REVISTA NAUTILUS / Foileton / Amendamentul Dawson 9

Amendamentul Dawson 9

Ciprian Mitoceanu • 10:05 - 05.05.2009 • 
, , , ,

Rezistau înca, dar, avînd în vedere proportiile atacului, era o dîrzenie agonica. Era imposibil sa învinga în aceasta confruntare inegala.
Dispozitivele de interceptare si imobilizare soseau în numar tot mai mare, niciodata nu comunicasera mai eficient. Scoubaday si oamenii lui dovedeau o pricepere remarcabila în a distruge masinariile, dar nu puteau face fata numarului din ce în mai mare de atacatori.
— Grenada! urla Fredd isteric.
Ascuns dupa un stîlp, omul-sobolan trasese ultimele gloante, scotînd din functiune cîteva cîrtite. Mai erau înca destule cît sa narcotizeze jumatate de oras.
Miguel îi pasa o grenada cadrilata, de tipul celor folosite în timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pe John îl surprinse faptul ca, în ciuda situatiei disperate în care se afla, era capabil sa faca si asemenea observatii. Înfrigurat, Miguel scoase cuiul si arunca grenada în mijlocul cetei de cîrtite.
— La pamînt! tuna Scoubaday, trîntindu-l pe John care, socat, nu mai era capabil sa faca nici o miscare.
Resimti detonatia ca un pumn colosal în stomac. Fragmente metalice zburau în toate partile. Unul dintre oamenii-sobolan începu sa urle, o aschie de otel îi sfîsiase obrazul.
Grenada îsi dovedise eficienta, scotînd din functiune cîrtitele. Din fericire, nici unul dintre rezervoarele de gaz narcotic nu fusese deteriorat de schije.
Însa problemele lor nu se sfîrsisera nici pe departe. O multime de alte masinarii, ramase intacte, îsi continuau ofensiva.
Un tip, pe nume Earl, fusese înhatat de o masinarie pe care multi o vedeau pentru prima data însa toti recunoscura caracatita: o masinarie cu lungi tentacule metalice, care-si anihila victima strîngînd-o în bratele otelite. Scoubaday le povestise adesea în ultimele zile despre genul acesta de masinarii, se pare ca erau foarte performante si de aceea nu erau puse în functiune decît în cazurile cu adevarat speciale.
— Faceti ceva, scîncea nefericitul, zbatîndu-se sa scape din îmbratisarea de menghina a caracatitei.
Masinaria, triumfatoare, începuse deja sa emita semnalul de identificare prin care politistii erau înstiintati ca exista un prizonier.
— Cum poate fi anihilata dracovenia asta? urla Randalph încercînd, fara nici un rezultat, sa desfaca tentaculele metalice în timp ce caracatita bîzîia nemultumita; nici chiar forta lui de Goliat nu era suficienta pentru a desface catusele de otel.
— Distruge-i capatîna, îl sfatui Scoubaday, ocupat cu distrugerea unui scorpion.
Scorpionul era o antichitate printre masinariile de vînat oameni în subteran, care, probabil, semana cel mai bine cu insecta dupa care fusese botezat. Un robotel mare cît o minge de fotbal, dotat cu ochi de culoare rosie si o coada în vîrful careia se gasea un ac prin care masinaria injecta o substanta tranchilizanta. Cel care avea nesansa de a fi întepat de un scorpion era scos din circuit pentru mai bine de trei zile. Însa oamenii-sobolan stiau cum sa distruga scorpionii, orice lovitura care le distrugea ochii îi transforma în gramezi de metal inofensiv.
Un sut bine plasat si scorpionul nu mai valora prea multe parale. Scoubaday se repezi sa-i dea o mîna de ajutor lui Randalph, sobolanul urias care, nereusind sa foloseasca bîta deoarece exista pericolul sa-i rupa oasele lui Earl, încerca sa rupa capul caracatitei prin forta bratelor.
— Amîndoi odata! sugera Scoubaday conjugarea eforturilor si imposibilul se produse.
Cu un scrîsnet metalic capul caracatitei sari de la locul lui si tentaculele slabira strînsoarea. În cîteva clipe Earl era liber. Nu pentru mult timp, însa. O noua caracatita se arunca asupra nefericitului, culcîndu-l la pamînt.
Din pacate, Randalph si Scoubaday nu reusira sa rupa capul noului agresor. Un roi de mici libelule de metal îi înconjura, emitînd ultrasunete pe o frecventa chinuitoare pentru creierul uman. Cei doi oameni-sobolan îsi astupara urechile cu palmele, dar nu era de ajuns pentru a face fata frecventei asasine. Restul cetei le sari în ajutor, încercînd sa distruga libelulele de metal cu ajutorul bîtelor si al proiectilelor improvizate. Nu era deloc usor, cine se apropia prea mult de masinariile asasine simtea pe propria-i piele cît de suparatoare pot fi sunetele emise de acestea. În cîteva clipe alti trei oameni-sobolan se zbateau pe pardoseala de piatra, încercînd zadarnic sa-si astupe urechile.
Scott ridica pusca si trase cu ambele tevi odata. Roiul de alice îl spulbera pe cel de libelule, punînd capat chinurilor celor care intrasera în raza lor de actiune.
Scoubaday se ridica gemînd, o alica îl nimerise în umar, dar nu avea timp sa-si cerceteze rana. O huruitura înfundata le aduse la cunostinta ca prin tunele se apropiau alti atacatori.
— Înainte, hamai ragusit.
Împreuna cu Randalph îl apucara pe bietul Earl, laolalta cu caracatita care-l tinea captiv. Nu era o povara usoara, dar inimosul Scoubaday nu voia sa lase pe nimeni în urma.
Începu sa alerge împleticit, efortul depus în ultima vreme îl epuizase complet, dar nu voia sa se dea batut. Lupta pentru propria lui viata.
Folosindu-se de scurtul ragaz care urma distrugerii libelulelor cu ultrasunete, ceata oamenilor-sobolan îsi relua goana disperata.
Ca într-un film rulat cu încetinitorul John observa cum un paianjen se strecura pe lînga ei, aproape atingîndu-i. Un salt urmat de o tumba si paianjenul exploda, aruncînd catre peretii de piatra cu bolturi metalice de care erau prinse fire de otel.
O detunatura asurzitoare rasuna chiar lînga urechea lui, naucindu-l. Parca i-ar fi explodat capul. Se prabusi greoi înainte.
Scott trasese asupra paianjenului care, daca reusea sa le blocheze înaintarea, îi lasa la discretia puhoiului de masinarii care navalea în urma lor.
Tot ca rulat cu încetinitorul, observa cum paianjenul, smuls de pe traiectoria controlata electronic, îsi arunca bolturile anapoda. Unul dintre ele nimeri chiar lînga mîna lui dreapta. Cîtiva centimetri mai lipsisera si s-ar fi trezit pironit de pardoseala de beton. Norocul înca era de partea lui.
— Frumoasa lovitura, îl aproba Scoubaday pe puscas, batîndu-l aprobator pe umar.
Priceputul Scott îi scosese din încurcatura de doua ori în mai putin de un minut.
— Mai am doar trei gloante, raspunse întunecat omul-sobolan, negasind resurse sa se bucure de aprecierea liderului.
Roscatul Miguel îl ajuta pe John sa se ridice. Capul îl durea îngrozitor, iar ochii îi pulsau dureros. Nu avea însa timp sa-si plînga de mila.
Se strecurara printre cele cîteva fire ale caror bolturi ajunsesera, totusi, în pereti. Din fericire, majoritatea cuielor de metal îsi gresisera tinta.
— Pe aici! îsi îndemna Scoubaday oamenii, indicînd un pasaj lateral cu tavanul atît de jos încît trebuiau sa se frînga în doua din mijloc pentru a se putea strecura.
În cîteva minute ajunsera într-un tunel larg, unde se puteau desfasura în voie. Dupa ce si ultimul sobolan se strecura din galeria îngusta Scoubaday arunca cu iuteala trei grenade. John pricepu de îndata care era scopul: Scoubaday încerca sa blocheze tunelul prin prabusirea peretilor si a tavanului.
— Mai arunca una, îi sugera Randalph, gîfîind sacadat.
— De unde?! Era ultima…
Huruitul metalic îi atentiona ca tentativa lui Scoubaday se soldase cu un esec. Înjurînd cît îl tinea gura liderul oamenilor-sobolan se puse în miscare.
— Balta… Trebuie sa ajungem la balta, sopti printre buzele vinetii. Acolo vom fi în siguranta…
Îl urmara, fara un cuvînt. Scoubaday stia ce spune.
Dupa un galop de cîteva minute capetenia se opri brusc, silindu-i si pe cei din spatele lui sa-si întrerupa goana.
— Sîntem pierduti! horcai disperat.
În fata lor, rotindu-si turelele lucitoare, o întreaga companie de viermi de matase bloca trecerea în timp ce din spate se auzea tot mai deslusit huruitul urmaritorilor.

*

Paianjenul le dadu mai multa bataie de cap decît îsi imaginasera la început. Firele de otel care blocau tunelul erau dintr-un aliaj special, care nu putea fi distrus foarte usor. Andy Redmond constata asta pe propria-i piele dupa ce se chinui un sfert de ora sa reteze firele cu ajutorul unui cleste de santier. Abia daca reusi sa zgîrie cablurile adînc înradacinate.
— Lucrul dracului, scrîsni, abandonîndu-si truda. Cu porcaria asta poti taia buloane de grosimea unui deget, dar cu matele astea prapadite nu are nici un efect. Sîntem blocati aici…
Adair înca nu reusea sa-si stapîneasca furia. Diavolul în persoana parea sa se distreze pe seama lor. Cine si-ar fi închipuit de ce erau capabile jigodiile de metal? Numai putin lipsise sa puna mîna pe recompensa. Cît de putin…
— Da-te la o parte, îi striga lui Redmond, care se pregatea sa-si reia truda.
Nu spera la mare lucru din partea clestelui sau, dar altceva nu-i venea în minte.
— Ce dracu’ vrei sa faci?
— Taci si priveste…
Introduse un nou încarcator în pistolul mitraliera si slobozi o rafala prelunga asupra paianjenului spînzurat în mijlocul pînzei de cabluri metalice.
Bulgarele de metal se transforma în bucati. Lipsite de nodul central, care le asigura trainicia, firele metalice atîrnau acum de pereti, prinse doar de bolturile lungi cît un deget.
— Gloante dum-dum, rînji satisfacut vînatorul. Tot sînt mai bune decît puta aia a ta de cleste…
Se strecura prin bresa facuta. Nu aveau timp de pierdut, fugarul era undeva pe aproape. Daca i-ar fi venit mai devreme ideea cu gloantele dum-dum…
Un miros de ulei ars amestecat cu praf de pusca îi indica vînatorului de capete ca oamenii-sobolan se luptau cu încrîncenare pentru libertatea lor. Stiau ei cît de pretios este proscrisul pe care îl aparau? Probabil ca nu, nimeni nu e chiar atît de dedicat unei cauze la care aderase de nevoie pentru a ignora fenomenala recompensa. Cine-si dorea sa-si traiasca restul zilelor într-o canalizare insalubra cînd i se oferea alternativa unui palat?
Un robotel aparu bîzîind în urma lor. Vînatorii îl evaluara scurt din priviri. Era un anihilator Lucas, o masinarie dotata cu scaner selectiv, capabila sa distinga între vînator si vînat.
— Nu-l lua în seama, cîrîi Adair. Stie ce are de facut…
În clipa urmatoare anihilatorul îsi înalta lansatoarele catre mutrele uluite ale celor doi vînatori de recompense. Cîteva jeturi rubinii tîsnira cu putere, încleindu-i. O senzatie de somnolenta îi cuprinse, efectul drogului era deosebit de puternic si de rapid. Nici macar Adair nu reusi sa întreprinda o actiune de salvare.
— Ce dracu’…, îngaima, reusind sa-si fereasca în ultima clipa fata de jetul tranchilizant.
Din pacate mîinile îi erau complet imobilizate, degetele slabite nu mai puteau tine pistolul mitraliera care devenise dintr-o data mai greu decît un tun. Arma cazu zdranganind, iar Adair o urma cîteva clipe mai tîrziu.
Îi era somn, cumplit de somn. Nici gîndul la milionul de dolari nu mai era capabil sa-i mobilizeze resursele de energie. Nu le mai ramînea mare lucru de facut, trebuiau sa astepte echipele de politie, anuntate prin radio de cobra buclucasa, dar si asa vor avea nevoie de cîteva zile sa-si revina. În tot acest timp fugarul putea ajunge departe. Sau, în cazul cel mai rau, era capturat de altcineva. Cum de se întîmplase o asemenea stupizenie? Stia prea bine ca anihilatoarele Lucas nu puteau gresi în alegerea tintei, numai viermii de matase nu erau capabili sa faca distinctia. Li se scosesera datele de identificare din memoria masinariilor?
Înainte de a adormi, Adair auzi un hohot de rîs pe care-l identifica imediat, urmat de un nechezat la fel de cunoscut. Cum sa nu-i recunoasca? I-ar fi recunoscut dintr-un milion. Dintr-o data întreaga tarasenie se limpezi. Cît de limpede îi aparea acum totul…
Nu erau decît Sandoval si Bonner. Nimeni altii. Le-o facusera din nou… Nu stia cum anume, dar le-o facusera. Si înca cum…
Ticalosii! Fututii naibii!

*

În gang se asternuse o tacere rau prevestitoare. John n-ar fi putut spune ca nu se asteptase la asa ceva, dar impactul depasise si cele mai negre aprecieri.
— Da-o încoace, John…, rosti Scoubaday, negru de suparare.
John nu-si amintise sa-l fi vazut vreodata atît de abatut. Micul lui secret fusese deconspirat si, chiar daca nu-si facuse nici o clipa iluzii ca cineva l-ar întelege cu adevarat, s-ar fi asteptat ca macar Scoubaday sa-i tina partea.
— Ce e dracia aia? se interesa Miguel, înca naucit de ceea ce se întîmplase.
— Jigodia naibii! tuna Randalph, gata sa-l zdrobeasca cu pumnii sai uriasi. Ai merita sa-ti scot matele cu mîinile mele…
Intuise adevarul si era mai furios decît un taur în arena. Poate ca si-ar fi pus în practica amenintarile daca Scoubaday nu s-ar fi opus. Deocamdata era foarte interesat de insigna de diamant pe care John o tinea în mîna.
În clipa în care constatase ca nu mai exista nici o sansa de a se refugia în fata masinariilor, John hotarîse ca e cazul sa joace ultima carte de care dispunea. Era constient ca aceasta manevra avea sa-l dea în vileag si ca va trebui sa dea niste explicatii pe care nu era dispus sa le ofere. Poate ca, aflînd adevarul, oamenii-sobolan îl vor abandona, în ciuda opozitiei lui Scoubaday (spera din inima ca macar însufletitul lider al proscrisilor-sobolan sa-l înteleaga, sa-i acorde întelegere). Dar era singura sansa de a scapa din încercuire. Nu mai aveau munitie, erau secatuiti de puteri, erau victime sigure.
Chiar în clipa în care viermii de matase ridicasera turelele pentru a-si lansa detestata încarcatura îsi scosese insigna de diamant si o postase în fata scanerelor bîzîitoare. Pe data belicosii roboti încremenira. Rotindu-si cocarda stralucitoare, John reduse la tacere tot vacarmul haitasilor electronici.
— Cum ai putut, John? scrîsni sinistru Scoubaday. Îti dai seama ca prostia ta ne putea costa viata pe toti?
— Iarta-ma…, scînci John. N-am vrut sa fiu abandonat…
— Asta ai merita, rosti pe un ton aspru omul-sobolan. Aici, în subteran, nu avem secrete, cel putin nu secrete care sa-i puna pe toti ceilalti în pericol. Da-mi cocarda…
John i-o întinse, sovaind. Era unica lui arma împotriva puzderiei de masinarii trimise sa-l vîneze. Insigna congresmanului Dawson se dovedise a fi extrem de eficienta în fata robotilor însa nu avea nici o valoare în fata inteligentei crude a oamenilor-sobolan.
— Ce e aia? reveni Miguel, care înca nu-si putea explica prin ce minune fusesera anihilate masinariile.
— Insigna de diamant, simbolul celor mai valorosi oameni din America, îi explica încruntat Scoubaday. Cine poseda asa ceva se poate considera trimisul zeilor pe pamînt. Cetatenii A4+ sînt evaluati la un asemenea pret încît nici un efort nu este prea mare pentru a-i feri de neplacerile cu care restul oamenilor sînt lasati sa se confrunte. Armele sînt dezactivate, toate usile se deschid, indiferent cît de important este obiectivul din spatele lor. Cu insigna asta poti patrunde în orice depozit de alimente, dar si în pîntecele celui mai bine pazit siloz de bombe nucleare din lume. Asta pentru ca se considera ca geniile A4+ nu pot gresi niciodata si iau numai acele decizii care survin doar în interesul national…
— Misto…, sopti Miguel, uluit. Auzisem atîtea chestii despre insignele de diamant încît credeam ca nu exista. Cineva sa aiba atîtea privilegii si altii nici macar atît cît sa-si poata duce zilele…
— Vezi bine ca exista…
Scoubaday puse insigna în fata scanerului caracatitei care-l tinea prizonier pe Earl, lesinat de durere. În clipa urmatoare, cu un bîzîit uimit, caracatita îi dadu drumul retragîndu-si tentaculele în tecile argintii din jurul capului. Fostul prizonier îsi reveni repede, gratie îngrijirilor oferite de tovarasii sai.
— John este posesorul unei insigne de diamant? hohoti Miguel. Are cocarda suprema?
— Pe dracu’, pufni Scoubaday. Îi stiu pe toti posesorii insignelor de diamant si John nu figureaza nici macar printre cei care sînt demni sa le stearga praful de pe pantofi. John, cred ca este cazul sa ne dai niste explicatii…
John ofta, coplesit. De ceea ce se temuse mai mult nu scapase. Mintea lui încordata cauta un raspuns, altul decît adevarul pe care înca nu avea curajul sa-l rosteasca. Tim Parker avea din nou dreptate. Evita sa-si analizeze problema cu care se confrunta în speranta tîmpita ca aceasta va înceta sa mai existe.
— Hei, John, îl zori Scoubaday, în timp ce tovarasii lui se strîngeau amenintator în jurul celui care era vinovat pentru toate nenorocirile îndurate în ultimele zile. Daca vrei sa scapi cu viata, nu încerca sa ne minti. Egoismul tau aproape ne-a dus pe toti la pierzanie, asa ca daca simt chiar si o singura clipa ca nu spui adevarul, îti zdrobesc capul cu mîna mea…
— Ba nu, îl întrerupse Randalph, furibund. Sper sa-mi rezervi mie placerea asta. Nu uita ca Pancreasul Hammond mi-a fost cel mai bun prieten. De ce n-ai folosit atunci cocarda asta blestemata, javra ordinara?…
Se abtinea cu greu sa nu dea frîu liber pornirilor distrugatoare. Iata pe cine primisera în grupul lor, în familia lor…
— Am crezut c-o sa ma abandonati, scînci John, ascunzîndu-si fata în palme. Nu stiam nimic despre viata în subterane si nu ma simteam în stare sa ma descurc de unul singur…
— Lasa introducerea, mugi Miguel, care-si revenise din uluiala provocata de contemplarea insignei de diamant. Vrem sa stim pentru cine dracu’ era sa ne ducem naibii de un milion de ori numai de azi dimineata si pîna la ora asta. Cine dracu’ esti, John Barton?
— Chiar John Barton este numele meu… Se poate verifica…
— La naiba, omule, pufni demoralizat Scoubaday. Înca nu-ti dai seama în ce cacat ne aflam? Putin îmi pasa de numele tau, de ce ma-sa ai venit pe capul nostru?
— Din cauza Amendamentului Dawson… Cel referitor la transplantul de organe…
— Amendamentul Dawson?!… Poti sa fii mai explicit? Ce anume ti s-a cerut?
— Inima, sopti pierit John în timp ce în piept simti o împunsatura groaznica. Inima… Pentru un anume Brendan Malcom…
— Malcom?! mîrîi scîrbit Scoubaday. Am auzit de el… Geniu total… Acum îmi dau seama ce e cu desfasurarea asta de forte din subteran. Pe tine te cauta, Malcom este considerat cetatean de importanta absoluta, mai degraba congresul ar semna exterminarea populatiei statului Florida decît sa accepte ca Malcom îsi poate luxa glezna la tenis. Ciudat, nu? Cel putin în ceea ce te priveste.
— Jigodie…, scrîsni Miguel.
De cînd aflase ca John pitise atîtea zile o insigna de diamant, una care putea desfiinta toate oprelistile impuse oamenilor aflati sub vîrful piramidei sociale, roscatul nu-si mai gasea linistea.
— Am fi putut sa-l salvam si pe Hammond. Am fi putut mînca pe saturate sau sa ne facem rost de arme cu adevarat eficiente. Îti dai seama cît am riscat înfruntînd masinariile cu pocnitorile sterpelite de la muzeul de fiare vechi? Tinînd cont prin cîte am trecut este un miracol ca mai sîntem atîtia în viata…
— Calmeaza-te, îi sugera Scoubaday, afisînd o mina cumpatata care avu darul sa-l linisteasca putin pe John. Nu te apuca sa judeci înainte de a verifica toate datele problemei… De unde ai cocarda, John? Sa nu-mi spui ca ti-a fost acordata pe merit ca nu te cred. Ai furat-o si vreau sa aflu de unde anume…
— I-am luat-o congresmanului Dawson, tipa John cu lacrimi în ochi. Chiar el mi-a spus ca macelarii din spital îmi doresc inima. M-am pierdut cu firea si l-am pocnit. I-am luat insigna fara sa-mi dau seama… N-am vrut sa fac nimanui rau, singurul lucru pe care mi-l doresc este sa fiu lasat în pace, sa traiesc…
Scoubaday nu-l mai asculta. Din clipa în care John pomenise de congresmanul Dawson, comportamentul omului-sobolan se schimbase radical. Fata i se facuse pamîntie, iar respiratia îi devenise greoaie, suieratoare. Începu sa tremure, iar insigna de diamant îi scapa din mîna. Era ceva de neînteles, probabil nu numai pentru John. Scoubaday nu reactionase mai deloc atunci cînd se pomenise de Amendamentul Dawson. Însa atunci cînd discutia insistase pe congresmanul Dawson ca persoana omul-sobolan suferise un soc ce nu putea trece neobservat.
— Congresmanul Dawson…, sopti abia auzit. Te-ai luptat cu el?
— N-a fost nici un fel de lupta, bîzîi John, tremurînd din toate încheieturile. L-am îmbrîncit peste o masa si niste medici scrîntiti. Cînd l-am prins de haina mi-a ramas insigna în mîna. Abia dupa aceea mi-am dat seama cît de utila poate fi…
Pe fetele crispate ale oamenilor-sobolan aparura cîteva zîmbete contagioase. Earl chiar izbucni în rîs. Un rîs isteric, putin fortat. Tuturor le placea sa constate ca Dawson o încasase, fie numai si un brînci zdravan. Un brînci venit din partea unui individ pe care catalogarea pomenitului congresman îl considera aproape lipsit de capacitatea de a gîndi. John începu sa regrete ca nu înfrumusetase povestea introducînd în relatare si vreo cîtiva pumni. I-ar fi adus, era sigur, un important capital de simpatie. Numai Scoubaday nu parea sa guste momentul si arata ca un boxer care tocmai a încasat o lovitura de K.O.
— Te simti bine, Scouby? se interesa Scott, primul care observa ca omul-sobolan nu se afla în apele lui.
— Ma simt al naibii de bine, horcai Scoubaday, desi paloarea cadaverica ce se asternuse pe trasaturile lui aspre îl contrazicea. Ma simt bine…
De-abia mai reusea sa se tina pe picioare. Dupa cîteva clipe de eforturi supraomenesti se lasa moale catre pamînt. Randalph abia avu timp sa-l prinda înainte de a se prabusi. Sudori reci îi nacleiau parul ciufulit si începu sa tremure din toate încheieturile.
— Scouby! tipa deznadajduit Earl. Ce se petrece cu tine?
— Sînt în regula, sopti abia auzit omul-sobolan. Doar putin obosit…
— Si toate astea din cauza ta, dobitoc tîmpit! urla Fredd, atintindu-si pumnii asupra lui John. Te fac una cu pamîntul…
— Nu-i faceti nici un rau, gemu suferindul, cu eforturi colosale. Va rog eu…
Fredd se opri, descumpanit. Nu întelegea de ce Scoubaday dovedea atîta generozitate fata de individul care le pricinuise nenumarate nenorociri. Era obisnuit însa sa-si asculte liderul, chiar si în situatiile în care logica personala era diferita de a acestuia. Capetenia reusise întotdeauna sa gaseasca iesirea cea mai indicata.
— Distrugeti toate masinariile din zona, le ordona Scoubaday, respirînd ceva mai linistit. Acum, cît sînt inactivate de prezenta insignei de diamant. Daca nu le distrugem, dupa ce vom pleca de aici vor reveni la viata si ne vor haitui în continuare. Nu e mare lucru, în depozite exista multe alte dracovenii care sa le ia locul, dar e un început.
— Dupa aceea ce vom face? îsi exprima Randalph îngrijorarea pentru soarta lor viitoare.
Scoubaday îi calauzise prin subterane ani îndelungati, dovedind necontestate calitati de lider. Asta îi scutise pe proscrisi de efortul de a gîndi singuri. Daca i se întîmpla ceva liderului, oamenii-sobolan deveneau o frunza în bataia vîntului.
— Ne vom ascunde în zona canalizarii vechi. Conditiile de viata sînt de-a dreptul mizerabile, nici masinariile nu functioneaza cum trebuie în mediu umed, asa ca va trece ceva timp pîna se vor gîndi sa ne caute acolo. Trebuie sa gasim o solutie pentru a fugi din oras…
— Cum anume? se interesa Miguel, frecîndu-si capatîna roscata. Nu avem nici un fel de documente de identificare. Si nici insigne…
— Avem cocarda de diamant, îi reaminti Scoubaday, zîmbind palid. E mai buna decît toate documentele din lume…
Randalph pornise deja la distrugerea robotilor. O lovitura puternica de bîta si sofisticata masinarie devenea o gramajoara de fiare inutile. Exemplul sau îi puse în miscare si pe restul prietenilor, exista o placere deosebita în a se razbuna pe haitasii electronici. Nu era însa chiar asa de usor pe cît îsi imaginasera. Jerome era cît pe ce sa fie tintuit în perete de explozia accidentala a unui paianjen. O dovada ca tehnica moderna nu era atît de perfecta pe cît îsi doreau proiectantii si inginerii. Se mai puteau produce si accidente.
Incidentul avu darul sa le descreteasca fruntile fugarilor, singurul care nu gasea nimic de rîs în toata tarasenia era însusi Jerome. Fusese cît pe ce sa-si piarda viata, bolturile lansate de paianjen erau capabile sa strabata cinci centimetri de perete de stînca. Si nu aprecia deloc faptul ca cineva gasea ceva de rîs în asta.
Desigur, nici John nu gasea nimic de rîs. Ar fi preferat chiar sa fie în locul lui Jerome. Era atît de catranit încît si-ar fi schimbat locul cu oricare dintre proscrisi. Care era soarta ce i-o vor hotarî oamenii-sobolan?
Cea mai mare nenorocire era sa fie abandonat acum, dupa ce-i fusese luata insigna de diamant. Pretioasa cocarda zacea înca în praf, acolo unde o scapase Scoubaday si pe moment parea ca nu intereseaza pe nimeni, dar John nu avea curajul s-o ridice. Se temea ca oamenii-sobolan sa nu înteleaga gresit semnificatia gestului sau si sa-l pedepseasca. Scoubaday era prea slabit pentru a înabusi o revolta de proportii. Cîtiva dintre oamenii lui nu faceau nici un secret din faptul ca de-abia asteptau sa-i ceara socoteala în felul lor.
Scoubaday înca arata foarte slabit, dar starea i se îmbunatatise vizibil. Îngenuncheat lînga el, John îi studia evolutia cu o atentie deosebita. Era omul de care depindea viitorul lui.
— Poate ca este din cauza lipsei de calciu, îsi dadu cu parerea umezind buzele suferindului cu cîteva picaturi de apa dintr-un bidon de plastic. Lipsa calciului din organism provoaca ameteli si scaderea puterii de munca. Pe santier ni se dadeau tot timpul pastile de calciu, sa rezistam la efort…
Apa era greu de procurat în subterane, fiecare avea dreptul la o portie limitata din lichidul datator de viata. Îi oferea portia lui de apa lui Scoubaday ceea ce însemna ca pîna vor identifica o noua sursa de apa va suferi de sete. Iar asta putea dura ceva timp, avînd în vedere circumstantele. Era dispus sa-si asume chinul secetei.
— John…
Vocea lui Scoubaday era lipsita de obisnuita fermitate însa paloarea aproape îi disparuse.
— Da…
— Taci dracului din gura… Vorbaria ta ma oboseste.
— Voiam doar sa te ajut…
— Sa ma ajuti… Daca nu ai macar o farîma din pastilele de calciu de care-mi vorbesti la ce naiba îmi ajuta? Stii sa faci un masaj?
— Desigur…
Nu avea, desigur, o pregatire speciala în aceasta directie, fusese considerat înca de la nastere prea tîmpit pentru a deprinde tainele tehnicilor de relaxare, dar avusese deseori ocazia sa-si exerseze talentul la locul de munca. Nu toate traumele suferite de muncitori erau considerate suficient de importante pentru a fi tratate la cabinetul medical. Masarea unei articulatii inflamate sau a unui spate frînt dadea rezultate multumitoare.
— Perfect… Desfa-mi camasa si maseaza-mi pieptul… Ma cam doare inima…
— Îndata! si, cu miscari iuti, începu sa-i desfaca combinezonul mizerabil, atent la fiecare geamat.
— Stiai ca, de fapt, inima nu doare? ofta Scoubaday. Nervul este înfipt în tendonul care sustine inima, acolo se naste senzatia de durere pe care noi o punem pe seama cordului…
Cînd îi vazu toracele lui Scoubaday John simti un junghi prin intestine. Pieptul si abdomenul lui Scoubaday erau pline de cicatrice profunde, ca si cum pielea i-ar fi fost recompusa din bucatele de mici dimensiuni.
Începu sa-i maseze partea stînga a pieptului, acolo unde simtea inima batînd aritmic. Cînd mai repede, cînd mai încet. O lua la galop pe nesimtite, pentru ca apoi sa încetineasca dintr-o data. De fiecare data omul-sobolan facea o grimasa de durere. Simti cum îl trec fiori. A-i atinge inima lui Scoubaday i se parea o dovada de profana intimitate. Daca i se întîmpla ceva?
— Ai mîna buna…, ofta omul sobolan, zîmbind. În cîteva clipe o sa fiu ca nou…
— Nu stiu daca e bine sa te supui efortului chiar acum. Cu problemele cardiace nu e de glumit.
Într-adevar, cu problemele cardiace nu era de glumit si unii nu glumeau deloc cînd venea vorba despre problemele privilegiatilor. În minte îi rasari imaginea sucara a Pungasului, zîmbind satisfacut de rezultatele analizelor.
— Fii fara grija, stiu mai multe despre durerea de inima decît crezi tu, John…
Sub mîna batatorita John simti cum bataile inimii devin din ce în ce mai regulate. Semn bun…
— Înca putin, ceru Scoubaday. Stii ceva, John? Noi doi avem ceva în comun… Ceva ce înca nu ti-am spus… Daca ai sti cît de multe avem în comun…
Avea un glas afectat, deprimat. Privirea parea sa depaseasca limitele orizontului local, Scoubaday cazuse în butoiul cu melancolie. John începu sa se întrebe daca omul-sobolan nu-i facea avansuri. Nu l-ar fi surprins. În cele cîteva zile petrecute în subterane nu vazuse nici o femeie, desi auzise ca exista totusi cîteva plutoane de prostituate ale canalizarii. Sodomia trebuia sa fie raspîndita printre ostracizati. Simtise întotdeauna un dezgust total pentru relatiile între parteneri de acelasi sex, chiar daca legea nu le interzicea. I se propunea sa devina homosexual? Surprinzator, nu se simtea în stare sa respinga o asemenea propunere. Daca sa-si salveze viata însemna sa devina amanta lui Scoubaday, era gata sa-si dea dosul la bataie. Stia cazuri în care barbatii acceptasera sa joace în pat rolul femeilor pentru mult mai putin.
— Stii ce ma intriga în tot ceea ce mi-ai spus, John? Nu cred ca ai mintit, cel putin nu de data asta, dar ceva nu se leaga, nu este în regula… Ai spus ca de cazul tau s-a ocupat congresmanul Dawson în persoana. Nu cred ca stii, dar congresmanul Dawson se implica numai în cazuri deosebite. Situatiile de criza exceptionale sînt specialitatea lui.
— Stiu asta, ofta John, masînd în continuare pieptul ciuntit; îi putea simti sub degete coastele rupte. A lasat-o sa se înteleaga din clipa în care a intrat pe usa. Si mi-a strîns mîna si m-a batut pe umeri…
Scoubaday zîmbi. John avea al naibii de multe lucruri cu care sa se mîndreasca. În mai putin de jumatate de ora daduse mîna cu purtatorul unei cocarde de diamant, apoi îi simtise bataia pe umar si, ca totul sa fie complet, John îl cotonogise pe maretul personaj si-i confiscase cocarda. De-a dreptul demential…
— Ti-am spus ca nu te suspectez ca n-ai spune adevarul dar, daca într-adevar congresmanul Dawson s-ar afla pe urmele tale, subteranele ar geme de politisti si cautatori. Dawson nu se opreste pîna nu-si atinge scopul… În ciuda a ceea ce s-a întîmplat zilele astea, pot considera ca pe aici a domnit al naibii de multa liniste. Poti sa-mi spui de ce pe urmele tale se afla numai masinarii ciudate si doar doi vînatori de recompense? Poate o sa-mi spui ca exista multi altii, dar nu ne-au dat de urma… Nu e chiar asa… S-ar putea sa ai noroc. Daca Dawson voia neaparat sa puna mîna pe tine ar fi trimis mai multi oameni în subteran decît exista la suprafata… Ori poate are probleme mai importante decît tine…
— Scouby, am scos din functiune toate cacaturile, anunta Randalph, ragusit. Ce facem în continuare?
Scoubaday tresari, ca si cum abia atunci ar fi luat cunostinta de restul oamenilor-sobolan. Îsi acoperi cu o repeziciune suspecta îngrozitoarele cicatrice. Scoubaday se ferea de ceva, îsi spuse John, dar, tinînd cont ca era singura lui speranta în vîrtejul care ameninta sa-l înghita, nici nu îndraznea sa-si puna vreo întrebare referitoare la secretele lui Scoubaday.
— Te simti bine, sefule? se interesa uriasul, stergîndu-si fruntea transpirata de efortul distructiv pe care tocmai îl efectuase; se pare ca lui Randalph îi facea placere sa distruga lucruri.
— Nu sînt chiar într-o forma de zile mari, dar cred ca voi face fata solicitarilor, zîmbi Scoubaday.
Îsi încheiase combinezonul, ascunzîndu-si total pielea mutilata si, dintr-o data, deveni extrem de degajat.
— Ne-ai cam bagat în sperieti, rosti afectat Miguel. Nu stim ce ne-am face fara tine…
— Sa lasam aprecierile astea, îi opri Scoubaday cu o strîmbatura dizgratioasa. Avem treaba… Mergem catre canalizarea veche, acolo ne vor cauta ultima data…
— Si cu el ce facem? mîrîi Scott indicîndu-l scîrbit pe John, care se retrasese în spatele singurului protector. Ar trebui sa-l lasam aici…
— Deocamdata merge cu noi, hotarî Scoubaday dupa cîteva clipe de chibzuiala. Si nu vreau sa aud nici un fel de proteste. Daca nu va convine, drumurile noastre se despart chiar în aceasta clipa. Eu si cu John o vom lua în directia opusa celei în care va veti îndrepta voi.
— Scouby, sughita Randalph negru de îngrijorare. Stii foarte bine ca fara tine sîntem pierduti, dar omul asta este cauza celor mai mari nenorociri. Ne vei pune în mare primejdie…
— Deocamdata ramîne cu noi… Mai vedem pe viitor.
Cu toate ca le-ar fi placut sa se debaraseze de îndata de acest bagaj incomod, nimeni nu-si expuse parerea, chiar si Randalph îsi înghiti protestele. Îl cunosteau de multa vreme pe Scoubaday si stiau ca vorbeste serios.
— Ma bucur ca ati acceptat, zîmbi Scoubaday. La drum…
— Cred ca numai tu ai dreptul sa tii insigna, îsi dadu cu parerea Fredd, ridicînd diamantul.
— Mai bine i-ati da-o lui John, rosti Scoubaday, uluind pe toata lumea, inclusiv pe John caruia, dupa tot ceea ce se întîmplase, i se parea imposibil sa-si recapete cocarda.
— Ce va mirati asa? El a adus-o, e dreptul lui s-o poarte…
— Ascultati…, îi facu atenti un sobolan cu mutra stearsa, pe nume Derek, renumit pentru ascutimea auzului. Motoare…
Abia dupa cîteva clipe reusira sa desluseasca zgomotul care-l alarmase pe Derek.
— ATV-uri, îsi dadu cu parerea Randalph. Doua bucati… Vin încoace…
— Gata… Plecam…, hotarî Scoubaday plin de energie. ATV-urile nu înseamna decît un singur lucru: vînatori de recompense. Doar ei se deplaseaza cu asa ceva si în fata lor insigna ta, John, nu face mai mult decît o ceapa degerata…

(va urma)

1337 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.