REVISTA NAUTILUS / Foileton / Cronica experimentului de mâine. Veşti din viitor (II)

Cronica experimentului de mâine. Veşti din viitor (II)

Mircea Bărbuceanu • 18:38 - 02.03.2015 • 

A. Einstein: „…probabilităţile observate constituie numai limita obiectivă a frecvenţelor reale care rezultă din dezordinea fenomenelor (foarte încurcată de altfel…) cauzate la un nivel mult mai profund.

L. de Broglie:Oare nu ne-am gândit prea mult la reprezentarea sub formă de „particule” şi am neglijat peste măsură reprezentarea ondulatorie?”

R. P. Feynman: …pozitronul poate fi considerat drept un electron ce se deplasează în sens opus curgerii timpului, ca şi cum ar veni din viitor spre trecut!

Rezumatul primei părţi

În Institutul de Tehnică Spaţială de pe Ganymede, Odyn Udha şi prietena sa Lydia, frumoasa fiică a directorului Richard Weiss, hotărăsc să treacă la etapa de testare experimentală a unui model teoretic la care lucrau de ani de zile. În acel moment, în laboratorul lor se produc fenomene inexplicabile, însoţite de un comportament ciudat al lui Hollon, sistemul cibernetic de coordonare a activităţii planetare.

În uşa laboratorului apare chiar directorul Institutului…

Fără formalităţi, Odyn! Aici nu-şi au rostul!

Directorul Institutului de Tehnologie Spaţială de pe Ganymede, fizicianul Richard Weiss, se aşeză comod pe unul din fotoliile de lângă birou, picior peste picior. Îşi mângâie printr-un gest reflex barba, aruncându-şi privirile împrejur. În mâna stângă învârtea cu nervozitate o monedă veche din aliaj de titan, una din ultimele relicve ale unei civilizaţii bazată pe circulaţia banilor fizici.

Odyn îi urmărea în tăcere fiecare mişcare, fără a-şi ascunde în vreun fel expresia de surprindere faţă de prezenţa acestuia tocmai în acest moment.

– Îmi pot permite să vă întreb vă aduce aici!? se interesă circumspect tânărul.

– Desigur! Şi chiar am să fiu sincer şi direct. Nu cred că vă pot păcăli şi nici nu am mult timp la dispoziţie.

Începu să bată darabana pe braţul fotoliului. Deşi încerca să pară destins, se simţea că întrebarea nu îi picase bine.

– Un bun director ştie tot ce se întâmplă în instituţia pe care o conduce, nu!? Trebuie să ştie! Altfel nu este un bun conducător, nu poate hotărî ce este mai bine pentru organizaţie. În plus, în cazul acestui laborator, este vorba despre… copiii mei! Nu-i aşa!?

– Să înţelegem că suntem urmăriţi? întrebă Odyn cu un început de dezamăgire în glas.

– Nu, nicidecum! Nu se mai poate concepe astăzi o asemenea practică… Există doar un protocol de nivel zero prin care Hollon mă informează imediat ce consideră că s-a petrecut ceva deosebit, ceva ce iese din tiparul activităţilor noastre uzuale.

– În afara dumneavoastră mai ştie cineva că în laboratorul nostru s-a petrecut ceva deosebit?

– Nimeni! Informaţiile protocolului zero se adresează exclusiv directorului institutului.

Văzând figura întrebătoare a celor doi, adăugă, parcă în grabă:

– Evident, când nu voi mai fi eu acela, totul se transferă automat următoarei persoane ce va îndeplini această funcţie.

Bătu cu ambele palme în braţele generoase ale fotoliului.

– Acum gata cu interogatoriul! Putem discuta ca într-o familie?

Odyn şi Lydia se înţeleseră din priviri.

– Tată, mai sunt şi alte astfel de protocoale de care nu ştie nimeni?

Tăcerea, dublată de privirea încruntată a domnului Weiss îi confirmă că păşise deja prea adânc într-un teritoriu şi aşa interzis. Trebuia să se retragă strategic; să schimbe subiectul.

– În fine, acum cred că are mai puţină importanţă, continuă tânăra într-o altă notă. Probabil că în aceste condiţii ştii că, în afara proiectelor institutului, eu şi Odyn ne-am ocupat şi de alte idei ale noastre.

– Aşa deci, făcu domnul Weiss, fals mirat. Mai exact!?

– În principal am încercat să depăşim viteza luminii. Hmm, dar ce ai păţit!? Ţi-am stârnit curiozitatea!?

– Curiozitatea, da! Şi multe amintiri…

Privirea domnului Weiss căpătase brusc un aer ştrengăresc.

– Ei bine, dacă am ajuns în punctul acesta, am să „deschid” eu discuţia cu o mărturisire! Odyn, eu te-am adus în institut – chiar în fostul meu laborator – când am aflat despre marea ta „pasiune” nedeclarată pentru cercetările în domeniul vitezelor supraluminice. Era nevoie de un suflu nou, pentru că noi, întregul colectiv care ne-am ocupat de problema aceasta atâţia amar de ani, ajunseserăm în mod sigur într-o fundătură din care nu puteam să ieşim singuri…

Puterea obişnuinţei este poate cel mai mare pericol pentru un om de ştiinţă, recită parcă Odyn.. Este sfârşitul creaţiei sale.

Îşi dădu imediat seama că jignise, că pusese sare pe o rană deschisă.

– Îmi cer scuze, dar…

– Nu e cazul, băiete! Din păcate, oricât de tare mă doare, trebuie să recunosc că ai dreptate, oftă Richard Weiss. Dar mă consolez cu ideea că nu m-am înşelat în privinţa voastră. Tu şi cu Lydia aţi venit cu hotărâre şi prospeţime şi aţi pornit pe o nouă cale.

– Una… foarte grea! Despre asta discutam înainte să intraţi.

– De ce grea!? Aveaţi atâţia deschizători de drumuri înaintea voastră…

– Din păcate asta nu ne-a ajutat cu nimic. Ba chiar ne-a încurcat! A trebuit să abandonăm aproape tot ce ştiam până atunci. Am fost nevoiţi să ne antrenăm ani de-a rândul să gândim altfel. Şi asta la propriu! Prin exerciţii psihice – şi fizice! – pe care am reuşit să le punem la punct după numeroase experienţe „oarbe”. La început, nici nu ştiam prea bine ce vrem… Eram ca sportivii care aleg să se antreneze în mod profesionist: primul lucru cu care încep – şi cel mai dificil… – este să uite tot ce au învăţat până atunci, să se dezobişnuiască de vechile reflexe greşite.

Lydia, îţi mai aminteşti primele noastre încercări? Era mai multă filosofie… Dar toate acele discuţii de început ne-au ajutat să ajungem la o concluzie esenţială: problema nu este bine formulată, iar formularea corectă impunea un nivel superior de conştiinţă.

– Staţi puţin, copii! Ce legătură are propagarea luminii cu… morala!?

– Nu cu morala, tată, ci cu conştiinţa! Aşa a spus Odyn. Este cu totul altceva! Totul ţine de modul în care percepem şi conştientizăm realitatea. Un mod de cele mai multe ori fals, datorat relativităţii simţurilor noastre. Noi am găsit un mod să ocolim acest impediment şi aşa am aflat că problematica „vitezei” luminii în vid transcende pe cea a propagării radiaţiei electromagnetice. Iar sub aspect corpuscular pe cea a „mecanicii” cuantice a fotonilor. Semnificaţia constantei c nu este de viteză, ci ţine de o fizică mult mai profundă. Una bazată pe alte principii de cunoaştere.

– Haida, de! sări ca ars domnul Weiss. Exageraţi! Un capitol închis al fizicii este tocmai cel legat de caracterul corpuscular al tuturor entităţilor microscopice – inclusiv al fotonilor. Cât despre viteza fotonilor, nu cred că mai încape vreo discuţie! Sunt trei secole de experienţe, rezultate confirmate şi aplicaţii.

– Ei, vedeţi!? spuse Odyn, zâmbind vinovat. Pericolul de a ceda fără împotrivire incredibilei puteri a obişnuinţei! Unor idei preconcepute, acceptate ca fiind „de bun simţ”!

– Odyn, sunt conştient de asta! Am recunoscut! Dar de această dată nu mă convingi! Cred că tinereţea voastră v-a dus la nesăbuinţă…

– Da!? Atunci explicaţi-mi şi mie întâlnirea dintre o microparticula şi antiparticula sa! Ca să nu complicăm imaginea, consideraţi-le pe ambele practic în repaus…

– Care este problema!? Se ştie foarte precis ce se întâmplă! Se produce o reacţie violentă de anihilare reciprocă, amândouă dispar şi în locul lor apar doi fotoni cu energia egală cu cea de repaus a celor două particule: 2mec2. Este falsă această realitate!?

– Nu pot să vă spun în actualul stadiu al cercetărilor noastre. Accept însă că aceasta este realitatea observabilă experimental. Şi pun acum o întrebare la care voiam să ajung: ce semnificaţie mecanică are „viteza” luminii în explicarea acestui proces în care nu se discută nicidecum despre vreo deplasare!? Nicio mecanică nu are vreun amestec în acest proces. Şi nici nu cred că trebuie să vă reamintesc că „viteza” luminii este, în fapt, doar o constantă ce caracterizează un undă de probabilitate, ca soluţie a unei ecuaţii şi fără niciun suport fizic real. Este doar interpretarea actuală, nu!?

Domnul Weiss arăta ca un boxer care tocmai primise un croşeu în bărbie. După ce mai înainte fusese gata să se ridice în picioare, acum se lăsă încet pe spătarul fotoliului.

– Păi şi dacă nu este o viteză, atunci ce poate fi!?

– Legat de ultimele noastre cercetări, noi considerăm că semnificaţia lui c este aceea de constantă ce descrie tranziţia de la substanţă la… altceva.

– La ce!?

– Hmm… La ceva imposibil de sesizat prin natura noastră, prin limitările cu care ne naştem. Imaginaţia noastră este limitată: în lumea în care existăm nu avem modele decât pentru ceea ce putem percepe direct, prin simţurile cu care ne naştem sau cu ajutorul instrumentelor cu care ne prelungim domeniul perceptibil. Un univers extrem de limitat în afara căruia există multe aspecte la care nici măcar nu am ajuns să visăm

Oricât ar fi fost de „democrat”, directorul Weiss simţea că poziţia sa este ameninţată. Ceea ce, oricând, este dificil de acceptat pentru un părinte sau un conducător.

– Măi copii, dar ce rost au acum toate aceste discuţii? De filosofie avem nevoie acum!?

Odyn privi cu subînţeles la Lydia.

– Credeam că vă interesează ce s-a petrecut în acest laborator, bâigui Odyn, bătând oarecum în retragere.

– Da, şi!?

– Încercam să vă determin să vă deschideţi mintea, ca să puteţi înţelege…

Domnul Weiss se destinse brusc şi zâmbi neaşteptat. Cu un gest maliţios puse un picior peste celălalt şi îşi mângâie din nou, în mod reflex, barba.

– Nu este nevoie, băiete! Probabil că te-ai uitat peste însemnările mele. Cele pe care le-am… „uitat” în acest laborator. La vârsta ta gândeam la fel. Însă cu astfel de idei se cam făcea foamea în lumea cercetării ştiinţifice. Nimeni nu finanţa proiecte filosofice! Toţi voiau, cât mai repede, rezultate practice concrete, din care să iasă bani…

– Bani, bani, bani! izbucni Lydia, dând din mână a lehamite. Nici acum situaţia nu este mult diferită…

– Nu ştii cum era pe atunci! La început m-am opus unui astfel de sistem. Dar apoi, evaluându-mi sincer şansele de reuşită, am renunţat. M-am luptat doar ca să vă creez vouă condiţiile necesare să puteţi gândi liber, fără a avea grija zilei de mâine sau a unui final impus de cei care finanţează proiectele. Ştiu bine că astfel de griji sunt cele care, de cele mai multe ori, ne sugrumă, ne sărăcesc de fantezie…

Lydia se aşeză pe braţul fotoliului, lângă tatăl ei. Era pentru prima dată când, după începerea cercetărilor cu Odyn, se afla alături de acesta. Tot pentru prima dată, după mult timp, se simţea în siguranţă… Simţea o dorinţă copilărească să se răsfeţe.

– Ei bine, tati, atunci cred că eşti mândru de noi! Sunt sigură că ştii despre anii de încercări, de mici simulări şi experimente mascate în acţiuni pentru proiectele institutului…

Privirea domnului Weiss îi confirmă credinţa că permanent fuseseră urmăriţi îndeaproape. Totuşi, Lydia realiza că numeroasele şi marile probleme ale directorului institutului nu-i permiseseră acestuia să cunoască în detaliu concluziile şi rezultatele muncii ei de ani de zile împreună cu Odyn.

– Să presupunem că… da. Mi-aş dori însă amănunte, să pricep de ce m-a alertat Hollon şi de ce păreaţi aşa de speriaţi când am intrat. A fost în urma acestor cercetări?

– Bănuim! Nu suntem siguri. Pentru că am mers pe două direcţii. La început ne-au interesat ciudaţii şi… „banalii” fotoni. Apoi…

– De ce ciudaţi!? Măi copii, de ce tot încercaţi voi să redefiniţi şi să redenumiţi roata!? De secole tot lucrăm cu aceste… banale entităţi, iar rezultatele obţinute sunt reale şi convingătoare!

– Da, dar nu există model fizic pentru fotoni.

– Ce vrei să spui!?

– De exemplu, nu îi putem desena

– Asta-i bună! Îi ştim foarte bine cine şi ce sunt…

– Este doar o impresie! Oişnuinţa periculoasă de care vorbea Odyn. Ştim că fotonii există, doar prin intermediul câtorva manifestări pe care le sesizăm în micuţul nostru univers perceptibil. În urma interacţiunilor dintre fotoni şi obiecte macroscopice se modifică starea acestora din urmă. Asta ne-a făcut să le atribuim şi fotonilor – în mod complet fals considerăm noi – proprietăţi mecanice definite exclusiv pentru obiectele macroscopice: masă, viteză, impuls, energie etc.

Mai mult ca sigur, aceste câteva manifestări corpusculare macroscopice nu reprezintă în totalitate interacţiile respective. În mod sigur există şi altele pe care nu suntem capabili să le sesizăm.

– De ce!?

– Pentru că nu avem simţurile necesare.

– Fetiţo, mă bagi în ceaţă cu toate „simţurile” acestea! Dar avem atâtea instrumente ce ne permit să…

– Toate aceste instrumente nu sunt decât prelungiri – mai perfecţionate sau nu – ale simţurilor noastre! Ele nu ne conferă noi simţuri! Te „scot” imediat din ceaţă! Uite, m-am gândit la un exemplu amuzant! Imaginează-ţi că în camera de alături există ceva şi vrem să aflăm ce anume. Începem de experienţe „ştiinţifice” de… mare fineţe: în primă fază tragem cu urechea pe la uşă! La un moment dat auzim un zgomot ciudat; ca un mieunat. Pe baza modelelor din lumea noastră, ne vom imagina că în interior este ceva asemănător cu o pisică. Şi începem să „ţesem” pe această temă, adică să dezvoltăm modele pornind de la certitudinea că înăuntru este o pisică. Mai mult, concluzia se şi verifică şi devine tot mai sigură cu timpul: auzim râcâieli pe care le interpetăm ca scrijelit de gheare. Autoliniştiţi, începem să lansăm ipoteze cu privire la culoarea blănii şi rasa pisicii corespunzătoare tipului de mieunat etc. Dar este posibil ca în cameră să fie o entitate inimaginabilă dintr-o altă lume – ce-ai zice, de exemplu, de o lume multidimensională!? – care, interacţionând cu pereţii, produce tocmai sunetele asemănătoare mieunatului unei pisici…

– Lydia, lasă-mă cu pisicile tale multidimensionale! Fotonul este o microparticulă cu proprietăţile mecanice respective. PUNCT! Nu cred că putem să renunţăm chiar de tot la materialism. Căci altfel nu ne mai rămâne mare lucru…

– Puterea obişnuinţei, tati… Oricât te ştiu eu de deschis, se vede treaba că îţi este imposibil să renunţi la ideile preconcepute cu care ai fost educat. Dar am să-ţi dau un contraargument ştiinţific la care să cugeţi. Omenirea a postulat demult că niciun corp substanţial nu poate atinge şi nici depăşi viteza luminii în vid, c. Dar în modelul de particulă al fotonului, acesta are tocmai această viteză! Prin urmare, cele două aspecte se exclud reciproc, şi atunci ori renunţăm la postulat, ori acceptăm că fotonul nu este ceva substanţial – nu este particulă – ci altceva.

– Ce altceva, Doamne, iartă-mă!?

Ceva de neimaginat!

Domnul Weiss părea un pic descumpănit. Ultimul argument părea destul de concludent.

– Mda, nu realizam asta până acum. Sunt lucruri atât de simple ce ne scapă de cele mai multe ori… Dar de microparticulele „clasice” ce puteţi să spuneţi? Ce este un electron!? Vorbim de el în fiecare zi, îl deviem în câmpuri, îl izbim de nuclee, îl „dresăm” în diversele noastre dispozitive electronice… Cum să vorbim zi de zi despre ceva ce nu vom şti niciodată ce este!? Şi toate sumedeniile de modele matematice pe care le aplicăm zi de zi cu foarte bune rezultate… astea sunt tot imaginare?

Odyn se simţi atacat pe teritoriul său.

– Modelele matematice sunt singurele ce descriu obiectiv ceea ce observăm, spuse el. Dar să nu ne amăgim! Simpla modelare matematică nu rezolvă problema înţelegerii fenomenelor ce se produc, a lipsei unui model fizic. Limbajul matematic este doar limbajul cu cel mai înalt nivel de abstractizare posibil, dar rămâne tot un limbaj. Dacă scriu în engleză, în franceză, în chineză sau în limbaj matematică nu voi obţine imagini fizice diferite ale universului în care trăiesc! Matematica ne face doar să avem un limbaj comun, dar nu ne oferă o altă imagine fizică decât cea pe care ne-o putem construi în conştiinţa noastră!!!

– Bine, bine, am înţeles asta! Dar atunci ce spuneţi voi că sunt în realitate entităţile care „colcăie” la nivel microscopic? Am folosit termenul acesta neacademic, pentru că nu-mi mai daţi voie să vorbesc despre viteza acestora, nu!?

– Am să-ţi răspund eu, interveni din nou Lydia, şi sper să nu mai sari imediat, să aştepţi să îţi explic. Cărămizile fundamentale ale universului sunt chiar fotonii! De ce ar fi aşa!? Păiiii… ia gândeşte-te: ei sunt singurele entităţi microscopice lipsite de orice structură, deci de masă, de sarcină, de spin, de antiparticulă etc… Apoi fotonii, aşa cum se ştie foarte bine, nu interacţionează între ei: nu se atrag, nu se resping În modelul nostru nici nu ar putea, pentru că neavând structură, nu au ce să schimbe – ştiut fiind că orice interacţiune presupune schimbul de ceva… Ei doar se pot combina prin suprapunere interferenţială. Ca două unde elementare, monocromatice… Invers, prin descompunerea unui foton complex în fotoni din ce în ce mai simpli, se ajunge în final la existenţa doar a unui număr finit şi mic de fotoni complet elementari – care nu mai pot fi descompuşi – ce se pot asambla după un număr finit şi mic de reguli de compunere de tip interferenţial. Unii i-au numit „informaţii”, alţii stringuri… Noi i-am numit fuyni. Oricum le-am spune, au caracteristici de nemodelat.

La rândul lor, fotonii sunt componentele structurale ale oricărei entităţi microscopice superioare. Totul se petrece ca în muzică: din compunerea a 7 sunete fundamentale – cunoscutele note muzicale – se pot forma prin suprapunere sunete din ce în ce mai complexe, iar în final se pot compune o infinitate de melodii, numai pe baza câtorva reguli muzicale simple.

– În modelul vostru, înţeleg că prin asamblarea interferenţială a mai multor fuyini se construiesc fotonii, iar mai departe, prin asamblarea acestora, se obţin toate celelalte entităţi microscopice: electroni, protoni, neutroni, mezoni etc.

– Da!

– Atunci, ca să duc mai departe parelala făcută de tine, orice entitate microscopică poate fi considerată ca fiind un fel de mică „simfonie fotonică”. Ba chiar şi eu sunt o astfel de simfonie, dar mult mai complexă, adăugă directorul Institutului cu vădită tentă de ironie pe care Lydia era prea înfirbântată ca să o sesizeze…

– Perfect! Dar acum te rog să fii foarte atent, pentru că este ceva foarte probabil legat de ce s-a întâmplat în experimentul nostru! Fotonii, ca entităţi necorpusculare, sunt în afara timpului şi spaţiului! Timpul şi spaţiul devin caracteristici ale microentităţilor abia începând cu nivelul următor de asamblare, cel în care apar caracteristicile corpusculare, cele relativ la care se pune problema deplasării. Am putea spune că înseşi cele două caracteristici sunt consecinţe ale acestor reguli de compunere interferenţială a fotonilor.

Brusc, directorul deveni serios. Părea agasat. Venise într-un suflet, chemat de o situaţie ce părea gravă şi ajunsese să facă filosofie cu nişte… copii.

– Lydia, hai să lăsăm asta acum! Să discutăm cu altă ocazie, când vom avea mai mult timp. Aş vrea să ajungem mai repede la ce s-a întâmplat acum câteva minute. Am foarte multă treabă!

– Nu avem cum! Şi eu şi Odyn credem că totul este în legătură cu aceste ipoteze şi studii ale noastre. Dacă vrei să înţelegi…

Lydia şi domnul Weiss se priveau la fel de intens precum un taur pe toreador. Parcă aşteptau să vadă care va ceda primul, care îşi va pleca privirea, recunoscându-şi astfel greşită ipoteza la care ţinea.

– Bine, te ascult atunci! Dar cu rugămintea să fii cât mai scurtă…

– Am să încerc. Ei bine, pasul următor era să descoperim şi să înţelegem legile de asamblare a fuynilor şi fotonilor ce conduc la microentităţile cunoscute. Şi cum să faci asta!? Trebuia să găsim procese din natură cât mai elementare, care cuprindă tranziţii de la substanţă la fotoni şi invers. Iar alternativele nu erau multe…

– Evident, este vorba despre anihilarea particulă-antiparticulă, cu inversul său, generarea de microparticule. Nu-i aşa!?

– Ai dreptate! Şi acum ai să vezi cum am fost împinşi să ieşim din domeniul nostru de studiu de până atunci – cel despre lumină – şi să ne legăm şi de antiparticule!

– Mă îngrozesc la ce o să urmeze…, adăugă răutăcios domnul Weiss.

Lydia îl privi oarecum surprinsă,; reuşi să se stăpânească şi trecu mai departe.

– În modelul nostru, explicaţia acestor fenomene complementare este simplă: electronul şi pozitronul sunt două pachete de fuyini ce diferă printr-unul singur: cel care conferă caracteristica observabilă la nivel macroscopic şi denumită „sarcină electrică”. Cei doi fuyni corespunzători sunt… opuşi, adică într-un fel de antifază. Când electronul şi pozitronul ajung să interacţioneze, adică să interfere, aceşti doi fuyni se anihilează reciproc. Fără ei, atât electronul, cât şi pozitronul nu mai pot exista ca microparticule. Conform unei foarte probabil reguli de excluziune, natura nu permite existenţa unui electron sau pozitron neutru – cu sarcină electrică zero – şi, ca urmare, amândouă entităţile microscopice se vor dezintegra în fuynii componenţi. Fără cei de sarcină, anihilaţi.

Aceştia, singuri, nu mai pot genera perechi de particulă-antiparticulă, decât dacă vor găsi şi fuyni corespunzătoare sarcinii electrice. O astfel de informaţie se găseşte „din belşug” numai în nuclee, unde este o mare concentraţie de fuyni de sarcină. Aşa se explică de ce generarea de perechi electron-pozitron se face doar prin bombardarea nucleelor cu fotoni şi nicidecum nu este posibil ca un foton, singur, să se transforme spontan – aşa, de capul lui! – într-o astfel de pereche…

– Recunosc că totul se leagă destul de logic, dar de aici până la o teorie care ar revoluţiona cam mult din ceea ce ne imaginăm noi acum este o cale lungă. Aţi încercat să modelaţi matematic toată această fenomenologie?

– Am încercat, interveni iarăşi Odyn. La început, toate eforturile noastre s-au dovedit a nu avea nicio finalitate. Dar nu au fost totuşi zadarnice: am înţeleles definitiv că în „lumea” fuynilor şi fotonilor, la nivelul lor de structurare a universului, caracterul corpuscular nu există şi, prin urmare, nicio consideraţie cu caracter relativ sau liniar nu are sens într-o încercare de modelare. Totul este complet neliniar… Prin urmare nu numai matematica existentă – liniară în totalitate – era inutilă demersului nostru, ci înseşi conştiinţa noastră, aşa cum este formată în şcolile de astăzi, nu putea concepe decât un model mult prea îndepărtat faţă de orice realitate. În mod absolut firesc, am decis că orice pas înainte însemna să eliminăm cele două impedimente, cele două bariere cu care practic ne născusem. Trebuia să găsim o soluţie de a simţi la modul absolut şi de a gândi neliniar.

– Extraordinar! Aţi descoperit roata! Cred că de mii de ani toţi oamenii cu gândire profundă au realizat şi au încercat ceea ce vreţi voi! Uşor de spus…

– E adevărat, tati! La acel moment de revelaţie am simţit şi noi că intrasem într-o fundătură în care nimeriseră mulţi până la noi. Dar nu ne mai puteam opri! Ştii bine ce simţi în acele momente: nici măcar propria-ţi viaţă nu mai contează în faţa curiozităţii de a-ţi duce până la capăt modelul şi a-l confrunta apoi cu experienţa. Cu realitatea concretă…

Înfierbântată, Lydia fu nevoită să îşi întrerupă „lecţia”, pentru că Hollon îi anunţa… discret că integrase informaţiile spaţio-temporale cerute şi era gata de proiecţie.

Domnul Weiss zâmbi. Printre toate aceste lucruri extrem de serioase, care îl ţineau încordat, îşi făceau loc şi câteva amintiri din copilăria acestei micuţe rebele… Preluă din obişnuinţă comanda.

– Ce ai obţinut, Hollon?

– Singura concluzie ce rezultă din integrarea tuturor datelor numerice de la senzorii plasaţi în întregul sistem solar arată lipsa unui interval spaţiotemporal de ordinul 10-17 m3s. Am verificat de mai multe ori şi am reuşit prin metode comparative să reduc limita erorii mult sub acest nivel, astfel încât pot afirma cu foarte mare siguranţă acest fapt.

– Stai… stai puţin, Hollon! interveni fata. Cum adică lipseşte acest interval!? Ce înseamnă asta!?

Toţi cei trei priveau stupefiaţi şirul de date proiectat de Hollon în care pulsa distinct o bandă cu lărgimea numerică anunţată.

– Intervalul respectiv nu a fost înregistrat, cu toate că funcţionarea celor peste şapte trilioane de senzori din Sistemul Solar nu a suferit vreo perturbare. Nici înainte, nici după acest incident. Pot să vă sugerez că ceea ce s-a petrecut este echivalentul unui salt al întregii realităţi locale peste acel interval spaţiotemporal. În decursul acestuia totul a fost „îngheţat” complet, iar după trecerea sa, desfăşurarea evenimentelor a fost reluată exact din punctul de „îngheţ”. Nu sunt în măsură să vă spun ce s-a întâmplat în acest interval.

– Hollon, ceea ce spui este un non-sens! Asta presupune să aruncăm la gunoi cea mai importantă credinţă a noastră de când am apărut în acest univers: continuumul spaţiotemporal la nivel macroscopic! Nu pot să accept o astfel de discontinuitate aberantă! Ar fi mult prea grav… În mod sigur ceva ţi-a afectat toţi senzorii în intervalul respectiv. Nu poate fi vorba despre altceva!

– Domnule director, permiteţi-mi să vă atrag atenţia că afectarea simultană a tuturor senzorilor ar fi şi mai de neînţeles. Aceasta ar presupune existenţa unui fenomen capabil să se desfăşoare practic instantaneu în întregul spaţiu al Sistemului Solar, ceea ce ar încălca mult mai grav principiile noastre ştiinţifice decât echivalentul pe care vi l-am furnizat anterior. În principal, ar fi necesară o interacţiune care să se transmită cu viteză aproape infinită pe distanţe considerabile. Dar, desigur, dumneavoastră veţi alege ce principii şi ce credinţe ale omenirii încalcă evenimentul înregistrat. Eu am prezentat doar faptele, aşa cum au fost înregistrate.

Calmul proverbial al domnului Weiss părea poveste. Se ridicase din fotoliu, umbla agitat prin laborator şi gesticula în continuu. Lydia nu îşi amintea să-l fi văzut vreodată aşa.

– Dacă nu aş cunoaşte uriaşa precizie a lui Hollon aş fi tentat să consider că este vorba despre o mare eroare… Dacă omenirea nu a pus în discuţie ceva până acum, aceasta este tocmai continuitatea timpului şi spaţiului. Cum să îţi închipui intervale de timp şi spaţiu care… lipsesc!? Cum adică „lipsesc”? Unde sunt? Şi cum au dispărut? Dacă un asemenea proces continuă, ce se mai alege de realitatea în care trăim?

Se opri brusc.

– Hollon, nu te cred! Tu, noi şi întregul Sistemul Solar suntem un sistem închis. Nu aveai cum să îţi dai seama că lipseşte un interval spaţiotemporal!

– Domnule director, aşa cum am spus, lipsa respectivă s-a manifestat la nivel local: numai în acest sistem! Iar noi nu suntem un sistem complet închis, astfel că lipsa respectivă am raportat-o la observaţiile din întreaga Galaxie. Pur şi simplu, la momentul respectiv, restul galaxiei noastre a luat-o înaintea Sistemului Solar, atât spaţial, cât şi temporal. În plus, în limita preciziei mele de calcul, am constatat că cele două avansuri sunt cuplate în concordanţă cu ecuaţiile de relativitate cunoscute. De aceea am afirmat în finalul analizei că este vorba despre un interval al continuumului spaţiotemporal.

– Mmda! Poate fi o justificare!

Se opri o clipă şi îşi îndreptă arătătorul către şirul de date.

– Să nu distribui aceste informaţii în afara noastră până când nu vei avea consimţământul meu. Aspectele acestea trebuie bine lămurite înainte de a le pune în discuţia comunităţii ştiinţifice.

– Am înţeles, domnule director!

În tot acest timp, deşi extrem de îngândurat, Odyn devenise foarte calm. Nu scosese niciun cuvânt. Stătea în picioare în faţa proiecţiei datelor, fără a-şi desprinde privirea de pe ceea ce părea a fi un moment de cotitură în istoria omenirii.

– Odyn, tu ce crezi că s-a întâmplat? îl întrebă Lydia, realizând abia acum lipsa acestuia de participare la agitaţia ultimelor momente.

Tânărul se desprinse parcă cu mare greutate din gândurile sale. Cu gesturi foarte încete se întoarse către centrul laboratorului, unde Lydia şi domnul Weiss parcă aşteptau de la el un verdict de viaţă sau de moarte. Mai multe clipe privi tăcut spre aceştia, fără să-i vadă.

– Oricât de ciudat vi se va părea, sper să nu credeţi că am luat-o razna. Eu… eu cred… cred că…

Sunetele ieşeau cu mare greutate din gura celui care, prin antrenamentul minţii, ar fi trebuit să nu fie surprins de nimic. Se scutură hotărât şi începu să vorbească rar şi răspicat, de parcă ar fi dorit să se asigure că fiecare cuvânt se întipăreşte în mod sigur direct în creierul celor ce îl ascultau.

– Eu cred că totul este rezultatul experimentului nostru, reuşit în viitor!

Va urma

634 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.