REVISTA NAUTILUS / Foileton / Cronica experimentului de mâine – Oameni și zei (V)

Cronica experimentului de mâine – Oameni și zei (V)

Wilhelm von Paul • 13:44 - 01.06.2015 • 

Lydia se ridică de jos. Înainte de a ajunge la dulapul cu dispozitive medicale trecu pe lângă fotoliul carbonizat şi lacrimile o podidiră din nou. Merse înainte şi deschise dulapul din care scoase o cutiuţă pe care scria mare „Activator Bionic”. Bâjbâi un timp până reuşi să o desfacă. Niciodată nu folosise aşa ceva, dar ştia în principiu ce trebuie să facă de la instructajele obligatorii la care participase. Prinse micuţul dispozitiv de capătul degetului carbonizat şi apăsă butonul de activare. Lichidul organic eliberat luă contact cu limita arsă şi o fulgerătoare senzaţie de usturime îi scutură spasmodic întregul braţ. Lumina verde care umplu spaţiul interior al capsulei îi indică activarea imediată a biocâmpului ce avea să refacă în timp biostructura degetului pierdut. Matricea informaţională avea să se „umple” cu materie vie…

Se aşeză în fotoliul central, evitând să îşi privească tatăl.

– Mai există Hollon?

Domnul Weiss, care îi urmărea atent fiecare gest, avu o tresărire scurtă.

– De ce mă întrebi asta!?

– Pentru că mă întreb cine sau ce mai eşti chiar tu acum…

Făcu o pauză, la sfârşitul căreia îşi ridică privirea către tatăl ei.

– Din câte ştiu, simbioza este o relaţie de reciprocitate…

O a doua tresărire se simţi în privirea domnului Weiss. Părea oarecum uimit de o reevaluare a ficei sale.

– Relaţia dintre noi a evoluat şi Hollon a început să aibă nevoie de mine.

– Tată, nu te face că nu ai înţeles întrebarea!

Richard Weiss se întoarse din nou spre imaginea lui Jupiter. Tăcerea care se aşternuse era grea. Şi pentru el şi pentru Lydia. Apoi izbucni:

– Da! Ce vrei să spun!? Am mărturisit greşeala! Şi am să o fac până la sfârşitul vieţii…

– Nu este o greşeală. Este o crimă! Şi ai fost conştient mereu de ce se poate întâmpla. Nu-i aşa!?

– Nu chiar! Este adevărat însă că am încurajat eu însumi relaţia simbiotică. Poate chiar mi-am dorit-o… Speram că-i sunt superior şi am să reuşesc astfel să îl depăşesc şi să reiau controlul. Doar că s-a întâmplat exact invers. Ba, mai mult, Hollon a constatat destul de repede că mersese pe o cale pe care aproape se închisese: modul meu de raţionament neliniar nu îl satisfăcea nici pe departe şi ajunsese să depindă de mine într-o măsură destul de importantă.

– Şi atunci?

– Atunci a avut o nouă sclipire genială: a hotărât să amplifice trăsătura mea care îl interesa, într-un mod neaşteptat. Mi-a studiat codul genetic, comparativ cu al tuturor celor peste 100 de miliarde de oameni din întregul sistem planetar şi a aflat astfel care este combinaţia de gene răspunzătoare de raţionamentul neliniar. A căutat apoi acea femeie care, prin procreere, să conserve această combinaţie şi, concomitent, să inhibe celelalte combinaţii concurente. Şi a găsit-o… A găsit-o pe mama ta! A adus-o pe Ganymede şi, prin tot felul de combinaţii chimice – a „comandat” glandelor mele să secrete anumiţi hormoni în exces… Ne-a determinat să ne îndrăgostim nebuneşte. Aşa ai apărut tu!

– Zâmbind amar, ceea ce îmi spui tu înseamnă că eu am doi taţi – tu şi simbiotul tău, Hollon – şi o mamă. Iar prin co-tatăl meu Hollon aş putea să cred că sunt un fel de… „pre-cyborg”!

– Din păcate cu o corecţie dureroasă: mamă nu mai ai de când te-ai născut. Hollon a considerat că este complet inutilă – ba chiar periculoasă pentru planul lui, putându-te deturna de la educaţia pe care el ţi-o destinase… După ce biata de ea te-a alăptat câteva luni cu mult drag, a eliminat-o. Acela a fost momentul în care am realizat poate pentru prima dată de ce este în stare organismul la a cărei creaţie contribuisem decisiv…

– Ce a făcut nenorocitul!?

– Nu-mi cere amănunte… Te rog!

Îşi şterse cu dosul mâinii o lacrimă din colţul ochilor şi continuă.

– Am fost impus director al institutului de pe Ganymede şi am început să îţi fac educaţie ştiinţifică neliniară.

– Şi Odyn, cum a ajuns alături de mine? Tu l-ai adus sau… cealalată jumătate a ta?

– Ei, bine, ţi-am spus că Hollon mai avea o mare problemă: cea a resurselor energetice necesare pentru efectuarea acelui salt structural care să îi ofere suportul unei viitoare conştiinţe universale. O astfel de energie uriaşă nu putea veni din surse utilizate până atunci de omenire. Era nevoie de ceva cu totul deosebit, o sursă faţă de care tot ceea ce aveam la acel moment constituia simple… baterii!

Şi nu a trecut mult până a găsit o altă soluţie ingenioasă. În urmă cu mai multe sute de ani, un fizician a prezis „în vârful creionului” existenţa pozitroniului[1]. Au mai fost ceva cercetări de atunci până acum, dar rezultatele au fost nesemnificative. Până la teoria voastră nici măcar nu aveam un model consistent cu privire la antiparticule; nici nu ştiam unde să le căutăm. Apoi stabilitatea extrem de redusă a unui astfel de sistem făcea aproape imposibilă realizarea chiar şi a unui gaz pozitronic extrem de rarefiat.

Hollon a aflat însă de cercetările lui Odyn în acest domeniu şi l-a adus aici în laborator cu tine. Nu cercetările în domeniul superluminic au fost scopul. Odyn demonstrase demult că, în anumite condiţii, pozitroniul poate fi stabilizat la un nivel energetic foarte redus, încât se poate obţine nu numai gaz, ci acesta este posibil să fie adus la stadiul de cristal pozitronic, cu o stabilitate suficientă, similară hidrogenului cristalizat. La vremea sa modelul lui Odyn a fost aşa de ciudat, încât nimeni nu l-a înţeles şi a fost dat uitării.

– Dar ce sursă de energie aşa de deosebită este pozitroniul!?

– Hmm, gândeşte-te că un sistem alcătuit din astfel de „atomi” este rezervorul ideal de energie pură. Când este nevoie de o anumită cantitate de energie, „tai” o bucăţică de cristal pozitronic de mărime corespunzătoare. Elimini condiţiile de stabilitate, astfel încât electronii şi pozitronii vor ajunge la distanţe suficient de mici pentru a interacţiona şi a produce reacţii de anihilare reciprocă. Din acestea obţinem fotoni. Adică energie pură. Fără niciun reziduu!

Dacă vei calcula câtă astfel de energie pură poate fi înmagazinată într-un gram de cristal pozitronic, vei constata cu uşurinţă că o sferă cu diametru mai mic de 1 metru conţine energia echivalentă cu întregul nostru Soare…

Lydia se ridică de la birou şi se apropie şi ea de fereastra unde era domnul Weiss.

– Şi aşa am ajuns aici… tată!

– Da. Într-o situaţie despre care atât eu, cât şi Hollon cunoaştem foarte puţin.

– Cum se poate aşa ceva!? Doar controlaţi totul, fizc şi mental…

– Nu e chiar aşa! Datorită modului vostru de gândire neliniar nu aţi putut fi controlaţi mental Nu am înţeles ce faceţi decât în linii foarte mari, pentru că proiectul vostru a fost aproape în totalitate mintal şi neliniar.

Când experimentul vostru cu pozitroni a „reuşit”, imediat Hollon m-a trimis „să vă trag de limbă” pentru a vedea stadiul în care aţi ajuns. Ceea ce a aflat l-a mulţumit, însă tocmai când se pregătea să… „sărbătorească”, se pare că Odyn i-a descoperit planul. Nu-mi dau seama cum a făcut-o, dar cert este că l-a obligat pe Hollon să acţioneze într-un mod care a scăpat de sub control.

Mai departe eu nu mai pot să vorbesc, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat m-a depăşit. Şi nici la informaţiile lui Hollon nu mai am acces, pentru că după ce m-ai readus în simţiri, am consatat că simbioza mea cu Hollon nu mai funcţionează.

– Poate că… a murit!

– Nu! Îl simt că trăieşte. De fapt că… există. Dar este ceva cu totul diferit. Parcă nu mai e el. Şi nici nu mă mai controlează. Nu-mi explic de ce mă „lasă” aşa, de ce îmi permite să stau de vorbă astfel cu tine şi să-ţi vorbesc despre el…

Pentru că eu permit aşa ceva!!!

Lydia şi tatăl ei îngheţară instantaneu.

Odyn!?

Se uitau unul la altul. Fără îndoială auziseră vocea inconfundabilă a celui din care credeau că mai rămăsese doar cenuşa, amestecată cu cea a fotoliului în care era aşezat înainte de a fi carbonizat de Hollon. Probabil tot cu un fulger globular. Iar vocea era cât se poate de reală…

Brusc, Lydia îşi aruncă privirea la panoul de senzori ai lui Hollon. Acesta era complet refăcut. Cele mai negre gânduri încolţiră în mintea ei. Rămase cu ochii la panou.

– Hollon, ce ai făcut cu Odyn?

Un hohot de râs se auzi în tot laboratorul. Acel râs ce umplea parcă de bucurie întreaga seră de pe Ganymede prin care se plimbau adeseori, mână în mână, admirând deopotrivă ciudatele plante crescute în condiţiile de pe satelit şi, deopotrivă, imensa planetă Jupiter ce acoperea de multe ori tot cerul vizibil prin cupola-Yon. Era un râs care nu putea fi sintetizat.

– Lyd, Hollon nu mai există! De fapt există, dar numai ca o parte a mea, ca un organ al meu, nedistinct de celelalte!

– Nu… nu înţeleg! Am impresia că visez! Unde eşti, Odyn? Trăieşti?

– Da. Lydia, trăiesc! Şi sunt aici şi… peste tot! Am auzit mărturisirile domnului Weiss. În acelaşi timp, „am inspectat” întregul Sistem Solar, să văd cum se comportă omenirea după eliberare.

– Ce eliberare!?

– Hmm! Ai dreptate. Nu ai de unde să ştii. Am fost rupţi amândoi de realitate. Mereu ni s-a prezentat imaginea omenirii fericite, în timp ce cuvântul definitoriu era sclavia… Nu este aşa… domnule Director!?

Pentru câteva momente nu se mai auzi nimic.

– Acum este bucurie, dar şi multă dezorientare. Oamenii nu mai sunt sub controlul lui Hollon, însă după atâţia amar de ani şi-au pierdut exerciţiul libertăţii… Va trece o perioadă până se vor reobişnui unii cu alţii, până vor reînvăţa să trăiască împreună, după reguli comune stabilite de ei înşişi. Probabil va trebui să dispară întreaga generaţie actuală; pentru mulţi nu mai există posibilitatea modificării mentale. Va urma o perioadă neagră în istoria omenirii, dar măcar există speranţa reîntoarcerii la evoluţie. În tot acest timp va trebui să veghez – să veghem… – ca haosul să fie cel mult local, să nu se extindă şi să se generalizeze, producând implozie socială. Ar fi păcat ca omenirea să se reîntoarcă cu milenii în urmă pe drumul civilizaţiei.

– Odyn! Ai luat locul tatălui meu ca simbiot al lui Hollon!? Înseamnă că te-am pierdut pe vecie…

Pentru a câta oară în ultimele ore sufletul Lydiei fu scuturat de disperare!? La limita de a izbucni în lacrimi, simţi dintr-o dată acea căldură plăcută, acea stare de bine din momentele când alcătuia împreună cu Odyn acea comuniune la nivel informaţional…

Conştientiză instantaneu totul. Conştientiză sfârşitul unei etape a umanităţii în care aceasta fusese la un pas de extincţia totală. Conştientiză frumuseţea şi simplitatea nivelului fundamental al universului în care avea să fie pentru totdeauna cu Odyn pentru a veghea ca nimeni şi nimic să nu mai poată încălca principiile binelui şi evoluţiei normale spre finalul conştiinţei universale…

Când deschise ochii… Odyn stătea în picioare în faţa ei. Zâmbea cald. Zâmbea simplu. O prinse la timp ca să îi împiedice căderea şi o strânse cu drag în braţe. Domnul Weiss îi privea, cu o expresie indefinibilă, în care se amestecau multe sentimente şi gânduri…

– Odyn, cum ai reuşit să îl descoperi pe Hollon?

– Pe Hollon!? Hmm! Mă mir că puneţi aşa întrebarea! Dar… Rezultatul discontinuităţii spaţio-temporale ce ni l-a prezentat era absolut corect din punctul de vedere al modelului nostru. Doar că acesta era o consecinţă pur neliniară şi exterioară sistemului său de senzori. Prin urmare niciun sistem informaţional construit de umanitate, oricât de perfecţionat ar fi fost, nu ar fi putut sesiza saltul peste un interval spaţiotemporal. A fost ceva incredibil pentru mine să constat că Hollon ne minţea!

Sistemul informatic planetar fusese „ajutat”, iar acel ajutor nu putea veni decât… de la dumneavoastră. E drept că aveam bănuieli mai vechi… În multe discuţii anterioare vă simţisem că ne ascundeaţi caracteristicile unei gândiri similare nouă, iar uneori, în antrenamentele mintale cu Lydia găsisem „urme” informaţionale ale trecerii Dvs… Dar am crezut mereu că o faceţi numai ca să ne asiguraţi o gândire complet liberă.

– A fost şi asta…

– Da, aşa este! Aveţi şi o parte bună… Acea intenţie venea de la tatăl Lydiei şi de la omul de ştiinţă Richard Weiss. Din păcate nu sunteţi numai atât…

Lydia oftă adânc, cu capul încă pe umerii tânărului. Slăbi puţin strânsoarea disperată, înţelegând din icnetele lui Odyn că regeneratorul conectat la degetul carbonizat îl împungea în coaste…

– În momentele în care m-aţi ţintuit în fotoliu, continuă acesta, am fost nevoit să mă refugiez la un nivel inferior al realităţii şi de acolo v-am văzut conexiunile simbiotice cu Hollon. Nu puteam să le întrerup pur şi simplu, pentru că, odată cu dumneavoastră şi Hollon, ar fi pierit şi omenirea, total dependentă de controlul strâns exercitat asupra ei de o perioadă destul de mare. Toate sistemele energetice, toate cele de supravieţuire – de exemplu toate cupolele-Yon de pe planetele şi sateliţii colonizaţi – ar fi căzut şi toţi oamenii de pe acestea ar fi dispărut în câteva ore. Ultimii ar fi murit cei de pe Terra, decimaţi în scurt timp de exploziile în lanţ ale centralelor nucleare, rămase fără orice urmă de control.

În primele momente nu am găsit nicio soluţie de scăpare şi mărturisesc că am fost disperat. Mai ales că o vedeam pe Lydia suferind tot mai amarnic cu fiecare secundă care trecea.

Trebuia să izolez omenirea de Hollon. O izolare controlată, în timpul căreia să pot menţine toate funcţiile tehnice ale sistemului cibernetic. Dar omenirea era mult prea extinsă… Era nevoie de ceva care să se producă instantaneu în întregul Sistem Solar şi care să paralizeze pentru numai câteva fracţiuni de timp tot sistemul de comunicaţii dintre unitatea centrală de pe Ganymede şi toţi senzorii acesteia. Aceste fracţiuni de timp nu trebuia să fie foarte multe, pentru că, aşa cum v-am spus, o inactivitate semnificativă a sistemului informaţional planetar ar fi condus imediat la dispariţia întregii omeniri, începând chiar cu Ganimede. Pe de altă parte nu trebuia să fie nici foarte puţine, pentru că îmi trebuia un interval de timp suficient să mă substitui domnului Weiss în simbioza cu acesta, astfel încât să fiu capabil să preiau imediat şi controlul funcţionării sistemelor vitale ale omenirii.

Odată ce am gândit noţiunea de „fenomen care să se producă instantaneu în întregul Sistem Solar” în mentalul meu s-a făcut conexiunea chiar cu spusele lui Hollon. Dacă vă mai aduceţi aminte, când dumneavoastră, domnule Weiss, i-aţi reproşat că lipsa unui interval spaţio-temporal ar fi un non-sens, el v-a spus că „afectarea simultană ar presupune existenţa unui fenomen capabil să se desfăşoare practic instantaneu în întregul spaţiu al Sistemului Solar”. Ori un astel de fenomen îl aveam deja: era cel pe care abia îl descoperisem şi care implica spaţiul complementar, singularitatea spaţiotemporală şi… viitorul.

Am realizat aşadar că înseşi recentele noastre cercetări erau soluţia. Un experiment de tipul celui care ne adusese în acea situaţie, dar efectuat la scara întregului sistem planetar. Dată fiind deja experienţa pe care o aveam în… planificarea primului, puteam aranja la fel şi planificarea experimentului pe care intenţionam să-l fac, astfel încât pozitronii trimişi de natură din viitor să lovească exact conexiunile esenţiale ale lui Hollon cu acei senzori şi periferice cu care controla omenirea. Apoi, în scurt timp, renunţând imediat la efectuarea experimentului, natura ar fi refăcut imediat şi complet „stricăciunile”. Prin urmare, micul interval spaţiotemporal ce s-ar fi scurs între cele două momente mi-ar fi permis să-mi realizez planul.

Aşa că am trecut la treabă! Îmi trebuia mai întâi un mic răgaz în care să-mi planific experimentul interplanetar, timp în care Hollon – adică Richard Weiss… – să nu îmi dea atenţie. Asta a realizat Lydia, într-un mod de-a dreptul extraordinar şi… cu preţul unui deget al său.

Icni scurt la această glumă. Fără ca Lydia să deschidă ochii sau să-şi ridice capul de pe umărul său, capsula de regenerare bionică îl impunsese cu putere coastele…

– În sfârşit, imediat ce am pus la punct planul experimentului, nu a mai fost nevoie decât să o conving pe Lydia de necesitatea lui, astfel încât acordul ei să fie real. Orice „prefăcătorie” ar fi făcut să nu se declanşeze niciodată acea reacţie din viitor, de fapt din spaţiul complementar şi singularitatea spaţiotemporală. Faptul că mai suntem aici şi discutăm a fost o chestiune de fracţiuni de secundă. Dacă Lydia mai întârzâia foarte puţin, viitorul ar fi fost altul…

– Odyn, se trezi brusc Lydia. Dar de ce a trebuit să fiu şi eu de acord cu experimentul!? Chiar nu înţeleg…

– Nu înţelegi, dar sunt sigur că… simţi! M-am întrebat şi eu acest lucru, Lydia. Am aflat când am fost nevoit să cobor la nivelul fundamental al naturii. Ei, bine, la acest nivel am avut surpriza să constat că noi doi nu mai suntem separaţi, că suntem componentele suprapuse interferenţial ale unui unic întreg, al unei singure entităţi spirituale. Tot ce am trăit împreună – urmând poate şi un anumit plan al naturii… – a făcut ca individualitatea noastră mentală să se „topească” în decursul experienţelor noastre şi să se amestece într-o singură conştiinţă comună. Deşi distincţi fizic, la nivel mental suntem în acelaşi timp indiscernabili pentru oricine din afara noastră.

Această indiscernabilitate a noastră a dus la necesitatea ca planificarea experimentelor noastre de acest tip să aibă neapărat acordul amândurora. Dacă numai unul dintre noi, fără acordul celuilalt, ar planifica să efectueze vreun experiment, natura nu ar trimite nimic din viitor. Numai acordul nostru comun, ca unică entitate informaţională, poate declanşa o reacţie în universul complementar… Nu am realizat acest aspect la primul experiment planificat. Prin urmare, dacă tu nu erai de acord atunci, dacă nu ai fi avut acea încredere în mine şi în noi, nu am fi obţinut niciun rezultat.

Odyn privi, parcă cu nostalgie, la întregul laborator.

– Ştiţi, gândindu-mă la toate coincidenţele din ultimele ore şi la toate situaţiile care au decis viitorul în numai câteva fracţiuni de secundă, nu pot să nu mă gândesc că parcă am trăit o piesă de teatru, în care fiecare am jucat un rol precis, dar fără a cunoaşte scenariul. Şi, mai ales, fără a-l cunoaşte pe… marele regizor! Oare cine o fi fost publicul?

Îşi opri privirea asupra domnului Weiss. Îl privea şi se gândea că poate, în locul lui şi în efervescenţa anilor de tinereţe, ar fi procedat la fel. Acum ar fi uşor să judeci, să dai sfaturi…

Doi ochi albaştri, tulburi de lacrimi, se opriră în ochii săi negri.

– Veţi putea vreodată să mă iertaţi pentru tot ceea ce am făcut?

– Nu, domnule Weiss! Nu noi trebuie să vă iertăm! Dumneavoastră trebuie să vă iertaţi! Dumneavoastră veţi trăi de acum cu povara faptelor trecute. Sunteţi un om cu o conştiinţă înaltă, chiar dacă este ascunsă acum undeva în străfundurile sufletului.. Natura v-a permis chiar să ridicaţi un colţ de pe vălul ce acoperă marea conştiinţa universală. În aceste condiţii, acea povară va fi cea mai mare pedeapsă posibilă în Univers. Singură moartea vă va fi izbăvirea. O veţi implora între oameni, o veţi implora în pustiu. Veţi striga în van numele tuturor celor pe care îi aveţi pe conştiinţă. Veţi striga în van numele tuturor celor ce vor muri în întunericul, lăcomia şi răutatea ce vor acoperi omenirea în următoarele decenii, până se va reface civilizaţia şi până ce evoluţia firească, naturală, întreruptă de faptele dumneavoastră, îşi va relua cursul…

Se de Lydia şi o luă de mână. Unul lângă altul începură să se îndepărteze şi dispărură încet. În urma lor doar câteva sclipiri de lumină albăstruie mai aminteau de prezenţa cuiva.

Laboratorul era pustiu. Doar un bătrân cu faţa în palme râdea încet..

 

[1] Pozitroniul este un sistem de particule (un aşa-numit „atom exotic”) cu stabilitate extrem de redusă format dintr-un electron şi un pozitron orbitând în jurul centrului comun de masă. A fost prezis de savantul croat Mohorovicic în 1934. Este similar unui atom de hidrogen, cu excepţia că, în locul protonului pozitiv, „nucleul” este format dintr-un pozitron (antiparticula electronului).

919 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.