REVISTA NAUTILUS / Foileton / Cronica experimentului de mâine. Semne

Cronica experimentului de mâine. Semne

Mircea Bărbuceanu • 10:02 - 02.11.2014 • 

orbital city

Semne

A. Einstein: „…probabilităţile observate constituie numai limita obiectivă a frecvenţelor reale care rezultă din dezordinea fenomenelor (foarte încurcată de altfel…) cauzate la un nivel mult mai profund.

L. de Broglie:Oare nu ne-am gândit prea mult la reprezentarea sub formă de „particule” şi am neglijat peste măsură reprezentarea ondulatorie?”

R. P. Feynman: …pozitronul poate fi considerat drept un electron ce se deplasează în sens opus curgerii timpului, ca şi cum ar veni din viitor spre trecut!

Odyn Udha întinse mâna şi atinse încet „suprafaţa” ferestrei. O furnicătură stranie îi invadă degetele. Câmpul ferestrei sesiză materia vie şi se „retrase” instantaneu către exterior, parcă „speriat”, ocolindu mâna prin exterior, prin atmosfera rarefiată a lui Ganymede. O inteligenţă primitivă alcătuită din câteva arcuri reflexe.

Suprafeţele-Yon…

Poate cea mai mare descoperire de la sticlă încoace. Revoluţionaseră multe tehnologii. Şi totul era doar la început… Suprafeţele imateriale, aproape vii, se autoîntreţineau şi erau impenetrabile pentru orice fel de substanţă. În ceea ce priveşte spectrul şi fluxul fotonilor ce le puteau traversa, ambele reuşiseră a fi reglate cu mare precizie prin orientarea câmpului. Obţinuseră ceea ce nici nu îşi imaginaseră vreodată: ferestre ideale, cu protecţie împotriva radiaţiilor cosmice ucigătoare şi asigurarea climatului interior la un consum de energie aproape neglijabil.

Privea visător singularitate spaţiotemporală pe care reuşise cu mare greutate să o „îmblânzească”, să o modeleze matematic în noua sa simbolistică… Îi trebuiseră apoi mulţi ani, multe sacrificii, până să o materializeze în universul real. Primele suprafeţe avuseseră dimensiuni milimetrice. Apoi, după ce partea experimentală avansase semnificativ, se ajunsese la performanţe inimaginabile chiar şi pentru optimistul din el. În ultimii ani, inginerii care dezvoltau conceptul reuşiseră marea performanţă a construcţiei cupolelor-câmp pentru modulele planetare, ceea ce declanşase tranziţia omenirii spre o nouă etapă a evoluţiei. A fost startul colonizării în masă a tuturor corpurilor solide din Sistemul Solar. Un exod comparabil, la o cu totul altă scară, cu colonizarea Americii începută cu foarte multe secole în urmă…

Privea prin fereastra-câmp spectacolul celest al uriaşului Jupiter. Îl fascinaseră aceste imagini grandioase care aproape îi desfiinţau propria existenţă. Îi aminteau mereu cât de lipsit de sens este să te consideri ceva separat în univers…

Şi-a dorit mai mult. Mult mai mult…

Nu s-a putut împăca niciodată cu ideea că Terra – şi cu mare indulgenţă întregul Sistem Solar în care o călătorie până la planetele sau sateliţii terraformaţi dura încă luni de zile… – este aidoma unui acvariu în care s-a născut şi în care urma să moară peste un timp relativ scurt şi imprevizibil. Dar în mod cert finit…

Va lăsa în urma lui aceleaşi întrebări fără răspuns. Le moştenise la naştere de la o omenire căreia nu îi înţelegea rostul. Erau acele întrebări pe care limitările simţurilor şi conştiinţei umane le-au făcut totdeauna fără sens.

Oare de ce ni le mai punem? De ce face natura atâta risipă de energie cu toate căutările noastre deşarte? De ce nu ne opreşte din a căuta răspunsuri pe care, oricum, ea le cunoaşte dintotdeauna!?

De ce… de ce nu ni le oferă chiar ea, ca o mamă iubitoare?

De când devenise conştient de realitatea acestor limite îşi dorise să spargă „acvariul” în care simţea zi de zi că se sufocă. Ar fi vrut să lase în urmă cel puţin un răspuns la o întrebare fundamentală. O întrebare la care răspunsul găsit nu mai naşte alte întrebări

Nu, nu îl interesa celebritatea, ci doar… să moară fericit. „Nu de moarte îmi este frică, ci de nefericirea ei!” a spus cineva odată, într-un moment de inspiraţie divină.

Iar acum… Exista oare cineva care îi asculta aceste frumoase dorinţe? Oare natura să se fi îndurat de el şi să fi considerat că atinsese limita sacrificiului pe altarul ştiinţei? Pentru că reuşitele din ultimul timp nu puteau să-l ducă cu gândul decât la faptul că „cineva, acolo sus, îl iubeşte”…

Se întoarse la birou şi îşi mai aruncă privirea încă o dată peste „ecuaţiile” finale. Un fel de a spune ecuaţii… Numai dacă acele simboluri pe care cu greu reuşise de această dată să le reunească într-o structură logică şi coerentă, puteau fi numite astfel. Toate calculele, refăcute aproape la nesfârşit, îi arătau acelaşi lucru: era pe drumul cel bun. Dar sistemele modelate erau departe de orice echilibru spaţiotemporal. O greşeală cât de mică putea genera în orice moment o evoluţie imposibil de controlat. Iar deocamdată, în lipsa oricărui experiment, nu era capabil să prevadă consecinţe.

Totul era complet nou. Îşi construise singur aparatul matematic necesar modelării imaginii în care credea cu toată fiinţa. Orice extindere a modelelor matematice existente eşuase lamentabil, lăsându-l mereu în stări de disperare, în care totul i se părea fără rost, fără nicio finalitate. Dar reuşise, pornind de la mai vechi concepţii cu care cochetase în anii tinereţii, pe vremea când lucra într-un minuscul laborator de pe Terra. Simbolizase coerent un univers complex, total neliniar. Un univers în care, pe măsură ce înainta parcă cu ochii închişi, se convingea că raţionamentul uman, profund liniar, trebuie abandonat la „intrare”… Tot ceea ce se cunoştea până acum, tot acel „bun simţ” al omului, nu mai avea absolut niciun sens. El însuşi avea de multe ori senzaţia că a mers mult prea departe, că cei care vor analiza la un moment dat diverse aspecte ale cercetărilor sale vor zâmbi şi îi vor propune să încarce toate consideraţiile sale la secţiunea dedicată literaturii pentru copii a reţelei planetare de informaţii…

În sfârşit… Simţea că sosise vremea să-şi asume răspunderea unui experiment care să-i confirme sau să infirme lungile-i eforturi de a-şi imagina… inimaginabilul. Proiectul era gata. Urma să conceapă instalaţia experimentală împreună cu… Atinse minusculul dispozitiv de la tâmplă şi îi transmise Lydiei rugămintea să coboare în laborator.

Lydia… Lydia Weiss… Teribila fetişcană de care se îndrăgostise din primele zile în care deveniseră colegi la Ganymede Institute of Space Tehnology. La început îi unise aceeaşi obsesie de a întrece lumina. Ea o moştenise de la tatăl ei, directorul Institutului. El… se născuse cu ea. Lungile nopţi de discuţii aprinse aduseseră cu ele multe altele…

Uşa se deschise şi frumoasa felină se strecură cu agilitate înăuntru. Numai părul, de culoarea aurului vechi, şi ochii mari, străjuiţi de gene lungi şi sprâncene închise, bine conturate, aminteau că este, totuşi, o fiinţă umană… Cu mâinile în şold, se opri încruntată în faţa tânărului, încremenit într-o stare de contemplaţie.

– Domnule Udha, dacă m-aţi adus până aici doar să mă întrebaţi a suta oară din ce lume vin, îţi spun că… şi eu mă bucur să te văd! Dar te anunţ că nu îmi văd capul de treabă. Peste numai două zile trebuie să predau rezultatele preliminare ale studiilor noastre referitoare la proiectul de difracţie gravitaţională. Şi, ca de obicei, toate formalităţile mi le-ai transferat mie…

Căută să vadă dacă tânărul avea vreo reacţie. Cum nu văzu nicio clipire, ridică mâna şi îl ciocăni uşor cu arătătorul în mijlocul frunţii înalte.

– Heeei, Ganymede, mă recepţionezi!?

Trezit brusc din starea de meditaţie, Odyn scutură energic capul, o prinse de braţ şi o conduse febril lângă unul dintre fotoliile din laborator.

– Lyd, m-am hotărât: trecem la partea experimentală! Am făcut ultimele modificări la proiectul final.

– Stai puţin! Ce modificări?

– Pe care le-am stabilit împreună săptămâna trecută! Începem cu câteva mici teste. Dacă reuşim, mergem mai departe. Cum am făcut şi cu suprafeţele-Yon.

– Cât de departe?

Lydia devenise şi ea extrem de serioasă. Odyn ezită un moment.

– Atât cât să nu pierdem niciun moment controlul!

– Odyn, te-am mai întrebat de nenumărate ori şi te mai întreb şi acum, pentru că nu înţeleg de ce eşti aşa de pornit dintr-o dată: de ce refuzi cu atâta încăpăţânare să-i implicăm şi pe ceilalţi din colectivul nostru? Unii sunt mai buni decât mine. Sunt implicaţii peste puterea mea de înţelegere. Sincer, simt o teamă inexplicabilă. Ia-o baremi ca pe o intuiţie feminină…

– Hmm! Domnişoară Weiss, te ştiam mai curajoasă!

Se întoarse şi începu să se plimbe prin laborator, călcând apăsat şi privind cu mare atenţie vârfurile încălţărilor.

– Sunt mulţi ani de când am pornit la drum împreună. Nu vreau cu niciun chip să facem ceva cu care nu suntem amândoi complet de acord! Dar gândeşte-te la situaţia în care ne aflăm…

Nimeni nu ar înţelege ceva din ce aş prezenta şi este foarte probabil ca la sfârşit să fiu luat în batjocură sau chiar considerat nebun. Am mai avut „ocazia” asta pe vremea când lucram pe Terra şi modelările mele stârneau râsul. Mi-au trebuit ani de zile să te fac pe tine să înţelegi şi să te conving de realitatea studiilor noastre. Iar tu ţi-ai dorit asta şi ai fost complet deschisă la posibilitatea încălcării unor principii adânc împământenite.

Se opri brusc şi ridică palmele.

– Apoi să recunoaştem cu sinceritate: este foarte posibil să avem un mare eşec. Dacă acesta ar fi public, nu cred că aş putea suporta dezamăgirea. Nu după atâţia ani de muncă…

– Dar dacă vom reuşi!?

– Dacă vom reuşi!? Atunci… vom negocia viitorul!

– Nu te înţeleg…

– Nu mă înţelegi!? Lydia, cu suprafeţele-Yon am urmat istoria umanităţii. Dar reuşita acestui experiment poate schimba cursul acesteia. Vreau să ne asigurăm că această schimbare nu va fi în rău, că descoperirile noastre nu vor intra pe mâna unor indivizi ale căror intenţii sunt altele decât binele omenirii. Istoria ne învaţă multe; mai ales să fim extrem de precauţi.

Lydia se aşeză pe braţul generos al fotoliului.

– Mă înspăimânţi! Am pornit totul ca o joacă şi am ajuns să… Aş fi fost mult mai liniştită dacă reuşeam să simulăm un prim experiment. Măcar anumite indicii să fi putut obţine…

– Este imposibil! Nu pricep de ce tot insişti! Ştii asta la fel de bine ca mine. Niciun sistem de calcul nu poate simula ecuaţiile noastre. Este aceeaşi problemă pentru care nu am putut folosi nicun model matematic cunoscut şi am fost nevoiţi să ne modificăm chiar modul de gândire. Sistemele de calcul sunt construite de oameni, deci funcţionează ca şi ei, liniar. Şi, mai rău, sunt lipsite complet de posibilitatea de schimbare

– Bineeeee! Bine, măi… neliniarule! Opreşte-te! Doamne, tu dacă te porneşti… Să-i dăm drumul experimentului acesta şi să sperăm că totul se va întâmpla exact aşa cum am plănuit noi. La urma urmei muncim la el de câţiva ani buni. Merităm măcar un răspuns la toate întrebările noastre. Oricare va fi!

Îi puse un sărut cu degetul pe vârful nasului.

– Căpitane, aştept să văd instalaţia – era să spun corabia! – experimentală şi… să mă implori să apăs pe butonul de pornire. Promit că nu voi da înapoi nicio secundă!

Odyn veni în faţa Lydiei şi se aşeză pe jos, cu picioarele sub el. Îi cuprinse genunchii cu ambele braţe. Tânăra zâmbi şi îşi trecu degetele prin părul negru şi cârlionţat al „supusului” ce-i stătea la picioare.

– Eşti încordat! Probabil că îmi transmiţi şi mie starea aceasta.

– Am emoţii! Realizez abia acum cât efort am investit ca să ajungem aici şi cred…

O mână fermă se înfipse puternic în părul lui Odyn.

– Hei! Nu îţi este de ajuns că m-ai convins!? Nu mă lua cu texte mobilizatoare!

Cu cea de-a doua mână îl prinse de bărbie şi îl forţă să o privească.

– Ce este?

Presiunea asupra craniului şi a mandibulei îl făcea să vorbească cu greutate. Imaginea dădea impresia de spovedanie.

– Am întrezărit în unele părţi ale modelului nostru consecinţe care par greu de înţeles. Şi de acceptat! Tocmai de aceea vreau să efectuăm primul experiment la cea mai redusă dimensiune posibilă. Să-l putem opri în orice moment de la care nu vom mai înţelege ce se petrece sau de la care modelul nostru nu mai poate să prevadă ce va urma. Măcar într-o mă…

Se întrerupse brusc, pentru că în sala de dedesubt se auzi o bubuitură foarte puternică. Amândoi se ridicară în picioare, privindu-se întrebători.

– Od, tu ai început cumva experimentul!?

– Nici măcar nu am proiectat dispozitivul… Tocmai pentru asta te chemasem, dar nu am mai apucat să discutăm!

Coborâră amândoi într-un suflet pe scările interioare în încăperea aflată cu un etaj mai jos. În doi pereţi apăruse câte o gaură de mărimea unui ou. Ambele erau identice şi sugerau parcă trecerea unui proiectil ce traversase camera cu mare viteză, intrând printr-un perete şi ieşind prin cel opus. Marginile celor două orificii, mari cât o nucă, fluctuau puternic şi emiteau o stranie lumină alb-albăstruie. Părea un miraj…

– Radiaţie Cerenkov… îngăimă Odyn.

Se priveau unul pe altul fără a înţelege nimic din ce se întâmpla. Până să apuce să mai scoată vreun sunet, găurile începură să se micşoreze şi, în final… dispărură complet! Ca şi cum nimic nu existase vreodată…

Lydia se repezi la un dulap din apropiere. Îl deschise în grabă şi smulse un mic dispozitiv pe care îl lipi fără nicio ezitare pe unul dintre pereţi, în locul unde mai înainte se căscase una dintre găuri. O dâră de lumină se putea sesiza cu dificultate pe întregul contur de intersecţie al acestuia cu peretele. Aşteptă câteva secunde până când lumina se stinse, iar un semnal sonor îi semnală încheierea analizei.

– Nu se poate! Nu e posibil! Priveşte afişajul: până la nivelul hyperfin al structurii de quark nu este sesizabilă vreo modificare… Od, ce se întâmplă?

Odyn rămăsese nemişcat. Fixa cu insistenţă micul dispozitiv aflat încă pe perete, de parcă tot aştepta ca acesta să-şi schimbe indicaţia aberantă. Mintea îi lucra cu febrilitate, încercând să găsească o explicaţie logică.

– Hollon! Analizează tot ce s-a petrecut în acest laborator în ultimele minute şi comunică-mi imediat orice situaţie care nu se poate supune acestei analize!

Trecură câteva secunde lungi, foarte lungi, până când vocea caldă şi impersonală a sistemului cibernetic interplanetar răsună în încăpere:

– Nu înregistrez niciun element anormal. Nu este cazul să vă îngrijoraţi.

Puţin surprins de întârzierea răspunsului şi de… hmm, sfatul sistemului, Odyn privi în sus, de parcă aştepta ca sistemul informatic al umanităţii să fie materializat undeva în tavanul încăperii.

– Cum poţi să spui aşa ceva!?

– Domnule Udha, sesizez supărare în vocea dumneavoastră, iar cauza nu o pot determina. Dacă doriţi, vă pot reda întreaga înregistrare din intervalul de timp despre care discutaţi.

– Excelentă idee!

Amândoi priviră cu mirare cele câteva minute în care mica imagine tridimensională prezenta încăperea în care se aflau. Într-adevăr, absolut nimic nu se întâmplase! Propriile persoane apăreau în înregistrare într-un mod extrem de ciudat. Lipsea bubuitura… Amândoi coborau agitaţi în laboratorul de la etajul inferior, aparent fără niciun motiv, şi se uitau la cei doi pereţi, se minunau, aveau ochii mari şi gurile căscate de uimire, dar… pe pereţi nu se vedea niciunul din cele două orificii ciudate. Nici înainte de sosirea lor, nici după…

– Hollon, ceva este în neregulă aici! Vreau un diagnostic imediat al tuturor senzorilor de care dispui în această încăpere.

Vocea blândă răsună imediat, la fel de monoton.

– Nu există absolut nicio modificare în funcţionarea acestora în ultimul an de zile, domnule Udha! Însă…

Urmă o pauză de câteva clipe în care atât Odyn, cât şi Lydia încetară aproape să mai respire.

– Un singur aspect ar putea fi corelat cu comportamentul neobişnuit al Dvs. şi al domnişoarei Weiss din înregistrarea pe care tocmai v-am redat-o. Dar…

– Dar ce!? Off, Hollon, nu ne mai ţine aşa! Spune odată despre ce este vorba!

– Înaintea intrării dumneavoastră în camera de la subsol a laboratorului, am înregistrat o mică fluctuaţie spaţiotemporală. Dar una foarte mică… La limita de semnificaţie a instrucţiunilor mele de prelucare. Poate fi asimilată cu o eroare a senzorilor de care dispun la nivelul întregului domeniu de înregistrare. Niciodată nu am mai înregistrat o astfel de fluctuaţie…

Vă reamintesc şi faptul că acest domeniu de înregistrare este extins la întregul Sistem Solar prin integrarea dispusă de Consiliul Ştiin…

– Hollon! izbucni tânărul.

Odyn era perplex. Îi venea să se ciupească, să verifice cât de real era ceea ce trăia. Evenimente complet neobişnuite se succedau cu o rapiditate mult mai mare decât capacitatea lui de asimilare.

– Ce te-a apucat!? Ne dai sfaturi, ne linişteşti, ne reaminteşti… Mai rămâne doar să ne dai o boimboană şi apoi să ne trimiţi la culcare! Prezintă-mi imediat toată informaţia neprelucrată înregistrată înainte şi după fluctuaţia respectivă. Şi fără alte comentarii…

– Am înţeles, domnule! Va dura însă câteva minute, până când îmi vor sosi toate datele din întregul sistem de senzori distribuit şi le voi integra în conformitate cu principiile de organizare ce îmi sunt trasate.

– Bine! Aşteptăm. Urcăm în camera principală a laboratorului. Le proiectezi acolo imediat ce eşti gata.

O luă de mână pe Lydia şi urcară la etaj. Se aşezară pe două fotolii în jurul biroului principal, uitându-se unul la celalalt, într-o stare ciudată. Între ei pluteau multe întrebări nerostite. Ceea ce se întâmpla era aproape sigur în legătură cu cercetările lor recente. Dar totul fusese numai la nivel teoretic până acum…

– Orice ar fi, ceea ce s-a întâmplat nu este datorat unei tehnici umane, zise fata aproape în şoaptă. Nimeni nu este în stare până la acest moment de asemenea performanţe…

– Nu vreau să facem nicio presupunere deocamdată. Să aşteptăm înregistrările sistemului! Sunt extrem de curios ce vom găsi.

Nu apucă să termine, pentru că uşa laboratorului culisă în perfectă linişte şi în cadrul ei îşi făcu apariţia un bărbat înalt, deosebit de impozant. Fruntea lată se continua cu un început discret de chelie. Purta o barbă scurtă, uşor încărunţită. Părul alb, dat peste cap, avea o notă oarecum rebelă, dar pieptănătura îngrijită îi dădea totuşi o notă de eleganţă. În ochii complet albaştri se putea citi cu uşurinţă îngijorarea.

– Ce s-a întâmplat, măi copii?

Odyn era în picioare.

– Domnule director…

-va urma-

1090 vizualizari

Un comentariu

  1. mircea barbuceanu spune:

    Mircea Barbuceanu, AVERTISMENT!

    Cei care parcurgeti Cronica experimentului de maine pana la capat (5 parti, fix!), veti gasi o actiune care sper ca va suscita emotii, dar mai ales veti descoperi o imagine ascunsa a nivelurilor fundamentale ale universului. O imagine care – cred eu! – „pluteste in aer” si va fi confirmată de viitorul apropiat. Sunt sigur ca toti cei care cititi SF (cu S consistent…), mai mult sau mai putin cunoscatori in ale fizicii, va intrebati fara a gasi un raspuns convenabil: oare unde se termina impartirea lumii in molecule, atomi, electroni, protoni, quarci, gluoni… particule ale lui Dumnezeu!? Pana unde vom mai putea „sparge” sutele – deja! – de entitati microscopice sau sa inventam altele pe care natura le produce parca „la comanda” fizicienilor nuclearisti!?
    Din fericire, asa cum s-a intamplat de multe ori in stiinta, raspunsul este chiar in fata noastra. Cum unde!? In manualele de liceu! Dar simplitatea sa si obisnuinta ne impiedica sa-l vedem…

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.