REVISTA NAUTILUS / Foileton / Campiile albastre de sub orizont

Campiile albastre de sub orizont

Calin Samarghitan • 20:56 - 06.04.2012 • 

From: lastwordsoftheworld@icomsat.alfa.uk

To: MarcelCristescu@transilva.beta.ro

Sent: Saturday, September 4, 2021 22:24 PM

Subject: Re: who knows?

„Dragă Marcel,

Sper că ai mai reuşit să vorbeşti cu Sophie. Coloniile Alfa devin tot mai restrictive. Cum e la voi? Am intrat în criză de spaţiu, ne-au restrâns la o singură cameră în tinichelele noastre şi sunt foarte încurajaţi cei care vor să stea împreună. Ne-au restrâns spaţiile de depozitare şi am rămas doar cu câteva lucruri. Am păstrat computerul, câteva cărţi şi jocul de go, chiar dacă nu mai am cu cine juca. Mă trezesc noaptea că vreau să aud zgomotul pietrelor aşezate pe tabla de lemn. În jur e doar aliajul acesta cretin de aluminiu. Mă mir că mai avem electricitate. Până când? Ne-au luat câinii, pisicile şi orice animal de companie. Oamenii suferă şi nu ştim cu adevărat ce se întâmplă. Mâncăm la comun. Ca-n China, îţi închipui? Cine ar fi crezut?

Viziunea deplină asupra lumii nu ţi-o poate da decât singurătatea. Mă izolez tot mai mult. Nu mai pot suporta minciuna, nu mai pot suporta oamenii din jur. Clănţănirea lor interminabilă şi inutilă! E Apocalipsa, ascultă ce-ţi spun! Adevărata Apocalipsa e cea interioară, să ştii!

În 2012 ne-au speriat cu centura de fotoni. Îţi aminteşti, ce isterie penibilă? A fost doar un experiment pregătitor, să vadă cum reacţionăm. Acum cu asta. Aveam un prieten în Norvegia cu care vorbeam tot timpul. Îmi spunea că de data aceasta nu mai e un exerciţiu. De aproape o lună nu mai ştiu nimic de el. Aştept un răspuns de la tine, stau aici şi nu mai ies decât ca să mănânc. Cred că vocaţia mea era aceea de pustnic. Prea târziu!

Ştii? mi-e dor de Tamisa.

Te îmbrăţişez,

Iyan”

(Corespondenţă electronică cenzurată, sub incidenţa Protocolului de Siguranţă al C.A.S.G. intrat în vigoare la 1 Septembrie 2021.

– arhiva 118, Lt. Col. Jos Cahr)

 

*

 

În casa misticului Devar era o agitaţie de nedescris. Într-adevăr, Jaya Kamola era deja acolo şi vorbea în drum cu un bărbat pe care Sebaastian nu-l întâlnise până atunci şi care părea întors de curând dintr-o lungă călătorie. Era prăfuit şi părea obosit. Probabil de aceea atitudinea sa iritată. Devar Kar-Sul îi întâmpină imediat pe noii sosiţi şi îi introduse în prima încăpere a locuinţei sale, unde-i aştepta un grup destul de numeros, dintre care Sebaastian îi recunoscu pe cei mai mulţi. Era acolo şi Phra La, mama Seanei, cu care nu se întâlnise decât de vreo două ori, iar atunci în grabă. Era o femeie închisă în sine, puţin comunicativă, dar se prea putea şi ca aceasta să fie doar o impresie de suprafaţă. Pe ceilalţi îi întâlnise întâmplător în puţinele zile cât colindase prin satul karit, îi salută, şi-şi găsi un loc mai ferit în odaie, din care să reuşească să prindă frânturi din tot ceea ce se discuta. Uneori se ajungea la dispute aprinse, alteori se făcea  linişte deplină, pentru ca o singură voce să-şi poată spune punctul de vedere. Sentimentul primejdiei iminente, cât şi cel al vinovăţiei sale puneau tot mai mult stăpânire pe Sebaastian. Totuşi, nimeni nu-i adresase niciun reproş, nimeni nu făcuse nici măcar o aluzie cu privire la năpasta pe care simţea el că o adusese asupra satului.

Era destul de evidentă concluzia spre care se îndreptau toate planurile: aveau să se împartă în două grupuri: primul, condus de Govi Bharati, santinela pe care o întâlnise la turn în prima zi a venirii sale, avea să plece cu femeile şi copiii înspre nord, în încercarea de a-şi pierde urma prin pădurile care, în acea parte, erau mai dese şi mai sălbatice. Sebaastian înţelesese că aveau acolo un refugiu, de unde tocmai se întorsese grupul condus de necunoscutul pe care îl văzuse la sosire discutând cu bătrâna Kamola. Un al doilea grup va avea să încerce să afle intenţiile jandarmilor, şi, dacă va fi nevoie, să le ţină piept, apărându-şi aşezarea. Singurele arme pe care le aveau la îndemână erau cele de vânătoare, cuţitele fiecăruia, arcuri, săgeţi şi câteva suliţe mai lungi, arbaleta lui Lillith, precum şi arma de foc capturată de la Engoa. Aceasta din urmă fu ea însăşi subiectul unei aprige dispute, în mâna cui să rămână. Susţinută de Odara, Lillith reuşi să-i convingă că cel mai bine era să rămână tot asupra ei, ea fiind singura care ar fi putut şi să o mânuiască cel mai bine dacă ar fi fost nevoie. Riscul ca un cartuş ricoşat să deterioreze cupola era mult mai mare aici la marginea ei.

Necunoscutul proaspăt întors de la locul refugiului părea că are şi el o poziţie importantă în ierarhia satului. În mijlocul evenimentelor precipitate nimeni nu catadicsise să le facă cunoştinţă, iar lui Sebaastian nu-i rămăsese decât să-l urmărească de la distanţă şi să încerce să prindă din zbor numele acestuia. Era o fire destul de aspră, dominatoare, avea părul tuns foarte scurt, ceea ce la puţini dintre săteni observase. La un moment dat se lansase într-o contoversă atât de aspră cu Odara Savy-Syr, că doar misticul Devar abia reuşi să mai potolească spiritele. Odara înclina spre o încercare de mediere a întâlnirii cu jandarmii, astfel încât conflictul deschis să nu fie decât o ultimă soluţie, pe când necunoscutul propusese un plan prin care să-i atace pe aceştia încă dinainte de a se apropia de sat. Necunoscutul era de neînduplecat, ferm pe poziţia lui în a împiedica înaintarea nestingherită a jandarmilor până în mijlocul aşezării. Se pierdea astfel un bun prilej de a le subţia rândurile, susţinea el, încă înainte de o confruntare directă pe care o vedea iminentă. În disputa celor doi nimeni nu cuteză să intervină decât bătrânul Devar Kar-Sul care înclină balanţa spre cel dintâi. În colţul încăperii, unde nimeni nu-i aruncase nicio privire, confruntat cu noua realitate a unei primejdii iminente, totuşi nu prea bine definită, Sebaastian se simţi ignorat şi inutil, iar sentimentul vinei sale se amplifică şi mai mult. Îi privea parcă din afară de sine pe cei pe care-i ştiuse oameni liniştiţi şi paşnici, cum ridicau acum vocile, alarmaţi şi tulburaţi în blândele lor tabieturi de până atunci. În cele din urmă, din starea aceasta îl scoase cineva de la care se aştepta cel mai puţin, după comportamentul faţă de el din ultimele zile: Lillith se apropie, privindu-l drept în ochi, topind dintr-o dată toată răceala ce se aşternuse între ei de când sosiseră în satul karit.

– Se pare că le-am adus cam multă tulburare. Nu credeam că se vor înţelege atât de greu cum să abordeze problema cu jandarmii. Şi văd că Len-Tga mizează cam mult pe abilităţile mele. Totuşi singură nu le pot face faţă mai ales în fruntea unor tineri neantrenaţi, oricât de inimoşi ar fi ei.

– Cine e… Tga ? Cel venit mai nou? Nu l-am mai văzut până acum.

– Da, e logodnicul Seanei, a fost plecat să pună la punct refugiul din nord. Se pare că nimeni nu se aştepta să aibă nevoie de el atât de curând.

Lillith continuă cu explicaţiile, dar Sebaastian n-o mai auzea. Îi vedea doar buzele uşor vineţii cum se mişcau în faţa ochilor săi, dar fără să fie în stare să-i şi audă cuvintele. Gândul îi rămăsese blocat la ceea ce spusese ea la început. Nu se aştepta ca Seana să aibă un logodnic, ea nu-i spusese niciodată nimic şi nu-i dăduse niciodată de înţeles aşa ceva. Sau interpretase el cu totul greşit. Privea mai departe în gol la buzele lui Lillith, fără să înregistreze niciun sunet însă, şi tot ea îl readuse în simţiri, zgâlţâindu-l de-a binelea:

– Hei, ce-i cu tine? Nu e momentul să visezi! Sebaastian, vreau să mă asigur că orice s-ar întâmpla, vei păstra cutia aceea asupra ta. Nu trebuie să cadă în mâinile nimănui altcuiva. Sunt aproape convinsă că asta caută jandarmii în primul rând. O să încerc să te trimit împreună cu femeile în nord, înţelegi? Tu să fii de acord cu asta.

– Lillith, cum să plec? Eu le-am adus toată năpasta asta. Nu pot să-i las aşa!

– Da? Şi de câte ori ai ţinut un arc în mână, vrei să-mi spui? Nu le vei fi decât o povară în plus. Toţi vor trebui să te apere. Dacă pleci, măcar ne scapi de o grijă.

– Nu pot să plec, Lillith, trebuie să rămân aici, să văd ce se-ntâmplă! Ea îl privea aproape cu duioşie. Cu părul adus peste faţă, cu lumina în spate, părea o umbră protectoare ce încerca să-l acopere cu faldurile ei, dar el nu suporta să pară atât de neajutorat şi de puţin util satului. În urma celor auzite, în adâncul lui se prăbuşi tot ceea ce începuse să simtă pentru Seana, sentimente care abia acum ieşeau la lumină, odată ce erau ameninţate să se destrame. Un imbold lăuntric îi spunea că trebuie să acţioneze cumva şi nu să fugă din calea a ceea ce avea să vină: O să găsiţi voi ceva să-mi daţi de făcut. Înţelege, nu pot pleca tocmai acum!

– O să mai vedem, spuse Lillith, întorcându-se apoi spre cei din cameră, care parcă reuşiseră să ajungă la un consens.

– Sra, i se adresă Odara, vei acţiona cum crezi de cuviinţă, dar numai după ce vom vedea care sunt intenţiile lor. Să nu-i zgândărim mai mult decât este nevoie. Poate ar fi bine nici să nu ştie că eşti aici.

– Engoa presupune că a fost doborât de unul dintre voi şi-şi va revendica armele înapoi, de asta sunt sigură.

– Şi în consecinţă o să i le dai. De bunăvoie! îi aruncă nou venitul Len-Tga, din celălalt colţ al încăperii. Dacă tot se va proţăpi în mijlocul satului, măcar să nu-l apuce pandaliile şi să…

– Şi să vă ucidă apoi pe toţi, îl întrerupse Lillith, odată ce şi le va vedea recuperate. Nu-ţi fă griji, Len-Tga, o să mă gândesc cum să i le dau, fără a-i permite să le şi folosească. Sunt sigură că nu-ţi va fi moale să te ştii în vizorul armei cu lunetă. Vocea ei aspră şi severă trăda o ostilitate nedisimulată.

– Vă rog, interveni misticul Devar, să încercăm să ne punem de acord şi să vedem întâi ce vor de la noi. Apoi ne vom hotărî ce să facem. Deocamdată îi vom aştepta.

– Îi vom aştepta acoperindu-ne de glorie, completă sarcastic Len-Tga.

– Nesa Len-Tga, o să ai prilejul să te pronunţi, îi spuse blând misticul Devar, aşezându-şi palma tremurând peste braţul său. Crede-mă, dacă putem evita curgerea de sânge alor noştri, e bine să încercăm să facem asta. Iar grupul lui Bharati să poată ajunge în siguranţă cât mai departe de sat.

– Vă cred, Devar, dar mai cred în continuare că nu e cea mai bună soluţie.

– Am înţeles asta. Să aşteptăm puţin şi să vedem. Cel Înalt fie cu noi, conchise bătrânul cu un gest al mâinii atât de solemn că nu mai cuteză nimeni să intervină. Probabil că fusese un gest ştiut de toţi cei din jur, căci îşi aplecară capetele cu mâna în dreptul inimii, făcând un pas înapoi. Nahir alaluana, spuse bătrânul cu o voce blândă, o expresie pe care Sebaastian n-o mai auzise până atunci, dar semăna curios de mult cu limbajul pe care-l auzise din gura lui Saaru Devio, puştiul orb pe care-l întâlniseră în drum cu câteva ore bune în urmă.

 

Alaluana m-nahir! Răspunseră ceilalţi stins, abia murmurând din buze, dar solemn ca o incantaţie.

 

Apoi se retraseră cu toţii în curtea locuinţei lui Devar. Afară Sebaastian se uită după Lillith, dar n-o zări nicicum. Nu avea cum să se fi îndepărtat atât de repede şi se gândi că probabil ea rămăsese înăuntru. Nu avu timp însă să cerceteze prea bine, căci Len-Tga veni înaintea lui şi se prezentă:

– Mă numesc Nesa Len-Tga. Dumneata trebuie să fii Sebaastian Moira. Nu ne-am cunoscut, căci am fost plecat la refugiul din nord şi am sosit abia în această dimineaţă.

Sebaastian fu luat prin surprindere de gestul neaşteptat al lui Len-Tga, iar seninătatea cu care karitul îl întâmpină îl miră şi mai mult, având în vedere atitudinea pe care acesta o adoptase de-a lungul discuţiilor de până atunci. Strângerea sa de mână era fermă, iar zâmbetul larg fu în măsură să-l asigure de toată bunăvoinţa lui.

– Da, am sosit abia de câteva zile. Lillith este cea care m-a adus aici, răspunse Sebaastian încă uimit şi realiză imediat că nu făcuse altceva decât să arunce vina asupra ei. O vină presupusă, dar care mocnea înlăuntrul lui.

– Să nu mă înţelegi greşit, Sra Tamwa, cum îi spunem noi, este o fiinţă deosebită, ţi-ai dat şi tu seama de asta, dar, de câte ori vine în satul nostru, parcă aduce toate problemele cu ea. Len-Tga o căuta şi el acum din priviri pe Lillith, dar nici el n-o zări. Poate că bătrânul Devar are dreptate până la urmă, să vedem întâi ce vor jandarmii de la noi. N-am avut până acum vreo confruntare deschisă, dar toate micile noastre încrucişări de drumuri de până acum nu au fost niciodată amiabile. E limpede că le stăm în coasta celor din Consiliul Interior, să vedem cum se va sfârşi povestea asta.

Vorbindu-i, Len-Tga se îndepărta tot mai mult de casa misticului, târându-l totodată pe Sebaastian cu el. Din politeţe, acesta îl urmă, deşi ar fi preferat să rămână să discute cu Lillith detaliile a ceea ce vor avea de făcut. Nhaia îi zări şi li se alătură, venind discret pe urma lor.

– V-am zărit, sunteţi mereu împreună, continuă Len-Tga arătând spre Nhaia. Nu oricine se bucură de compania lui El-Hor. Cred că cel mai înţelept ar fi să o laşi împreună cu Rbata-A să-i ducă la refugiu. Nu ne putem permite să pierdem liniile selectate de-a lungul atâtor generaţii. O să aibă cea mai mare grijă de ea, te asigur.

Pe Sebaastian nu-l lăsa inima să se gândească la posibilitatea despărţirii de cea care crescuse sub ochii lui în casa Bătrânului Sitar şi alături de care trăise întreaga aventură a fugii sale din Metropolă, dar karitul avea perfectă dreptate. Sugestia acestuia venise ferm şi era pe deplin întemeiată. Cel mai important gând al lui Sebaastian era s-o ştie pe Nhaia în siguranţă, chiar dacă aceasta ar fi însemnat o despărţire temporară. Se întoarse şi o privi în mersul ei săltat pe marginea drumului. Ea se opri instantaneu şi-şi ciuli urechile ca de fiecare dată când  discuţiile sau când anumite momente de cumpănă o vizau şi pe ea. Ochii ei castanii îl fixară, iar privirea atentă şi încremenirea în aşteptare a fiecărui muşchi al făpturii sale elastice îi comunicau determinarea de a-i fi alături, dar, totodată, cum bine o cunoştea, şi încăpăţânarea cu care era gata să rezolve orice situaţie neaşteptată în modul în care va crede ea că este de cuviinţă.

– — –

La turnul de observare un grup de peste 30 de kariţi, înarmaţi cu tot ce găsiseră la îndemâna, aştepta să întâmpine cele două duzini de jandarmi care se apopiau. Îi studiaseră încă de departe, prin cele două lunete speciale pe care le aveau la dispoziţie. Una dintre ele era a lui Lillith, avea lentila gradată ce permitea, cu aproximaţie, şi măsurarea distanţelor. Ea le lăsase luneta, preferând să rămână nevăzută până ce vor afla intenţiile jandarmilor. Din momentul în care aceştia se distinseră cu ochiul liber le mai trebuiră încă aproximativ un ceas până să ajungă în bătaia săgeţilor. Dar kariţii aşteptară liniştiţi, în frunte cu Odara, la poalele turnului de observare, până ce jandarmii ajunseră drept în faţa lor. Chiar dacă aceştia ar fi avut intenţia vreunui plan de atac, în câmpia de sare orice mişcare s-ar fi văzut limpede de la depărtare de kilometri.

Primul care li se adresă fu Odara, care încercă un salut cât mai inofensiv:

– Primiţi salutul nostru! Este o întâlnire la care nu ne aşteptam.

În fruntea jandarmilor era Engoa. Purta în mâna dreaptă, în cumpănă, o armă de foc, pe când stânga şi-o ţinea nonşalant atârnată cu degetul mare de cingătoare. Se apropie la câţiva paşi înaintea lui Odara, încercând să pară că nu are niciun gând ascuns. Odara mai făcu un pas înspre el şi, din îndelungata sa experienţă în vânătoare, sesiză imediat pe chipul întunecat al celui dinaitea lui că, deşi îl privea fix, avea acea privire perimetrică ce-i putea permite să vadă cât mai bine ce se întâmplă în raza sa vizuală. Când fu îndeajuns de aproape, printr-o fandare rapidă şi deosebit de precisă, jandarmul îl izbi pe Odara cu patul puştii drept în nas, iar acesta se prăbuşi imediat pe spate plin de sânge. Într-o clipă Engoa fu cu genunchii pe pieptul lui, ţintuindu-l la pământ şi ameninţându-l cu un cuţit scos la fel de rapid de sub haină, al cărui vârf îl puse sub bărbia celui doborât. Odara era oricum năucit de lovitura surprinzătoare şi nu ar fi putut reacţiona în niciun fel. Ceilalţi jandarmi erau şi ei deja cu cuţitele la beregata celor de care se apropiaseră.

– Spune-le celorlalţi să arunce armele la pământ! îi porunci Engoa lui Odara. Acesta era însă prea buimăcit de lovitură ca să poată spune ceva, motiv pentru care Engoa se adresă celor vizaţi, cu vocea ridicată: Lăsaţi cu toţii armele jos! Şi spuneţi-i celui din turn să coboare! Mişcarea jandarmilor fusese calculată fără doar şi poate şi se desfăşurase atât de rapid şi de precis, încât puţinii kariţi rămaşi neatacaţi se dumiriră asupra celor întâmplate abia când îşi văzură semenii doborâţi sau ameninţaţi cu cuţitele. Lăsară cu toţii arcurile la pământ şi priviră nedumeriţi în jur.

Santinela coborî din turn după ce-şi aruncă lancea de la înălţime, iar aceasta căzu la picioarele turnului, fluturându-şi mica năframă albă fixată în vârf. Jandarmii le legară mâinile la spate cu sfori pe care le aveau deja pregătite şi începură să-i înghiontească pe drumul bătătorit ce conducea evident înspre sat. În fruntea tuturor era Odara Savy-Syr, care se ridică cu mare greutate, cu sângele şiroindu-i pe faţă căci nu primise niciun fel de îngrijiri, şi care i se prelingea pe haine nestingherit. Era o privelişte terifiantă şi se pare că jandarmii mizau pe această intrare în satul karit.

Din curtea misticului Devar Kar-Sul se vedea foarte limpede turnul de observare şi lancea santinelei cu pânza fixată în vârf. Când aceasta dispăru îşi dădură seama că lucrurile nu se desfăşurau aşa cum speraseră.

– E semnul de pericol, zise misticul către Lillith şi Sebaastian, care priveau şi ei în zare de lângă el. Negocierile deja au eşuat. Sra, scumpa mea, Cel Înalt să ne ocrotească!

– Devar, iau şi armele cu mine şi dispar. Cât pot am să vă ajut. L-am văzut pe Len-Tga, şi el pregăteşte cu siguranţă ceva, spuse Lillith apucându-şi sacul şi ieşind în goană din curtea bătrânului.

– Tu ştii ce e cel mai bine să faci, spuse misticul, dar Lillith nu-l mai auzi, căci era departe deja.

Bătrânul împreună cu Sebaastian ieşiră şi ei în drum, tânărul rămase locului privind în urmă după Lillith, iar bătrânul o luă în direcţia opusă, pentru a le ieşi străinilor în întâmpinare. Când îl văzu pe Odara plin de sânge şi abia păşind, împleticindu-se, înţelese că totul s-a terminat. Doi jandarmi se apropiară imediat de el şi-l prinseră pe bătrân de umeri. Nu era nevoie de forţă, era atât de firav!

– Unde sunt armele mele? întrebă Engoa, fulgerând din priviri.

– Nu, nu aşa, tinere, nu aşa se rezolvă lucrurile în lumea asta, spuse calm misticul, privindu-l cu blândeţe. Din când în când îşi muta privirile pe chipul lui Odara să vadă cum se simte acesta, dar în amestecul acela de sânge şi pământ nu se mai putea desluşi nimic.

– Poate în lumea ta, bătrâne, în a mea aşa se rezolvă! replică Engoa cu asprime. Aţi adăpostit un fugar din Metropolă şi are o cutie ciudată asupra lui. Ni le dai şi nimeni nu păţeşte nimic.

– Când ceri, tinere, nu loveşti faţa celui căruia-i ceri. Se referea cu siguranţă la Odara, care mai putea privi întreaga scenă cu un singur ochi. Bătrânul îşi strunea cumpătul în aceste momente şi vorbea incredibil de calm.

– Atunci nu-l lovim în faţă, replică Engoa făcându-le un semn cu capul celorlalţi doi tovarăşi care-l imobilizaseră pe bătrân. Unul dintre ei îl lovi puternic în stomac. Devar se frânse icnind, fusese o lovitură cumplită şi nu se mai putu ridica. În momentul acela se auziră câteva săgeţi şuierând de după gardurile de lemn mai apropiate. Săgeţile erau trase cu precizie, ocolindu-i pe prizonierii kariţi, iar doi dintre jandarmi se prăvăliră loviţi în piept şi în spate, în timp ce ceilalţi se retraseră din drum, împreună cu prizonierii lor, în locuri mai adăpostite. Unii dintre kariţii prizonieri reuşiră să scape cu fuga în învălmăşeala primei salve de săgeţi. Engoa îl trase pe bătrân într-una dintre curţi, împreună cu ceilalţi doi jandarmi. Devar începu să respire foarte greu, hârşâindu-şi răsuflarea şi scuipând sânge.

– Aveţi grijă de el, le spuse Engoa celor doi care-l ţineau pe bătrân, apoi strigă mai tare astfel încât să poată fi auzit de subordonaţii săi: Omorâţi tot ce mişcă! La auzul ordinului ceilalţi jandarmi le tăiară beregatele prizonierilor pe care-i mai aveau lângă ei, lăsându-i prăvăliţi la picioarele lor, apoi îşi pregătiră şi ei arcurile.

Odara rămăsese legat şi căzut în genunchi în mijlocul drumului. Engoa îşi încordă arcul şi îi trimise o săgeată drept în inimă. Odara Savy-Syr icni înfundat de sub masca de sânge, apoi se prăbuşi pe spate fără niciun cuvânt. Jandarmii erau risipiţi care pe unde apucase să se adăpostească, iar lui Engoa nu-i convenea asta. Începu să-i caute din priviri printre crengile şi despărţiturile gardurilor, apoi răcni către ei:

– Echipa mea, regruparea la mine! Moss, îi aduni pe ai tăi de partea cealaltă a drumului! Sper că aţi scăpat deja de prizonieri. Un alt val de săgeţi se năpusti asupra locului de unde-i venea vocea, dar nu fu atins. De unde erau risipiţi jandarmii începură să se regrupeze. Alţi doi dintre ei fură ucişi de săgeţi trase din locuri izolate. Echipa lui Len-Tga încă nu-şi divulga poziţiile. În câteva minute alţi 5 jandarmi se iviră în curtea în care zăcea bătut misticul Devar. Engoa se apropie de el şi-i spuse:

– Înainte să te omor, vreau să vezi ce se va întâmpla cu satul tău! Apoi se adresă celorlalţi: Puneţi troliurile! Ceilalţi asiguraţi perimetrul! Asta-i mică, merge repede.

Trei dintre ei scoaseră din rucsacurile lor câte un obiect metalic, un troliu cu un picior lung pe care le înfipseră adânc în pământ, sau le ancorară de arborii mai voluminoşi. Agăţară de rotor mai multe cabluri şi o manivelă, apoi traseră de capetele cablurilor şi le fixară cu nişte cârlige de pereţii de lemn ai casei lângă care se găseau. Cele trei troliuri acţionară simultan şi traseră de pereţii casei. La început doar pârâi, dar în câteva minute o prăvăliră la pământ într-un scrâşnit de lemn sfâşiat. Apoi Engoa îi spuse la ureche cu satisfacţie:

– Nu vă dăm foc, vă radem, pricepi? Cutia şi armele mă interesează. Pe Sebaastian îl găsim şi singuri.

Bătrânul nu-l asculta, privea prin el de parcă nici n-ar fi existat. Engoa se ridică de lângă el, făcându-le un semn scurt celorlalţi. Cei doi îşi scoaseră cuţitele şi rânjind începură să le înfigă în trupul bătrânului, la început în braţe, în picioare, apoi în piept. Acesta nu schiţă niciun gest de apărare de sub lovituri şi fără a scoate niciun cuvânt căzu la picioarele lor. Doi dintre jandarmi îi târâră trupul neînsufleţit în drum, alături de cel al lui Odara. O săgeată ivită de nicăieri îl lovi pe unul dintre ei drept în gât. Celălalt se retrase speriat fără a mai arunca vreo privire în urmă şi se alătură grupului care plecă imediat pe urmele echipei lui Moss în vânătoarea kariţilor.

Până la primul val de săgeţi Sebaastian privi totul din poarta casei lui Devar, dar când văzu că ostilităţile se amplifică, se retrase printr-un şanţ adăpostit, nu înainte de a-şi recupera sacul dosit într-o ascunzătoare. Se asigură că înăuntru era atât de misterioasa cutie albă şi porni spre partea opusă a satului, încercând să dea de urma grupului războinic al lui Len-Tga. Era limpede că jandarmii se împărţiseră în două, una dintre echipe cel puţin pornind hotărâtă în reprimarea oricărei rezistenţe din partea sătenilor. Totuşi nu era prea departe când auzi zgomotul prăbuşirii casei de lemn, dar nu se opri, ci-şi îndreptă doar privirea pentru o clipă spre drum. Pe moment se blocă. Pe mijlocul drumului alerga Nhaia căutându-l din priviri. O lăsase cu Rbata-A, în grupul care se refugiase spre nord, dar scăpase cu siguranţă din lesa acestuia şi se întorsese să-l caute.

Sebaastian ieşi în urma ei în drum, ea-l depăşise deja şi era departe aşa că fu nevoit s-o strige din răsputeri, cu tot riscul de a fi reperaţi. Nhaia îl auzi, se-ntoarse şi-l zări, dar în clipa aceea câteva săgeţi se abătură asupra ei. Era rapidă şi o zbughi repede din loc, dar una dintre săgeţi o nimeri în coapsa stângă din spate. Scânci pe moment, apoi veni alergând în trei picioare. Simţea şi ea pericolul şi ieşiră repede din drum, unde erau prea expuşi. Sebaastian o examină rapid, dar nu aveau timp de pierdut. Săgeata intrase destul de adânc, dar sângerarea nu era foarte abundentă. Singurul drum pe care Sebaastian îl ştia mai bine pentru a ieşi din sat era cel spre cimitir, aşa că o luă într-acolo cu Nhaia şchiopătând pe urmele lui. Imediat cum ajunseră într-un loc mai ferit, prinse cu o mână săgeata imediat deasupra rănii, iar cu cealaltă mână o frânse. Nhaia mai scânci de câteva ori, rămânând însă supusă.

Îi era limpede încotro s-o apuce, dar în capul său nu era decât un tăvălug de gânduri şi mai ales de temeri din care se ivea tot mai mult remuşcarea pentru nenorocirea pe care o atrăsese asupra satului. Nu numai liniştea satului fu spulberată, dar deja muriră oameni pe care îi îndrăgise şi care nu voiseră decât să-l protejeze şi să-l primească în vieţile lor. Din ascunzişul de lângă drum văzuse cum fusese răpus Odara, Odara Savy-Syr împăciuitorul, iscusitul vânător şi neegalatul prieten. Văzuse şi cum fuseseră ucişi cu sânge rece cei prinşi la turnul de observare. Gândurile i se prăbuşeau într-o genune pe care nu şi-o putea explica şi care îi îngheţa sângele în vine. Nu văzuse niciodată moartea întâmplându-se cu atâta violenţă sub ochii lui. Nu-şi putuse imagina că un om poate să ia cu atâta uşurinţă viaţa altuia. Cu atâta uşurinţă şi totodată cu atâta ură. Cu o ură gratuită, neprovocată de nimic. Cuprins de gânduri îşi pierdu concentrarea mergând orbeşte până când se trezi în faţa lui Len-Tga şi a grupului său rebel, care-l întâmpină cu altă veste năucitoare:

– L-au ucis şi pe misticul Devar! I-au cărat trupul tot acolo în mijlocul drumului. Şi doar le-am spus să nu-i lăsăm să se apropie!

Dar Sebaastian nu mai auzea nimic. Era mai mult decât putea suporta. Se ridică şi se îndreptă spre drum, în văzul tuturor, gata să se predea. Poate aşa se opreau ostilităţile. Atrăsese mult prea multe nenorociri asupra tuturor. Len-Tga îl opri şi-l zgâlţâi de umeri:

– Trezeşte-te! Ce, dracu, faci? Nu-i mai aduci înapoi, orice-ai face! Hai să fugim acum de ei, şi vedem noi apoi ce-i de făcut! N-o să scape aşa de uşor! Nu o luăm spre nord ca să nu descopere drumul spre refugiu şi spre ceilalţi. O să încercăm să scăpăm prin cimitir.

Len-Tga îi vorbea în faţă, zgomotos şi aprins, dar Sebaastian nu-l auzea. Se lăsă îmbrâncit de braţele lor în direcţia indicată de ei şi aruncă doar o privire spre Nhaia.

– Ce-i cu ea aici? N-ai trimis-o cu Rbata? E rănită, vrei să ţi-o omoare ăştia?

– Ba da, dar s-a întors. A fugit…

– Mişcă-te, nu le putem face faţă, sunt prea bine antrenaţi. Mi-au murit unsprezece oameni. Abia daca am doborât vreo doi, îi striga Len-Tga, privind mereu înapoi. Ştia ce avea de făcut şi era limpede că avusese dreptate în privinţa felului în care ar fi trebuit să-i întâmpine pe jandarmi. Lua hotărâri pe loc, cu iuţela fulgerului, şi se dovedeau a fi salvatoare. „Seana are un logodnic pe cinste,” îi trecu prin minte.

„Unsprezece”. Încă unsprezece muriseră din cauza lui. Izbuti să îngaime:

– Şi Lillith? Une-i Lillith?

– Nu e cu noi, veni promt răspunsul. Dar e pe-aproape. Are săgeţi tare precise. Cele scurte sunt de la arbaleta ei. Unul din cei care l-au ucis pe Devar a fost nimerit direct în gât. Nici n-a mai apucat să strige. Len-Tga spunea asta cu satisfacţia răzbunării, dar era limpede că nimic şi sub nici o formă nu mai putea răscumpăra adevărata pierdere suferită.

– De ce l-au ucis pe mistic? întrebă Sebaastian, dar era o întrebare fără sens şi nici nu primi vreun răspuns. Lăsaţi-mă să mă predau şi toate astea vor înceta!

– Ascultă tinere! se răsti Len-Tga la el. Ceva ce nu ştii! Habar n-am cine eşti şi de unde naiba vii tu, habar n-am ce cauţi tu aici, habar n-am cu ce am greşit noi ca să pierdem satul şi toată viaţa noastră liniştită, dar misticul Devar asta ne-a spus: Să te ţinem în viaţă şi să nu te lăsăm în mâinile lor, cu preţul vieţilor noastre! Să te aduc până la această linie din cimitir, de unde tu vei alege încotro vei pleca. Habar n-am ce-nseamnă asta! Aşa că mişcă-te dacă vrei să ajuţi cu ceva!

Sebaastian nu înţelegea. Pur şi simplu nu înţelegea ce voiau toţi de la el. Ar fi vrut să nu fi plecat niciodată din Metropolă. Muriseră atâţia din cauza lui şi el scăpase! Dacă bătrânul Sitar ar fi ştiut ce se va întâmpla, nu l-ar fi lăsat să plece niciodată. Ar fi vrut să nici nu-l fi cunoscut! Să-l fi ocolit! Să nu-l fi ascultat niciodată! În clipa aceea ar fi vrut să nici nu se fi născut vreodată.

Hăituitorii jandarmi se auzeau fojgăind prin pădurea de pe margini, apropiindu-se. Grupul lui Len-Tga se retrăgea în grabă spre pădurea din spatele cimitirului, erau deja la ultimul rând de cripte, dar până la liziera pădurii rămăsese o porţiune descoperită de vreo 20 de metri. Să o ia de-a dreptul, n-ar fi reuşit, ar fi însemnat să iasă exact în bătaia săgeţilor.

– Ne trebuie aici un mic grup de rezistenţă! ordonă în şoaptă Len-Tga, până ocolim noi luminişul prin dreptul criptelor. Apoi ne urmaţi. În şir indian! Şi se adresă unuia dintre camarazi, cu păr mai lung, numai cârlionţi, prins cu o bucată de pânză: Yas, rămâi cu 5 oameni şi trageţi toate săgeţile pe care le mai aveţi înspre orice frunză vedeţi că mişcă. După ce ajungem la lizieră pe după cripte, vă acoperim noi şi vă strecuraţi într-acolo.

Cei şase se aşezară în semicerc, la adăpostul unor arbori bătrâni răsturnaţi, cu arcurile pregătite. Yas le făcu un semn cu capul:

– E-n ordine, plecaţi!

La primul pas, cel care mergea înaintea lui Sebaastian se prăbuşi pe burtă. În primul moment crezu că se împiedicase şi voi să-l ajute să se ridice, dar observă că-n mijlocul pieptului avea o săgeată, iar de sub ea pornea un firişor roşu închis de sânge. Un alt gând îl paraliză: „doisprezece!”

– Fir-ar să fie! Unde-i Sra asta acum? murmură Len-Tga nemulţumit.

Dar Lillith era acolo. Nevăzută în mijlocul unui desiş, avea perfectă vizibilitate spre cripte. Văzu şirul indian care se pregătea să ocolească luminişul mult prea expus. „Poate asta e şansa” îşi spuse, „nu trebuie să treacă de cripte”. Îl văzu pe cel care căzuse în faţa lui Sebaastian, chiar înainte ca grupul să pornească. Se întoarse spre locul de unde venise săgeata şi zări un jandarm care-şi pregătea o a doua săgeată în arc. Cu arbaleta, mai scurtă decât un arc, mult mai manevrabilă în desişurile de acolo, se răsuci rapid şi ochi: îl lovi direct în gât, iar acela căzu ca un trunchi uscat. Apoi se întoarse spre grupul care ajunsese deja în dreptul criptelor. Îl recunoscu pe Sebaastian, ezitând dezechilibrat şi şovăitor sub apăsarea unei vini covârşitoare, înaintând în a doua jumătate a şirului, urmat imediat de Nhaia care şchiopăta. Şi parcă timpul se oprise atunci în loc. Lillith văzu limpede şansa: orice legătură care l-ar mai fi putut ţine pe Sebaastian în lumea de sub cupolă trebuia tăiată. Dar aceasta implica un gest de o cruzime de care nu se crezuse capabilă că o va lua vreodată în calcul. Sebaastian se afla nu doar la marginea lumii de sub cupola de bio-plastic, ci experimenta totodată, în tot acel tumult, limitele propriului său spirit care încă îl caracteriza. Trebuia „îmbrâncit” dincolo.  Rece şi calculat puse arbaleta în teacă şi scoase arcul pe care-l luase de la Engoa. Potrivi săgeata. „Asta să fie?” murmură ca pentru sine. Nhaia era o perfectă ţintă albă pe fondul închis al pădurii. Încordă arcul şi o ochi. Mai răsuflă o dată adânc. Apoi săgeata porni… odată cu o lacrimă din colţul ochiului ei stâng.

„Doisprezece” era gândul paralizant din mintea lui Sebaastian. „Eu urmez; e singura dreptate posibilă”. Pentru o clipă îi trecu prin faţa ochilor, ca în vis, chipul blând al misticului Devar. Era mort şi nu va mai avea să-l revadă niciodată. Decât acolo unde plecase, în moarte. Apoi imaginea lui Odara, lovit şi plin de sânge, răpus în mijlocul drumului de cea mai impasibilă şi precisă săgeată. Auzi un şuierat prin aer şi aşteptă impactul săgeţii: „În sfârşit!” În spatele lui însă Nhaia schelălăi scurt şi se rostogoli în urma loviturii. Încercă să se ridice, dar nu reuşi, săgeata pătrunsese atât de adânc, din lateral, între coaste, încât ieşise pe partea opusă. Sângele-i gâlgâia din rană iar de-a lungul limbii, prin botul deschis, începu să-i curgă şi mai năvalnic. Nu-şi mai putea ridica nici capul de pe pământ şi-şi aţinti ochii castanii, blânzi ca-ntr-un ultim salut melancolic, în ochii lui Sebaastian care o privea neputincios. Totul se rupse atunci. Nenumărate mâini începuseră să tragă de el, dar el îngenunche înaintea Nhaiei lungită la pământ, murmurând în neştire: „Nu, nu, nu şi tu! Nu…! Asta nu!” Nhaia se stinse repede în braţele lui, ca un fulg alb atins de soare, din poveştile despre iarnă. Ca un fum risipit. „Eu nu trebuia să mă nasc niciodată!” Îşi ridică privirea şi zări ce-a de-a patra criptă, şi îi veniră în minte cuvintele misticului Devar: „…ca un prunc ce iese din pântecele maicii sale…”

– De aici plecaţi fără mine, îi aruncă lui Len-Tga peste umăr.

– Eşti la linia pădurii. În ce te priveşte, eu atât am avut de făcut. De aici tu alegi încotro vei pleca. Len-Tga era acum un adevărat războinic îndeplinind ordine precise chiar dacă nu le înţelegea, şi ridicându-se, îi mai spuse pe fugă: Nu ştiu ce înseamnă asta, tot ce pot să sper e ca tu să ştii mai mult decât mine.

Nu era timp de pierdut, Sebaastian se smulse din mâinile lor şi porni înspre cea de-a patra criptă, fără să asculte nimic, fără a mai privi înapoi. „A patra criptă, mormântul din dreapta… Locul meu, oricum, nu mai este aici”. Linia criptelor era ascunsă privirii din cauza a doi, trei arbori izolaţi, dar asupra grupului începură să cadă din nou săgeţi. Loveau precis, la câţiva centimetri de gâtlejurile ori piepturile lor, dar nimeni nu fu atins. Odată cu intrarea lui Sebaastian în criptă, grupul lui Len-Tga se văzu nevoit să se refugieze dincolo de liziera pădurii, cu jandarmii pe urmele lor.

Sebaastian coborî în mormântul din dreapta care se prelungea cu un culoar la început strâmt, încât trebui să se târască pe burtă, dar care se transformă apoi într-un mic tunel potrivit pentru o statură de om. Aplecat îl putea străbate cu uşurinţă. Înaintă orbeşte, pipăind pereţii, şi curând zări o lumină difuză ce se contura la capătul lui. Pe măsură ce se apropia, lumina devenea tot mai puternică. „Ieşirea secretă de sub cupolă! Nimeni nu s-a mai întors de acolo” îşi spuse, scotocind după ochelarii negri din sacul de la spate. „Aici nu mă mai ţine nimic.” Şi-i fixă pe ochi înaintând tot mai mult. Cutia era la el. „Pentru asta?” Înainta golit de orice gând, dacă ar fi putut să dispară ar fi fost mulţumit. „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Aşa să fie!”

– va urma –

1580 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.