REVISTA NAUTILUS / Foileton / Campiile albastre de sub orizont

Campiile albastre de sub orizont

Calin Samarghitan • 12:22 - 01.02.2012 • 

IX.

[…] „Aş fi vrut să scriu o carte despre străini. Despre cei pe care istoria nu-i poate localiza nici în timp, nici în spaţiu. Care vin de nicăieri şi pleacă niciunde, aidoma anticului Melchisedec. Şi despre care istoria nu consemnează decât faptul că au trecut cândva prin colbul ei cenuşiu. Dar de unde şi încotro? Despre întâlnirile noastre mirabile cu aceştia. Despre semnele care-au rămas în urma lor. Hm, dacă le-am şti destinaţia! Dacă le-am înţelege destinul!

Unii spun că destinaţia oricărui drum e călătoria în sine. Noi spunem nu, ci călătoria nu este altceva decât preambulul unei aventuri care va începe numai odată ajuns în pragul destinaţiei dorite. Iar abia când acea destinaţie devine la rândul ei călătorie, o simplă anticameră a altei destinaţii finale, superioare, poate de neînţeles, abia atunci vom putea spune cu adevărat că toată călătoria e abia la început.” […]

(fragment)

 

Titlu: Din însemnările Venerabilului Sitar

Autor: Aasti Valaki-Vri, identificat şi ca Sebaastian Moira [n. 2357- d. dată incertă]

Document: Tomul S, Cartea Pasajelor

Familia: Colecţia karită

Suport: Capsule de chihlimbar

Perioada: Era Consiliilor Interioare

Observaţii: descoperită în timpul scufundărilor de la Marea Sării, Expediţia Naïma I din

Era Întoarcerii

*

Ajunseră la ieşirea din imensa peşteră subterană, unde trebuia să-i aştepte pilotul. După mai multe zile de drum prin întuneric, iată-i ieşiţi pe toţi şase la lumină, o lumină orbitoare din pricina căreia toţi îşi puseseră ochelarii de protecţie. Începuseră să se ungă cu o cremă pe părţile expuse ale pielii, pentru a se proteja de razele soarelui alb. Jubilau, reuşiseră, se îmbrăţişau unii pe alţii, plini de bucurie.

− Aici ar trebui să fie spaţioportul, spuse unul dintre ei.

− Să-l căutăm pe pilot, replică un altul.

− Din păcate, pilotul nu ne aşteaptă, spuse curând un al treilea, nu departe de ei, examinând un schelet albit, expus la soare. Sebaastian se apropie şi recunoscu uniforma piloţilor, ce atârna pe oasele uscate. Nu se puteau înşela, acesta era pilotul care ar fi trebuit să-i aştepte. Simţi o înţepătură în umăr. Un străin venit de nicăieri, ce nu făcuse parte din grup, îi înfigea acul unei seringi, adânc în muşchiul braţului:

− Îţi voi transmite cunoştinţele întregii omeniri, cu această injecţie.

Sebaastian tresări atât de puternic încât se trezi. Se părea că toată aventura aceasta începea să-i dea coşmaruri. Pe timpul nopţii, înspre marginea cupolei, cerul era mai luminos. Sebaastian nu era obişnuit şi nu putuse să adoarmă imediat, dar mai curând din cauza gândurilor şi nu atât de mult din cauza cerului difuz luminat. Visase din nou, dar de data aceasta visul fusese ceva mai coerent şi parcă mult mai real, dar la fel de ciudat şi fără de noimă.

Lillith era deja trează şi împrăştia cu talpa cizmelor cenuşa focului ce-i încălzise peste noapte. Silueta ei subţire se profila pe fundalul alb ce devenea tot mai strălucitor odată cu înteţirea luminii. Nhaia o privea atentă, dar stătea încă încolăcită în culcuşul ei.

− Te-ai trezit! Să ştii că ai pierdut totuşi primii zori. Aici, înspre margine, nu doar se înserează mai încet, dar şi dimineaţa vine mai lent. La unghiul pe care îl face cupola bacteriile reacţionează altfel, explică ea.

Într-adevăr, lumina crepusculului adăuga o undă de mister acestui loc de la marginea pădurii îngemănată cu Marea de sare. Încă nu se luminase de-a binelea, dar Sebaastian reţinuse că îi aştepta cel puţin o zi întreagă de mers, mai bine spus de alergat şi nu ştia dacă va putea face faţă cu brio unui efort atât de susţinut.

Mâncaseră aceleaşi lipii de aluat cu seminţe, pe care Lillith le împărţi la fel ca în seara trecută, apoi îi preciză:

− Să nu beţi apă mai mult decât vă trebuie. Vom avea nevoie de ea în deşertul de sare. E mult mai uscat aerul acolo, e mai cald, iar setea ne va birui curând.

− Bine, am să păstrez pentru drum, confirmă Sebaastian. Pădurea pe care tocmai o străbătuseră oferise un oarecare adăpost, dar, de acum, spaţiul deschis îi va face mult mai vulnerabili. Marea de sare părea un spaţiu neiertător prin simplul fapt că, din acel loc, părea nesfârşită.

− Ce e dincolo de Mare? întrebă el.

− O să vezi, vom întâlni… alţi… oameni. Te duc în satul lor. Odată, cineva le-a spus „izolaţii” şi aşa le-a rămas numele. Ei îşi zic „kariţi”, după unul dintre primii întemeietori ai satului.

Sebaastian auzise de „izolaţi”, dar credea că e o simplă legendă vorbind despre o altfel de viaţă decât cea monotonă şi plină de privaţiuni a Metropolei. Nu-i venea să creadă că va întâlni o populaţie pe care o credea existentă doar în imaginaţie. Plecase să caute un răspuns la marginea Mării de sare, iar acum se vedea aruncat şi mai departe în necunoscut. Îşi aminti instrucţiunile de cu o seară înainte, scose eşarfa din rucsac şi începu să şi-o înfăşoare pe cap. Lillith îl privi puţin, apoi zâmbi şi veni spre el:

− Am să te-nvăţ eu cum s-o faci. Nu trebuie să fie nici prea strânsă, dar nici prea largă, să-ţi cadă. Ţi-ar trebui o bucată de pânză ceva mai mare, dar e bună şi asta. O să te învăţ modelul simplu. Într-adevăr, nu fură necesare decât câteva mişcări, dar Sebaastian nu le acordă nicio atenţie, intimidat de apropierea fetei. Era cu puţin mai înaltă decât el, iar părul ei negru, lung, aproape îi atinsese obrazul. Lăsă ca fiorul pe care-l simţi strecurându-se să-i inunde tot trupul, încercând totodată să pară indiferent, aşa cum dealtfel se comporta şi călăuza sa.

− Cum ai zis că-i spune? întrebă.

Shemagh. Este o reminiscenţă simplificată a vechilor turbane arabe. Foarte utilă împotriva căldurii şi a nisipului. Pune-i încălţările Nhaiei, fixează-ţi bine ochelarii şi să plecăm! Nu va fi uşor şi va trebui să ne drămuim bine forţele. Când obosim e mai bine să ne oprim puţin, căci, dacă ajungem la epuizare, ne vom bloca de tot şi nu mai ieşim de acolo. În timp ce dădea aceste ultime explicaţii Lillith îşi înfăşură şi ea o shemagh, închisă la culoare, şi-şi trecu ultimul pliu peste faţă, pe deasupra nasului, lăsându-şi doar ochii descoperiţi. Arăta mult mai misterios aşa.

Îşi puseră ochelarii negri, iar aceştia se dovediră curând foarte utili. Imediat, după primii paşi făcuţi, fură împresuraţi de o câmpie largă ce strălucea în lumină. Niciun copac, niciun mărăciniş, nici un deal sau vale care să marcheze într-un fel sau altul relieful. Doar o întindere albă de sare, ce se pierdea într-un orizont neclar. În noile sale încălţări Nhaia mersese la început caraghios, înălţându-şi picioarele mai mult decât era nevoie, dar se obişnui repede şi începu să alerge normal. Dacă în pădure blana ei albă fusese o pată distinctă, aici, în lumina puternică, părea gri-aurie. Bocancii amândurora se albiră curând, acoperindu-se de un strat fin de sare. Erau două puncte negre şi unul alb, deplasându-se în linie dreaptă, între două pelicule orbitoare ce deveneau tot mai apropiate: câmpia de sare şi bolta cupolei care, pe măsură ce înaintau, se făcea şi ea tot mai albă.

Căldura şi aerul uscat puneau din greu la încercare rezistenţa fugarilor cu fiecare sută de metri, apoi cu zece, apoi cu fiecare pas. Se opreau în reprize scurte, doar pentru a-şi umezi buzele cu apă, îşi aranjau febril echipamentul şi porneau mai departe. Ziua începea să pară din ce în ce mai lungă şi mai obositoare.

− Putem să stăm mai încet? spuse într-un târziu Sebaastian, când simţi că nu mai face faţă ritmului impus. Prin fanta îngustă lăsată de shemagh ochii lui Lillith îl priviră înţelegători, iar ea reduse pasul la unul alert, dar fără a mai alerga. La următoarea oprire Lillith transferă bidoanele cu apă ale lui Sebaastian, laolaltă cu haina lui lungă, în sacul ei. Armele erau tot la ea şi nu dădea niciun semn de oboseală, dovedind o rezistenţă ieşită din comun.

− Cutia rămâne la tine, îi spuse. Tot lui îi rămăseseră busola, cuţitul, lanterna şi alte mărunţişuri de drum.

La primele opriri Nhaia nu bău deloc apă, dar înspre miezul zilei începu să aibă şi ea nevoie să se rehidrateze. Sebaastian îşi simţea buzele tot mai uscate, îşi vedea limitele întinse la maxim iar apa din bidoane scădea văzând cu ochii. Lillith înţelese curând că nu vor reuşi să străbată întinsul mării într-o singură zi şi că vor fi nevoiţi să poposească în pustiul alb pentru o noapte. Nu era strategia perfectă, pustiul nu le oferea niciun fel de adăpost, dar nu aveau de ales. Fusese motivul pentru care, după jumătatea zilei, ritmul scăzu şi mai mult, pentru a stabili un echilibru între consumul de energie şi eficacitatea deplasării. Sebaastian înţelegea că el este motivul încetinirii, iar la fiecare oprire bâiguia tot felul de scuze.

− Să ştii că nu mă aşteptam să salţi pe-aici ca o căprioară. Bănuiam că va trebui să înnoptăm în aceste locuri, şi-şi roti privirea peste câmpia de sare, de aceea am încercat să ne îndepărtăm cât mai repede de locul unde vânătorul a pus mâna pe tine. Fără arme ar fi fost absurd să ne urmărească şi văd că, într-adevăr, n-a făcut-o. Să ştii că e un vânător bun, care-şi ştie bine meseria, spuse Lillith. Lui Sebaastian i se părea ciudat ca ea să vorbească admirativ despre un inamic cu care tocmai se confruntase, dar îşi aminti sentimentul de o oarecare admiraţie pe care el însuşi îl simţise în faţa vânătorului.

− Dar nu atât de bun ca şi tine, îi replică.

− Avem toţi limitele noastre, te asigur că le am şi eu pe ale mele. Uite, mâncăm puţin, apoi mai mergem câteva ore, după care vom înnopta. Îţi închipui că n-o să avem lemne pentru foc, aşa că pregăteşte-te pentru o noapte friguroasă.

Aceste cuvinte îl făcură pe Sebaastian să suporte mai bine arşiţa din timpul zilei, de parcă ar fi putut să-şi înmagazineze căldura pentru mai târziu. Se aşezară direct pe jos, pe sarea care le scârţâia sub tălpi şi mâncară fiecare câte o lipie de aluat. Apa din primul bidonaş al lui Sebaastian se termină şi-l începu pe cel de-al doilea.

− Bine că l-ai luat şi pe-al bătrânului. Ce te făceai acum? Ce vă făceaţi acum? se corectă Lillith accentuând pluralul.

− Să înţeleg că l-ai cunoscut. După câte spuneai…

− Hm, ne-am întâlnit de câteva ori, îl întrerupse Lillith, nu pot să spun că l-am cunoscut cu adevărat. Dar a fost suficient cât să înţeleg că e o persoană deosebită, care ştia mai multe decât lăsa să se înţeleagă. „Venerabilul Sitar”, e frumos cum l-au poreclit!

− Ştii ceva de el? întrebă Sebaastian. În ziua când să plecăm, el nu mai era acasă în dimineaţa aceea. Cred că l-au arestat.

− E drept că m-aş fi aşteptat să vă găsesc împreună. Dar, cu siguranţă, şiretul bătrân şi-a dat seama că n-ar fi putut trece marea. Cel puţin nu acum, aşa, pe fugă. Nu-ţi fă probleme pentru el, a trecut prin prea multe ca să-l deranjeze o arestare în plus.

− Deci crezi că bătrânul e bine! izbucni Sebaastian aproape sărind în picioare.

− Da, bănuiesc că da. Sunt aproape sigură că e bine.

− Eşti… eşti din satul „izolaţilor”, eşti una dintre ei?

− O să… o să vezi, ezită Lillith. Nu. Nu sunt dintre ei. Nu sunt o karită. De fapt nici nu cred că vor fi prea încântaţi să mă vadă. Eu doar am să te las pe mâinile lor. E singurul loc unde poţi fi în siguranţă.

Sebaastian fusese convins că tânăra sa călăuză era din rândul „izolaţilor”. Acum era din nou contrariat de cuvintele ei şi se văzu nevoit să-şi revizuiască presupunerile.

− Şi pe mine au să mă primească?

− Eu cred că da. De fapt, nu prea au ce face altceva, odată ce vei fi ajuns acolo.

− Nu înţeleg. Îl ştii pe bătrân, dar nu eşti din Metropolă, îi ştii pe „izolaţi”. Pe jandarmi, pe cei din Consiliu i-ai cunoscut?

− O să fii surprins, dar cu timpul vei înţelege… Îl mai ştiu pe Engoa. Odată am fost un fel de colegi.

Sebaastian rămase cu gura căscată. „Mai bine tăceam” cugetă el. Acum nimic nu se mai lega în capul lui.

− Şi cum… atunci…? nu ştia nici măcar ce să mai întrebe, era complet bulversat.

− Nu sunt vânător, stai liniştit. Poate am fost odată… un fel de vânător. Uite, ia lucrurile simplu: te duc la „izolaţi” ca să-i cunoşti, să vă întâlniţi. Eu n-o să pot sta prea mult acolo, dar te duc să te întâlneşti cu o persoană anume. Şi-ţi mai spun ceva, apoi plecăm, ne-am întins prea mult la taclale. Zicând acestea, Lillith se întinse spre el, îl prinse de braţ şi-l privi direct în ochi: orice s-ar întâmpla, să ţii întotdeauna cutia asupra ta! Spusese cuvintele rar, poruncitor şi accentuă atât de grav acel „întotdeauna”, încât Sebaastian simţi că-l trec fiori. Apoi fata sări în picioare, îşi acoperi din nou gura şi nasul cu pânza din jurul capului şi-şi potrivi sacul în diagonală, la spate. Sebaastian o urmă. Îi prinsese bine această pauză mai lungă şi se simţea ceva mai revigorat.

În largul câmpiei albe din faţa lor nu se putea zări niciun punct de reper, dar Lillith porni fără nicio ezitare într-o direcţie precisă. Era atât de sigură pe fiecare gest pe care îl făcea, încât lui Sebaastian îi era imposibil să nu împrumute câtuşi de puţin din tenacitatea şi determinarea ei, chiar dacă simţea uneori epuizarea strecurându-i-se până în oase. Cu fiecare oră prin deşertul de sare, pe nesimţite şi fără niciun cuvânt, sub cerul tot mai alb şi tot mai aplecat peste capetele lor, între cei doi, între fugar şi neobosita sa călăuză, se legau fire nevăzute. În mijlocul unui deşert în care drumul înapoi nu era nicidecum o opţiune, cu gândul atârnat de ipotetica aşezare umană de undeva de la orizont, Sebaastian se văzu aproape fără voia lui subiectul unei misiuni al cărei rost încă nu-l putea desluşi pe de-a-ntregul. Îi era limpede că-şi lăsase soarta în mâinile unei străine până la urmă, pe care o cunoscuse abia de o zi, dar care îi câştigase pe loc toată încrederea. Lillith era întruchiparea poveştilor spuse de bătrân. Era cea care îi descoperea puţin câte puţin o lume nouă, a cărei existenţă nici n-o bănuise până atunci. Se părea că neaşteptata sa călăuză preluase fără şovăială planul Venerabilului Sitar, de a-l duce pe Sebaastian la marginea cupolei, de parcă acolo l-ar aştepta cine ştie ce misiune. El nu făcuse propriuzis nicio alegere, se trezise doar brusc în iureşul unui plan pe care nu-l înţelegea, dar care se contura tot mai mult. Odată ce se hotărâse să plece, să părăsească Metropola, mâini nevăzute începuseră să-i urzească neobosit, din ce în ce mai concret, o viaţă pe care n-o ceruse de la nimeni, un rol pentru care nu se simţea pregătit.

De-acum cunoştea semnele înserării care începea să se lase, nu-i mai era străin crepusculul care îi învăluia încet într-o lumină tot mai gălbuie şi mai palidă. Răcoarea se făcea din ce în ce mai simţită şi nu se opriră din mers până nu se întunecă aproape complet. În momentul în care Lillith anunţă popasul final pentru acea zi Sebaastian mai că se prăbuşi la pământ, dar întins direct pe pelicula de sare, învelit în haina lungă şi cu rucsacul drept reazem, primi, în acelaşi ritual al împărţirii mâncării, lipia cu care deja se obişnuise. Lumina difuză, reflectată de câmpia albă, făcea ca noaptea să îmbrace o haină translucidă. Lillith privea prin semiîntuneric cum potolirea foamei şi odihna alungau oboseala de pe chipul tovarăşului ei de drum, dorindu-şi ca şi îndoiala ce o rodea să se risipească aidoma.

X.

[…] „Extinderea Zonei de rezonanţă a exploziei ce vine dinspre Pleiade, şi-n care va intra Pământul, nu va avea efecte fizice la nivel macromolecular, deci nu va fi afectată integritatea fiinţelor vii, dar la nivel cuantic este vorba de un adevărat cataclism. Un cataclism microscopic, la nivelul elementar al structurilor Universului, care va arunca în aer Modelul Standard al fizicii clasice, mai precis, îl va face inoperabil. Efectele concrete sunt impredictibile. Este vorba de echivalentul unei furtuni bosonice W şi Z, care destabilizând Mecanismul Higgs, şi acesta încă neînţeles pe deplin, va influenţa radical cele patru interacţiuni fundamentale ale naturii: electromagnetismul, gravitaţia, forţa nucleară tare şi cea slabă, subatomică.

Fără a intra însă în detaliile specifice, pe care le găsiţi pe larg în Anexa A a prezentului raport, nu trebuie să înţelegem că viaţa biologică va dispărea, căci sistemele în sine vor continua să existe la nivel individual, dar vor apărea anomalii în momentul interacţiunii dintre aceste sisteme, anomalii care sunt impredictibile. Ce putem spune este că, mai mult ca sigur, orice echipament electronic va înceta să funcţioneze, foarte posibil ca şi cele electromagnetice la fel. Oricum, acestea din urmă vor fi inutile, din moment ce metodele convenţionale de obţinere a energiei electrice vor deveni inoperabile. Industria va intra în colaps, infrastructura informatică se va prăbuşi ducând la falimentul macroeconomiei. E de la sine înţeles că structurile sanitare, cele de siguranţă a statului, comunicaţiile şi agenţiile internaţionale vor dispărea, ceea ce înseamnă foamete, plăgi, conflicte, posibil războaie, însă cu arcuri şi săgeţi. Omenirea se va întoarce în Evul Mediu, doar că de această dată, cu conştiinţa a tot ceea ce a pierdut.

Aşa ar suna previziunile pe care le-am putut face prin estimări întinse de-a lungul a aproape 20 de luni de exerciţiu de simulare. Impredictibil însă va rămâne modul cum vor fi percepute la nivel personal dimensiunile fundamentale ale Universului, începând cu momentul zero al intrării în Zona de rezonanţă. Putem doar să spunem că spaţiul, timpul, energia, aşa cum le înţelegem noi astăzi, fiind „granulare”, adică funcţionând la scară cuantică, vor fi cele mai afectate câmpuri şi vor împrumuta un caracter discontinuu. Sisteme ori fenomene similare se vor comporta imprevizibil şi diferit chiar în aceleaşi condiţii date. Adică, dacă vom ţine în ambele mâini două mere şi vom clipi din ochi sau vom face un pas lateral schimbând configuraţia sistemului, la deschiderea pleoapelor ori la revenirea piciorului va fi foarte posibil ca unul dintre mere să dispară, sau în locul lui să apară pur şi simplu… un elefant. Sau vor deveni în sfârşit posibile călătoriile în timp, dar în modul cel mai hidos şi înfricoşător cu putinţă, cu totul deformate, unul dintre mere aparându-ne instantaneu putred, căci va fi mai bătrân decât noi cu o sută de ani.” […]

Raportul Kensey – fragment.

Clasificat: Ultra Strict Secret, doar pentru citit.

(Arhiva 015, Lt. Col. Jos Cahr)

*

Era a cincea zi a fugii sale, iar primul semn că aveau să ajungă la capătul Mării de sare îl dădu Nhaia. Se opri la un moment dat şi-şi înălţă botul adulmecând atentă aerul, mijind ochii, cu coada mătăsoasă fluturând în vânt. Nu exista nicio îndoială, se apropiau de tărâmul „izolaţilor”. Curând, la orizont, forme, nedesluşite la început, prindeau contur tot mai distinct deasupra peliculei de aer cald ce se ridica de pe suprafaţa albă a sării. Apoi văzură tot mai clar linia subţire a unei păduri şi un turn de observare, de unde fără îndoială că fuseseră deja reperaţi. Dar tot acum percepţia distanţei, care-i despărţea încă de destinaţia lor, devenea insuportabilă. Vedeau turnul, vedeau pâlcuri de copaci, dar erau încă departe şi, cu tot efortul, aveau impresia că distanţa nu se micşora deloc. Mergeau şi parcă marginea mării se îndepărta şi ea cu fiecare pas făcut într-acolo. Era complet descurajant şi parcă ultimele forţe se risipeau în vânt.

– Nu te mai uita într-acolo, îi porunci Lillith. Distanţa e încă foarte mare şi nu avem niciun alt punct de reper care să ne facă să percepem înaintarea noastră. De aceea ai impresia că nu te apropii deloc. Priveşte în altă parte!

Sebaastian îşi mută privirea pe vârful bocancilor săi, concentrându-se pe fiecare pas făcut, pe norişorii de praf de sare pe care tălpile cizmelor lui Lillith îi ridicau înaintea lui. Nhaia percepea cu siguranţă mult mai bine înaintarea lor, căci părea să fie tot mai vioaie, alergând înainte, simţind noile mirosuri pe care i le aducea vântul. Merse un timp cu ochii în pământ, dar nu se putu abţine să nu-şi arunce din nou privirea în zare. O făcu, dar nu înregistră nici măcar o infimă apropiere. Simţi că i se scurg prin tălpi ultimele forţe, iar prăbuşirea psihică fu însoţită de cea fizică. Se lăsă la pământ şi se întinse pe spate:

− Mi-e imposibil, nu mai pot! Dacă mai ajungem vreodată acolo, jucăm tontoroiul şi ne îmbătăm turtă cu ce prindem la îndemână!

Lillith se întoarse, se aşeză lângă el şi-i spuse:

− Când ajungem acolo, jucăm tontoroiul şi ne îmbătăm turtă cu ce prindem la îndemână, spuse ea, accentuând acel „când”, care schimba sensul întregii fraze. Acum e cel mai greu, din cauza distanţei ţi se pare că nu înaintezi deloc. Mai ai apă?

Sebaastian scoase bidonaşul cu apă şi luă câteva înghiţituri.

− Stai exact în spatele meu şi nu te uiţi decât la mine, înţelegi? îl instrui Lillith. După ce înşurubă capacul bidonului cu apă şi-l puse înapoi în rucsac, ea i-l luă din spate şi şi-l agăţă pe un umăr. Sebaastian acceptă acest ajutor, căci se simţea cu adevărat sfârşit, iar fără nicio greutate în spinare îi era mult mai uşor să continue. Se poziţionă exact în spatele ei, astfel încât să nu mai poată vedea nimic înainte şi porniră mai departe. Abia după jumătatea zilei mai făcură un popas, acum progresul lor era deja evident, iar depăşirea momentului critic îi dădu noi puteri. Nhaia alerga deja cu mult înaintea lor şi doar privea din când în când înapoi să vadă dacă e urmată de însoţitorii ei.

Se îndreptau direct spre turnul de observare la baza căruia puteau deja distinge mişcare. Cu siguranţă sosirea lor era deja anunţată. Această întindere albă era mai eficientă decât orice zid ori şanţ de apărare. Nimeni nu s-ar fi putut apropia fără să fie văzut încă de foarte departe, iar odată ajuns la capăt, ar fi fost şi la capătul resurselor sale fizice şi psihice. Întâlnirea lui Sebaastian cu „izolaţii” fu astfel lipsită de orice emoţie, căci aceasta fu copleşită de relaxarea pe care o simţea la capătul unui drum istovitor. La baza turnului de observare îi aştepta un grup de 6-7 oameni care îi priveau cu suspiciune, dar de la care primiră apă rece şi proaspătă, ceea ce era mult mai binevenit decât orice salut de întâmpinare.

Lillith fu prima care se adresă unuia dintre ei:

− Odara Savy-Syr, ce onoare să fiu întâmpinată tocmai de dumneata!

− Hm, Sra-Tamwa ne calcă din nou meleagurile, răspunse cel căruia i se adresase, într-o limbă destul de îngrijită dar nerotunjind îndeajuns vocalele. Nădăjduiesc ca de această dată întâlnirea noastră să fie de mai bun augur. Santinela te-a recunoscut de departe şi am văzut că nu eşti singură. Cel care vorbise şi care părea să fie conducătorul sobrului grup de întâmpinare era singurul care purta o cămaşă de pânză ţesută îngrijit şi împodobită cu broderii, ceilalţi fiind îmbrăcaţi în haine de piele nu foarte uniform tăbăcite. Nu-l privi nicio clipă pe Sebaastian, deşi prin spusele sale făcea referire la el.

− Numele lui e Sebaastian Moira şi vine din Metropolă, făcu Lillith prezentările. La voi e singurul loc unde va putea fi în siguranţă, de aceea l-am adus aici. Şi apoi, aş dori să trecem pe la Devar Kar-Sul, îşi anunţă ea intenţiile.

− De ce tocmai pe la mistic? Şi de ce crezi că el ar dori să-l cunoască? Nu ştim niciodată cum trebuie să primim vizitele tale. Oricum, numai Devar îţi înţelege intenţiile şi vă veţi întâlni dacă doreşti aceasta şi dacă este şi voinţa lui. Sunteţi urmăriţi? se interesă Odara.

− Încă nu, dar ar fi bine să dublaţi santinelele câteva zile de-acum încolo.

− Da, da, întotdeauna aduci belele pe capul nostru şi apoi speli putina pe furiş, bombăni conducătorul grupului, în timp ce toţi ceilalţi tăceau, dând aprobator din cap la fiecare frază rostită de acesta.

− Ar fi trebuit să-ţi dai seama că data trecută am fost nevoită să plec în grabă, îmi cer iertare că n-am apucat să-ţi spun din timp, zise Lillith, aplecând uşor capul în semn de respect, a fost ceva neprevăzut.

− Da, da, la fel cum o să faci şi acum. Şi El-Hor cum a ajuns la el? întrebă Savy-Syr făcând cu mâna un vag semn spre Nhaia. Aceasta stătuse până atunci pitită în spatele picioarelor lui Sebastian, încercând să se ferească de privirile  curioase ale necunoscuţilor.

− A fost un dar al meu pentru un drag prieten din Metropolă şi apoi a venit cu Sebaastian până aici.

− Văd, a venit înapoi şi era de aşteptat asta. Să mergem acum! Apoi dădu câteva ordine scurte unuia dintre însoţitori, care-i răspunse într-o limbă mult mai stricată, din care Sebaastian nu recunoscu decât câteva cuvinte disparate. Respectivul se desprinse de grup şi se alătură celui care părea să fie santinela avanpostului de la marginea Mării de Sare.

Cei doi fugari, urmaţi de Nhaia care se ascundea în continuare în spatele picioarelor lui Sebaastian, se integrară în grupul care se îndepărtă de turnul de observare. Urmară o potecă ce se furişa printr-o pădure mai tânără şi ceva mai rară decât cea pe care o străbătuseră dincolo de Mare. Fu un bun prilej pentru Sebaastian să examineze mai atent echipamentul „izolaţilor”. Hainele de piele, deşi nu erau prea finisate, păreau a fi comode, iar croiala nu diferea prea mult de la una la alta. Cizmele, tot din piele, lungi şi răsfrânte sub genunchi, păreau moi şi confortabile. Aveau cu toţii arcuri în spate, dar nu atât de frumos lucrate ca cel pe care îl capturaseră de la vânător, iar cei mai mulţi purtau la brâu cuţite cu mânere împodobite. În faţa lui Sebaastian era un tânăr blond cu părul prins în coadă la spate şi cu o barbă aproape roşcată, tăiată scurt, care pe obrazul drept păstra urma unei cicatrici mai vechi. Pe tot timpul drumului nu scosese niciun cuvânt, până ce ajunseră în marginea satului, când se întoarse către el şi, arătând cu mâna în direcţia caselor, îi spuse scurt şi blând:

− Iată!

Erau nişte căsuţe mici făcute din bârne de lemn, cu acoperişul plat, îngrijit construite şi destul de răsfirate, despărţite de mici grădini cultivate cu tot soiul de legume, cum i se păru la prima vedere. Odara Savy-Syr împărţi câteva ordine imediat ce trecură de linia primelor case, ceea ce dovedea că şi în sat avea o poziţie ierarhică mai înaltă. Câteva femei îşi abandonară lucrul de prin micile curţi împrejmuite cu garduri scunde de nuiele şi se refugiară în interiorul locuinţelor. Probabil pentru a putea privi în voie din dosul ferestrelor mici la străinii sosiţi. Alţi câţiva bărbaţi, neînarmaţi, li se alăturară şi era limpede că se îndreptau spre centrul aşezării. Păreau cu toţii oameni paşnici şi liniştiţi. Câţiva copii începură să alerge gălăgioşi în jur, privind curioşi la neaşteptaţii vizitatori, până când bărbaţii îi alungară spre casele lor.

La un moment dat, într-una dintre intersecţii dădură peste o haită de vreo 12-14 ogari, care erau evident din aceeaşi rasă cu Nhaia, dar de culorile cele mai diverse: negri, roşcaţi, gri sau argintii ori un amestec între aceste culori, plus câţiva pui care se zbenguiau jucăuşi prin colbul străzii. Complet albi, cum era Nhaia, erau destul de puţini. În mijlocul lor părea a fi stăpânul acestora, căruia i se adresă unul dintre bărbaţii din grup:

− Maestre, pare că e întors fiica risipită, dar, uite, că nu mai cunoaşte la tine!

− Govi Bharati, şmecher cu pistrui ce-mi eşti, mai vrei puiul ăla sau nu? Ar trebui să te decizi odată! răspunse cel interpelat.

Nhaia se îndepărtă prevăzătoare de grupul străin de ogari, făcând un ocol, după care reveni la picioarele lui Sebaastian. Acesta încercase să prindă cât mai bine scurtul dialog dintre cei doi, căci primul vorbise aceeaşi limbă stricată pe care o mai auzise la santinela ce rămăsese la turn.

În cele din urmă se opriră în faţa unei clădiri care avea fundaţia din piatră. În curte păşiră doar Savy-Syr, urmat de Lillith şi apoi de Sebaastian, ceilalţi împrăştiindu-se imediat ce se văzură liberi. Nhaia îşi făcu propriul plan, se strecură şi ea în curte odată cu ei, de-a lungul gardului. Urcară două trepte şi găsiră uşa larg deschisă. Aceasta dădea spre o odaie cu mobilier simplu, cu câteva scaune scunde şi o masă aşijderi, un covor împletit peste podeaua de lemn, iar pe pereţi erau fixate piei de animale vopsite în roşu şi auriu, de care atârnau sfori ce aveau la capăt diverse forme de lut ars. Un miros fin, aromat, plutea în aer. De acolo intrară într-o altă odaie mai mică unde, aşezat pe o pernă înaltă, brodată, îi aştepta un bătrân cu părul şi barba complet albe şi sprâncene stufoase, cenuşii. Purta şi el o haină ţesută, lungă, de o culoare închisă, verzuie, şi ţinea pe genunchi un toiag noduros de lemn. Avea ceva din aerul bătrânului Sitar, dar era mult mai bătrân, mai uscăţiv şi uşor adus de spate. Când oaspeţii intrară nu se ridică de pe pernă, dar îşi plecă capul în semn de salut. Odara Savy-Syr şi Lillith se aplecară respectuos şi ei, cu mâna dreaptă la piept, gest pe care şi Sebaastian îl urmă imediat, chiar dacă mai stângaci. Bătrânul fu primul care vorbi, adresându-se direct lui Lillith, făcându-le tuturor semn să se aşeze pe alte trei perne din jurul lui:

− Sra-Tamwa, laudă Celui Înalt, iubita mea îndelung călătoare! Mă întrebam cât va mai dura până să revii. Oasele-mi sunt tot mai slabe, mi s-au terminat ceaiurile şi nimeni încă n-a descifrat secretul reţetelor tale. Ultima frază o spuse zâmbind, cu o voce caldă şi cu o bunătate care parcă inundă brusc încăperea.

− O, Devar Kar-Sul, sunteţi mult prea amabil! Mă onorează să ştiu că vă ocup gândurile. Dacă e vorba de ceaiuri, va trebui doar să mă adâncesc puţin în pădure.

− Odara, sper că te vei îngriji de oaspeţii noştri să nu le lipsească nimic cât vor sta la noi, continuă bătrânul, apoi se adresă din nou lui Lillith: Văd că de această dată eşti însoţită.

− Este Sebaastian Moira, un veritabil fiu adoptiv al Venerabilului Sitar. Dorinţa lui ar fi fost, cu siguranţă, să-l aduc aici şi să vă cunoască locurile. S-a dovedit a fi curajos prin pădurea de dincolo şi peste Marea de Sare. Are nevoie de un adăpost sigur şi de o altă călăuză. Vă mulţumim încă o dată că ne-aţi primit. În spatele acestor laude vădit nemeritate pe care i le aducea Lillith, Sebaastian intui o parte ascunsă, de parcă cei doi şi-ar fi comunicat mult mai mult decât lăsau să se desluşească.

− Bătrânul Sitar! exclamă melancolic Kar-Sul, mă tem că n-am să-l mai revăd niciodată! Nici nu ştiu dacă ne-am mai recunoaşte de când ne-am despărţit ultima oară. Picioarele mele erau în putere, iar lui încă nu-i puteai spune bătrân. Neîntrecut în poveştile sale fantastice despre lumea de odinioară, poveştile despre lumile care vor fi. He-he! Încă tot mai nădăjduiesc să se retragă dincoace de Mare, atunci când va fi timpul. Bătrânul Devar Kar-Sul vorbea cu ochii aţintiţi asupra tânărului său oaspete, dar privind parcă dincolo de el, ca printr-o peliculă de fum. Îl năpădiseră cu siguranţă dragi amintiri cărora le dădea frâu liber să se desfăşoare prin faţa ochilor săi obosiţi. Adăugă apoi arătând spre Nhaia care-şi găsise deja loc pe o altă pernă moale din spatele lui Sebaastian:

− Saluki El-hor, şi ea cine e? întrebă bătrânul rostind acelaşi cuvânt pe care Sebaastian îl mai auzise din gura lui Savy-Syr, fără a înţelege însă ce anume înseamnă.

− Ea e Nhaia, spuse Lillith. E darul vostru, pe care l-am primit ultima oară când am fost aici, preciză ea, a crescut-o Bătrânul Sitar, care i-a pus acest nume antic. Ne-a fost călăuză şi iat-o acum întoarsă de unde a plecat, pentru ca alţii să plece mai departe. Nhaia tresări auzindu-şi numele şi ridică doar privirea spre cei din încăpere, fără să-şi ridice capul de pe perna moale şi odihnitoare. Din nou, Sebaastian avu impresia că tot acest dialog dintre cei doi ascundea în spatele lui un alt tip de comunicare. Lillith continuă:

− L-am zărit pe drum şi pe Rbata-A, are din nou frumoşi căţelandri.

− Bătrânul meu prieten a crescut o fetiţă frumoasă şi a trimis-o înapoi. Darul nobil al Celui Înalt, dăruit odată, ni s-a întors în dar, se jucă bătrânul cu cuvintele. Rbata-A se va bucura s-o revadă, după atâta timp. Sra, veţi fi flămânzi! Faceţi un pustiu de bine unui bătrân şi luaţi masa împreună cu el!

− Devar, noi suntem cei onoraţi de primirea mai mult decât ospitalieră pe care ne-o faceţi, răspunse Lillith.

Sebaastian nu scosese niciun cuvânt, dealtfel aflase destule lucruri noi pe care trebuia să le pună acum cap la cap. Îşi trăia propria poveste, adus într-un loc despre care nu ştiuse nimic, în mijlocul unor oameni care, iată, trăiau departe de aglomerata şi gălăgioasa Metropolă, un loc pe care cu greu şi-l mai putea acum readuce în minte. Nu numai că se pierduse undeva departe în memorie, dar, după aceste numai cinci zile, aglomerarea urbană parcă îşi stingea deja orice urmă de existenţă, ca un surogat artificial pălind în faţa adevăratei realităţi. Stările sufleteşti prin care trecuse Sebaastian în ultimul timp oscilaseră de la o extremă la alta, de la neîncredere şi indecizie la cele mai radicale hotărâri, de la spaimă la confortul siguranţei depline, de la teama de necunoscut la intrarea într-un spaţiu ce i se părea fascinant, coborând parcă direct din poveştile mirabile ale Venerabilului Sitar. Era doar de câteva ore în satul karit, dar însuşi timpul trecea altfel aici, oamenii păreau preocupaţi de cu totul altceva decât cei ai Metropolei. De lucrurile mărunte dar importante ale vieţii, de grădina de legume, de împletirea gardurilor mici, de împodobirea locuinţelor cu obiecte care, cel puţin deocamdată, pentru el erau de neînţeles.

Odara Savy-Syr, cel care îi întâmpinase la turnul de observare de la capătul Mării, părea a fi conducătorul acestei restrânse comunităţi. Era ascultat de cei din jurul lui, care pe tot drumul de întoarcere dovediră supunere şi respect. El însă nu profita nicicum de această poziţie privilegiată, ci li se adresa cu prietenie şi totodată cu o severitate demnă, bine cumpănită. Nu părea un despot intangibil şi indiferent, aşa cum cei din Consiliul Interior se purtau cu cetăţenii Metropolei, cel mai adesea nici măcar arătându-se printre ei. Sebaastian se afla în casa uneia dintre cele mai importante personalităţi, a unui „mistic”, cum îl numise chiar Savy-Syr la un moment dat, iar acesta îi invitase politicos, dacă le-ar face plăcere, să mănânce împreună cu el. Era mai mult decât se aştepta.

În timpul mesei Sebaastian mai află câte ceva despre obiceiurile şi oamenii locului. După un moment mai stânjenitor, în care Lillith le dezvălui temerile ei că Engoa, ori singur ori împreună cu alţi vânători, le-ar putea da târcoale în următoarele zile, tânărul făcu cunoştinţă cu Jaya Kamola, o femeie în vârstă, foarte amabilă şi binevoitoare, care le servi cele mai alese mâncăruri din câte gustase el până atunci şi le aduse un vin autentic din puţinii struguri care creşteau în unele grădini, după cum află curând după aceea. Reţinu că primul nume al bărbaţilor kariţi le desemna de obicei rangul şi era folosit ca un gest de politeţe, în adresările protocolare. Devar desemna astfel statutul înalt spiritual al bătrânului, responsabil cu hotărârile importante şi totodată cel care dădea ultimul verdict în cazul vreunei pricini ivite între cei care i se înfăţişau. Kar era patronimul pe care îl purtau misticii de la o generaţie la alta şi provenea de la unul din întemeietorii comunităţii, cum spusese şi Lillith odată, vorbind despre kariţi. Numele său personal era Sul şi însemna astru al cerului, desemnând aşadar un lucru care nu mai exista decât conceptual, căci nimeni nu mai zărise niciun astru pe cer, odată cu închiderea cupolelor.

Odara era titlul lui Savy-Syr de conducător al trupelor care se îndeletniceau cu vânătoarea şi, după cum îşi dăduse deja seama, Lillith era numită de către kariţi Sra-Tamwa, adică cea înţeleaptă şi strălucitoare. Află şi numele Venerabilului Sitar: Kar Hanfadhe, la care remarcă imediat patronimul misticilor. Se părea că îndepărtaţii kariţi nutreau faţă de acesta un respect deosebit. Curând numele de „izolaţi” îi păru lui Sebaastian complet nepotrivit şi lipsit de sens şi mai curând i-ar fi numit acum în acest fel pe locuitorii Metropolei, între care, exceptându-l pe bătrânul Sitar, nu întâlnise niciodată atâta sinceritate, prietenie şi lipsă a oricărui gând ascuns. Pe măsură ce seara cobora peste căsuţa de lemn a misticului, iar bucatele se împuţinau pe masă şi limbile începeau să se dezlege, Sebaastian observă tot mai dese priviri, la început furişate apoi tot mai directe, pe care Savy-Syr i le arunca lui Lillith, până când, în cele din urmă, şi aceasta îi răspunse cu o drăgălăşenie pe care nu o arătase până atunci. Deveni lesne de înţeles pentru el că neînţelegerile afişate de cei doi nu erau decât un paravan în spatele căruia se ascundeau, probabil, sentimente mult mai adânci, un paravan atât faţă de ceilalţi, cât şi, poate, chiar faţă de ei înşişi. Se potriveau cei doi, nu putea fi nicio îndoială, şi ar fi făcut cu siguranţă un tandem de temut pentru oricine le-ar fi stat împotrivă.

Odată cu lăsarea întunericului închiseră obloanele ferestrelor şi aprinseră câteva lămpi cu un combustibil ce ardea cu o flacără galben-verzuie. Masa sfârşi cu o băutură aromată obţinută din rădăcina unei plante pe care o culegeau din locurile umbroase şi mai uscate de la marginea pădurii. Oboseala devenea tot mai dulce, dar mai apăsătoare, iar când se îndreptară spre somn îşi luară rămas bun aproape cu regretul că aveau să se despartă pentru câteva ore.

Sebaastian primi o cameră chiar în căsuţa misticului Devar Kar-Sul, ceea ce era din nou o mare onoare, şi când se aruncă în păturile moi era deja pe jumătate adormit. Nhaia se cuibări imediat la picioarele lui, încântată că în sfârşit se odihnesc din nou sub un acoperiş sigur. Noaptea semiobscură de la marginea cupolei înveli totul într-o linişte calmă, pecetluind o zi ce încheia o incredibilă aventură, dar care putea tot atât de bine să anunţe începutul unei noi istorii, care-şi alesese deja protagoniştii.

– va urma –

1303 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.