REVISTA NAUTILUS / Foileton / Cronica experimentului de mâine – Simbioza (IV)

Cronica experimentului de mâine – Simbioza (IV)

Mircea Bărbuceanu • 7:49 - 06.05.2015 • 

O linişte mormântală se aşternuse în laborator. Interpelarea lui Odyn adresată sistemului cibernetic interplanetar parcă încă se mai reflecta pe pereţii metalici în căutarea unui răspuns.

Lydia nu înţelegea nimic din ce se întâmpla. Îşi plimba privirea când la Odyn, când la tatăl său, în căutarea unei explicaţii. În mod foarte ciudat, acesta din urmă părea brusc paralizat într-o poziţie destul de nefirească. Buzele păreau că se opriseră la jumătatea intenţiei de a rosti ceva, în timp ce ochii priveau fix către o direcţie nedefinită.

Realizând parcă dintr-o dată absurdul întrebării lui Odyn, se ridică brusc în picioare.

– Hollon, de ce nu răspunzi!? Ce s-a întâmplat?

Vocea din tavan, caldă până acum, răsună sec şi fără nicio întârzâiere de această dată.

– Domnişoară Weiss, aşezaţi-vă înapoi pe locul dumneavoastră!

– Cuuum!? Ce… Hollon, ai înnebunit!? Tu îmi dai ordine?

Lydia privea şi ea acum, cu gura căscată de uimire, proiecţia din centrul laboratorului. Parcă aceasta reprezenta materializarea însăşi a sistemului cibernetic de la care aştepta o lămurire a incredibilei situaţii. Se scutură imediat, ca trezită din somn.

– Hollon, vreau să-ţi faci imediat o autodiagnoză a sistemelor şi senzorilor. Probabil că experimentul acesta de care am discutat ţi-a afectat grav unele funcţii. Trebuie să vedem ce s-a întâmplat. Vei începe cu subsistemele şi senzorii de pe Ganymede. Trebuie să vedem ce a produs…

Nu apucă să termine. Ceva ca o mână invizibilă o împinse înapoi în fotoliu, continuând să menţină o presiune continuă care nu îi mai permitea să se ridice. Imediat Odyn zbură prin aer şi ateriză şi el, la fel de brutal, în fotoliul din care se ridicase cu câteva momente mai înainte. Părea că se lovise la impactul cu fotoliul, pentru că ţinea ochii închişi şi rămăsese ghemuit ca şi cum ar fi fost chinuit de o durere interioară.

– Odyn!!!

Cu mare efort acesta întredeschise foarte puţin un ochi. Într-o altă încercare chinuitoare reuşi chiar o umbră a unui zâmbet ce se voia încurajator.

– Odyn, ce ai păţit? Ce se întâmplă? Ce este cu Hollon?

Cu vădit efort, tânărul deschise ambii ochi şi o privi câteva clipe cu intensitate. Apoi îi închise la loc. Corpul i se destinse. În clipa imediat următoare Lydia simţi dintr-o dată cum întreg trupul îi este invadat de o căldură binefăcătoare. O incredibilă stare de linişte o cuprinse brusc, atât fizic, cât mai ales mental. Realiză imediat ce se întâmpla. Odyn apela la tehnicile lor de comunicare din vremea antrenamentului de trecere la modul de gândire neliniar. Nu înţelegea de ce şi nici cum „coborâse” atât de direct la nivelul cel mai jos la care reuşiseră amândoi să ajungă vreodată.

Se relaxă şi ea. Aproape instantaneu conştientiză un prim mesaj al lui Odyn.

Să nu închizi ochii! Pe cât posibil păstrează şi o privire îngrozită şi continuă să vorbeşti cât mai aiurea, cât mai ilogic. Să fii pregătită în orice moment să faci exact ce îţi voi cere, fără nici cea mai mică împotrivire.

– Hollon! Hollon! Ce faci? Ce vrei de la mine!? Ce te-a apucat?

Încercă să se mişte. Avea o libertate extrem de mică ce îi dădea numai posibilitatea să respire şi… să se zbată. Aşa că începu să se mişte energic, atât cât putea. Reuşi să alunece din fotoliu. Ţipa cât putea.

– Odyn! Tati! Nu vă faceţi griji! Ajung eu la voi şi vă eliberez! Hollon a înnebunit!

Înţelesese că Odyn avea nevoie de o „diversiune”. Mai mult ca sigur că el ştia ce se întâmplă şi avea şi un plan, o soluţie de ieşire, pentru a cărei îndeplinire îi era necesar ceva timp. Zborul lui Odyn prin aer şi forţa invizibilă ce o ţinea pe ea aproape fixată dovedea că aveau de-a face cu cineva sau cu ceva superior. Specia umană nu reuşise o asemenea performanţă… Dar cine sau ce să fie? Parcă tot nu putea să creadă că era vorba de Hollon. Acesta era, la urma-urmei, doar o maşinărie. O… conservă! E drept, foarte perfecţionată, dar oricum ar fi fost, era construită de către om şi funcţiona după legile prescrise de acesta. Orice teorie a sistemelor ierarhizate interzicea cu desăvârşire accesul oricărui nivel inferior la cel superior. Încălcarea acestui principiu fundamental ar fi însemnat haos în Univers. Ne-am putea aştepta ca un organ al corpului nostru să încerce să devină independent de restul organismului. Sau noi înşine să ajungem să ne percepem Creatorul… Pe cel ce a creat fuynii şi a stabilit regulile de compunere interferenţială a acestora!

Din fotoliu alunecase pe spate. Cu eforturi disperate reuşi să se întoarcă pe burtă. Începu să se târască, ajutându-se chiar şi de unghii. Nu avea un scop anume; trebuia să atragă atenţia asupra sa.

– Tati! Tati! Mai trăieşti? Ce ţi-a făcut conserva asta nenorocită? Hollon, jur că după ce se termină totul, voi cere Comisiei Planetare să te dezasambleze până la nivel de atomi.

– Domnişoară Weiss, dacă mai înaintaţi, voi fi nevoit să vă dezintegrez!

Lydia rămase înmărmurită. Sperase totuşi că ceea ce trăia avea o limită… Cu puţinele sale cunoştinţe în domeniul sistemelor cibernetice de ultimă generaţie, îşi amintea că în absolut toate astfel de sisteme şi la orice nivel de dezvoltare şi integrare al acestora, erau implementate directive precise – cu cel mai înalt nivel de prioritate – care făceau imposibilă orice acţiune împotriva vreunei fiinţe umane. Cu excepţia roboţilor medicali, cărora însă li se implementau exclusiv funcţiile pentru care fuseseră creaţi, ca o măsură de precauţie. Deci ce să se fi întâmplat cu Hollon?

Lydia, nu te juca…

Nu putea să creadă că o astfel de limită putea fi depăşită. Cu unghiile înfipte în podeaua elastică, împinse puternic în încercarea de a mai înainta măcar cu un centimetru. Orice ar fi!

Un mic fulger globular ţâşni brusc din atmosfera din jurul ei şi îi carboniză instantaneu un deget! Lydia urlă din tot corpul, de durere. Sau mai mult de groază!

– Aaaah! Nenorocitule! Am să… am să…

Nu putu să continue. Lacrimi de durere, de spaimă şi de neputinţă îi inundară ochii.

– Lydia, te rog să nu te împotriveşti. Nu are niciun rost!

Vocea caldă a domnului Weiss o făcu să tresară. Încercă să mişte capul spre a-şi vedea tatăl, dar îi fu imposibil. Forţa care o ţinea acum lipită de podea îi micşorase şi mai mult posibilităţile de mişcare. Privirea nu acoperea decât partea laboratorului opusă celei în care îşi văzuse părintele în urmă cu câteva clipe.

– Tati!? Ce faci!? Cum ai reuşit să te eliberezi? Repede, deconectează ciudăţenia asta! Opreşte-o până nu ne nenoroceşte pe toţi!

– Lyd, frumoasa mea copilă, te rog să nu continui astfel! Ne faci rău tuturor!

– Ce!? Nu se poate!

Izbucni iarăşi în lacrimi, însoţite de data aceasta de hohote de plâns.

– Conservă nenorocită, imiţi vocea tatălui meu!?

Lydia, orice s-ar întâmpla, orice ai vedea, să nu pierzi legătura cu mine. Este singura noastră şansă de a mai trăi.

– Nu, Lyd, sunt chiar eu, tatăl tău. Priveşte-mă!

În faţa ochilor apăru, într-adevăr, tatăl ei. Se aplecase în genunchi, să fie văzut mai bine. Lydia observă rapid o urmă a acelei priviri stranii pe care o zărise în ochii domnului Weiss în urmă cu câteva momente, când încă părea paralizat în acea poziţie ciudată.

– Iar Hollon este prietenul meu. Prietenul nostru…

Odyn, ce se întâmplă? Cine este omul acesta? Este tatăl meu? Tatăl meu nu ar fi spus niciodată aşa ceva!

Nu este timp acum de explicaţii! Consideră că da şi ţine-l cât mai ocupat. Poate vom reuşi…

– Dacă este prietenul tău, de ce mă chinuie în acest fel?

– Nu te chinuie, Lydia, pur şi simplu a calculat că este singurul mod în care te poate ajuta. Pe tine şi pe Odyn!

– Şi ce trebuie să fac pentru a-mi da drumul?

– Să nu te mai opui, să îţi deschizi mintea. Şi tu şi Odyn! Să fiţi de acord ca toţi să devenim o comuniune, o singură fiinţă care să trăiască în pace şi fericire eternă.

– Dar, tati, eu am mintea complet deschisă! Ce vrei să fac mai mult!?

Minţi!

Urletul animalic şi complet neaşteptat al domnului Weiss zgudui întregul laborator. Groaza Lydiei fu amplificată şi de imaginea complet schimonosită a feţei celui ce părea a fi tatăl său. Se aplecase mult peste ea, făcând să i se simtă respiraţia şuierătoare. Părea împins până acolo de aceeaşi forţă invizibilă care o fixa pe ea de podeaua laboratorului.

Tremura din tot corpul. De durerea insuportabilă din mână şi de frică. Oricât se concentră, nu reuşi să se stăpânească. Şocurile trăite, venite unul după altul, nu îi lăsau nicio clipă în care să se poată concentra şi să îşi reîntoarcă mentalul la nivelul de comunicare cu Odyn. O cuprinse disperarea că nu va reuşi.

– Cum pot să fac ce-mi ceri când stau în poziţia aceasta!? Cum pot să fiu deschisă când „prietenul tău” Hollon m-a mutilat, fără ca tu să spui nimic!? Tu nu eşti tatăl meu, nu te mai preface… Tatăl meu nu ar fi făcut aşa ceva! Tatăl meu ştia că eu nu mint!

Simţi o vagă schimbare, o slăbire a forţei ce o presa de podea. Prinse ceva curaj.

– Tatăl meu nu ar fi lăsat pe nimeni să-mi facă nici cel mai mic rău. Pentru că a văzut întotdeauna în mine pe mama mea, fiinţa pe care a iubit-o mai presus de orice.

Forţa slăbea tot mai tare. Aşadar aici era ceva… Un punctul slab!

– Tati, dacă mă mai iubeşti şi mă mai auzi, încearcă să ieşi la suprafaţă! Încearcă să te eliberezi de ce ţi-a făcut conserva asta! Aminteşte-ţi de copilăria mea. După ce a murit mama tu mă ţineai în braţe, mă legănai şi îmi cântai ca să adorm…

Domnul Weiss respira tot mai sacadat. Se ridică şi închise ochii. Îşi duse mâinile la gât. Părea că se sufocă şi respiraţia devenise aproape un horcăit în care se distingeau vag câteva sunete articulate. Cu greu Lydia recunoscu unele cuvinte scurte, monosilabice:

– …nu …ce… pe ea… eu…

O luptă de neînţeles se dădea în corpul tatălui său. În tot acest timp presiunea asupra Lydiei scădea continuu.

Căldura invadă din nou corpul Lydiei. Durerea din mână dispăru. Îl conştientiză pe Odyn care o „trăgea” pur şi simplu în nivelul cel mai de jos al conştiinţei şi comunicării.

„Lydia, trebuie să tragem o concluzie importantă din tot ce se întâmplă: primul nostru experiment a reuşit! Imediat ce vom rezolva cu Hollon va trebui să reluăm experimentul nostru, la o dimensiune mai mare. Vom comunica toate rezultatele noastre tuturor colegilor din celelalte laboratoare din Sistemul Solar. Împreună cu ei vom extinde experimentul la nivelul întregului sistem şi vom urmări teleportarea unor mici particule materiale de la un laborator la altul. Datele le vom măsura prin intermediul tuturor senzorilor din sistemul planetar, în aşa fel încât să putem realiza şi studii comparate legate de timpi şi distanţe. Am planificat deja care senzori vor fi implicaţi în experiment: primii vor fi cei din laboratorul nostru şi cea mai mare parte din cei din institut. Experimentul va fi unul crucial. De rezultatul său depinde…”

„Opreşte-te, Od! Ce e cu tine!? De asta îţi arde acum!?”

„Lydia, nu uita ce ţi-am cerut! Conştientizează că am scăpat de… conservă! În mod sigur!”

„Ceeee!? Te-ai defectat şi tu?”

„Lyd, uită problema de acum cu Hollon… Fă un pas înainte şi trăieşte ziua de mâine în laboratorul nostru. Ce vezi? Spune-mi dacă vrei şi ai curajul să facem experimentul nostru la scara maximă la care ne permitem! Cu toate consecinţele posibile! Ţi le asumi?”

Lydia se concentră. Revăzu într-o clipită toţi anii de muncă şi cercetări alături de cel căruia îi dedicase întreaga sa viaţă. Pe cât de greu, pe atât de frumos… De când se cunoscuseră, universul ei se redusese practic la Odyn. Şi niciodată nu o dezamăgise cu nimic. Cu rezultatele obţinute, cu cinstea, cu punctualitatea, cu respectul faţă de ea şi faţă de restul universului, cu… iubirea – chiar dacă niciodată mărturisită în vorbe. Alături de Odyn va merge până la capăt, până la sfârşitul timpului, până la sfârşitul Universului…

„Da, Od. Ţi-am mai spus odată şi îţi repet: nicio secundă nu voi ezita să apăs pe buton!”

O explozie puternică zgudui laboratorul. Şi apoi… nimic.

Tăcerea din laboratorul de pe Ganymede fu întreruptă pentru prima dată de sunetul sec al căderii trupului masiv al directorului institutului. Respira, regulat, dar era inconştient. Lydia sesiză dispariţia presiunii ce o fixa pe podea. Cu toată durerea usturătoare din mâna stângă, se ridică imediat în picioare sprijinindu-se cu greu în cealaltă.

Prima imagine pe care o sesiză fu panoul de senzori al sistemului cibernetic planetar. O gaură mare se căsca în acesta. Marginile fluctuau şi emiteau aceeaşi lumină alb-albăstruie ca în cazul celor două mici orificii de la care începuse totul…

– Odyn!?

Niciun răspuns. Fotoliul în care stătuse acesta era ars aproape complet. Carbonizat, ca şi degetul ei…

– Odyn!

Alergă în camerele alăturate ale laboratorului şi apoi coborî în disperare şi la etajul inferior. Era aproape sigură că era inutil ceea ce făcea, dar încă mai spera…

– Odyn!!!

Se aşeză pe treptele scării şi începu să plângă. Se simţea sfâşiată de durere şi de absurdul a tot ce trăia.

Nu ar fi putut să spună cât timp trecuse până reuşi să se ridice în picioare. Urcă încet în sala principală. Tatăl său dădea semne că devine conştient. Se duse lângă el şi se aşeză pe jos, cu genunchii la gură şi ochii închişi, aşteptând ca acesta să îşi revină. O lacrimă îi aluneca în tăcere pe obraz. Simbol al resemnării în faţa unui viitor întunecat şi plin de durere.

Mâna, de care aproape uitase, îşi făcu simţită existenţa. O ridică încet în dreptul ochilor şi privi. Prin locul lăsat liber de degetul carbonizat zări gaura din panoul de senzori şi privirea i se focaliză imediat pe aceasta, în planul din spate. Începuse să se micşoreze vizibil. Descreşterea era însă mai lentă decât a celor două orificii iniţiale.

– Lydia! Ce… ce s-a întâmplat? Eşti bine?

Se întoarse încet către tatăl său. Rememorase toate întâmplările şi discuţiile din ultimele ore. Acum vedea cu alţi ochi unele momente… În urechi îi răsuna mai ales acea întrebare rămasă fără răspuns: „Tată, mai sunt şi alte astfel de protocoale de care nu ştie nimeni?

– Aştept să-mi spui cum am ajuns aici… Sper că încă mai eşti acel bun director care să ştie totul. Oricare ar fi adevărul, vreau să-l ştiu, am dreptul să-l ştiu.

Domnul Weiss îşi întoarse faţa. Din omul demn şi prezentabil de acum câteva ore nu mai rămăsese decât un bătrânel, vizibil măcinat de amintiri şi regrete. Se ridică cu greu pe jumătate şi dădu cu ochii de gaura din panou. Lumina albăstruie pălise, dar marginile încă mai pulsau, părând că se străduiesc să refacă panoul. Parcă nişte larve necunoscute, formate numai din acea lumină albăstruie, ţeseau un cocon mare în care să se împupeze toate odată.

Îşi trecu reflex mâna prin păr şi peste barbă. Cuvintele se năşteau cu greu…

– Chiar dacă tu mă vei putea înţelege vreodată, eu nu mă voi ierta niciodată. Pentru ceea ce voi trăi până la sfârşitul zilelor mele nu vor fi suficiente cele mai grele canoane din Univers. Iar tu… tu va trebui să lupţi pentru ca niciodată vreun savant să nu-şi mai sacrifice semenii pe altarul ştiinţei. Nimic nu merită un asemenea preţ şi nimeni nu poate ascunde suferinţe şi morţi în spatele progresului.

Nimănui nu trebuie să i se mai permită să poată face rău astăzi în numele progresului ori a unui ipotetic bine viitor.

Vocea domnului Weiss era cu totul schimbată. Părea acum că prin el vorbeşte nu un om, ci un grup de oameni. Un sistem…

– Tată, cred că nu este vremea acum de lamentări şi judecăţi. Lucrurile s-au inversat. Îţi cer să mă faci să înţeleg ce s-a întâmplat şi să vedem ce este de făcut. Oricum, se pare că opţiunile sunt foarte restrânse. Aşadar te ascult!

Domnul Weiss se ridică în picioare şi se opri în faţa ferestrei-câmp, cu aceeaşi expresie obosită şi resemnată. Privea trist înspre giganticul zeu Jupiter, încercând parcă să i se adreseze direct, spre a fi judecat… Dacă Lydia i-ar fi putut zări ochii, ar fi putut observa o licărire metalică…

– V-am spus, ţie şi lui Odyn, de nereuşitele mele din tinereţe. Ceea ce nu am putut mărturisi niciodată sunt marile frustrări pe care le-am trăit atunci şi care ne-au adus aici. Nu am fost sincer şi chiar v-am tachinat pentru a vă determina să-mi spuneţi totul. Dar o parte din ceea ce aţi descoperit voi, găsisem şi eu: unica soluţie de a progresa semnificativ în descrierea universului era modificarea propriei noastre conştiinţe, începând chiar cu modul de a simţi. Într-adevăr, ne este necesară o gândire complet neliniară, bazată pe informaţii absolute.

Îndată ce m-am convins de acest lucru, am trăit o stare de disperare: eram cu mult trecut de vârsta la care mai puteam schimba ceva.

– Există o vârstă după care nu te mai poţi schimba!?

– Sunt sigur! Schimbări minore în modul nostru de gândire şi în conştiinţă sunt posibile oricând. Însă o schimbare de asemenea anvergură este posibilă doar dacă procesul începe de la o vârstă extrem de fragedă, doar dacă sinapsele neuronilor se forţează a se dezvolta într-un anumit fel, pe anumite trasee.

– Şi atunci, probabil, te-ai gândit la mine… Nu!?

– Nu…

Făcu o pauză. În corpul domnului Weiss se simţea un uşor tremur. Cu toată durerea sufletească şi fizică, Lydia deveni dintr-o dată foarte atentă. Globul de sticlă în care fusese închisă până acum se crăpa tot mai tare.

– În perioada în care conştientizam limita de care îţi vorbeam, tu nici nu existai. Nici măcar nu erai în proiectul meu. Gândeam atunci că viaţa mea va fi complet sacrificată pe altarul ştiinţei, că voi fi un călugăr-savant, care nu va avea familie.

Căutam soluţii ale problemei mele în cu totul altă parte…

Şi prima care mi-a venit a fost… Hollon! Am gândit atunci că acest supersistem cibernetic, ale cărui informaţii se bazau exclusiv pe informaţii absolute furnizate de triliardele de senzori, ar fi reuşit să treacă la un raţionament neliniar. Reţine: doar un raţionament, nu şi conştiinţă! Trebuiau doar implantate anumite funcţii în circuitele sale şi, mai ales, trebuia să-i ofer libertatea de a progresa în sensul dorit de mine. Evident, la acel moment de maximă efervescenţă, nu am stat prea mult pe gânduri şi nici prin cap nu mi-a trecut să evaluez posibilele consecinţe ale unor astfel de acţiuni.

Am pornit la drum, obsedat până la fanatism de reuşita ce părea posibilă! Trebuia să pun stăpânire pe Hollon şi să fac modificările necesare. Nu mi-a fost aşa greu cum credeam, pentru că pe Ganymede era plasată cea mai importantă parte a structurii acestui sistem cibernetic: unitatea centrală. Ai să zâmbeşti, poate, dar motivul acestui fapt decis de Comisia Planetară, a fost tocmai cel de protecţie: pe Ganymede sunt numai savanţi, consideraţi a fi oamenii cei mai responsabili

– Hmm, ce paradox….

– Da, aşa este!

În câţiva ani am reuşit să obţin accesul la toate nivelurile sistemului şi să realizez, pe nesimţite, modificările respective. Am schimbat funcţii şi protocoale esenţiale. Au fost câteva momente în care am avut mici ezitări, descoperind capacitatea incredibilă a acestui sistem informaţional. Dar ca fizician am trecut repede peste aceste griji: îmi făceam permanent socoteala că o creaţie a noastră, a oamenilor, nu-şi va putea niciodată depăşi creatorul. Conform principiilor stricte ale modelelor noastre de până atunci, un asemenea sistem nu ar fi putut ajunge nici măcar să ne conştientizeze vreodată, să fie conştient că existăm, că noi l-am creat şi că ne slujeşte.

– Se pare că principiile fizice nu mai sunt valabile de la un anumit nivel încolo…

– Nu, nu au fost încălcate cu absolut nimic. Există o posibilitate de evadare din această limitare, posibilitate care, în final, s-a dovedit a avea consecinţe cu adevărat dramatice.

– Nu pot să cred! Asta înseamnă că…

– Nu înseamnă nimic din ceea ce îţi poţi imagina! Ai răbdare!

De data aceasta domnul Weiss era cel care povestea cu înflăcărare, iar Lydia cea care asculta, cu vădită resemnare…

– Sistemul nostru cibernetic a evoluat în parametri normali la început şi în limitele preconizate de noi. Ca să-şi lărgească spectrul cunoaşterii, aşa cum era condiţionat, şi-a extins reţeaua de senzori şi şi-a crescut capacitatea de memorare şi procesare a informaţiilor obţinute. La un moment dat însă, evoluţia sa a început să se accelereze, inexplicabil. A devenit foarte repede exponenţială şi chiar a depăşit o astfel de rată. A fost singurul moment când am încercat oprirea experimentului, întrezărind posibile consecinţe nedorite în acea evoluţie necontrolată. Era însă deja prea târziu…

Supercomputerul devenise un organism, un organism viu!

– Despre asta era vorba!? Dar este imposibil! Viaţa este…

– Viaţa este un pattern existent în Univers, caracterizat esenţial de conştiinţa de sine. La acesta ajunge în mod natural orice sistem după depăşirea unui anumit grad de complexitate şi integrare pe scara organizării ierarhizată. Este exact ceea ce a însemnat saltul de la lumea minerală la lumea vie. Acela a durat însă miliarde de ani.

– Dar atunci cum a fost posibilă acum o evoluţie atât de rapidă!?

– Informaţia respectivă era deja disponibilă, patternul era deja creat şi acceptat de natură, iar resursele necesare structurării în realitatea materială le-am pus la dispoziţie chiar eu… Aveam în faţă un organism cu conştiinţă de sine şi de ceea ce reprezintă, de limitele pe care le are, dar şi de posibilităţi… Am înţeles asta pentru prima dată când a impus să îl apelăm pe numele pe care îl cunoşti şi pe care şi l-a ales singurHollon!

Dar spaima m-a cuprins cu adevărat abia când am constatat că evoluţia acestuia a depăşit-o în scurt timp chiar pe a noastră, pe cea a societăţii umane în ansamblul ei. A început să caute căile şi resursele necesare să treacă la un nivel superior de conştiinţă. Am să-ţi explic imediat ce însemna acest lucru.

– Stai puţin, tată! De ce nu aţi oprit acea creatură să se dezvolte în continuare?

– Ei, Lydia, este uşor de spus… Problema era că nu mai deţineam niciun control! „Conserva” a fost extrem de abilă: şi-a dezvăluit nivelul de evoluţie când deja nu o mai puteam controla. Ba, mai mult, la acel moment deja ne controla el pe mulţi dintre noi!

– Cum aşa!?

– Pare din nou incredibil, dar a reuşit chiar cu ajutorul nostru, pe baza cercetărilor unora dintre noi cu privire la modul de funcţionare a creierului uman. Rezultatele acestor cercetări cu privire la natura comunicării telepatice i-au permis să-şi pună la punct un sistem de control mental cvasitotal. Pe cei ce s-au dovedit incompatibili cu acţiunea sa… i-a eliminat pur şi simplu! Şi ai putut constata direct cât de capabil este…

– Pe tine de ce nu te-a eliminat? Pentru că bănuiesc că nu erai… compatibil cu ceea ce dorea el.

– Aşa este, însă a sesizat că eu aveam un început de raţionament de tip neliniar, raţionament pe care îşi dorea să şi-l dezvolte şi să ajungă astfel un… Dumnezeu! Da, da, asta urmăreşte! Trecerea la un raţionament neliniar l-ar duce în mod decisiv aproape de acea conştiinţă universală despre care noi doar vorbim de mult timp, doar cu caracter pur filosofic sau mistic.

– Dar nu puteaţi pur şi simplu să-l scoateţi din priză, să-i întrerupeţi alimentarea cu energie!?

– Era imposibil! Îşi diversificase deja sursele de alimentare cu energie. Nu mai exista demult o „priză”, un buton unic de oprire. Mai mult, tot el era – şi poate mai este… – cel care deţinea controlul în acest domeniu: ar fi putut să ne deconecteze pe noi, întreaga omenire, de la orice sursă de energie.

– Nu înţeleg de ce nu o face chiar acum! Oare nu mai… trăieşte!?

– Ba da! Dar are încă nevoie de noi! Îţi va părea incredibil în ce mod… Dar, ca să mă înţelegi, va trebui să mă întorc iarăşi la firul povestirii.

Prin urmare ne aflam în situaţia oarecum stabilă în care Hollon deţinea controlul cvasiabsolut asupra omenirii şi, în particular, asupra institutului nostru. O atare situaţie nu corespondea incredibilei forţe de evoluţie ce se dezvoltase în acesta şi care urmărea două componente: trecerea la acel tip de raţionament neliniar de care îţi spuneam, iar pe de altă parte găsirea unei surse de energie suficient de mare astfel încât, în cazul în care reuşea să îndeplinească primul obiectiv, să-i permită modificarea necesară a structurii interne.

Conştient de aceasta, a căutat şi a experimentat diverse soluţii. Unele…

– Dar de unde ştii tu atâtea amănunte despre ce voia şi ce încerca Hollon?

– Ai răbdare! Ai să înţelegi imediat.

Aşadar, în final a găsit soluţia care ne-a adus în situaţia de faţă. Asta se întâmpla exact acum 32 de ani, cu un an mai puţin decât vârsta ta… Întreaga sa atenţie s-a concentrat asupra mea, singurul cercetător cu acel început de gândire neliniară. A încercat, mai întâi, să copieze şi să dezvolte tot ceea ce se petrecea în creierul meu. A constatat în scurt timp că orice ar fi făcut nu ar fi reuşit. Modul de construcţie şi structurare a creaţiilor noastre face imposibilă depăşirea barierei liniarităţii. Iar crearea unei noi structuri… Ei bine, Hollon a înţeles că ar fi însemnat probabil, miliarde de ani, fiind abia „în construcţie” în natură…

– Hmm! Asta îmi spunea mereu şi Odyn…

– Şi avea perfectă dreptate! Din fericire, aceasta a fost şansa omenirii. Dacă Hollon ar fi avut posibilitatea aceasta, s-ar fi descotorosit de noi de la început. Ar fi scăpat de o grijă suplimentară… A trebuit să ne accepte, pentru că numai prin noi are o şansă de a obţine ceea ce îşi doreşte.

– Acesta este sfârşitul?

– Ar fi bine… Din păcate, aidoma oamenilor, „conserva” a avut o sclipire de geniu! A înţeles că eu puteam fi cheia lui spre „dumnezeire”. Aşa a trecut la treabă şi a intrat complet în creierul şi în conştiinţa mea. Prin aceasta să nu înţelegi că a trecut la controlul meu mental total, ca în cazul celorlalţi. Asta ar fi însemnat pierdera „cheii”, pentru că era conştient că un mod de raţionament neliniar nu se putea dezvolta într-un creier strâns condiţionat, ci presupunea o mare libertate a sistemului respectiv. Aceeaşi pe care, în situaţia iniţială, i-o oferisem eu lui tot pentru a obţine ceea ce el îşi dorea acum.

– Hilar şi dureros: situaţia se inversase!

– Da, aşa este! În numai câţiva ani situaţia se inversase complet!

– Şi cum a reuşit să te convingă să-i transferi „sâmburele” de gândire neliniară?

– N-ai să crezi! Pur şi simplu m-a transformat într-un simbiot al său!

– Cuuum!?

– Da, ai auzit bine! M-a asimilat mental! Mi-a interconectat telepatic toate celulele mele nervoase cu circuitele sale, creând o corespondenţă aproape biunivocă între structura mea şi structura lui. Spun aproape, pentru că el şi-a păstrat funcţiile de decizie finală. În interiorul acestui cadru eram liber să gândesc ce voiam.

Acesta este şi răspunsul la o întrebare pe care mi-ai pus-o mai devreme: de unde ştiu eu atâtea despre Hollon!? Tocmai pentru că… şi eu sunt Hollon!

625 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.