REVISTA NAUTILUS / Foileton / Cronica experimentului de mâine – Hollon (III)

Cronica experimentului de mâine – Hollon (III)

Mircea Bărbuceanu • 8:56 - 11.04.2015 • 

Liniştea şi încremenirea din laborator părea deranjată doar de zgomotul făcut de rotaţia lui Ganymede în jurul lui Jupiter… Lydia înghiţi de câteva ori până să poată articula câteva cuvinte. Mai mult decât uimită, era contrariată de ultimele cuvinte rostite în laborator.

– Od, chiar dacă sunt obişnuită cu… neobişnuitul, nu cred înţeleg! Ce experiment!? Ai spus că nici nu ai proiectat instalaţia experimentală… Mi-ai ascuns ceva?

– Nu ţi-am ascuns nimic, niciodată! Este vorba despre ceea ce intenţionam să facem. Aminteşte-ţi că exact înainte să se producă evenimentul de la subsol tocmai hotărâsem amândoi să efectuăm un prim test. Am dreptate?

– Da, aşa am stabilit!

– Ei bine, tot atunci îţi mărturiseam că am întrezărit unele consecinţe care „par greu de înţeles” în legătură cu modelul nostru. Chiar aşa am spus! Doar că nu am apucat să termin.

Pe măsură ce vorbea, Odyn crea în spaţiul de proiecţie tot felul de simboluri ciudate, între care trasa legături drepte şi curbe de diferite culori şi mărimi.

– În urma experimentului nostru urma să rezulte „antiparticule”, într-un mod absolut controlat. La asta mă refeream când am propus ca experimentul să îl efectuăm la cea mai redusă dimensiune posibilă. Am fi avut o serie de dezintegrări şi reintegrări precis determinate, astfel încât să putem preciza la finalul experimentului locul exact unde particulele rezultate îşi vor manifesta brusc prezenţa în universul nostru.

Am neglijat însă manifestările cinematice cuplate cu acestea, care implică deplasarea înapoi în timp a antiparticulelor. Nu mai vorbesc de apariţia unor singularităţi spaţiotemporale, care îmi sunt complet necunoscute la acest moment.

Ceea ce s-a întâmplat are o singură explicaţie: imediat ce noi am hotărât că vom efectua experimentul, natura s-a apucat să-l „pregătească”, conform planului „aprobat” de noi doi, şi ne-a trimis deja din viitor entităţile pe care noi le vom obţine abia după punerea în funcţiune a instalaţiei experimentale. Instalaţie nici măcar proiectată la acest moment

Odyn se opri. Îi privea pe fiecare în ochi, oarecum întrebător, aşeptând parcă confirmarea sau infirmarea spuselor sale. După un moment de reflecţie, Richard Weiss se îndreptă la fel de agitat către biroul de lucru, deschise un ecran vertical virtual şi desenă cu degetul o buclă formată dintr-o săgeată curbă al cărei vârf îşi „înţeapă” propria coadă.

– Odyn, ceea ce ne spui are, într-adevăr, o logică coerentă, însă sunt câteva consecinţe care par ilogice. Ce se va face natura dacă tu şi Lydia, iar de acum şi eu, ne hotărâm în acest moment să nu mai efectuăm experimentul!? Ajungem la situaţia total aberantă în care aceasta a anticipat un eveniment ce nu se va mai produce. Vom avea efecte ce se produc fără nicio cauză. Vom avea ipoteticele entităţi de care ne spuneai că vin din viitor, dar fără a avea nici măcar dispozitivul de producere a acestora!

– Domnule Weiss, nu există niciun paradox. Însă ca să vă pot justifica asta, trebuie să vă descriu un alt episod al cercetărilor noastre privitoare la antiparticule. În analiza procesului de anihilare materie-antimaterie, din punctul de vedere al modelului nostru, am întâlnit multe contradicţii care, în final, ne-au făcut să ne punem o întrebare neaşteptată: de ce există antimaterie?

– Aaa, desigur… Dacă aţi distrus modelul de microparticulă, ce rost mai avea cel de antiparticulă!? punctă din nou cu ironie amară domnul Weiss.

– Nu este vorba despre distrugere, ci doar de trecerea la un model fizic mai apropiat de faptele observate. Acum mulţi, foarte mulţi ani, un mare fizician, într-o sclipire de geniu după părerea mea, a emis ipoteza că o antiparticulă poate fi considerată ca fiind identică cu particula sa complementară, dar evoluând în sens opus curgerii timpului[1]. Ca şi cum ar veni din viitor spre trecut. Dar această observaţie a fost repede dată uitării, fiindcă era o simplă consecinţă obţinută „în vârful creionului” din unele ecuaţii şi reprezentări grafice, dar mai ales pentru că era imposibilă de acceptat o astfel de interpretare fizică ce încălca grav ferma noastră credinţă că timpul curge numai în sensul pe care îl simţim.

În modelul nostru o astfel de interpetare se impunea firesc. Fuynul corespunzător sarcinii electrice de semn opus, crează o ordine inversă de desfăşurare a evenimentelor – de fapt o ordine de reînfăşurare a ordinii desfăşurate

– Dar dacă modelul vostru de fuyni nu se confirmă!? Toată această construcţie cu timpul care se poate scurge şi invers nu mai are niciun fundament.

– Nicidecum! Există o justificare şi cu cunoştinţe „clasice”. Natura nu ştie ce este risipa; ea „consumă” exact cât este necesar pentru a aduce ceva nou în creaţia sa. Ori crearea microuniversului este mai „ieftină” în ipoteza perfect posibilă a timpului ce poate fi parcurs în ambele sensuri, decât cea a construcţiei puzderiei de antiparticule pe care de atâta amar de timp tot ne străduim – fără perspectiva vreunei finalităţi – să le inventariem, clasificăm şi, de multe ori… să le justificăm necesitatea.

Dar să ne înţelegem! Parcurgerea inversă a timpului nu se face în acelaşi subunivers spaţial în care noi ne desfăşurăm existenţa, ci în altul distinct, imediat vecin. Mai mult, nu este vorba de un spaţiu paralel şi nici de unul independent de cel perceput de noi, ci de un subspaţiu complementar, ambele alcătuind continuumul spaţiotemporal. Cele două subspaţii se intersectează de-a lungul unei singularităţi spaţiotemporale – aflată astfel în afara timpului şi spaţiului şi în care există exclusiv fuynii şi fotonii, singurele entităţi cu astfel de proprietăţi.

Se explică în cadrul acestui model imposibilitatea atingerii vitezei luminii pentru entităţile microscopice sau macroscopice cu caracteristici substanţiale, oricât ar fi acestea accelerate. A atinge o astfel de „viteză” înseamnă trecerea particulelor reale în singularitatea despre care vorbeam, adică părăsirea spaţiului nostru real. Ceea ce este imposibil, oricât am creşte viteza. Este necesar un fenomen de cu totul alt tip decât cel mecanic: inversarea evoluţiei în timp a particulei.

Modelul acesta explică poate cel mai bine şi lipsa antimateriei din universul perceptibil. Aceasta este formată din antiparticule, adică din particule ce se deplasează invers în timp prin universul spaţial complementar celui în care existăm, ce nu este accesibil simţurilor şi instrumentelor noastre.

Făcu o pauză în care îşi plimbă degetele peste suprafaţa biroului său. Imediat apăru deasupra o proiecţie ce părea mai degrabă un desen animat cu caracter didatic.

– Acum cred că aţi înţeles suficient de multe încât să vă prezint o imagine acceptabilă a experimentului nostru. Urma la început să producem anihilarea materiei cu „antimateria” la o scară cât mai redusă, adică să aducem într-o regiune restrânsă electroni şi „pozitroni” lenţi. Prin dezintegrarea completă a acestora rezultau fuyinii corespunzători – mai puţin cei de sarcină – plasaţi în singularitatea spaţiotemporală despre care am discutat. Prin condiţiile impuse de prezenţa unor nuclee grele, intenţionam să oferim informaţiile de sarcină şi să determinăm rematerializarea perechilor de particule şi antiparticule în puncte precise.

Proiecţia se „topi” într-o jerbă de culori determinată de dezexcitarea atomilor de aer forţaţi să genereze prin emisiile lor imaginea schematică a experimentului descris.

– Prin aceasta, domnule Weiss, abandonam definitiv ideea lipsită de sens a depăşirii vitezei luminii în favoarea celei de transfer al sistemelor materiale la orice distanţă dorită prin intermediul singularităţii spaţiotemporale. Acest transfer cvasiinstantaneu a fost imaginat de multe secole şi denumit teleportare, dar cu modelele fizice greşite de până acum nu a putut fi găsit vreodată vreun mecanism care să îl şi materializeze. Cu timpul, sperăm să controlăm tot acest proces la dimensiuni din ce în ce mai mari, astfel încât, odată şi odată să putem transfera (teleporta) orice corpuri. Ne gândeam chiar la nave interplanetare reale, cu echipaj uman…

Odyn părea epuizat de efortul de a explica… inexplicabilul. Se reaşeză în fotoliul său de la birou. Nici Lydia nu arăta mai bine. Numai domnul Weiss păstra încă un aer liniştit. Pe tot timpul explicaţiei rămăsese în picioare, în apropierea buclei desenată pe ecranul virtual. Părul şi barba erau un pic răvăşite acum de mâna care, instinctiv, trecuse de câteva ori prin ele într-un gest nervos, complet neglijent.

– Odyn, cu toate că am îmbătrânit, pot să mă laud totuşi cu o capacitate de raţionament neafectată de trecerea timpului. Dar în tot ce mi-ai spus până acum nu văd nicio explicaţie pentru lipsa acelui interval spaţiotemporal.

– Este un efect legat de singularitatea spaţiotemporală, imposibil de explicat în cuvinte. Este ceva de neconceput cu modul nostru de gândire obişnuit. Tocmai acesta este motivul cel mai important pentru care sunt sigur de ceea ce vă spuneam după ce Hollon…

Odyn se opri, lăsând fraza neterminată. Se ridică în picioare şi se apropie gânditor de proiecţia din centrul laboratorului. Rămase neclintit în faţa acesteia. Ochii îi erau fixaţi pe intervalul spaţiotemporal ce se evidenţia distinct, dar privirea îngândurată şi încordată îi trecea deja de acesta.

– Ce s-a întâmplat, Od? Ne mai putem aştepta şi la alte consecinţe imprevizibile?

Frumoasa felină îşi recăpătase şi vocea şi o oarecare siguranţă, ceea ce îi punea din nou în valoare feminitatea. Puse un picior peste altul şi îşi scutură capul pe spate pentru a alunga lungile-i şuviţe blonde de pe faţă.

– Pe viitor cred că ar fi bine să-ţi reconsideri încrederea în intuiţia feminină şi să mă iei în seamă atunci când am o presimţire. Nu cred că este timpul pierdut!

Tânărul îşi întoarse faţa. Lydia încremeni. Era livid, iar în ochi avea întipărită o expresie ciudată, pe care nu o mai văzuse niciodată. Un fel de groază…

– Din păcate, cred că timpul chiar este pierdut!

– Ce vrei să spui!? Te referi la intervalul măsurat de Hollon!? Da, ştim! S-a dus… Asta e! Vom analiza mâine ce s-a întâmplat şi vom decide ce este de făcut.

– Nu, Lydia, mă refer la faptul că nu cred că pentru noi va mai exista vreun mâine!

Se întoarse din nou către proiecţie. Zâmbea amar…

Nu este aşa… dragă Hollon!?

– Va urma –

 

[1] Este vorba despre Richard Phillips Feynman, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în anul 1965.

806 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.