizi scunzi, silențioși.

După încă o jumătate de oră, satisfăcut, Marcel se târî și el înapoi în tunel și porni grăbit spre mânăstirea în care locuia. Episcopul putea să mai aștepte…

***

Încătușat, Aurille de Tudre asculta cu atenție. Peste pufăitul loco-motoarelor ce propulsau duba gărzii orășenești și troncănitul monoton al roților pe macadam se suprapuneau șoaptele celor doi răufăcători alături de care fusese aruncat.

Tentativa sa de a ajunge la ducesă se sfârșise înainte de a începe.Când moșmondea la poarta grădinii din spatele vilei sale, pentru a se strecura înăuntru și a găsi niște haine mai acătării, fusese observat de o patrulă stradală. Zdrențăros și bărbos cum era, nici o mirare că aceștia asmuțiseră pe el câinele blindat ce-i însoțea și îl doborâseră, încântați să țină pleava societății departe de locuințele aristocrației.

Evident că îl chestionaseră asupra identității sale, dar rămăsese mut, refuzând categoric să răspundă la orice întrebare, în ciuda loviturilor de biciușcă. Ar fi putut să treacă în forma de luptă, erau doar doi și-un câine, dar se abținuse, căci în timp ce se zbătea observase un detaliu înfricoșător. Atrasă de gălăgie, în penumbra ferestrei din vila pustie se ițise, ascunsă pe după draperii, o umbră. Vicontele nu avea familie și nici servitori, astfel că oricine îl pândea în bezna dinăuntru nu putea fi decât o amenințare. Speriat, se trântise la pământ și se lăsase înhățat, bălmăjind măscări precum un cerșetor nebun.

Îi privi pieziș pe ceilalți doi captivi. Unul dintre ei, brunet, cu părul cârlionțat și învolburat, gesticula din belșug în timp ce,plin de încredere în sine, revărsa în șoaptă un șuvoi de cuvinte repezite. Celălalt, chel, micuț și slab, dar nu firav, afișa un rânjet de potaie, în timp ce dădea umil din cap, prefăcându-se amuzat de perorația primului și strecurând din când în când câte un mârâit de aprobare.

Dar nu pe ei îi asculta de fapt, ci tăcerea paznicilor de pe capra vehiculului. Unul dintre ei șofa, trăgând de manete cu scârțâituri periodice, dar de la cel înarmat cu muschetă nu se auzea nimic, ceea ce însemna că poate îi urmărea prin micuța fantă.

Aurille așteptase cu răbdare să înceapă să vorbească și să nu se mai uite la ei, dar morocănoșii gardieni nu păreau prea comunicativi, amorțiți de ploaiarece și de liniștea miezului de noapte. Însă veni și momentul norocos: înfrigurat, cel înarmat începu să tușească amarnic, apoi se auzi un ușor clinchet atunci când puse alături pușca, pentru a căuta prin haine vreo cârpă.

De Tudre nu pierdu nici o clipă și, spre șocul celor doi dinăuntru, începu cea mai iute transformare din viața lui: concentrându-se ca niciodată, pentru a se preschimba în doar câteva clipe în loc de un minut întreg, își expandă mușchii, sfâșiind cămașa de pe el. Apoi, reușind cu greu să nu geamă de încordare și durere, își strânse pumnii și se împinse cu toată forța picioarelor în fanta de observație, unde scândurile erau mai subțiri.

Lemnul trosni și plesni: spre norocul său, patrulele stradale nu aveau furgoane blindate ca Gărzile Steline, căci nu se confruntau cu nobili sau militari, ci doar cu pungași mărunți. În clipa când țâșni dintre sfărâmături peste paznicii uimiți, erupse și într-un urlet năprasnic. Îl aruncă la câțiva metri pe cel cu muscheta, care rămase lungit peste piatra cubică, nemișcat. Apoi, într-o fracțiune de secundă, înhăță arma abandonată și îl plesni cu ea pe celălalt peste sabia pe care o scosese pe jumătate. Izbit în piept de patul puștii, șoferul căzu într-o rână, horcăind. Vicontele trase de maneta de frână; în ipostaza de lupgarup nu-și controla forța, așa că aceasta se rupse și rămase cu un ciot în mână, dar duba se opri și ea, abrupt, aruncându-l peste capră.

Se ridică amețit și privi în jur: furgonul se răsturnase pe-o parte într-un talmeș-balmeș de roți rupte și bucăți de scânduri. Pe partea dreaptă a străzii, ferestrele începeau să se lumineze, pe măsură ce erau deschise de curioși cu lămpi în mână. Pe stânga, un zid fără vreo poartă, acoperit cu iederă.

Știa că în oraș niciodată nu era departe vreo patrulă, așa că nu stătu pe gânduri și începu grabnic să escaladeze gardul. Înainte de a-l sări, apucă să vadă fugar că și cei doi infractori ieșiseră: cel brunet îl buzunărea pe șofer, în timp ce cel pleșuv, cu ochii sticloși și o grimasă feroce, îl înjunghia în gât cu ciotul de levier.

Nu mai întârzie să privească oribila scenă, ci sări îngrădină. În depărtare se auzea deja tropăit de cizme și lătrat de câini, așa că o luă la fugă printre copaci către clădirea ce se ghicea în față. Cât pe ce să se împiedice de pancarta pe care scria ”Atenție! Nu intrați! Pericol mortal!”, dar reuși să o ocolească, fără să poată însă citi avertismentul neluminat. În mijlocul grădinii, dincolo de pomi, bezna nu împiedică însă simțirea sa, și ceva se trezi din somnolență.

***

Turnul Stelinilor bloca lumina sorilor, absorbind-o. Absolut negru, fără ferestre sau uși, în formă de ciupercă, ieșea în evidență pe fundalul sclipitoarelor clădiri mozaicate multicolor ce alcătuiau Palatul Regal.

Singura modalitate prin care se putea intra în el era pe calea aerului, cu un corst-montgolfier, dar nimeni nu văzuse vreodată unul acostând, deși se știa că acolo sus, în turn, își desfășurau ședințele regele și cei șapte sfătuitori ai săi. Ceea ce nu știa însă poporul care se minuna de puterile magice ale acestui restrâns grup conducător era faptul că în realitate pavilionul blindat ce încorona Turnul Negru era doar o făcătură, gol și pustiu pe dinăuntru.

Adevărata sală de întrunire se afla la zeci de metri adâncime, sub straturi de stâncă, iar turnul nu avea vreo scară interioară, ci doar un păienjeniș de cabluri de fibră optică. Regele și stelinii aveau lucruri de ascuns, dar nu față de poporul francez, nici măcar față de britanici, ci față de un inamic ce putea și dorea să intercepteze comunicațiile.

Trupul regelui prinse viață și începu să strălucească. Aici, în Turnul Stelin, suveranul se manifesta sub forma unei flori de mină de aproximativ 3 metri înălțime, o aglomerare fractalică de muchii de cristal și protuberanțe sclipitoare. Nici sfetnicii săi nu aveau nevoie de formă umanoidă; spre deosebire de trupurile de androizi pe care le locuiau la suprafață, aici erau pur și simplu câte un obelisc luminos, zumzăind ușor în procesul de răcire.

Nu era necesar să se manifeste vocal, din moment ce erau conexați în rețea, dar regele o impunea, datorită obsesiei sale pentru artă, căci și frazele le percepea ca pe niște frumoase arabescuri efemere.

– Stelin Unu, Sfetnic al Poporului, cum se prezintă situația?

– Mărite Născător-de-Vis, nu există probleme: sărăcia este la 56% și trendul crescător se menține; Arsenalul Civil lucrează la 74% din capacitate, iar mișcările rebele populare se mențin la 12%, dintre care 8% controlate de noi.

– Bun. Totul mulțumitor, dar să mai creștem procesarea cu 2%. Deci va trebui să arestați cu 3% mai mulți infractori și să creșteți rata de mortalitate la procesați, astfel riscăm să le scadă prețul. Stelin Doi, Sfetnic al Armelor, te ascult.

– Mărite Gânditor Secund, la trupe de uscat deținem 87.500 de procesați, dintre care 23.000 blindați, 15.000 reduși, iar restul standard. Nu avem nevoie de mai mulți, sunt suficienți în cazul că cei de dincolo de canal ar trece marea. La nave maritime deținem 78, încă sub flota britanică. La aeronave, am crescut de la44 de luptă la 52 și de la 125 de transport la 153.

– Bun, continuăm cu planul de extindere aeriană. Stelin Trei, Sfetnic al Gărzilor, avem probleme?

– Nu, Prea-Splendide, gradul de teroare se ridică la 92% în rândul poporului, 87% la nobili și65% la procesați, deci nu există riscul nici unei turbulențe.

– Ah, păcat, îmi place imprevizibilul tornadelor societății și ador să le suprim, dar bravo, felicitări. Stelin Patru, Sfetnic al Negoțului, cum se rostogolesc livrele?

– Satisfăcător, Mărite Dăruitor-de-Lume, inflația este sub control, foametea exact la limita necesară pentru a-i ține preocupați fără a exploda, nemulțumitor este doar comerțul cu britanicii, unde încă au excedent, pentru că dețin tehnologie mai eficientă.

– Asta cred ei, dragă, de fapt au mai multă plictiseală și mai puțină splendoare. Ce, dacă voiam, nu eram la fel de eficienți? Dar noi am ales calea artei, nu a industriei. Nu mă plictisi cu văicăreli, nu suntem mașini, ci îngeri! Stelin Cinci, Sfetnic al Credinței, te ascult.

– Soare-al-Orașului, extazul adorării tale rămâne de 98% la nobili și de 87% la popor. Luna aceasta am decis voga adorării în lipsă, veți fi divinizat precum un zeu, în casele cetățenilor! Partidul Albastru alese această vogă, astfel că luna asta ei compun comitetele de opțiuni!

– Eh, prefer adorarea în prezență, atunci când mă divinizează pe față, dar oamenii au nevoie să aleagă ceva și să simtă imprevizibilul, așa că decât opțiuni politice, mai bine că le oferim opțiuni la cum să mi se prosterneze. Stelin Șase, Sfetnic al Artei, de-abia aștept să te ascult!

– Glorios-Apărător-al-Ordinii, am încheiat procesul de demolare a cartierului Vissatte și înlocuire a sa cu parcul pe care l-ați imaginat. Doriți ca parcul să fie accesibil oamenilor sau doar pentru ochii Măriei Tale?

– A, nu, oamenii nu înțeleg arta destul, să fie interzis sub pedeapsa cu moartea! Cealaltă latură artistică a proiectului cum a mers?

– Fără probleme, în timpul evacuării am ales 43 de persoane conform cerințelor și le-am trimis la atelier, iar familiile le-am eliminat, nu vor apărea întrebări!

– Bravo, bravo, o să am material de sculptat! Stelin Șapte, Sfetnic al Șoaptelor, cum merg comploturile?

– Așa cum ați dorit, Mărite-Grădinar-al –Sorții.

– Excelent, întotdeauna m-a entuziasmat trădarea, este atât de… incitantă! Bine, să ne întoarcem în trupurile de la suprafață, glorioasă fie Eroarea!

– Glorioasă fie Eroarea, mărit fie Artistul! intonară cei șapte stelini, cu voci identice, iar apoi obeliscurile începură să se stingă, lăsând bezna să revină treptat în încăperea înghețată.

***

Ducesa Rachelle du Chateau-Pes turnă delicat ceaiul în ceșcuțe de chihlimbar și își recompuse un zâmbet de gazdă încântată în timp ce le oferea musafirelor sale. Faptul că efectuase gestul cu mâna ei, deși avea automi și servitori pentru așa ceva, era un semn de respect și simpatie față de contesa Vielli, cu toate că de fapt nu simțea față de aceasta nici una, nici alta.

Contesa, grasă, revărsată într-o mare de zorzoane ce umpleau cu vârf și îndesat canapeluța de piele, acceptă ceașca fără a mulțumi și se lăsă acră înapoi pe spate, înghesuind-o într-un colțișor pe însoțitoarea sa, drăguța dar tâmpa domnișoară de Coux, care zâmbea pierit precum o vrabie luată sub protecția unui motan.

– Deci, drragă ducesă, croncăni contesa de sub peruca pudrată excesiv, contabilul meu Raymond este un vrrrăjitorr al cifrelor, o minune! Ți-l pot împrumuta să îți pui ordine în avere, crrred că nici nu mai știi ce ți-a rămas exact după duce!

Fosta favorită a regelui, cunoscută și acum drept ”Marea Preferată” când era de față careva din anturajul ei (căci rămăsese într-adevăr într-o relație privilegiată cu suveranul și după ce fusese restaurată), dar și drept ”Peștoaica Albă” în șoaptele pe la spate, întrucât obișnuia să-i caute și să-i aducă monarhului noi domnișoare, nu era deloc interesată de binele Rachellei. După cum aceasta își dădea seama prea bine, curiozitatea ei și a multor ”binevoitori” de la palat era de fapt să știe exact cât era de bogată și de vulnerabilă noua văduvă, dar și dacă era suficient de devastată de nenorocire încât să poată fi parazitată la bani și domenii.

– Prea-respectată contesă Vielli, i se adresă ea protocolar pentru a-și sublinia reticența la intimități, vă foarte mulțumesc pentru grija cu care vă gândiți la mine! Dar nu e nici un motiv de îngrijorare,toți supușii ducelui mi-au rămas complet devotați și se descurcă foarte bine, de la contabilul meu, Serge, până la gărzile personale.

Aluzia la militarii ducali era străvezie; nu doar că aceștia păzeau domeniile, dar exilatul (și probabil deja defunctul) nobil deținea o forță personală numeroasă și bine antrenată, un jeton foarte valoros în marele joc de la curte. Faptul că regele nu le ceruse desființarea sugera o atitudine binevoitoare sau cel puțin nepăsătoare față de Rachelle, iar prin a-i menționa aceasta transmitea subtil nu numai ideea că ea personal nu era în dizgrație, dar chiar putea deveni un jucător relevant.

– Darrr sigurrr, nici nu mă îndoiam, voim doar să te asigurrr că ai în mine o prietenă, o soră mai mare pe care te poți oricând baza!

Nici contesa nu era deloc proastă, căci nu doar prin bogăție își menținuse poziția privilegiată, ci prin finețea cu care naviga întortocheatele canale ale intrigilor nobiliare, strivindu-i pe cei vulnerabili și alăturându-se celor puternici. Sesizând că ducesa nu urma să fie o victimă de jumulit, madam Vielli îi oferea în schimb o asociere. Ca să semnaleze că a înțeles mesajul, schimbă vorba:

– Și sunt o minunată sorrră mai mare, nu-i așa, micuța mea Giselle? se întoarse ea mieroasă către domnișoara de Coux.

– Dar desigur, contesă, datorită domniei voastre mă bucur de atenția Regelui-Soare! chițăi aceasta, mai degrabă înfricoșată decât recunoscătoare, și se grăbi să se afunde în ceai, sorbind prelung pentru a evita să vorbească.

– Păi da, până mai ierrri micuța Giselle era doar o balerrrină, dar acum are iatacurile ei la Palat, își frreacă coatele cu nobilimea și se rrrevarsă asupra ei bunăvoința Soarelui însuși! rosti suav contesa, pe un ton de mărturisire între prietene, deși se ghicea pe sub cuvinte o urmă de invidie și răutate.

O înhăță pe tânără de mâna dreaptă și i-o ridică: sub braț unduiau un rând de tentacule delicate, rozalii. Aceasta, rușinată, se înroși, părând mai degrabă nefericită de inspirațiile artistice pe care regele începuse să le manifeste asupra ei.

– Un frumos început. Trebuia să mă fi văzut înainte de restaurare, eram invidia Curții! se lamentă cu pizmă fosta favorită și trânti ranchiunoasă mâna protejatei.

Ducesa își amintea cum arăta madam Vielli la apogeul atenției suveranului, și nu i se părea nimic de regretat: fusese atât de plină de membre suplimentare, falduri colorate de piele, pene implantate și solzi aurii încât nici nu mai părea om, ci un papagal absurd. Măcar acum, după ieșirea din poziția de favorită și restaurare, era doar o grăsană acrită și îmbătrânită înainte de vreme.

Însă nu-și putea exprima această părere fără a se alege cu dușmănia eternă a contesei, iar aceasta era un inamic redutabil și de nedorit într-o poziție de adversitate. Așa că sorbi și ea delicat din ceai, se prefăcu vizibil că s-a ars, vărsă câteva picături în farfurioară și se îndreptă spre o măsuță, unde întârzie destul de mult pentru a-și șterge buzele gingașe cu un prosopel.

Stratagema funcționă. Când se întoarse la cele două vizitatoare, acestea trecuseră la o discuție despre ultimele spectacole de balet, iar contesa nu mai aduse vorba despre avere, semnalând astfel fără cuvinte că înțelesese mesajul și luase notă pe ce poziții se aflau. Ce urma să facă în continuare cu privire la asta, rămânea de văzut, iar ducesa era conștientă că va trebui să fie precaută la pericolele deghizate în curtoazie…

***

Încă în formă de lupgarup, Aurille alerga greoi printre copaci, încercând, fără succes, să nu se izbească de ei în beznă. Din păcate darul său implica doar forță, nu și vedere nocturnă, rezervată felinilor, și nici viteza specifică acestora.

Așa că nu văzu mogâldeața peste care se năpusti și se rostogoli împiedicat, împroșcând în jur cu rouă și smocuri de iarbă. Nedumerit și zăpăcit de căzătură, privi surprins cum movila începu să miște, apoi să se deșire pe verticală ca un șarpe subțire, unduitor.

La o privire mai atentă, observă că aceasta avea formă omenească, dar exagerat de silfidă și flexibilă și că privirea nu-l înșelase: avea exact nuanța de verde a tufelor din jur. Înaintă câțiva pași șovăielnici spre ea, pregătit de confruntare, însă acesta, lașă, se dădu înapoi. Îl privi fix cu pupilele focalizate ca la o pisică, apoi, în loc de șuieratul reptilian la care se aștepta, țipă cu glas omenesc, strident:

– Cercetași IV, alarmă! Intruși în garnizoană! Alarmă! Atac al rezistenței!

Imediat, peste tot prin livadă, noi forme viperești începură să se ridice de la pământ, cu aceleași mișcări feline, și să se apropie, tăcute, fără a li se auzi vreun pas. Erau cu toții aproape de nevăzut, fantomatici, camuflați perfect în culorile vegetației.

De Tudre trase adânc aer în piept și se prefăcu temător, retrăgându-se spre zid cu spatele. Apoi, când procesații se apropiară, strângând cercul în jurul său pentru a-i bloca fuga, se năpusti brusc în față, urlând feroce, și răsturnă câțiva dintre ei, surprinși, ca pe niște popice. Ceilalți însă nu intrară în panică, așa cum miza, ci se aruncară asupra sa cu lame în mâini, în timp ce câțiva îl împroșcau cu mici săgeți otrăvite.

Din fericire, în ipostaza transformată pielea i se întărea precum cea tăbăcită, așa că proiectilele ricoșară fără să-l vatăme. Lamele însă le simți precum niște limbi de foc ce îi lingeau șalele, umplându-l de sânge. Nu se înspăimântă încă, ci, dimpotrivă, și mai furios și agresiv, începu să îi înhațe cu labele supradimensionate și să îi zgâlțâie precum un buldog, câte doi odată, până li se auzeau trosnind vertebrele forjate cu plastic.

Treptat, îi rări pe atacatori, iar cei rămași începură să îi dea târcoale precauți, fără a se mai apropia. Ce nu remarcase însă era că, tot timpul încăierării, aceștia îl împinseseră voit, pas cu pas, spre un luminiș în mijlocul căruia se înălța un dâmb neclar. Părea un delușor ierbos, dar din mijlocul său străluceau nu mai puțin de zece ochi, urmărindu-i cu atenție apropierea.

Vicontele încremeni uimit, căci la apropierea sa măgura se ridică, acoperind lumina lunilor. Iarba era de fapt o blană verzuie lungă și deasă, iar cei zece ochi străluceau din cinci capete cu expresii tâmpe, dar dușmănoase, cusute laolaltă deasupra unui trup monstruos, asemănător cu un amestec de bucăți musculoase de urși, tuburi, tije de oțel și spini. Era atât de uriaș, încât Aurille, el însuși masiv în forma de lupgarup, părea un copilaș pe lângă un gigant. Nobilul înțepenise incredul, privind cu spaimă cum greoiul leviatan începe să se deplaseze spre el încet, dar sigur, pe o colecție nedefinită de labe gheroase.

În acel moment însă, își simți brațul înhățat de o mână: lângă el apăruse interlopul cârlionțat, care, cu o față sigură și deloc înspăimântată, îl trăgea spre el. În spate, celălalt golan, cel cu fața de șobolan, rotea cu repeziciune levierul transformat în bâtă, plesnind cercetașii nedumeriți.

– Pe aici, câine! exclamă brunetul și o luară toți trei la fugă într-o direcție necunoscută. Cei doi tâlhari păreau că știu ce fac, așa că alergă împreună cu ei, urmăriți de tropăitul înfricoșător al creaturii masive.

Ajunseră într-adevăr la o clădire scundă de cărămidă, cu o deschizătură acoperită parțial de gratii ruginite, blocată din interior cu un drug. Nici un bărbat normal nu ar fi încăput pe acolo; zveltul scundac însă nu ezită, ci se înfipse direct între barele de metal, apoi, începu să se lungească, subțieze și zvârcolească precum o nevăstuică, până trecu de ele. Era evident că și el era un procesat, cu scheletul modificat, dar Aurille nu avu timp să se gândească la asta, căci se grăbiră să se arunce înăuntru imediat ce calea fu deschisă.

Se rostogoliră în bezna tunelului, cu lumina blocată la intrare de monstrul ce căuta să se îndese, fără a reuși să-și treacă umerii masivi, în timp ce era înjurat de afară de cercetași, pe care îi blocase. Apoi căzură într-un tunel și începură să înoate în apa întunecată și împuțită, urmând pur și simplu curentul, din moment ce nu mai vedeau nimic.

După o vreme nemăsurată, ce i-a părut infinită, ieșiră la iveală sub faleza fluviului. Cârlionțatul îl apucă de mână și îl ridică, apoi spuse scurt, încă tușind de la apa înghițită:

– Salvatore mi-e numele, Câine, și deacum ești al meu, îmi datorezi viața. Ăsta d-ici îi Șoricarul, și e-al meu de când l-am furat de la dezaratizeatori sau cum li zice. E procesat să se strecoare prin canalizare ca să vâneze rozătoarele și ce se mai ascunde pe acolo.

De Tudre nu răspunse nimic, căci căzuse la pământ, epuizat de supradoza masivă de adrenalină, și se zvârcolea îndurerat în timp ce revenea la forma normală. Nepăsător față de suferința sa, Salvatore continuă:

– Și eu, și el, suntem din banda Sânge-Negru. Și de-acu ești și tu, căci ne prinde bine un lupgarup la bătaie cu dușmanii. Și să nu crezi că poți fugi, că te omor.

– Nu vreau să fug, reuși să îngaime vicontele, ci să mă ascund…

– Mda, asta vrem și noi acum, râse scurt Salvatore. Șoricarul chicoti și el ascuțit, amuzat.

Mafiotul privi în jur și șuieră a pagubă.

– Nu-i a bună, suntem la docurile de cherestea, în plin teritoriu al Brotacilor, dacă ne prind ne omoară… Dar nu-i totul pierdut, uneori lucrăm cu Rezistența, cu Peștii, și știu că au pe aproape un sprijinitor nobil căruia i-am făcut niște comisioane, încercăm să ne refugiem la el. Haide, e dincolo de dealul ăla.

Într-adevăr, chiar peste fluviu era un deal împădurit, care ascundea aglomerația părții comerciale a orașului de un grup de vile masive, luxoase. Înotară pe partea cealaltă, apoi străbătură furiș păduricea, atenți. Norocoși, nu au dat peste găștile locale de interlopi, ci au ajuns cu bine la vile, apoi se strecurară pe alei până în dreptul unei porți împopoțonate cu un blazon argintiu reprezentând un cal și un hipem cu săbii.

Se strecurară înăuntru, ocoliră clădirea și bătură la o ușiță laterală, acoperită cu iederă. După ceva timp, un servitor grizonat cu o față vicleană întredeschise ușa și se uită suspicios la figurile ude leoarcă. Plin de încredere în sine, brunetul îi șopti:

– Anunță-l pe Marville că îl caută Salvatore…

– Va urma –

946 vizualizari

2 Comentarii

  1. Daniel spune:

    Excelentă și partea a doua 🙂

    • multumesc, Daniel. fiecare parte e ceva mai buna decat cea anterioara pt ca a fost scris timp de vreo 2 luni in plin proces de formare a mea ca scriitor debutant, asa ca am invatat ”meserie” pe masura ce am lucrat la el.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.