IV.
”Sunt unele care se spun în chip afirmativ, care au o putere de negaţie covârşitoare.” (cartea I, cap. 4)
”Nu înţelegem însăşi fiinţa, ci doar pe acelea care sunt în legătură cu fiinţa” (cartea I, cap. 10)
”Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de sferă şi ori din ce parte l-ai privi el este partea cea mai înaltă, iar partea de la mijloc a locului cuprins de el este partea cea mai de jos. [...] Locul cel mai de jos este mijlocul. [...] Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se îndepărtează în chip egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în jos”. (cartea a II-a, cap. 6)
”Firile Domnului nu sunt nici un corp, nici o suprafaţă, nici o linie, nici timp, nici spaţiu, ca să se reducă la o cantitate continuă. Căci acestea sunt lucrurile care se numără continuu.
Trebuie să se ştie că numărul este pentru acelea ce se deosebesc şi este cu neputinţă să se numere cele care nu se deosebesc întru nimic. Întrucât se deosebesc întru atâta se şi numără. [...] Astfel numărul este pentru acelea care se deosebesc; şi modul în care se deosebesc cele ce se deosebesc, în acelaşi mod se şi numără.” (cartea a III-a, cap. 
[Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749),
”Ekdosis akribis tis orthodoxu pisteos”, Verona, 1531]
*
Colonelul Michael Walters privea în gol pe unul dintre puţinele hublouri ale Sălii Mici de pe Centrul Orbital de Monitorizare. Hăul negru dinaintea lui îl făcea întotdeauna să-şi abandoneze orice gând, să se abandoneze pe sine în braţele unei dulci melancolii care nu-şi găsea remediul decât în lungile momente în care se pierdea în răsfoitului agale al celor câtorva cărţi pe care le aveau pe staţie. Uneori le mirosea atent paginile, îşi plimba palmele peste coperţile lor, privindu-le pe deasupra ochelarilor mici pe care-i lăsa să alunece spre vârful nasului. Părul nu-i mai era nici măcar grizonat, era alb de-a binelea, lăsat mai lung peste vârfurile urechilor şi barba tunsă foarte scurt, nu-l mai făceau să semene cu militarul care fusese odată. Arăta ca un bunicuţ bun şi blând, dar fără nepoţi în jur, fără copii care să-l caute de sărbători, fără vreo grădină în spatele casei pe care să o îngrijească cu fanatism.
Ştia toate cărţile de pe staţie, le citise pe toate, le parcursese de mult, încă din vremea primilor ani pe Centrul Orbital. Ar fi vrut să îmbogăţească acea colecţie, dar ştia foarte bine că era imposibil. Privea lucrul acesta cu resemnare şi chiar dacă în memoria computerelor de pe COM mai erau alte mii şi mii de cărţi, revenea mereu în sala bibliotecii pur şi simplu pentru a ţine în mână o carte. Răsfoitul se transforma astfel într-un adevărat ritual al pipăitului şi era un prilej de meditaţie, singurul lucru care îi mai putea risipi monotonia vieţii de zi cu zi. Cadenţa lor teoretică. Însăşi trecerea acestor zile se făcea într-un mod artificial. Era măsurată în vechile ore de pe Terra şi erau monitorizate în date şi cifre pe ecranele staţiei. Înaintaşii lui reuşiseră să programeze computerul central ca, în timpul a ceea ce numeau zi, hublourile staţiei să emane lumină, ca şi când lumina ar veni de afară, ”seara” să pălească încet, apoi ”noaptea” să se stingă. ”Probabil o încercare disperată de a nu înnebuni chiar de tot, mai mult decât intenţia de a simula trecerea zilelor de pe Pământ.”
Acum colonelul Walters oprise acel program de simulare şi privea adânc hăul ce se căsca pretutindeni în jur. Se imagina privindu-se dintr-un ochi de deasupra staţiei, cum stătea închis într-o cutie metalică, un nasture infim înghiţit din greşeală de pântecul unui univers impasibil şi care îşi vedea de legile lui. ”Suntem sateliţii propriilor noastre destine” nu era doar gândul său, ci murmura aceste cuvinte din vârful buzelor, căci sticla groasă a hubloului se aburi pentru o clipă.
În spatele lui se auzi o uşă glisând şi-n pragul ei apăru Dhri îmbrăcat într-un costum spaţial. Dhri Vasanta Darshan păşi sprinten în Sala Mică, dar zărindu-l pe colonelul Walters pierdut din nou printre gânduri, îşi temperă pasul tânăr şi încercă să se apropie fără să facă prea mult zgomot.
- Dhri, ai fost iar în sala de exerciţii, spuse Walters, rămânând cu spatele la el. De câte ori să-ţi spun că starea de imponderabilitate accelerează procesul de îmbătrânire. Nu vreau să ajungi mai bătrân decât mine. Nici măcar nu erau o glumă cuvintele colonelului, timpul pe staţie putea trece în mod diferit pentru cei doi conlocuitori ai ei.
- Namaste, salută vesel Dhri. Domnule, nu ştiţi ce pierdeţi, răspunse, continuând să se apropie.
- Uiţi că sunt aici dinaintea ta? Odată îmi plăcea şi mie. Acum prefer simularea gravitaţională. Nu-mi mai place să zbor. Să plutesc aşa aiurea. Vreau să-mi simt greutatea. Să-mi simt apăsarea propriilor poveri.
- Mi-ar plăcea să intraţi cu mine acolo şi să jucăm odată un baschet. Vă provoc la un baschet în imponderabilitate. Acolo suntem egali. Dhri încerca să pară vesel, dar în preajma colonelului se molipsea întotdeauna de atmosfera gravă pe care acesta o impunea. Se instală în faţa hubloului dinspre Pământ şi spuse: vom mai coborî vreodată acolo?
- Nu ştiu Dhri, răspunse Walters, nu trebuie să te duci să continui supravegherea? Sau să verifici contactul? Pe colonel nu-l interesa atât de mult îndeplinirea misiunii lor zilnice, cât să scape de Dhri şi să rămână din nou singur cu gândurile lui.
- Domnule colonel, computerul ştie să-şi facă treaba şi singur. Şi dacă observă ceva, o să ne anunţe. Dhri era între două vârste, poate că pe Pământ i-ai fi dat vreo 40, maxim 45 de ani. În realitate nu avea încă 35, însă pe staţie pierdeai şirul anilor şi totul era relativ. Domnule, este o condamnare că m-aţi adus aici? Sau o binecuvântare?
Nu aşteptă răspunsul, se duse în faţa unui ecran şi apăsă câteva taste de pe marginea lui.
- Nu pricep, dacă tot nu răspunde nimeni la contact, de ce trebuie să verificăm de fiecare dată? Când au răspuns ultima oară? Ştiţi asta măcar? Nu pot să-l cred pe amicul nostru cuantic, că nu ne-au mai contactat niciodată de când au plecat.
- Nu ştiu Dhri. Dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi spus, nu crezi? Computerul cuantic a fost ultima mare invenţie a omenirii şi nu ne putem baza acum, decât pe el. Aş vrea să-i putem contacta din nou, măcar din curiozitate. Dar nici măcar eu nu mai cred de mult că aşa ceva va fi posibil. Noi ne facem datoria, Dhri. Asta e tot ce mai putem face. Iar tu ar trebui să crezi, sau cel puţin, ar trebui să speri că într-o zi vei crede că mai poate exista şansa să fim contactaţi. Până atunci continuăm să supraveghem, să adunăm date despre ce se întâmplă acolo jos, să… Colonelul privea în continuare hăul negru din faţa lui. Nu se întorsese nicio clipă, dar continuă: Să… nu ştiu. Ascultă, vreau să te întreb ceva.
- Da, domnule.
- Ştii, Dhri, cine este de fapt părintele cuanticii? Cine e strămoşul, cum i-ai spus?, ”amicului nostru”? Cine vorbeşte primul în termenii mecanicii cuantice?
- Domnule, înainte de Plank nu ştiu pe nimeni, răspunse Dhri distant şi neinteresat. Se aşternu un scurt moment de tăcere, apoi continuă serios şi gânditor, întorcându-se spre colonel. Îşi dădu seama că întrebarea bătea mult mai departe: Iar dacă este înainte de Newton, lăsă din nou o pauză mai lungă, nu poate fi decât un mistic.
- Nici nu ştii câtă dreptate ai, tinere! Cu o mie de ani înaintea lui Newton şi cu douăsprezece secole înaintea lui Plank.
Dhri căuta în memorie, dar nu avea asemenea cunoştinţe. Totodată ştia foarte bine că Walters va continua, aşa că nu spuse nimic.
- Primul ”mecanic cuantic” al rasei noastre Dhri, continuă colonelul. Probabil că spiritul lui pluteşte odată cu noi pe-aici, orbitează. …Şi îi datorăm supravieţuirea… Sau cel puţin sala ta imponderabilă de baschet. Colonelul vorbea rar, făcând pauze prelungi de parcă îşi scotea cuvintele din fântâna neagră dinaintea lui. Începea să devină sarcastic, dar nu făcea aceasta niciodată cu răutate, ci cu tristeţe şi resemnare.
- Ştii ce se întrebau? Cum ar putea naturile contrare şi nedescompuse să se unească unele cu altele pentru formarea unei singure lumi? Apoi continuă aproape în şoaptă, ca pentru sine, ceea ce-l făcu pe Dhri să se apropie cu precauţie şi să-şi ciulească urechile. Susţineau că acea natură care nu se mai descompune poate fi numită într-un anume fel, dar poate fi numită şi prin contrariul aceluia. Hm?
Discursul retoric se prelungea. Tânărul, deşi tot mai vizibil incomodat de costumul spaţial, nu se grăbea, avea timp. Avea tot timpul din univers. Avea răbdare. Şi ce altceva să fi făcut? Era singurul auditor. Sau poate mai erau şi alte urechi? Poate universul însuşi îşi ciulea urechea să asculte ce debitează din pântece, nasturele înghiţit? Atmosfera devenea tot mai încărcată. Rămase nemişcat privind profilul îngândurat al colonelului. Michael Walters parcă era un magician pregătindu-şi îndelung numărul de dispariţie.
- Avem o misiune greu de îndeplinit. Misiunea noastră este să nu ne pierdem încrederea în ceea ce avem de făcut. Că oasele noastre plutind prin spaţiu nu se vor face pulbere degeaba. Era tot mai sarcastic colonelul, dar încă nu răspunsese la întrebarea pe care tot el o formulase.
- Ioan Damaschin, tinere, un sfânt arab din secolul al optulea. Eram plăpânzi pe atunci Dhri, omenirea căscase de la început ochii spre Univers, dar abia acum începea să-l înţeleagă. Zicea că nu cunoaştem natura a ceea ce este desăvârşit, ci doar efectele acelei naturi desăvârşite. Înţelegi?
Colonelul se întoarse spre interlocutorul său şi continuă rar şi apăsat:
- Nu ştim dacă misiunea noastră mai are vreun rost, dar trebuie să o ducem la capăt, nădăjduind că roadele ei, pe care nu le vom înţelege niciodată, vor reclădi o lume pe care nici n-o visăm.
Colonelul îşi înfundase adânc mâinile în buzunare, începu să se balanseze de pe călcâie pe vârful picioarelor şi înapoi şi continuă:
- Am auzit, să ştii, când m-ai întrebat. Este o condamnare şi o binecuvântare totodată. Aşa cum alţii m-au adus pe mine, sper să nu fii ultimul pe care l-am adus, căci atunci totul va fi fost în zadar. Ţi-am spus tot ce-am ştiut şi ai fost de acord. Şi dacă mor fără să mai găsim pe nimeni, îţi va rămâne ţie misiunea să-l aduci pe cel care îţi va lua locul. Se spune că Graalul e păzit de un cavaler căruia i s-a poruncit asta, iar acel cavaler e nemuritor şi-l mai păzeşte încă.
V.
a. În zona de delimitare a Metropolei, Consiliul Interior este răspunzător pentru asigurarea condiţiilor optime de viaţă ale cetăţenilor.
b. Părăsirea limitelor Metropolei se poate face numai în interes de serviciu şi numai cu autorizaţia scrisă a Consiliului Interior.
c. Consiliul Interior nu garantează integritatea corporală, nici starea de sănătate a celor care părăsesc Zona decontaminată în interes de serviciu, răspunderea revenind companiei care desfăşoară serviciul respectiv.
d. Ieşirea în afara Zonei decontaminate în afară de condiţiile menţionate la paragraful b, este considerată infracţiune, se interzice cu desăvârşire şi se pedepseşte cu privare de libertate, confiscarea tuturor bunurilor pe care persoana respectivă le deţinea asupra ei pe perioada părăsirii Zonei, precum şi cu punerea sub urmărire pentru cercetarea motivelor care au condus la decizia de părăsire a Metropolei.
e. Obiectele deţinute de către persoana în cauză se vor confisca, indiferent dacă acestea au fost scoase din Metropolă, sau au fost sustrase din afara Zonei decontaminate, considerându-le un real pericol pentru sănătatea şi integritatea cetăţenilor.
f. Dacă părăsirea Zonei decontaminate se face în grup, aceasta va fi considerată ca circumstanţă agravantă.
(Directiva M 72 a Consiliului Interior Metropolitan,
intrată în vigoare la 22 noiembrie 2021
şi completată de amendamentul 48 din 4 aprilie 2155,
completând art. 12 din Noua Constituţie a Statelor Interioare)
*
Acum trebuia să se îndepărteze cât mai repede şi pe cât posibil să-şi piardă urma din faţa vânătorului pe care i-l vor pune pe urme. Pentru aceasta Sebaastian se văzu nevoit să intre deja în pădurea ce se întindea în faţă. Autorităţile îşi luau de aici lemnul necesar, existau câteva drumuri bine bătătorite, dar le părăsi pe rând, imediat cum acestea se abăteau de la direcţia înspre sud vest pe care şi-o alesese. Spre nord-vest, cum arăta busola. Nhaia rămânea uneori în urmă, Sebaastian renunţă curând să o tot cheme căci ea revenea de fiecare dată şi chiar i-o lua înainte, cercetând curioasă locurile.
Acolo unde hăţişurile îi permiteau, alerga de-a binelea, cele de nepătruns le ocolea având grijă apoi să-şi consulte busola pentru a reveni la direcţia dorită. Curând începu să simtă apăsarea locului străin şi necunoscut, dar nu avea de ce să se teamă. Animale mari, după câte ştia, nu mai existau, iar cele mici, viezuri, iepuri ori cine ştie ce alte rozătoare, nu prezentau niciun pericol. Erau dealtfel delicatesele cu care braconierii inundau piaţa neagră a metropolei.
Busola îi mai era necesară pentru ocolurile impuse de intenţia de a-şi pierde urma. O direcţie constantă i-ar fi dezvăluit lesne urmăritorului încotro s-o apuce. Trebuia să pară o fugă la întâmplare, pentru a-l deruta cât mai mult pe vânător. Acesta era pregătit special pentru urmăriri, iar acum Sebaastian trebuia să aplice cât mai riguros tot ceea ce învăţase în ultimele săptămâni la îndemnul şi după metoda bătrânului. Făcea ocoluri, apoi se deplasa un timp cu spatele, nu era deloc uşor în astfel de condiţii să-ţi păstrezi orientarea. Nhaia îl ajuta aici cu mersul ei haotic, uneori o urma pur şi simplu având grijă să se orienteze pe direcţie şi să-şi calculeze timpul în care se deplasa pe urmele ei.
- Mai avem vreo 3 ore, Nhaia, şi va trebui să ne-oprim. Pe întuneric ne vom rătăci de tot.
Se grăbea pentru a profita cât mai mult de lumina zilei. Bacteriile din structura cupolei se înmulţeau foarte repede după cele 16-18 ore de la încetarea ciclului de viaţă anterior, iar atunci cupola devenea opacă şi făcea ca întunericul să coboare destul de brusc, să te ia pe nepregătite. Îşi consulta mereu ceasul vechi cu arc, pentru a nu fi surprins de venirea nopţii în pădurea care-i juca oricum numeroase feste în privinţa luminii care ajungea până la sol.
- Va trebui să ne găsim un loc de-nnoptat şi să sperăm ca vânătorul să nu fi plecat încă.
Ceasul îl primise tot de la bătrân cu o zi înainte de plănuita lor plecare. Îşi aminti că şi lanterna o primise tot atunci. Oare bătrânul presimţise ceva? Presimţise că nu vor pleca împreună? În plus, un gând începuse să nu-i dea pace deloc: poate că bătrânul nici nu avusese vreodată de gând să plece şi înscenase totul pentru a-l face pe Sebaastian să plece singur.
Îşi propusese ca imediat după ce ceasul arăta ora 9 să-şi caute un loc de înnoptat. La rădăcina unui grup de arbori bătrâni găsi un loc plin de frunze şi muşchi verde de pădure, numai bun de culcuş. Curând, şi la fel de brusc pe cum se aştepta, întunericul pusese stăpânire pe întreaga pădure, învăluindu-i în beznă. Ultimele pregătiri le făcu la lumina lanternei, din când în când acţionând repetat pârghia pilei electrice pentru a o încărca. Din precauţie, se hotărî ca-n prima noapte să nu aprindă niciun foc. Înghiţi la repezeală o bucată de pâine cu o felie de carne uscată, scoase haina lungă din rucsac, o aşternu peste patul de muşchi şi frunze şi se acoperi cu poalele ei. Îşi duse mâna cu ceasul în dreptul fasciculului de lumină şi o privi pe Nhaia cum îşi căuta locul, ghemuindu-se lângă el. Ronţăise şi ea rapid bucata de carne afumată, lipăise de câteva ori în castronul cu apă şi acum parcă stătea să-l asculte. Sebaastian începu să întoarcă atent arcul ceasului.
- Suntem în plin necunoscut, îţi închipui? Ştii ce vorbeam cu bătrânul? De fapt, nimeni nu ştie cu precizie cât timp a trecut de la închiderea cupolelor. Totul depinde de ciclul destul de inegal de viaţă al bacteriilor din structura materialului din care au confecţionat cupolele. Ceasurile electronice au cedat, computerele au căzut, până să ne dăm noi seama că avem nevoie din nou de ceasurile cu arc, era cam târziu.
Stinse lanterna, dar în momentul imediat următor sări ca ars în picioare. În jurul său era un peisaj cu totul neobişnuit. Sute şi sute de mici luminiţe apăruseră ca din senin, răspândite printre frunze, pe sub crengi, la rădăcinile arborilor. Aprinse din nou lanterna iar acestea păliră puţin. Îşi dădu seama de ce la lumina lanternei nu le zărise. Se apropie cu precauţie de cea mai apropiată dintre ele. Când stingea lanterna, o zărea mai bine, când o aprindea, luminiţa aceea din iarbă pălea. Zări un vierme, ori era o larvă, cam cât o unghie, de culoare gri-maronie, care avea extremitatea pântecului luminoasă. Dizgraţios la lumina lanternei, urât, bont şi inelat, avea nevoie de întuneric pentru a-şi pune-n valoare tainica sa frumuseţe. Sebaastian se asigură că e inofensiv, se lungi din nou în aşternut şi stinse lanterna, privind încă îndelung ciudatele luminiţe care uneori clipeau.
- Sau, poate că nu a trecut nici măcar o zi, şi noi trăim într-un timp paralel, fără să ne dăm seama de asta. Aceasta o spuse încet, ca un ultim gând înainte de-a adormi. Ori se prea poate să fi fost gândul rătăcit al primul său vis de sub „cerul liber”.
– — –
Se făcu dimineaţă la fel de brusc cum se înnoptase. Lumina străbătu printre crengile arborilor şi dădu deşteptarea. Dormise bine şi se simţea odihnit. Nhaia sări şi ea în picioare, arcuindu-se de spate pentru a-şi întinde încheieturile. Adora gestul acesta. Scrută pentru o clipă împrejur, dar nu i se păru nimic neobişnuit. Micul dejun îl luară la repezeală, tot din câteva îmbucături de carne uscată şi afumată. Îşi cântări din ochi apa rămasă în cele două bidoane, luă câteva înghiţituri, apoi le îndesă în rucsac. Cutia! De oboseală uitase s-o mai cerceteze, iar acum nu mai era timp. Probabil va fi ziua cea mai grea şi cea mai obositoare, în care va trebui să forţeze pasul cât mai mult. Dacă vânătorul nu plecase până acum, în această a doua zi, cu siguranţă era deja pe urmele lor. Îşi adună lucrurile şi împrăştie frunzele adunate în jurul culcuşului, ca să şteargă cât de cât urmele popasului lor.
- Ce zici, mai apucăm următorul somn?
Verifică legăturile rucsacului, îşi consultă busola, foarte atent din nou la inversarea nordului cu sudul. ”Să nu ne trezim înapoi acasă.”
- Hai, am plecat!
Începu să gonească din nou. Pădurea devenea acum din ce în ce mai deasă şi era nevoit să facă tot mai multe ocoluri. Trebuia să fie mereu cu ochii pe busolă, în plus trebuia să-şi sporească şi atenţia la rădăcinile ieşite din pământ. O entorsă acum i-ar fi fost fatală. Încet, încet Nhaia preluă controlul. Se orienta mult mai repede şi părea să fi înţeles că aveau o direcţie precisă. Odată intuită, îi fu uşor să o păstreze. Sebaastian o verifică de câteva ori, iar ea nu se abătuse deloc. Apoi o verifică mai rar, doar la câteva zeci de minute; tot nicio abatere. Avea o busolă vie înaintea lui şi asta îl ajuta să câştige timp preţios. Alerga însă mult mai încet decât ogăriţa, iar Nhaia se oprea mereu şi se întorcea să vadă dacă o urmează. Părea tot mai încrezătoare şi mai încântată de noul său statut de ghid în orientare şi se achita de noua sa îndatorire cu o voioşie trădată din plin de salturile sale îndrăzneţe şi de o privire mereu atentă în jur, printr-un tremur parcă uşor nevrotic al întregii sale făpturi.
Sebaastian ţinea greu pasul foarte rapid al deschizătoarei sale de drum, dar încerca să-şi motiveze cu energia ei, determinarea de a păstra un ritm cât mai alert. Nu ştia cât aveau să o ţină tot aşa. Puteau fi zile întregi, dacă totul mergea bine. Nu ştia precis nici ce este acea mare de sare despre care-i vorbise bătrânul, dar o va recunoaşte cu siguranţă în momentul în care se vor întâlni cu un peisaj diferit faţă de cel de acum. Iar ce vor avea de făcut acolo, iarăşi n-avea nicio idee. Să ajungă deocamdată la marea de sare, apoi vor vedea. Despre cât de mult se întindea însăşi cupola, asta nu ştia nici atât. Bătrânul voise să ajungă la marginile ei. De ce, nu-i spusese. Poate că nici el nu ştia precis. De vreme ce nu-şi mai bătea capul cu orientarea, Sebaastian îşi permitea acum să-şi deruleze tot felul de scenarii în minte.
I se păru că încep să coboare. Nu se pricepea la arbori, dar era limpede că aici erau altă specie. Frunzele erau mult mai mici, nu mai erau atât de adânc decupate, iar scoarţa nu mai era netedă, ci încreţită şi neagră. Totuşi, din loc în loc, unii aveau scoarţa albă şi reflectau lumina într-un mod neobişnuit, chiar şi cu frunzele lor mărunte. Culoarea pădurii se modifica tot mai mult şi era cel mai bun indiciu că se depărtau de locurile ştiute. Parcă începea să simtă o apăsare nedefinită pe care nu şi-o putea explica foarte clar. Poate era apăsarea imensei cupole de deasupra lor. Realiza acum cu adevărat cât de întinsă putea fi această construcţie simplă dealtfel, dar care asigurase supravieţuirea timp de atâtea sute de ani.
- Ne oprim puţin. Ţi-e sete? Scoase un bidon cu apă, turnă în castronul pentru Nhaia, apoi îşi potoli şi el setea. Începea partea dogoritoare a zilei. Îşi înfăşură din nou eşarfa pe cap, deşi la adăpostul pădurii arşiţa era mult mai uşor de suportat.
- Va trebui să fim atenţi, poate găsim şi nişte apă. Nhaia nu-i putea răspunde, dar îl privea mirată, înclinând capul când într-o parte, când în alta. Uneori încremenea adulmecând adierile de vânt cu ochii aproape închişi. Sebaastian se simţea în siguranţă într-o astfel de companie, poate că singur n-ar fi rezistat nici măcar o zi. Pădurea era ceva mai agitată, mişcările de aer erau aici mai puternice, oferind cu totul alte senzaţii decât încremenirea celei din jurul metropolei. Era deja un pământ străin.
În a doua parte a zilei îi fu imposibil să menţină acelaşi ritm. Într-un târziu dădură peste un pârâiaş, iar la răcoarea lui zăboviră mai mult. De fapt aproape dormea când fu trezit de o trosnitură din apropiere, care îi ridică inima în gât. Nhaia nu se zărea nicăieri. Se ridică într-un genunchi. Se auzi o a doua trosnitură de lemn uscat cam din aceeaşi direcţie, apoi zgomotul furişării cuiva printre frunze. Sebaastian se trânti la pământ în iarba înaltă. Mult timp stătu aşa, forţându-şi auzul să prindă orice zgomot, oricât de firav. Nu se încumetă s-o strige pe Nhaia. ”Dacă e ea, ştie să vină. Dacă e altcineva, e bine să rămân cât mai tăcut.” Stătu mult timp aşa, abia respirând, dar nu mai auzi nicio mişcare. Într-un târziu se ridică şi începu să-şi adune înfrigurat lucrurile.
- Nhaia!, o strigă în şoaptă. Nhaia, unde umbli? Hei!
Nu ştia să fluiere şi o fluieră încet, stângaci, de câteva ori. Nimic.
Îl cuprinse îngrijorarea. Brusc realiză că poate va rămâne singur şi izolat, într-un pământ al nimănui. ”A păţit ceva. Ar fi venit”. Se blestemă în gând pentru răgazul nesăbuit pe care şi-l permisese. Îşi luă rucsacul în spate şi începu să cotrobăie desişurile. Faptul că n-o găsea, îl umplea tot mai mult de groază.
- Nhaia! Nhaia, răspunde!, o striga încă în şoaptă.
Descurajat, se îndepărtă tot mai mult de pârâiaş, rotindu-şi privirile cu disperare, călca cu toată puterea peste crengile uscate făcând un zgomot asurzitor pentru tăcerea de până atunci a pădurii, fără să-i mai pese dacă va fi auzit. Deodată, la vreo 40 de metri în stânga lui, auzi din nou un zgomot şi zări coada lungă şi ridicată a Nhaiei fluturând printre tufe. Simţi o uşurare sfâşietoare dar şi o furie cumplită pentru dispariţia ei. Îi venea să strige la ea, se simţea înşelat şi trădat, dar îşi stăpâni supărarea şi îi ieşi în întâmpinare. Era singurul lui sprijin până la urmă şi realiză că avusese un motiv întemeiat să dispară. Din dinţi îi atârna un iepure gri, destul de măricel, ale cărui picioare din spate încă se mai zbăteau. Era fericită dar îi simţea supărarea lui Sebaastian şi ultimii paşi îi făcu spăşită, aproape târându-se pe pământ, dar fără să lase iepurele din dinţi. Tânărul observă că acesta nu era mort de-a binelea, fusese doar sufocat, probabil după o urmărire pe cinste.
- Fetiţa, unde umbli? Nu mai pleca aşa! Bravo! şi o mângâie blând pe căpşorul plecat. Ai prins un iepure. Nu mai pleca! Mă sperii, fir-ar să fie.
Prinse capul iepurelui cu mâna dreaptă şi-l răsuci brusc, aşa cum văzuse la braconierii de pe piaţa neagră. Nu reuşi să-i frângă gâtul decât la a doua, a treia încercare, şi de fiecare dată o făcea cu mai puţină hotărâre.
- Bine, hai să mâncăm!
Aprinse un foc şi făcu mici frigărui după ce jupuise pielea cu stângăcie, ceea ce-i luă nepermis de mult timp. Dar avea nevoie să se liniştească şi apoi era o mâncare binemeritată după tot efortul zilei. Altfel se vedea lumea cu stomacul plin. Înnoptară în acelaşi loc, lângă pârâiaş. Apa proaspătă şi carnea friptă le înzeciră puterile pentru o nouă zi.
Îl năpădi din nou amintirea bătrânului, odată cu părerea de rău că nu erau împreună. Şi l-ar fi dorit alături, încălzindu-şi mâinile în faţa flăcărilor, depănându-şi poveştile. Dogoarea focului era plăcută, iar jocul de culori şi lumini desfăşurat împrejur îi alunga gândurile sumbre şi-l învelea nostalgic într-o haină liniştitoare. Pădurea o simţea totuşi străină. Ştia că ascunde undeva, în pântecele ei, pe vânătorul care-i pornise pe urme. Focul îl stinse imediat după festin şi împrăştie tăciunii. În alte condiţii ar fi fost un excelent remediu împotriva răcorii din timpul nopţii, dar nu voia să rişte ca semnul popasului lor să ajungă prea departe.
(va urma)
Vizualizari: 319
