REVISTA NAUTILUS / Foileton / Artele Marțiale Moderne (VI)

Artele Marțiale Moderne (VI)

Radu Hallipa • 13:42 - 07.05.2016 • 

– Evaque!, se aude aproape în șoaptă generalul Idomir. Bărbatul înalt, în armură neagră, fără coif, cu părul lung și cărunt lăsat liber peste umerii platoșei, clatină dezaprobator capul, uitându-se la holomonitoarele tactice plutind în semicerc în fața lui, la înălțimea genunchilor.

De parcă ar vrea să îi întărească spusele, două explozii zdravene fac să pâlpâie imaginile în sferele de definiție, iar întreaga sală de comandă a fregatei regale Angor Praeneste se clatină sub șoc. De sub reverberațiile deflagrațiilor, vocile pițigăiate ale mercenarilor Pek-Pek de la pupitrele de transmisiuni reiau ordinul cu modulațiile acute de care generalul încetase de mult să se mai enerveze:

– Y-vak! Y-vak! Y-vak!

În spatele lui Idomir, un uriaș în armură roșie își scoate coiful, apoi se apropie de general – e mai înalt cu două capete decât acesta – și zice:

– Generale, nu puteți abandona misiunea!

Ca pentru a-l contrazice, o a treia explozie, parcă mai puternică decât primele două, zguduie fregata, iar când vibrațiile de după ea se sting, pe fondul unui scârțâit metalic înfiorător, podeaua sălii de comandă se apleacă într-o parte cu 15-20 de grade, iar vocea navei se face auzită acoperindu-le pe toate celelalte:

– Sunt lovită în structura de rezistență! Saltul hiperspațial este imposibil fără reparații majore! Scutul energoemisiv a căzut la 5 la sută! În cazul unei lovituri similare, îmi va fi imposibil să mă desprind de câmpul gravitațional al Faberiei! În cazul unei lovituri de peste trei ori mai puternice, pot fi anihilată! Recomand decolarea fără întârziere!

– Blestematul simț al umorului, al Casei Waishoo!, strigă generalul și izbucni în râs, întorcându-se spre uriașul în roșu care făcuse doi pași mai încolo, dezechilibrat. Nu ți se pare, doctore, că Angor Praeneste sună ca o învățătoare care abia rezistă să nu se isterizeze în fața elevilor săi idioți și gălăgioși? și Idomir face un gest vag către transmisioniștii Pek-Pek. Apoi continuă ferm și fără măcar să zâmbească: Iar ca orice învățătoare cu vechi state de serviciu, are tot dreptul să se isterizeze… Trebuie să plecăm, doctore!

– Generale, ca reprezentant direct al regelui Bati pe lângă Statul Major al Corpului de Cercetare prin Luptă din Hipercubul 12, vă cer să găsiți o modalitate pentru a vă îndeplini misiunea!

Parcă în bătaie de joc, spusele celui numit „doctore!“ sunt urmate de câteva pocnituri și de un sfârâit stins: două holomonitoare s-au ciocnit spărgându-și reciproc sferele, imaginile lor amestecându-se pentru câteva clipe, înainte să dispară. Deodată toți cei de față simt mirosul de ozon scăpat din incintele de sticlă, acoperit imediat de cel de izolație electrică arsă, apoi de cel de zăpadă carbonică. Niște miriapozi pentru reparații se grăbesc să mute de lângă cei doi bărbați resturile holomonitoarelor; Angor Praeneste se înclină brusc în cealaltă parte, iar un miriapod scapă sarcina din clești, chiar peste un transmisionist, strivindu-i un picior. Pek-Pek țipă ascuțit, la limita audibilului, și leșină.

– Serios, doctore, mai ai puțin și mă acuzi de trădare sau lez-majestate! Falsteen, după cum spune și numele marii unități pe care o comand, tocmai am efectuat Cercetarea prin Luptă și, da, Faberia este infestată cu Joko! Mai mult, este clar că au găsit în arhive patentul videoplastorului, l-au produs în fabrici pe scară industrială și s-au folosit de videoplasme pentru exterminarea populației umane! Faberia e pierdută nu numai pentru Casa Zubali, ci pentru umanitate în general! Singura soluție este să ne retragem pe orbită și să bombardăm planeta cu tot ce avem, în vreme ce blocăm orice transmisie prin subspațiu. Nu putem lăsa videoplastorul să ajungă pe Herbwue, dacă deja n-a ajuns! Dar ca să facem asta trebuie să ne ridicăm de la sol, acum!

Cuvintele bărbatului în negru par să îl convingă pe cel în roșu, acesta din urmă tace și se apropie să privească în holomonitoarele încă funcționale. În toate trei, o catastrofă în miniatură se petrece privită de sus. Falsteen ghicește câte un perimetru poligonal în fiecare monitor, descris de mici scântei, fascicole de lumină cât firul de păr sau panseluțe și ciupercuțe de fum care înfloresc, se înalță și dispar în jurul unor pietricele colorate, ordonate într-un caroiaj. Înțelege că vede trei cartiere din același oraș sau din trei orașe diferite, în care se dau lupte, forțele casei Waishoo, reprezentate în teren de micii, dar bravii mercenari Pek-Pek, încearcă să stăvilească valurile de Joko care, ce oroare!, în hologramele din sala de comandă a lui Angor Praeneste arată EXACT ca o fierbere, o colcăială care înghite pietricelele una câte una, iar micii, dar bravii mercenari Pek-Pek probabil că nici n-au vreme să schimbe acumulatoarele mitralierelor laser și preferă să se arunce în aer cu ultimele grenade înainte să fie sfâșiați de șopârlele care atacă sâsâind și scrâșnind, lăsând bale și urlând… Micii, dar bravii Pek-Pek!

Doctorul Falsteen, reprezentantul direct al lui Bati Întâiul pe Faberia, tastează cu mâna dreaptă ceva pe arabescul armurii, pe antebrațul său stâng, iar un fragment dreptunghiular culisează deasupra pumnului; din micul compartiment scoate pe vârful degetelor ceva care arată ca un pansament sau ca un plic rotund de ceai și, în vreme ce generalul Idomir ascultă atent raportul sacadat al unui transmisionist Pek-Pek, îi lipește lângă ureche, la rădăcina maxilarului, „pansamentul“, fără să uite a-i spune răspicat:

– Hajime!

*

Înainte să deschid ochii am senzația acută că nava se mișcă. Este o vibrație ușoară pe care o simt cu tot trupul; în urechi, concurează cu vacarmul din sala de comandă, voci de Pek-Pek suprapuse, comunicând ordine și rapoarte, pe fondul mai multor transmisii de luptă; către ce zburăm și cui i se dă raportul?

Ridic capul și privesc de jur împrejur; sunt întins lângă holomonitoare; încerc să mă ridic într-un cot, doi Pek-Pek îngenuncheați lângă mine – avem capetele la aceeași înălțime acum – strigă:

– Geneyalul s-a th’ezyt!

Ajutat de mercenari, ajung în genunchi; amețesc puțin, ei mă sprijină de-o parte și de alta, cu toate trei picioarele încordate; capetele lor îmi ajung în dreptul umerilor. Cu coada ochiului văd în holomonitoare că fierberea continuă și că, probabil numai prin disperare, toate perimetrele defensive încă rezistă. Las capul în piept și pun piciorul drept în față; împing și sunt împins în sus de cei doi Pek-Pek; aud:

– Bine te-ai întors în misiune, generale!

Din spatele meu, Falsteen, medicul personal al regelui Waishoo, mă ia de subsuori și mă saltă ca pe o păpușă, cu toate că am armura pe mine – poate a lui are un sistem cinetic mai bun ori poate el însuși are trupul modificat pentru forță brută – și zice:

― Cât asimilai informația de pe M-patch, am primit raportul uneia dintre ultimele grupe care au rezistat în subteran: avem locația arhivei și fabricii unde Joko au construit videoplastoarele. Am dat ordin să mergem acolo, din păcate, doar Angor Praeneste mai are la bord ceva trupe, iar celelalte…

Închid ochii și respir adânc, o dată… de două ori… de trei ori. Mi-e greață. M-patch: ce mi-a băgat în creier namila asta? Icnesc. Nu are rost să îl iau la întrebări pentru că a început să dea ordine peste capul meu, regulamentul îi dă dreptul, ca reprezentant al lui Bati, să facă asta atunci când sunt eu incapacitat… Foarte deștept, Falsteen ăsta, nu îmi amintesc să fie vreo interdicție ca incapacitarea mea să fie produsă de către reprezentantul regelui… Văd într-unul din holomonitoare cum poligonul descris de scântei și explozii în miniatură este cuprins dintr-o parte de un șuvoi verde-cenușiu… și dispare în următoarele secunde. Nu mai avem ce evacua din sectorul acela, nu mai are niciun rost să îl contrazic pe uriașul în roșu. Îl privesc, fără să îl aud ce îmi zice, fața îi este roșie de la jocul de lumini din sală, reflectate de armura sa. Prin cap îmi trece o durere, dintr-o parte în alta; fără să vreau, las să îmi scape un geamăt și închid ochii.

― Hai, generale, folosește ce ți-am dat, să mergem după videoplastoare!

În vocea căpcăunului mi se pare că simt o urmă de nerăbdare. Ce cățel mare și ascultător mi-a trimis Bati pe cap!… Suflu greu, scap un oftat, deschid ochii:

― În afară de greață și de o durere de cap, nu simt că mi-ai dat ceva, doctore!

Ca o explozie, la auzul propriei mele voci, îmi apare în minte certitudinea că știu ceva ce n-am știut adineauri, apoi simt că am niște amintiri pe care nu le-am avut, niște secvențe de luptă care mă miră la început, dar, pe măsură ce mi le amintesc, devin ale mele; conversații cu Bati, cu Meea, cu Falsteen; o sală de antrenament pe fereastra căreia se văd doi sori; gustul unui vin de care aș putea să jur că nu l-am băut niciodată… Recunosc efectele unui M-patch militar, mai complex decât cele de la aplicațiile militare, trebuie să fie un prototip. Am primit un transfer combinat de informație verbală și non-verbală, imagine și sunet, senzații proprioceptive și stări emoționale cărora le lipsește modul de întrebuințare. Ticălosul! Vrea să mă schimbe! Mă transformă în altă persoană!… Încă o explozie de lumină și, în marginea din dreapta a câmpului vizual, îmi apare scris cu verde fosforescent:

 

EXP. FABERIA

Vector Ang. Praen. / Meea

M-PATCH PERSONALIZAT

Gnr. Idmr – INIȚIALIZARE

 

În spatele urechii stângi, fără să știu dacă din difuzoare sau telepatic, aud vocea navei și îmi pare alta, cu totul alta; seamănă… este vocea reginei Meea, soția și sora lui Bati Întâiul:

― Du-mă acasă, Idomir!

*

M-patch: produs de ultimă generație în tehnologia wet-ware a stocării și transferului de date, urmând în concept memoricipul, dar eliminând necesitatea ca utilizatorul acestuia să aibă nevoie de grefarea unei interfețe, operație considerată inestetică și neigienică, iar în anumite cercuri atente la interdicțiile religioase inițiale, cel puțin ireverențioasă, dacă nu chiar sacrilegă pentru trupul care este „templul sufletului“. M-patch-ul este un pachet cu membrană osmotică, plin cu o soluție cu efect catalizator asupra neurotransmițătorilor, în care este scufundat un mare număr de naniți de două categorii: unii funcționând ca încărcători-descărcători de informație, ceilalți ca nano-chirurgi pentru retrasarea rețelelor sinaptice. Tehnologia M-patch este folosită în scopuri militare, medicale și educaționale. Efectele aplicării unui M-patch sau a unei serii – niciodată nu se folosesc mai multe simultan – pot fi permanente sau temporare. M-patch-urile cu efect temporar, cu transfer de informație redus, se găsesc la un preț rezonabil pentru clasele mijlocii din societățile umane și din cele compatibile comunicațional cu acestea; se comercializează sub denumirea de „memorette“. Exemplu de M-patch militar: cel care a dus la evadarea reginei Meea de pe Pământ. Exemplu de memorette: Encyclopedia Titanica, științele, literaturile și artele inteligibile din universul cunoscut, în rezumate, 1 Peta de informație la numai 10000 de credite pe săptămână.

*

Mă simt îngreunat, de parcă am participat la un banchet-maraton într-una din grădinile palatului regal, unde se mânca și bea în neștire, până ce nici vomitoriumul, nici clismele, nici drogurile pentru mărirea rezistenței la alcool și grăbirea metabolismului nu mai ajutau pentru a mai pune ceva în gură. După ce Meea îl părăsise, Bati încercase s-o uite aruncându-se într-o viață de excese cu totul străină filozofiei predecesorilor Waishoo, pe care o ironiza folosindu-le umorul morbid: „Să ne dresăm animalul din noi, să vedem ce ne poate pielea, cât se întinde ea! Voi fi primul Maestru în Auto-Taihalezi!“ Nu mi-a plăcut niciodată să particip, spre deosebire de Falsteen, care se simțea ca peștele în apă, căci foarte rar termina pe locul secund întrecerile cu mâncat și băut cantități și feluri de mâncare și băutură inimaginabile, cu baremuri de timp la fel de greu de crezut. O singură dată, și în fața unor cocmizi cu patru stomacuri, veniți în misiune diplomatică, a ieșit pe locul trei – ceea ce l-a ținut încruntat până la următorul banchet, unde au fost invitați numai oameni, iar supremația sa nu a mai fost pusă la îndoială.

Starea în care mă aflu mi-a scăzut capacitatea de comandă, nu înțeleg încă ce urmărește doctorul, nu înțeleg „misiunea“; din fericire, nu am ce ordine să dau: Angor Praeneste a aterizat într-o parcare din fața unui paralelipiped de sticlă mată, albastră, cu latura lungă cam de două ori cât nava și cu înălțimea similară cu a ei – este partea de la suprafață din fabrica unde se găsesc videoplastoarele – iar brigada de infanterie Pek-Pek și compania de tancuri ușoare cu echipaj uman, a ieșit într-un atac furibund, impecabil realizat, a curățat etajele de la suprafață de Joko, apoi a organizat o linie de apărare, permițând unui grup de șoc intrarea în subteran. Mercenarii și soldații Waishoo și-au făcut treaba fără să fie nevoie de mine, ceea ce m-a făcut aproape să răsuflu ușurat, fiindcă orice imagine, orice sunet îmi produce în minte un șir de asociații într-o cascadă irezistibilă, îmi aduc aminte foarte bine de lucruri pe care nu cred că le-am făcut, uite, construcția de la poarta parcării îmi părea atât de cunoscută, tencuiala ei – acum pătată cu sânge roșu și verde – îmi aduce aminte de oameni în salopetă care au trecut pe lângă ea, habar n-am când, salutându-se, unii intrând, alții ieșind, majoritatea cu niște mici dreptunghiuri albe sau crem în mână, perforate diferit fiecare, și, pe toți zeii din galaxie!, cum aș putea să percep situația tactică dacă mă fascinează tencuiala sau, uite, vehiculele părăsite, strivite sub fregata spațială?!…

Cobor o scară cu trepte metalice, cu balustrada vopsită în roșu, prinsă de peretele unei hale cât jumătatea construcției de la suprafață și văd, după cum se schimbă lumina, că jumătate din ea se află deasupra solului, jumătate dedesubt, căci trecem foarte încet de la preponderența galbenului natural la cea a albului artificial, sunt foarte preocupat de toate nuanțele. Departe, în față și în jos, aud ordine date de ofițerii Pek-Pek, trecem peste resturi umane și Joko, se pare că grupele din vârf nu întâlnesc pe nimeni. Eu tac, cobor alături de Falsteen, suntem încadrați de un pluton Pek-Pek cu arme grele și de transmisioniști, nouă dintre aceștia cară cele trei holomonitoare care ne-au mai rămas, nici nu știu dacă evacuarea a fost făcută de celelalte nave, pentru ultimele două sectoare, așa cum, cred eu, ordonasem. Ajungem la baza scării, dau din cap aprobator când văd desfășurarea în evantai a micilor mercenari, par niște copii jucându-se pe un maidan, așa cum se adăpostesc după mașinile-unelte și după brațele de roboți, după butoaie și baterii, după țevi, iar câțiva se suie pe macaralele nemișcate. Pășesc într-o pată de ulei, iar undele rezultate, în culorile curcubeului, pe fondul negru, ars, mă fac să întorc capul, să le mai văd și după ce îmi ridic piciorul. Cu coada ochiului, îl observ pe Falsteen că surâde, nu, rânjește; unul dintre transmisioniști, ținând o tabletă cu două mâini, arată cu a treia spre o ușă din perete:

― Ac’colo!

Privesco ușă mânjită cu sânge și fum, cu nimic diferită de altele de pe același perete, deasupra tuturor scrie cu același roșu ca al balustradei: „-1“. Patru Pek-Pek se îndreaptă spre ea, din spatele meu mă ajung alți șase, cu o targă, nu apuc să întreb pentru cine, căci doctorul îmi lipește pe gât, sub urechea stângă, alt M-patch:

― Nivelul următor!

*

Șirul de călugări în robe portocalii cu tiv negru îngână un „mmmmm“ continuu, din când în când, aparent aleatoriu, câte unul lovește cu un bețișor trianglul sau clopoțelul din fața lui, obiectele muzicale sunt din sticlă, lemn, ceramică sau din metal, efectul total are o anumită melodicitate, dacă ar avea cineva răbdare să noteze ordinea, poate ar găsi și refrenul, eu am, dar nu notez. Ne aflăm în Curtea După-Amiezelor fără Demoni – tufe de flori cu ghimpi aduse din toate lumile locuite, înconjurate de pietriș alb de pe Lună – între zidurile palatului Waishoo, sub un cer sticlos, de un albastru de început de lume, produs de politica regelui de a trimite toate industriile în afara Pământului, chiar dincolo de orbita acestuia. Un mare impuls colonizării hipercuburilor proaspăt anexate, politica asta. Este o zi mare, port armura de gală – albastru cu violet și arabescuri argintii – Bati îmi acordă triumful pentru nesperata victorie de pe Ajkamatt, forțele rebele, de 16 ori mai numeroase decât Corpul Expediționar de Pedeapsă, nu au putut să-mi facă față! Iar bogata colonie s-a întors sub oblăduirea regelui, implorându-i iertarea. L-am sfătuit pe Bati să joace cartea mărinimiei, numai eu știu cât de improbabilă a fost victoria, iar Ajkamatt, așa departe de Pământ și de coloniile mai vechi, cu garnizoane puternice, ar fi mai ușor de condus alături de localnici, decât împotriva lor. În fine, vom vedea, Bati, la cei 45 de ani împliniți, nu dă semne că ar renunța la modul său capricios de a conduce… totul. Dovada imediată: triumful meu care pare să se schimbe într-o nu foarte subtilă farsă, nimic nu se întâmplă pe lângă litania preoțească, în Curtea După-Amiezelor fără Demoni. Stau drept, cu coiful ținut pe antebrațul stâng, cu cotul lipit de platoșă, la fel ca brațul drept, a cărui mână are palma lipită de vipușca imaginară de pe piciorul drept. „Mmmmmmm…“ și „Ding-dong!“ sau „Țik!…Țâk!…Țac!“ urmat de „Cling!“ mai umplu timpul cât îi ia soarelui să treacă de la norul pufos de deasupra, în dreapta, la norul pufos de două palme mai încolo. Sunt convins că Bati mă urmărește de după storurile vreunei ferestre ori pe vreun monitor. Sper că Maiestatea Sa se distrează, nu îi voi da satisfacția vreunui semn de nerăbdare, mă bucur că termoreglarea interiorului armurii funcționează, aș vrea să-mi pun și coiful, simt că transpir la rădăcina părului.

Deodată, literalmente din pământ, se ridică încet o platformă-lift pe care se află tronul regal. În sfârșit! Pe tron, într-o armură neagră, similară cu cea pe care o port eu în campanie, cu coiful pus și viziera lăsată, Bati îmi face onoarea să fie el însuși efigia mea. Emoția mă cuprinde; așa cum am reușit să nu-mi arăt oboseala și iritarea, îmi stăpânesc un surâs al mândriei răsplătite. Călugării și-au încetat bruiajul sonor. Liniștea se așterne ireală, asurzitoare. După trei respirații de-ale mele, cu o grație într-adevăr regală, Bati se ridică de pe tron, coboară de pe platformă și se îndreaptă spre mine, cu pași rari. Sub tălpile de metal și grafit, pietrișul de pe Lună scârțâie înfundat. Bati Întâiul, Autocrator, ajunge în fața mea și, brusc, îmi dau seama că ceva nu este în regulă, silueta în negru este mai scundă decât mine cu o jumătate de cap, iar regele știu că e de aceeași înălțime cu mine. Viziera îi devine transparentă și nu pot să îmi stăpânesc un „Oh!“ când recunosc chipul reginei Meea. Dacă n-aș fi fost maestrul de arme al copiilor Waishoo acum 30 de ani, n-aș fi putut s-o recunosc, fiindcă Bati a sechestrat-o imediat după moartea tatălui lor și înscăunarea sa. Micuța Meea, Regina Nevăzută, se află în fața mea! De la neîncredere, trec înapoi la mândrie, de data aceasta fără să mai încerc să îmi ascund emoția, onoarea pe care mi-o face suveranul este unică pe Pământ și în întregul Univers! Dar greșesc din nou, căci citesc din reflex pe buzele Meei:

― Ajută-mă!

Iar în același moment, cu o mișcare fluidă, mâna ei dreaptă îmi lipește pe carotidă un petic umed, amețesc și fac un pas înapoi, apoi încă unul și îmi scap coiful. Viziera Meei devine neagră din nou. Călugării portocalii au venit pe nesimțite în jurul nostru, dar nu se află cu fața la noi, ci spre exterior, de parcă ne-ar păzi de un atac.

― Ce… ce se întâmplă? Îngaim, apoi timpanele îmi sunt puse la încercare de sirenele de alarmă ale palatului regal, pe zidurile dimprejurul Curții După-Amiezelor fără Demoni apar soldați din gardă, cu lănci cu plasmă. Nici ei nu par lămuriți ce se întâmplă, căci se uită la noi, cele două siluete în armură înconjurate de preoți în portocaliu, și nu există semne de violență nicăieri, nimeni nu fuge, nimeni nu strigă. Meea se apleacă, ia coiful meu de pe jos, vine lângă mine și mi-l pune pe cap. Îmi lasă viziera și armura-costum se etanșeizează cu un fâșâit ușor; apoi comunicarea subspațială se deschide automat și o aud pe fetița de acum 30 de ani cum îmi zice, parcă în interiorul capului:

― Ajută-mă să fug! Doar cu armura mea nu am destulă forță să ajung pe orbită, te rog, ajută-mă!

O explozie de alb mă năucește, îmi aduc aminte de o curte foarte asemănătoare cu aceasta, dar atunci nu am evadat cu Meea, ci cu Bati, să-l fac rege… la opt ani! Îmi vine să râd, dar sughit, s-a dus pe apele lui Saturn demnitatea mea de general victorios al regelui, știu ce mi-a făcut Meea, dar cumva, cumva nu mă deranjează. Armura neagră vine și mai aproape, mă ia în brațe, hei!, dacă ne vede Bati nu cred că ar fi de acord…

O vibrație surdă, apoi din ce în ce mai puternică, simt că se reverberează prin îmbrățișarea Meei. Ce face?!… A pornit rutina de zbor a armurii. Simt cum ne ridicăm încet de la sol și, din reflex, cred că din reflex, o îmbrățișez la rândul meu.

O altă explozie încearcă să mă orbească, dar asta a venit din exterior și viziera s-a întunecat automat; explozia a fost a unui jet de plasmă care a lovit scutul energoemisiv produs între două triangluri ale călugărilor… Cine a tras?… Cine trage în mine și în regină?!

Încet, încet ne ridicăm deasupra Curții După-Amiezelor fără Demoni. Comand telepatic armurii mele să declanșeze rutina de zbor. Prindem viteză, urcăm, am depășit în înălțime donjoanele. Micuța Meea… ce micuță, e mai în vârstă decât Bati… cât are? 48? …50?! Fulgere în interiorul căștii, de fapt, sub pleoapele mele îmi dau un răspuns repetat obsesiv, în ecou: „Meea are 11 ani!… Meea are 11 ani!… Meea are 11 ani!“. Renunț să mai pun întrebarea aceasta, de fapt, refuz să mai pun orice întrebare.

Pe partea interioară a vizierei, în mijloc, apare cu verde fosforescent:

 

VIT ASCENS

700 m/s

 

― Vit ascens… Vita scens… Vita senescenta est scended! și îmi vine să râd, căci știu că nu știu cele două limbi în care tocmai am vorbit. Întorc capul spre dreapta și văd cum albastrul se întunecă; spre dreapta jos, mic, văd vulcanul stins acoperit de zăpadă, aflat la 100 de mile de capitala regală. Nu pot să văd direct sub noi, dar o lumină de flăcări acoperă locul de unde am plecat. De ce am plecat?… Să o ajut pe micuța Meea. … Să ce? Să ajungă pe orbită. De ce?…Pfff.

 

VIT ASCENS

7900 m/s

!suprasolicitare!

!suprasolicitare!

!suprasolicitare!

 

Indigoul cerului este punctat de stele. Cel puțin, cred că sunt stele. Pământul este mare, rotund, frumos, albastru cu pete de alb. Eu țin o regină în brațe… Nu, țin o copilă în brațe și o duc pe orbită. Deodată, propulsia se oprește, întâi sub tălpile Meei, apoi sub ale mele. Constat că respir mai ușor fără vibrația aia nesuferită. Cineva în capul meu se miră că nu cădem… Sau cădem și nu ne dăm seama. Acum pot să văd sub noi. E… e frumos! Lăcrimez. Parcă e prima oară când văd o planetă din spațiu.

Viziera Meei devine transparentă din nou, caută înebunită ceva deasupra; reflex, îi citesc pe buze, dar o aud în căști:

― Sunt la verticala Palatului! / Mulțumesc, Maestre, știam că mă vei ajuta!

― În cât timp ajungeți? Walkyriile lui Bati deja au pornit! / Mulțumesc! Nu voi uita niciodată ce ai făcut pentru mine!

― Nu îl ucideți! Nu va scăpa de furia fratelui meu! / Sper să te pot răsplăti într-o zi așa cum meriți!

Apoi, deasupra capului nostru, o gură se deschide printre stele, nu, e intrarea într-o cală de crucișător, recunosc eu, și sunt foarte mândru de cunoștințele mele, un crucișător Zubali, dacă e să mă iau după însemnele portocaliu cu negru, iar Meea se desprinde de mine și este atrasă în navă. Gura, nu, cala se închide și crucișătorul se maschează printre stele, iar acest lucru mă entuziasmează. Foarte tare, domnule, tehnologia casei Zubali! N-am înțeles niciodată de ce casa Waishoo nu dorește să aibă… să devină… asta, cu știința, cu tehnologia… Bati, tot cu animalele…

…Plutesc deasupra norilor și parcă mi se face somn.

 

OXIGEN

1%

 

O pasăre mare, neagră, urcă repede spre mine. Recunosc o walkyrie Waishoo. Frumoase nave, Walkyriile ăstea!… Adorm.

*

Mă trezesc întins pe spate și simt că sunt legat de pat. Am o stare de agitație interioară acută. Nu știu cum am ajuns așa. Nu mă mișc, totuși. Lângă mine, simt doi bărbați. Îi aud, dar nu deschid ochii:

― Nu e vina lui, Maiestate! Călugării au căutat să îi inducă o transă hipnotică, au reușit să îi încetinească reflexele, apoi întreg fluxul gândirii! Vedeți că a stat nemișcat aproape patru ore! Când regina Meea l-a surprins, el nu mai avea capacitatea de luptă să oprească mișcarea brațului care i-a lipit memoretta. Apropo: extraordinari, noii naniți Zubali, maiestate! Sunt cu două generații în fața celor proiectați de cercetătorii noștri militari!

― Ajunge, Falsteen! Înțeleg! Înțeleg tot!…

Mijesc ochii. Printre sprâncene îl văd numai pe Bati încruntându-se, privindu-mă. Nu știu unde e Falsteen. Presupun că la capul patului meu. Regele se apropie de pat; fără să țină cont că ar putea să îmi facă rău, începe să dea cu pumnii în mine:

― Meea e a mea! Meea e a mea! Meea e numai și numai a mea!… Am să îi ucid pe toți!

*

O, Sotumpa, neprihănită putere a curăţeniei din ceai, m-aș îndrepta către tine să-mi spăl

stricăciunea lăuntrică, dar mă aflu după ce al patrulea M-patch și-a consumat misiunea, la nivelul -14 dintr-o fabrică de videoplastoare de pe Faberia, sunt rezemat cu spatele de seiful unde se găsesc niște planșe foarte importante, am ambele picioare rupte, abia ținute la un loc de atelele improvizate de ultimii Pek-Pek pe care i-am avut cu noi, îmi curge sânge din nas și din urechi în urma suprasolicitării puterilor Psi trezite de M-patch-ul al treilea și știu că nu Idomir, ci ultimul Maestru al Artelor Marțiale Moderne ar bea ceaiul de frunze de tyl, așa cum trebuie, cu toată ceremonia, în micul pavilion din lemn de larice, lângă templul Zeului Orb, acasă…

O, Sotumpa, cunoști tu oare ceva mai prostesc decât goana pe niște coridoare care nu duc nicăieri și în hale imense, pline cu benzi rulante huruitoare, dar goale, mereu goale, știi tu ceva mai ridicol decât lupta cu șopârle băloase, de o duhoare care le înfurie și pe ele, și ai auzit de ceva mai obscen decât amintirile tale care nu sunt ale tale, însă ți se lipesc în creier așa cum țipetele micilor, dar bravilor Pek-Pek se suprapun peste răgetele Joko, exploziile de lumină ale răspunsurilor sunt anihilate de valurile de întuneric care vin cu următorii naniți, iar un uriaș în roșu, rânjește și repetă într-una „Hajime!… Hajime!… Hajime!“?

O, Sotumpa, neprihănirea nu se mai găsește în acest univers, căci îl văd pe uriașul în roșu cum se apropie de mine cu mâna întinsă, ține între degete ceva ca un pliculeț de ceai, vai!, am urât și eu și Idomir pliculețele de ceai, știam noi ce știam, simt iar ceva umed pe carotidă și îl aud pe Omul Roșu zicând:

― Acesta e ultimul!

*

Clipa înțelegerii nu este o explozie de lumină. E… liniște. Atât. Nu simți nimic. Nu te mai doare nimic. Nu mai vrei nimic. Nimic nu te mai sperie, nu te mai poate speria. Nici nu îți mai vine să respiri, simți gustul aerului și reușești să îl cureți de toate miasmele de sânge, fum și fecale. Nu mai respiri, într-adevăr, și, în cu totul alt fel, auzi bufniturile în ușa de metal a biroului unde se află planurile videoplastorului. Încă ești rezemat cu spatele de seiful cu pricina; în fața ta vezi un bărbat foarte înalt, masiv; și-a dezbrăcat armura, stă cu spatele la tine, gol, așezat pe un scaun în fața platoșei pe care a deschis-o ca pe o carte roșie, concavă. Pe peretele interior se văd frumos așezate m-patch-uri militare și memorette. Știi brusc, fără să pui întrebarea, că e colecția lui, pasiunea lui. Ce mic e acest uriaș! Îți treci privirea peste pliculețe… Afli pe rând ce conțin. Zâmbești. În ceea ce te privește, lipsește micul incident de pe Dertosa… În ceea ce îl privește pe doctor, nu ar fi foarte fericit dacă ar ști că acum știi, din al treilea M-patch din dreapta-sus, că el a ajutat-o pe Meea să evadeze. Tragi aer în piept și îți permiți să auzi. Oh! Joko, videoplasme sau nu, latră unii la alții să aducă un laser, să taie ușa. Trebuie să te grăbești. Așa, deci. Ultimul M-patch trebuia să-ți amintească Maya-Do, modificarea realității, cum altfel ați mai fi putut ieși din infernul de pe Faberia? Doctorul Falsteen se întoarce pe tine și îți spune ceva, dar nu te obosești să îl asculți. Problema lui, problema lui Bati, a contelui Zubali, a Meei, a Mongolului, a Marelui Maestru și a tuturor oamenilor care te-au folosit de-a lungul vieților tale originale sau copiate, plăsmuite sau imaginate de naniți, este că nu-ți mai pasă că te-au folosit. Nu vrei să te răzbuni, ci doar pentru că poți, fără să simți absolut nimic, smulgi, acum fără efort, toate M-patch-urile din locașurile lor, plesniturile l-au făcut pe uriaș să se întoarcă mirat, le ții o clipă suspendate în aer, ca să își dea seama ce se întâmplă, mai are timp să se întoarcă spre tine cu o expresie de groază pe față, apoi i le lipești pe toate deodată, pe spatele de taur. Pleoscăiturile memorettelor te scot pentru o fracțiune de secundă din starea aceea de liniște de adineauri. Doctorul se clatină, dă ochii și capul pe spate, apoi cade lat, îndoind scaunul metalic pe care stătuse cu câteva momente înainte. Bun. Dincolo de ușă, Joko au adus laserul. Ridici o sprânceană și un contact face un scurt-circuit. N-au decât să-l repare sau să înceapă să zgrepțene iar la ușă, făceau o treabă foarte bună și-așa.

Clipa înțelegerii nu este o explozie, ziceai. Într-o cauzalitate obscenă, șapte miliarde de oameni și câteva zeci de mii de Pek-Pek au murit pe Faberia pentru că regele Waishoo s-a răzbunat pe contele Zubali fiindcă i-a răpit, vorba vine, sora-soția-regina; regele Waishoo a adus în secret pe Faberia, planetă industrială, domeniu Zubali, un contingent de Joko pe care l-a dotat cu videoplastorul lui personal, ultimul de pe Pământ; Joko s-au ținut de cuvânt, fie că erau originale sau videoplasme, și au omorât tot ce-au prins; casa Zubali a pierdut cea mai mare colonie a sa, 80% din avere, putere etc. Ah, și șapte miliarde de oameni!… Iar Bati așteaptă să te întorci cu planurile videoplastorului, intenționează să urce războiul pe o nouă treaptă, Joko au arătat calea.

Decizia e simplă. Nu de o modificare de realitate e nevoie aici. Te ridici în picioare, faci atelele să cadă, te încurcă; nu simți durerea, nu e nevoie să te vindeci; levitezi la o palmă deasupra solului. Îți trebuie o oglindă. O găsești în baia de lângă birou. Îți trimiți mintea în spațiu. Zâmbești. Uite, dacă ai putea să îi lași să știe pe „EU“ dinaintea ta că Originalele – al EI și al TĂU – încă există, ar ști că nu au trăit degeaba. …Îi cauți pe „oamenii mari“ care au făcut să se întâmple… Faberia. Vezi că războiul oricum va continua, chiar dacă i-ai ucide acum. Hm. Totuși, o anihilare de realitate se impune. Măcar poți să elimini videoplastorul din grozăvia care va veni. Ți-ar plăcea să elimini și pliculețele… Nu se poate amândouă. Auzi că dincolo de ușă, Joko au reparat laserul. Te privești în oglindă: încă plin de sânge, inclusiv în păr. Raza laserului începe să taie ușa. Dai drumul la apă, ții mâinile căuș, te apleci, îți speli fața. Ușa se mai ține într-o parte doar. Privești în oglindă și vezi că nu te-ai curățat cine știe ce. Când ușa cade, îi spui miezului planetei să cadă în sinele său. Chiar când șopârlele năvălesc peste tine, auziți împreună țipătul de naștere al găurii negre.

927 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.