REVISTA NAUTILUS / Foileton / Arhitecții speranței (V)

Arhitecții speranței (V)

Alexandru Lamba • 9:53 - 02.11.2013 • 

V. După 373 de ani

1

– Încă o dată, ce anume cauţi? Că eu tot nu pricep.

Greg nici nu se întoarse. Părea absorbit cu totul de ecranul mic al terminalului mega-computerului de la Muzeul Memorial al Păcii din Hiroshima. Ca angajat al Agenţiei, avea în mod special acces nerestricţionat la toate bazele de date ale muzeelor de istorie şi, în general, ale oricăror instituţii care se ocupau cu studierea evenimentelor istorice. Însă cu toate privilegiile sale speciale, cu toate programele super performante de recunoaştere şi reconstituire a trăsăturilor feţelor, ecranul se încăpăţâna să afişeze „Zero rezultate găsite”. Poza celei perfecte nu se potrivea cu nimic din ceea ce conţinea baza de date. Bineînţeles, fotografiile păstrate din acea perioadă erau puţine şi neclare şi deci computerul putea să se înşele… Poate că o avea pe cea perfectă în evidenţele sale, doar că nu o putea asocia cu imaginea de foarte înaltă claritate a lui Greg. Crezuse că venind personal aici, căutarea avea să fie mai fructuoasă decât cele pe care le făcuse deja prin reţeaua Agenţiei, din Berlin. Cu siguranţă nu avea să găsească nimic în plus interogând acest terminal, faţă de ceea ce găsise deja şi anume: Zero rezultate. Căutase în fel şi chip, întâi în lista victimelor bombardamentului atomic, apoi în lista persoanelor dispărute, în lista totală a persoanelor care muriseră în război… evidenţele erau, fără doar şi poate, incomplete, dezlânate, făcute doar de dragul statisticilor. Serveau ca singur scop: identificării ordinului de mărime al numărului victimelor. Doar puterea lui zece… şi nişte liste întocmite în grabă, care să o susţină. Căutase chiar şi în listele evidenţei populaţiei, însă cu la fel de puţin succes. Căutase apoi în listele tuturor instituţiilor de învăţământ din imperiu de la data respectivă, aproximând grosier vârsta celei perfecte între douăzeci şi treizeci de ani şi selectând toate promoţiile aferente… tot nimic. Dacă ar fi avut un nume, poate i-ar fi fost mai uşor, dar el avea doar o poză. Într-un târziu, îşi abandonă căutările şi închise terminalul. Nu găsise absolut nimic şi asta îl bucura. „Aşadar, nu a însemnat nimic, absolut nimic, pentru nenorocita de istorie. Bun, pentru mine înseamnă!”

– Ce spuneai, Carl?

Fără să aştepte răspuns, continuă:

– Facem câţiva paşi?

Ieşiră din clădirea estică a muzeului şi traversară agale Parcul Memorial al Păcii. Era deja întuneric şi câţiva fulgi prinseră a cădea lin, strălucind în lumina sutelor de reflectoare care scăldau parcul într-o paletă largă de culori. Nu era frig, iar neaua încă nu reuşea să se aştearnă pe pământ, căci acea zi de sâmbătă, 14 decembrie, era prima din iarnă în care ningea. Admirară în treacăt frumuseţea parcului, trecând pe rând pe lângă Flacăra Păcii, Monumentul Copiilor Păcii, Clopotul Păcii şi Turnul cu Ceas al Păcii… Toate rămăseseră neschimbate din a doua jumătate a secolului douăzeci, când fuseseră construite. Întregul parc era o enclavă pe care trecerea timpului o ocolise.

Însă, odată ce ajunseră pe podul Aioi şi cotiră la dreapta, ultra-modernismul îşi reintră în drepturi. Numai micul Dom Atomic rămânea în ruina sa perpetuă, perfect conservată, mărturie a unei atrocităţi ce nu trebuia nicicând uitată! Agenţia şi ei înşişi lucrau activ la asta. În jurul lor, construcţii verticale înalte de sute de etaje îşi disputau înălţimile, reflectând cu suprafeţele lor netede şi lucioase luminile străzii. Forme rectangulare, unele afişând puţină fantezie, altele deloc… Întregul bulevard Aioi părea un enorm tunel al oglinzilor.

Şi cei doi merseră în tăcere spre est, luând la pas bulevardul cel lung. La nivelul străzii, tot felul de localuri şi magazine de suveniruri îşi îmbiau clienţii cu reclame animate, marea majoritate bazându-se pe tehnica Anime-ului. Femei frumos creionate îi invitau cu gesturi seducătoare pe pietoni să între în diverse localuri. Peste tot, aceleaşi tehnici de suprapotenţare a trăsăturilor fermecătoare ale chipului feminin, care făcuse Anime-ul celebru, concurau pe afişe sau reclame luminoase şi peste tot Greg vedea doar faţa ei. Era aproape de nesuportat. Îşi ridicase gulerul hainei sale lungi şi-şi trăsese căciula pe cap, dar asta nu-l ajuta deloc să se izoleze.

Carl nu îl întrebă nimic. În definitiv, Greg îşi exprimase fără menajamente dorinţa de a nu fi însoţit, dar el insistase. Drumul de la Berlin la Tokyo şi apoi la Hirosima durase mai puţin de două ore cu trenul magnetic supersonic, timp în care discutaseră nimicuri şi băuseră bere brună nefiltrată. Totdeauna beau bere brună nefiltrată atunci când călătoreau, fără să se întrebe de ce… pur şi simplu aşa făceau. Poate în aceeaşi tradiţie în care vechii vikingi beau berea cea mai tare atunci când aveau de tras la rame. Ei nu aveau de tras la rame, căci corăbiile de fier ale zilelor lor îi purtau pe nesimţite peste întinderi nesfârşite, însă călătoria în sine rămânea şi trebuia cinstită ca atare. Şi iată-i la Hiroshima. Greg nu-i spusese decât: „vreau să caut nişte chestii la muzeu” și apoi vreo două ore nu se mişcase de la terminal, iar acum plecase într-o direcţie oarecare, fără să-i spună unde. Oare avea vreo ţintă, sau mergea doar aiurea? Oare o făcea intenţionat, ca să-l enerveze pe el, pentru că insistase să-l însoţească? Probabil că nu. În ultima vreme, Greg se purtase cam ciudat, absent şi distant cu toată lumea, parcă încercând să-şi revină după o tragedie personală. Îl întrebase dacă era totul în regulă cu el, dar în afară de „N-am băi nimic, ce rahat vrei, sa râd întruna ca un clovn?” nu scosese de la el.

Şi iată că galopul se termină. Ajunseseră la podul Inari Ohashi, iar Greg se opri brusc şi-şi aşeză palmele pe balustrada rece de beton, rămânând stană de piatră, cu privirile pierdut spre râul Kyobashi-gawa care curgea lin la câţiva metri sub ei. Era din nou transportat în lumea lui.

 

2

 

Aceste ape o văzuseră pe cea perfectă arzând. Stătea cam în acelaşi loc unde stătuse ea. Palmele sale se odihneau acolo unde se rezemaseră coatele ei… nu pe aceeaşi balustradă totuşi. Podul de atunci nu mai exista… fusese reconstruit. Acum îi zicea Inari Ohashi… oare aşa se numise şi cel vechi? Toate se schimbaseră, numai poziţiile lor rămăseseră aceleaşi… şi râul. Râul peren, impasibil. Apa trecuse odată cu timpul, dar râul era acelaşi. Acolo, ceva mai departe în faţa sa, plutise căutătorul său muscă, iar el stătuse cam pe unde stătea acum Carl. De ce oare crezuse că-i va simţi prezenţa aici, acum, după trei sute şaptezeci şi trei de ani? Fusese şi el aici, acum trei sute şaptezeci şi trei de ani, acum o săptămână. Atunci şi acum erau două lumi total diferite. Nu o va găsi aici sub nici o formă. Zâmbi amar şi se întoarse către Carl:

– Ce vrei să facem de-acuma? Avem trei opţiuni: Unu: mergem la gară şi luăm primul tren spre Berlin, doi: ne luăm un hotel pe-aici pe undeva, şi spunând acestea îşi flutură mâna către mulţimea de clădiri de ambele părţi ale râului care afişau inscripţia „Hotel”, sau trei: găsim o speluncă, ne facem praf şi mai vedem noi mâine. Sunt deschis către oricare.

Carl îl cunoştea foarte bine. Ştia că dintre cele trei degete rămase în aer, în ciuda indiferenţei pe care şi-o afirmase, Greg îl prefera pe al treilea. Şi-atunci, de ce să nu-i facă pe plac? Nu că el însuşi şi-ar fi dorit să se întoarcă acasă, sau să se bage la nani deja. Era week-end-ul în care Jess şi cu el consimţiseră să-şi dea unul altuia o pauză de respiro. Aşa că a se face praf într-o bodegă, undeva departe, era cea mai bună opţiune.

– Sake să fie!

Şi după doar câteva minute, erau amândoi aşezaţi pe rogojini în faţa unei mese japoneze foarte joase, într-un local cochet aflat la nivelul a unsprezecelea al unui colos de sticlă. De la masa lor, li se deschidea priveliştea liniştitoare a râului feeric iluminat sub ninsoarea liniştită. O butelcuță de porţelan frumos lucrat, plină cu sake fierbinte şi două pahare minuscule din acelaşi material se odihneau pe masa lor, alături de o găleată cu gheaţă în care zăceau înfipte şase sticle de bere. Supa avea să mai întârzie un pic, însă, în aşteptarea ei, un platou mic cu sushi şi unul cu tempura le fură servite cu tot fastul.

– Hai, zi-mi, ce anume ai văzut? spuse Carl înmuind cu ceva dificultate cu beţişoarele o bucăţică de sushi în sosul verde de wasabi.

Greg îl privi încercând să se prefacă nedumerit, însă Carl continuă.

– După misiunea aia a ta pe Kanawa-jima, când ţi-ai ars ochii, nu ai mai fost tu însuţi. Toţi au observat. Şi acum, hop! nitam-nisam, ţi se face de venit la Hiroshima şi de săpat în bazele de date ale ăstora de la muzeu. Ceva te-a tulburat, îmi dau seama. Hai, spune-mi!

Greg îl privi încruntat. Nu-şi amintea să-i fi spus lui Carl exact circumstanţele în care orbise, dimpotrivă, îşi amintea că ocolise subiectul atunci, în seara aceea când mâncaseră kebab şi doner turcesc. Dar Carl era Arhitect şi avea acces la arhivele cu misiuni. Aşadar, prietenul său făcuse ceva muncă de cercetare asupra sa. Îşi făcea griji!

– Ia te uită, spuse, cineva mai și remarcă unele chestii în jurul lui! Credeam că nu mai ai ochi decât pentru Jess.

– Aşa credeam şi eu, dar uite că totuşi mai am și pentru tine.

– Flatat! Apropos, cum de ai venit cu mine aici, în loc sa mergi cu ea, mai ştiu eu pe unde?

– Nu schimba subiectul, mă prind de manevre d-astea!

Greg ridică neputincios din umeri. Mai înfulecă o bucată apoi spuse:

– Mă gândeam doar. Aici s-a întâmplat o atrocitate. Cred că voiam doar să văd locurile şi acum.

– Atrocităţi s-au întâmplat mai peste tot la un anumit moment sau altul. Tu ai fost martor la foarte multe.

– Da, dar cea de aici a fost pe o scară mult mai largă decât oricare alta.

– Corect, dar ştiai asta deja.

Se priviră o clipă în tăcere, apoi Carl continuă.

– Cred că tu cauţi o persoană anume din trecut. Am dreptate?

Aşadar, ghicise. Probabil că nu-i fusese atât de greu, că doar fusese cu el la muzeu şi îl urmărise lucrând.

– Să presupunem că asta aş face. Nu confirm, nu neg. Ai avea ceva împotrivă?

– Nu, atâta vreme cât ar fi o simplă curiozitate. Dar am impresia că la tine e ceva mai grav. E o chestie care te consumă.

– Şi? Cu ce e împotriva regulilor Agenţiei?

– Băi mojicule!

Greg zâmbi. Probabil că-l jignise şi o făcuse gratuit. Carl îi era cel mai bun prieten, un om care pentru el ar fi călcat în picioare toate regulile Agenţiei, ştia asta.

– Nu mă poţi ajuta, Carl. E o chestie imposibilă. De-aia nici nu am vrut să vii cu mine aici.

– Ba te pot ajuta, spuse Carl, parcă brusc înveselit, şi mai turnă un rând de sake în pahare. Poate nu aşa cum te aştepţi tu, dar te pot ajuta cu orice! Sunt Arhitect, ce dracu’! Spune-mi exact ce te frământă. Peste câteva zile vei fi şi tu şi ai să înţelegi!

Uneori Carl folosea invocaţia acestei zeităţii negative de mult uitate, în forma sa vulgară, pentru a adăuga ceva greutate cuvintelor sale şi a le da o notă de arhaism… sau doar pentru că-şi imagina că suna mai interesant.

– Mă poţi ajuta să alterez istoria? Mă poţi ajuta să încalc regulile minimei distorsiuni?

– N-o să-ţi vină să crezi, spuse Carl şi mai înveselit, dar da, ca Arhitect te pot ajuta să faci asta!

– Şi mă vei ajuta?

– Bineînţeles că nu. E un cretinism!

Greg îl privi contrariat, în timp ce Carl chicotea ca pentru sine. Atunci sosi şi supa aburindă şi Carl începu să soarbă cu plăcere din lingura delicată de porţelan.

– Să zicem totuşi că aş fi dispus să te ajut în chestia asta a ta. În ce ar consta?

– Ce rost are să-ţi spun? Ai zis clar că nu o vei face!

– Am zis. Dar poate mă răzgândesc. Sau poate găsesc o cale de a-ţi băga ţie minţile în cap.

Greg dădu din mână a lehamite.

– Hai, zi-mi! Uite, mă jur că rămâne între noi doi, orice ar fi! M-ai făcut curios cu tot comportamentul asta al tău misterios.

Celălalt nu spuse nimic. Începu să mănânce în linişte din supa fierbinte. Tăițeii erau chiar minunaţi.

– Bine, continuă Carl, atunci o iau eu pe ghicite. Tu doar va trebui să mă direcţionezi, ok? Ok!

Tot nimic.

– Ia să vedem… Fapt: ai vizitat de curând un spaţiu şi un timp în care ceva oribil s-a întâmplat, cauzând extrem de multă suferinţă umană. Ai văzut ceva mai mult decât ar fi fost bine pentru tine şi asta te-a tulburat. Fapt: revizitezi acelaşi loc, în timpul propriu, căutând dovezi înregistrate ale acelui eveniment. Bănuiesc că urmăreşti reverberaţiile actuale a ceea ce s-a întâmplat atunci. Fapt: vrei să schimbi chestii, că tocmai ce mi-ai spus. Fapt: Eşti o persoană decentă, capabilă de compasiune şi cu aversiune pentru suferință. Deci: Cred că concluzia se trage de la sine şi te rog să nu-mi insulţi inteligenţa negând: Vrei să schimbi lucrurile din trecut în bine, pentru una sau mai multe persoane!

Greg încercă să-şi ascundă surpriza nereacţionând în nici un fel, însă o sincopă în mersul lingurii spre gură îl dădu de gol. De ce oare era surprins? În definitiv, Carl era Arhitect şi de departe cel mai deştept om pe care-l cunoştea.

– Bun, continuă Carl, văd că sunt pe drumul cel bun. Mergem mai departe și analizăm pe concret: Cunoştinţele tale despre originea şi pericolul paradoxurilor, coroborate cu operațiunea de a căuta chestii în arhive, mă duc cu gândul că vrei să evaluezi şansele ca acţiunea ta să provoace unul. Cauţi urme sau evidenţe actuale ale tragediilor personale de atunci, vrei să vezi dacă au avut vreun impact oarecare. Mai precis, încerci să redefineşti principiul minimei distorsiuni… sau mai bine zis să-l adaptezi la nevoile propriei acțiuni.

– Asta încerc să fac? Se trezi Greg gândind cu voce tare.

– Cred că da. Nu sunt încă sigur în ce stadiu eşti acum, dar cred că eşti între etapa luării deciziei şi etapa în care cauţi acoperiri şi anticipezi rezultatele pentru o decizie deja luată.

Greg era de-a dreptul fascinat. Ce n-ar fi dat să poată împrumuta creierul lui Carl măcar pentru o săptămână.

– Stai liniştit, nu eşti primul care se confruntă cu aşa ceva. La un moment dat, mai toţi agenţii care călătoresc în trecut sau viitor, dar mai cu seamă în trecut, ajung la criza asta. Am avut-o şi eu pe a mea de curând. Uite, exact de-asta am propus, şi sunt sigur că am să fiu felicitat pentru asta, introducerea unui sistem de relaţii înafara ierarhiei profesionale în Agenţie. Fiecare agent, fie el spion, ghid sau reporter, ar trebui să aibă un Arhitect sau chiar Maestru Arhitect ca tutore. Sau „Duhovnic” dacă preferi. Pentru îndrumare şi confort în asemenea perioade.

Acum Greg simţea că îl cuprinde furia.

– Aha, adică toată lumea din Agenţie se confruntă cu această criză, dar nu şi Arhitecţii… Voi sunteţi scutiţi de sentimente umane, fiind supraoameni!

Greg râse cu poftă în timp ce scutura sticla goală de sake deasupra păhărelului. Scoase apoi tacticos o bere de la gheaţă, o desfăcu şi dădu pe gât jumătate direct din sticlă.

– Nu, spuse într-un târziu.

– Nu ce?

– Nu… toate tâmpeniile pe care le-ai debitat tu mai devreme. Nu toată lumea din Agenţie e expusă la criză, doar personalul care călătoreşte, iar dintre aceia, unii nu par să o experimenteze niciodată. Arhitecţii nu sunt scutiţi, de fapt foarte puţini Arhitecţi au evitat-o în perioada în care făceau muncă de teren. Nimeni nu se angajează ca Arhitect la Agenţie, ştii bine. Şi, evident, nu e nimeni supraom, cu toţii avem sentimente umane!

– Atunci… cum şi de ce un Arhitect poate trece peste sentimentele sale umane, ba chiar poate să-i ajute şi pe alţii să o facă? Tu cum ai trecut peste criza ta? Eu nici nu ştiam că ai avut aşa ceva.

– Ei, a fost ceva… ăăă… jenant. Nu mai vreau să vorbesc despre asta. Când vei fi Arhitect vei înţelege. Pur şi simplu ştim mai multe decât ceilalţi şi de-asta.

– De-asta ce?

– De-asta nu mai privim evenimentele din celelalte timpuri din perspectivă umană. Pentru că ştim chestii despre natura timpului și a paradoxurilor pe care ceilalţi nu le ştiu. Când vei ajunge Arhitect vei înţelege

– Te repeţi cu chestia asta!

– Da, dar nu găsesc altceva mai bun să-ţi spun. Când ai să fi Arhitect ai să afli câteva chestii pe cât de simple pe atât de şocante care te vor consola instantaneu… şi vei realiza atunci ridicolul intervenţiei asupra evenimentelor de dincolo.

– Ridicol? La dracu’, oameni au murit arşi de vii!

Carl tresări ușor când își auzi propria expresie în gura prietenului său.

– Ştiu, dar în legătură cu asta nu poţi face nimic…

– Ba tocmai, uite că eu cred că pot face!

– Crede-mă, nu poţi! Nu poți face nimic pentru cei care au suferit atunci… sau oricând altcândva. Şi eu am vrut odată să…

– Şi ce-ai făcut atunci?

– Ce te voi sfătui să faci şi tu. Am aşteptat până am devenit Arhitect.

– Şi după ce-ai devenit Arhitect ai renunţat pur şi simplu la gând?

– Da, pentru că am înţeles că era ridicol!

Discuţia ajunsese într-un punct mort. Cei doi se priveau acum parcă de la depărtare de secole. Greg îşi desfăcu şi el o bere.

– Uite ce e, Greg. Hai să ne uităm la lucruri aşa: Vrei să schimbi istoria. Nu discut nici consecinţele, nici motivaţiile tale, nici scopul. Le lăsăm afară din discuţie, presupunem că nu există. Vrei să schimbi ceva în ziua de 6 August 1945, da? Buuuuun! Poţi ajunge acolo, ai posibilitatea tehnică să o faci acum, sau in doi trei ani, sau mâine, sau peste o lună, da? Pentru ziua respectivă…. nu, pentru schimbarea din ziua respectivă, pe care vrei să o faci, contează prea puţin momentul din timpul tău din care pleci, corect?

Greg încuviinţă din cap. Practic momentul destinaţie era unic, nu conta de unde pleca el. Nu era ca şi cum cea perfectă ar fi trebuit să „aştepte” să fie salvată.

– Ei, atunci aşteaptă până vei fi Arhitect şi fă-o după aia dacă vei mai avea chef!

– Dar tu, probabil, crezi că după ce voi deveni Arhitect nu o voi mai face.

– Nu cred, sunt sigur!

– Atunci, de ce să aştept? Eu vreau să o salvez!

– Aha, deci e vorba despre o „ea”! tipic pentru tine!

Greg se enervă şi mai tare. Se dăduse de gol.

– Oricum nu contează, continuă Carl, ţi-am zis că scopul şi motivele ies din discuţie. Ce contează e că nu poţi schimba ce s-a întâmplat atunci. În stadiul tău de spion, poţi încerca, dar nu vei reuşi. Dacă aştepţi până vei fi Arhitect, în lumina noilor cunoştinţe, îţi vei pierde motivaţia de a o face şi-ţi vei da seama cât de ridicol eşti acum. De-aia te rog, Greg, ca prieten al meu, te implor, nu fă nimic acum. Aşteaptă să devii Arhitect. Ce ai de pierdut?

– Se pare că am de pierdut motivaţia. Ce am de câştigat?

– Înţelegere la alt nivel a întregului mecanism. Plus propriile memorii.

-Va urma-

1004 vizualizari

Un comentariu

  1. […] Îl puteți citi aici: Noiembrie 2013, Revista Nautilus […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.