REVISTA NAUTILUS / Foileton / Amendamentul Dawson 8

Amendamentul Dawson 8

Florescu Cristian • 9:01 - 30.04.2009 • 
, , , ,

— O zi începuta prost nu are nici un motiv sa continue bine, pufni nemultumit congresmanul Dawson în timp ce, în lipsa tigarilor, sugea capatul despicat al unei scobitori.
Nici chiar el nu-si permitea sa fumeze în preajma pacientului, nu în situatia existenta.
În blocul operator domnea o agitatie de nedescris, cauzata în mare parte si de prezenta importantului om de stat însa congresmanul Dawson ignora acest aspect.
Se simtea îmbatrînit brusc cu o jumatate de veac. Întotdeauna se aflase în prima linie a razboiului politic, sustinuse batalii pe care toata lumea le considerase pierdute înca înainte de a începe. Si cîstigase… Era un barbat trecut prin multe, dar niciodata nu se simtise mai fragil ca astazi.
Si nu era numai vorba despre Brendan. Citise raportul cu privire la evenimentele petrecute în cartierul de vest si nu întrevedea o evolutie favorabila a evenimentelor.
Toata tarasenia pornise din cauza unei arestari facute de doi vînatori de recompense pe care-i cunostea foarte bine. Leon Adair si Andy Redmond… Cum sa nu-i cunoasca? Chiar el îi recomandase pentru haituirea individului în pieptul caruia batea inima necesara lui Malcom. Arestasera un gainar de duzina, un anume Erin Quinn, un borfas care-si facuse o reputatie din jefuirea femeilor si magazinelor prost pazite. Abia ultrajul asupra unui ofiter de politie îi ridicase „valoarea”.
Fusese un gest de mare curaj, de inconstienta chiar, din partea celor doi vînatori de capete sa se aventureze acolo unde nici politia nu îndraznea sa opereze o arestare fara masuri de siguranta deosebite.
Evenimentele scapasera de sub control, arestarea lui Quinn întîmpinase o solida opozitie nu numai din partea prietenilor potlogarului, ci a tuturor celor care se întîmplasera sa fie prin preajma. Adair si asociatul sau reusisera sa scape cu viata numai dupa ce provocasera o adevarata baie de sînge, tragînd cu munitie adevarata în gloata de protestatari. Cei doi vînatori de capete spalasera putina, dar în urma lor se dezlantuise iadul…
Ridicarea de baricade era ceva nou, semn ca revolta nu era numai opera cîtorva nestapîniti, ci a unor mase considerabile de apostati. Ceea ce-l nelinistea cel mai mult era faptul ca se arsesera insigne. Lipsa cocardei de pe pieptul posesorului însemna probleme deosebite pentru acesta. Insigna acorda purtatorului niste drepturi, mai putine sau mai multe, dar lipsa ei însemna automat lipsa drepturilor. Cea mai mare nenorocire care se putea întîmpla unui om de rînd era sa-si piarda sau sa i se fure cocarda. Însemna pierderea cotei de alimente, lipsa accesului în locuinta si multe altele. O noua insigna nu se acorda decît dupa lungi demersuri birocratice, puse la punct chiar de Dawson în ideea de a-i face pe oameni mai responsabili în ceea ce priveste drepturile oferite.
Daca cineva era în stare sa-si distruga cocarda stiind care erau consecintele acestui gest, însemna ca individul era dispus sa mearga pîna la capat cu protestul, era ca si cum ar fi încercat sa atraga atentia organelor de represiune ale statului asupra persoanei proprii. Sfidarea suprema a Amendamentului Dawson si a autoritatilor de drept.
Iar un munte de cocarde distruse oferea o imagine elocventa asupra a ceea ce avea de înfruntat congresmanul Dawson. Furia unor oameni care, renuntînd de buna voie la cocardele care le asigurau portia zilnica de pîine, nu mai aveau nimic de pierdut. Si ceea ce îngrosa si mai mult tusa grava a situatiei era faptul ca dezordinea se producea exact în orasul lui, pe teritoriul lui…

Lînga el, cel mai bun cardiolog din America (si, implicit, din întreaga lume), astepta înfiorat reactia congresmanului la raportul si sugestiile pe care i le prezentase cu privire la pretiosul pacient.
— Deci nu mai exista nici o alta solutie? ofta Dawson dupa cîteva minute de reflectie. Vreau sa spun… chiar nu se mai poate face nimic sa-i tineti inima în functiune? Din cîte mi-ati expus, trecerea pacientului pe inima artificiala presupune riscuri considerabile… Sînteti dispusi sa vi le asumati?
Dawson era cumplit de îngrijorat. Atît de îngrijorat încît renuntase la amenintari. Nici unul dintre membrii corpului medical nu-l auzise de dimineata rastindu-se la cineva, amenintînd cu reeducarea, cea mai teribila pedeapsa pe care o putea primi un component al castelor superioare.
— În conditiile existente, motiva medicul, este singura solutie. Ne asumam riscurile si pacientul mai are o sansa. Nu ni le asumam… deznodamîntul nu este prea greu de anticipat. Cele trei zile în care am considerat ca inima pacientului mai poate face fata efortului au trecut, nu fara emotii. Am avut de doua ori ultimul grad de alerta, numai aparatura si cuceririle tehnicii l-au salvat…
— Cuceririle tehnicii, cuceririle tehnicii…, hohoti Dawson, nemultumit; trebuia sa-si verse nervii pe cineva, pe ceva. De ce dracu’ ma tot pisezi la cap cu cuceririle tehnicii, domnule doctor? Care cuceriri? Acum o suta si mai bine de ani, daca aveai o inima la fel de nevolnica precum a lui Brendan Malcom nu era necesar transplantul pentru a supravietui, era de ajuns o pastila de glicerina. Cum sta treaba cu descoperirile stiintifice? Cum de toata aparatura de care dispuneti acum nu poate rezolva nici macar un procent din ceea ce facea o nenorocita de pastiluta?
— Poate pentru ca omul nu s-a multumit sa-si trateze afectiunile inimii cu doze de glicerina, surîse medicul, deloc intimidat. Încercati sa întelegeti ca operatia care urmeaza este deosebit de importanta pentru noi si orice factor perturbator poate compromite sansele de reusita. Nu glumesc… Dumneavoastra, sînt sigur ca nu vi s-a mai spus, sînteti factorul cel mai important din amintita categorie. Daca doriti sa ne facem treaba bine, cel mai indicat lucru ar fi sa parasiti blocul operator. Ce spuneti de asta?… Chiar insist…
Dawson deschise gura sa-i spuna vreo doua medicului, dar constata ca nu-si gaseste cuvintele. Cum naiba îsi permitea un pîrlit de medic, unul din categoria A2+, dar, în ciuda cocardei de aur, inferior lui, sa adopte o atitudine atît de impertinenta? Ar fi fost de ajuns sa-l reclame si peste nici o ora nefericitul avea sa dea piept cu viata dura din centrele de reeducare… Sfidarea unui individ dintr-o categorie superioara îi putea aduce nesabuitului o multime de necazuri care aveau la baza o solida fundamentare legala.
Însa în loc sa înceapa a urla, asa cum îi era obiceiul, congresmanul batu în retragere, posac. Nu era de nici un folos pentru medici sa-i streseze cu prezenta sa zdrobitoare.
— Aveti grija, sa iasa totul bine, considera ca mai trebuie sa le atraga atentia medicilor, care urmareau cu sufletul la gura confruntarea inegala dintre medicul A2+ si congresmanul cu cocarda de diamant. Aveti în mîna voastra cel mai pretios creier din America…
— Puteti fi sigur ca ne vom da toata silinta, îl asigura medicul, zîmbind din coltul gurii.
Silueta congresmanului se cocîrjase dintr-o data. Se opri, pentru ultima oara, chiar înainte de a deschide usa.
— Cît timp considerati ca poate rezista pacientul daca va fi asistat de inima artificiala?
— Greu de precizat… Era rîndul medicului sa se prabuseasca. Chiar daca operatia va reusi cu bine, pe ansamblu starea pacientului va avea mult de suferit. I se va reduce total posibilitatea de miscare si orice efort îi poate fi fatal… Cordul artificial este o solutie provizorie, nu definitiva… Singura solutie optimista este grefa. Daca vine inima, vom discuta pe alte coordonate.
Dawson mîrîi înfundat. Nu i se spunea ceva nou, dar chiar si asa, avea nevoie de repetitie. Simtea necesar sa i se repete pentru linistea lui ca, deocamdata, nu era nimic pierdut.
— O sa-i aduc nenorocita aia de inima chiar daca va fi ultimul lucru pe care-l voi face. America are nevoie de Brendan Malcom…
Desi era obisnuit cu ideile extravagante ale omului de siguranta caruia se îngrijea, Albert constata ca Dawson înca îl mai putea surprinde. Misiunea pe care acesta i-o aduse la cunostinta prin cîteva soapte taioase era cea mai dificila din cîte îsi imaginase vreodata. Cu toate acestea, nu încerca sa-si atentioneze seful asupra pericolelor la care se expunea. Macar cîteva lucruri stia si el. Odata ce Dawson îsi punea ceva în minte era de neoprit.

*

Alergau de trei zile… Trei zile mai lungi decît trei ani.
În tot acest rastimp John învatase din mers ce înseamna sa fii haituit, ce înseamna sa nu valorezi nimic si totusi sa fii suficient de important încît sa fii urmarit si în gaura de sobolan.
Facuse cunostinta cu o multime de lucruri pe care nici nu si le imaginase. Cîrtitele basinoase i se parusera îngrozitoare, micii robotei de metal care explodau împrastiind gazul paralizant nu erau nici pe departe cele mai periculoase descoperiri stiintifice cu care guvernul întesase subteranele în încercarea de a-l captura.
O multime de creaturi mecanice, care de care mai periculoase, faceau imposibil traiul oamenilor-sobolan.
John cunoscuse îndeaproape „paianjenii” sau, dupa cum erau numiti ceva mai oficial, grenadele-paianjen, roboti nu mai mari decît pumnul, care, atunci cînd creierul lor electronic le comanda, împroscau o retea de fire metalice prevazute la capete cu bolturi metalice, care se fixau în pereti, blocînd trecerea.
Sau capusele borîtoare… Masinarii de dimensiuni colosale, daca era sa le compare cu restul faunei electronice. Mari cît o galeata, cîrtitele borîtoare erau renumite pentru faptul ca, atunci cînd se apropiau de potentiala victima, secretau o spuna verzuie care se întarea incredibil de repede, prinzînd-o într-o îmbratisare de piatra. Din cauza unei astfel de dracii fusesera cît pe ce sa-l piarda pe Miguel, aproape „sudat” de pardoseala canalizarii de catre spuma cu solidificare instant. Numai încrîncenarea cu care oamenii-sobolan se grabisera sa sparga, folosindu-se de dalti si ciocane, crusta cu proprietati metalice îl izbavisera pe nefericit. John daduse si el o mîna de ajutor, stia sa foloseasca dalta si nu se crutase deloc, dar era încredintat ca Miguel nu considera ca trebuie sa-i fie recunoscator. La urma urmei, daca John nu ar fi dat buzna în viata lor oamenii-sobolan n-ar fi trebuit sa faca fata invaziei masinariilor.
Mai existau si detectoarele de miscare si caldura. Nu reprezentau un pericol prin ele însele, dar afurisitele de detectoare erau cele care chemau adevaratele belele. Scoubaday si oamenii lui învatasera sa distruga detectoarele folosindu-se de cele mai variate metode. Orice era bun pentru a le scoate din functiune. O piatra, o bîta, un glont bine tintit sau chiar o lovitura de pumn…
Dormeau pe apucate, unde se nimerea, si numai cîteva ore, dupa infinite precautii. Scoubaday devenea pe zi ce trecea mai îngrijorat si mai artagos, dar înca nu reprosa nimanui nimic. Între reprizele de alergatura în încercarea de a evita masinariile, Scoubaday gasea timp sa-si dascaleasca protejatul. John aflase astfel care era radacina tuturor necazurilor sale din ultimele zile.
Climatul artificial nu adusese cu el numai beneficii. Siguranta climatica, posibilitatea de a controla fenomenele meteorologice pîna la cel mai mic detaliu, confortul climatic aveau un pret pe masura. Si nu era vorba numai despre cantitatea enorma de energie necesara pentru a pune în functiune si sustine uriasa masinarie care controla climatul. Foarte curînd dupa punerea în functiune a sistemului climatului artificial omenirea se confruntase cu o problema pe care nici cei mai pesimisti dintre futurologi n-o anticipasera (cu toate ca facusera mii de alte presupuneri care nu se adeverisera).
Medicii descoperisera o grava complicatie în ceea ce priveste evolutia unora dintre pacientii lor.
Transplantul de organe devenise, gratie tehnologiei, o operatie de-a dreptul banala, care se putea efectua chiar si în cabinete mai putin dotate, nu numai în clinici. Se putea transplanta orice, de la membre la cele mai delicate organe. Tocmai se experimenta cu rezultate încurajatoare transplantul de creier…
Asta se întîmplase înainte de climatul artificial. Dupa ce acesta îsi demonstrase eficienta oferind fiecarui oras mediul climatic optim se constatase o crestere exploziva a cazurilor de respingere a grefelor. Degete, piele, ochi, rinichi, intestine, urechi… Organismul grefatilor dezvoltase forme extreme de respingere a implantului în ciuda medicatiei de sustinere de cea mai buna calitate si, în foarte multe cazuri, se înregistrasera decese.
Existasera prea multe cazuri pentru a considera ca la baza era doar mult blamata eroare medicala. Pacientii mureau ca mustele, indiferent cît de apreciat era specialistul în mîinile caruia îsi încredintasera soarta.
O cercetare urgenta si serioasa a cazului relevase o concluzie cît se poate de îngrijoratoare: radiatiile emise de sistemul de control al climatului dezvoltasera în organisme fenomene de respingere extrema. Se vehicula zvonul ca pîna si altoirea pomilor fructiferi avusese enorm de suferit. Însa societatea era, în conditiile date, prea putin interesata de rezultatele mediocre obtinute în cazul altoirii prunului sau maslinului grecesc. Respingerea grefelor era prioritatea numarul unu. Trebuia facut ceva. Congresul intervenise, ceea ce spunea multe despre gravitatea situatiei.
Tot cercetatorii descoperisera, pe baza experimentelor si rapoartelor din teritoriu, ca transplanturile de organe nu devenisera imposibile, asa cum se panicasera în momentul identificarii problemei, ci doar mai dificile. Extrem de dificile.
Transplanturile de succes nu se datorau iscusintei medicilor, tehnicii de ultima generatie sau medicatiei corespunzatoare, ci compatibilitatii existente între organismul donatorului si cel al primitorului.
Si, ciudat, conform statisticilor, cei mai afectati de fenomenul de respingere a implanturilor erau tocmai cetatenii din clasele superioare, supraclasa A+ si tot ce era deasupra ei, adica acel procent din populatia americana care conta cu adevarat în ochii politicienilor. Mureau pe capete în ciuda îngrijirii de exceptie de care aveau parte. Ca sa vezi…
Scoubaday era sceptic în privinta acestei concluzii. Dupa parerea lui problemele legate de transplanturi loveau la fel de puternic în toata populatia, nu numai pe privilegiatii din A, dar nimeni nu-si batea capul cu privire la problemele cu care se confruntau categoriile defavorizate. Dezinteresul fata de cetatenii de rang inferior mergea atît de departe încît atunci cînd un nenorocit care nu izbutise sa faca rost macar de o cocarda B necesita o grefa pentru a i se salva viata, transplantul nu era de cele mai multe ori realizat chiar daca exista un donator compatibil. Prea multe costuri, prea multa bataie de cap si pentru ce? Pentru un cetatean din C? Cetatenii din C si tot ceea ce era dedesubtul lor nu erau de neînlocuit. De la ei nu se putea stoarce sub nici o forma o cantitate suficienta de munca pentru a acoperi cheltuielile. În plus, în cazul unei grefe „serioase” pacientul îsi pierdea o mare parte a capacitatii de munca. Cine era dispus sa bage o multime de parale într-o operatie care nu aducea nici un beneficiu statului, într-un individ din care nu se mai putea stoarce mare lucru? Guvernul?!… În nici un caz… Familia?!… Nu-si permitea.
Din punctul de vedere al membrilor categoriilor superioare (sau geniale) problema fusese rezolvata. Atunci cînd se impunea, un cetatean din categoriile inferioare putea fi sacrificat pentru interesul unuia pe care guvernul îl considera indispensabil.
Daca era necesar, un cetatean inferior era obligat sa-si doneze organele pentru a salva un geniu, chiar daca în urma donatiei era periclitata viata nefericitului donator sau, cel mai adesea, operatia echivala cu o condamnare la moarte. În cazul în care supravietuia, donatorul nu trebuia sa se astepte la vreo recompensa, dimpotriva, era retrogradat într-o categorie inferioara, corespunzator capacitatii de munca, iar în cazul decesului familia nu obtinea nici macar banii de înmormîntare. Cel mult, daca grefatul era deosebit de important si operatia izbutea minunat, un agent misterios, ascuns dupa o pereche de ochelari fumurii, prezenta o jerba de flori cu o banda pe care scria invariabil „S.U.A îti multumesc”.
Ministerul Sanatatii pusese la punct o retea de calculatoare în care erau stocate informatiile necesare pentru identificarea donatorului ideal.
O crima, considerau unii. O crima cu suport legal, conchisese Scoubaday. Interesul de stat, dictase Congresul.
Amendamentul privitor la indispensabilitatile categoriilor superioare fusese opera unui parlamentar dement pe care Scoubaday evita sa-l numeasca, dar John concluzionase ca era vorba despre Dawson.
Paradoxal, desi nu-i pomenise numele macar o data, Scoubaday stia o multime de lucruri despre Dawson si amendamentul lui.
Prezentul amendament nu era prima „realizare” de gen a lui Dawson. Individul mai iesise la rampa cu realizari asemanatoare, care anume erau acestea Scoubaday nu-i spusese niciodata, dar dadea impresia ca oricum stia despre ce este vorba. Si înca foarte bine. Intentiile legislative ale congresmanului cu insigna de diamant stîrnisera reactii vehemente din partea opiniei publice, cine naiba si-ar fi dorit sa fie sacrificat în favoarea unui necunoscut, fie el si de calitate superioara? Dar, din pacate, nu de opinia publica tinea sa fie adoptat Amendamentul Dawson. Membrii Congresului erau, fara nici o exceptie, reprezentanti ai categoriilor privilegiate, adica exact genul de indivizi pentru care fusese conceput amendamentul. Care parlamentar era atît de batut în cap încît sa nu observe avantajele personale care puteau decurge din initiativa legislativa a controversatului congresman? Transplantul de organe devenise o treaba a naibii de serioasa si fiecare mahar votase gîndindu-se ca, indiferent de starea de sanatate de care dispunea în acel moment, poate veni o zi în care viata sa-i depinda de un transplant. Un transplant care nu putea fi efectuat decît în cazul în care exista grefa corespunzatoare. Cu interes, dar fara scrupule…
Singura sansa ca aceasta nebunie sa înceteze era sa se gaseasca un tratament care sa reduca la cota minima riscurile de respingere a grefelor. Într-o asemenea situatie prevederile Amendamentului Dawson ar fi devenit inutile, iar privilegiatii suferinzi s-ar fi multumit cu grefe obtinute prin caile traditionale — prelevare de la cadavre sau pacienti în moarte clinica. Se lucra intens în directia asta, Scoubaday poseda informatii foarte sigure, se facusera oarecare progrese, dar mai era de asteptat.
John începu sa spere. Un tratament minune care sa îmbunatateasca fenomenul de acceptare a grefelor… Ce-si putea dori mai mult? Pungasul si echipa lui s-ar fi multumit cu orice inima care le-ar fi cazut în mîna. Poate ca nu chiar orice inima dar, neîndoielnic, cresteau posibilitatile de a implanta o grefa care sa fie acceptata de organismul pacientului. Pe cine ar mai fi interesat atunci? Cu putin noroc, nadajduia chiar sa poata iesi din subterane si sa-si poata relua viata de mizerie. Indiferent cît de putine drepturi îi oferea cocarda lui cenusie, prefera sa traiasca printre amarîti de categoria lui decît în tovarasia oamenilor-sobolan. Nu putea spune ca avea ceva împotriva lor, în afara de tentativa de respingere initiata de Miguel se purtasera destul de bine cu el. Dar… prea erau mizerabili.
— Atentie!
Glasul lui Scoubaday trada o spaima cumplita. Ce naiba se întîmpla?
O huruiala nedefinita razbatea dintr-un tunel secundar. Oamenii-sobolan devenira din ce în ce mai agitati.
— Nu mai termina cu cacaturile astea, sudui Randalph, strîngînd în mîini bîta de dimensiuni colosale.
— Retrageti-va încet, sopti Scoubaday. Fara galagie, daca nu vin spre noi exista sanse sa se duca în alta parte.
Micul grup începu sa se retraga cu spatele, încet, ca un singur om. Fara sa-i spuna nimeni John realiza ca este pe cale sa cunoasca noi primejdii ale subteranelor.
Scaldate în lumina chioara, dintr-o galerie laterala tîsnira cîteva masinarii cu aspect ciudat. Mici tanchete, a caror înaltime ajungea abia la genunchi, dotate cu turele si tevi nichelate precum si scanere performante.
Roboteii scrîsnira din senilele învelite în cauciuc si se oprira, parca nehotarîti în ce directie s-o ia. Turelele agile se roteau înnebunite.
Ceata lui Scoubaday întepenise, nimeni nu mai îndraznea sa respire.
Micile tanchete, John numara opt asemenea masinarii, se înghesuira unele în altele, asemenea unor soldati care tineau sfat, hotarînd parca, împreuna, ce directie trebuie sa urmeze.
Dupa cîteva secunde chinuitoare, lungi cît ani întregi, una dintre tanchete începu sa se miste în directia opusa celei în care se afla grupul de fugari. Dupa o clipa de indecizie si restul masinariilor se pusera în miscare pe urmele liderului, bîzîind multumite.
Coordonatorul gastii de tanchete tocmai virase pentru a intra într-o alta galerie laterala (probabil nimeni nu se astepta ca fugarii sa haladuiasca pe arterele principale) cînd Ochiul Jerome scoase un suspin de usurare. Presiunea psihologica la care fusese supus se cerea refulata si ticalosul nu mai reusi sa se abtina macar cîteva secunde.
Privirile crunte pe care i le aruncara restul oamenilor-sobolan îi dadura de înteles lui John ca urmau necazuri serioase.
Ultima tancheta se opri si-si îndrepta scanerul în directia din care înregistrase zgomotul. Jerome îsi acoperi gura cu ambele mîini, dar deja era prea tîrziu. Tancheta minuscula tiui strident, alertînd si restul plutonului de robotei. Ca la o comanda acestia se întoarsera si se aliniara, gata de atac.
— Fugiti, urla Scoubaday. Fugiti cît puteti…
Toti se grabira sa-i asculte sfatul. Chiuind metalic tanchetele atacara.
Ca de obicei Scoubaday se instala în fruntea oamenilor sai, conducîndu-i fara sovaire prin labirintul subteran.
— Repede, sa ajungem la balta… Dracoveniile astea nu au curajul sa intre în apa…
Cu tot efortul depus, oamenii-sobolan nu puteau tine mult timp pasul cu tanchetele. Larma acestora se apropia cu fiecare pas.
— Scott, urla Scoubaday, încearca sa distrugi tancheta-gradat. Ea e capul rautatilor…
Vînatorul se întoarse si trase de la sold, slobozind deodata ambele tevi ale anticei sale pusti. Turela tanchetei din frunte, smulsa de soc, se rostogoli sub senilele celor care o urmau.
— Gloante explozive, rînji Scott aruncîndu-se la pamînt.
— Culcat! ordona Scoubaday, adapostindu-se el însusi în spatele unui pilon de sustinere.
John abia avu timp sa-l imite. În clipa urmatoare o detunatura cumplita zgudui subteranele. Fragmente metalice zburau în toate partile. Un fum acru le inunda plamînii si ochii, facîndu-i sa tuseasca si sa lacrimeze.
— E toata lumea în regula?
Nu raspunse nimeni, fiecare era preocupat sa-si curete plamînii de fumul înecacios.
Dintr-o data, tiuitul tanchetelor se auzi si mai deslusit. Croindu-si drum prin ceata groasa roboteii vînatori de capete se regrupau, unindu-si fortele pentru a se confrunta cu ceata de oameni.
— Incredibil! sopti Scoubaday. Daca le este distrus coordonatorul dracoveniile astea nu mai valoreaza doua parale…
Nu era greu de tras o concluzie, Scott scosese din functiune o alta tancheta, unul dintre roboteii soldati, o masinarie care nu conta.
— Dupa mine!
Îndemnul liderului îi puse în miscare pe oamenii-sobolan, în ciuda faptului ca de-abia mai vedeau pe unde sa calce. Tusind îngrozitor si adesea lovindu-se de peretii de beton, napastuitii încercau sa-si salveze viata urmîndu-l cu încredere oarba pe Scoubaday, singurul care parea ca nu-si pierduse capul.
Un tipat deznadajduit le dadu de veste ca s-a întîmplat o nenorocire. Aproape orbit de perdeaua de lacrimi, John reusi sa vada cum tanchetele îl încoltisera pe Maruntelul Hammond si aruncau asupra lui un lichid vîscos, care se transforma instantaneu în fire cu care amarîtul era înfasurat în mare viteza. În cîteva clipe arata ca o mumie egipteana, numai ochii si gura i se mai zareau prin paienjenisul filamentelor argintii. Parca era gogoasa unui urias vierme de matase.
— Ce ma-sa…, hohoti Fredd lacrimînd, dar nu din cauza fumului. Ia uite ce i-au facut nefericitului de Hammond…
Randalph se repezi asupra tanchetelor, hotarît sa le zdrobeasca turelele cu bîta sa enorma, dar Scoubaday reusi sa-l opreasca, nu fara ajutorul celorlalti oameni-sobolan.
— Calmeaza-te, man… Nu poti face nimic, chiar nimic…
Uriasul se zbatea urlînd în mîinile tovarasilor lui, dar ceda în cele din urma. Era constient ca nu mai putea face nimic pentru Hammond însa si-ar fi dorit enorm de mult sa-l poata elibera din crisalida în care fusese încorsetat.
— Viermi de matase… La dracu’ cu ei…, scrîsni în clipa în care tovarasii îl eliberara.
Propuse sa încerce distrugerea tanchetei coordonatoare tragînd asupra ei cu pusca, dar asta ar fi însemnat condamnarea la moarte a Pancreasului Hammond. Tanchetele se aflau lînga el si consecintele unei explozii erau previzibile.
Desi dorea nespus sa afle care era soarta viitoare a Maruntelului Hammond, John nu îndraznea sa întrebe. Într-un fel, se simtea responsabil pentru toate cele întîmplate. Daca nu s-ar fi refugiat în subterane oamenii-sobolan ar fi fost scutiti de o multime de necazuri.
— Sa profitam de timpul cît viermii de matase sînt ocupati cu Hammond, propuse Scoubaday. La revedere, prieten drag, iarta-ne ca nu putem face chiar nimic pentru tine…
Se retrageau cu spatele, neîndraznind sa-si ia ochii de la viermii de matase.
Dintr-o data Scoubaday deveni foarte agitat.
— O, nu, gemu sfîrsit. Numai de criminali nu aveam nevoie…

*

Ryan Bonner trebuia sa accepte ca Sandoval avea tot timpul dreptate. Si nu era vorba numai despre flerul care-i calauzea pasii de vînator de capete. Sandoval avea ceea ce le lipsea majoritatii oamenilor: avea capacitatea de a-si pastra capul pe umeri în orice împrejurare. De aceea, atunci cînd se afla în situatii dificile, Ryan încerca sa gaseasca o solutie imaginîndu-si care ar fi rezolvarea pe care ar da-o problemei batrînul vînator de capete. Nici macar nu-l surprinsese sa constate ca metoda dadea rezultate peste asteptari.
Sandoval avea dreptate si acum. Nu trebuiau sa se îmbete cu apa rece, vor cheltui milionul de dolari doar dupa ce acesta va deveni palpabil, iar pentru asta trebuiau sa-l prinda pe ucigasul Barton. Jumatate de milion de caciula, o suma capabila sa amorteasca si cea mai scrupuloasa constiinta… Jumatate de milion…
Existau o multime de chestii care nu pareau în regula, care bateau la ochi. Prea era toata tarasenia cusuta cu ata alba…
Ryan Bonner nu era prost, nu puteai rezista în breasla vînatorilor de recompense daca aveai capul plin de tarîte, si se baza în egala masura pe intuitie si memorie. Nu-si amintea ca, de cînd devenise haitas de oameni, sa fi fost pusa pe capul cuiva o recompensa atît de babana. Rar se ajungea la saptezeci de mii de dolari pentru un criminal multiplu si exceptional se oferea suta de mii, daca era vorba despre ucigasul unei persoane importante, ca în cazul lui Bruner. Sa oferi doar o suta de mii pentru un guvernator si un milion pentru asasinul a doi agenti guvernamentali A2+… Cica din cauza secretelor de stat pe care le sterpelise nemernicul înainte de a fi surprins de cei doi agenti care-si platisera cam scump vigilenta. Cine s-o creada? Daca, într-adevar, era vorba despre niste secrete deosebit de importante, atunci subteranele ar fi colcait de agenti C.I.A, F.B.I. si politisti. Cu secretele de stat nu era de glumit, capii serviciilor secrete nu aveau liniste pîna nu-si stiau hîrtiile la adapost.
Si lista lucrurilor suspecte nu se oprea aici. Congresmanul Dawson îi contactase personal, insistînd asupra faptului ca fugarul nu trebuia vatamat cu nici un chip. De cînd se interesa un congresman de probleme care ar fi trebuit lasate, în mod normal, pe seama serviciilor secrete? Insistase în mod deosebit asupra faptului ca fugarului nu trebuia sa i se întîmple nimic. În cazul în care Barton era ranit ori, mai rau, împuscat mortal din greseala sau intentionat, puteau sa-si ia adio de la recompensa. De unde se putea trage concluzia ca pe Dawson îl interesa în mod deosebit persoana lui Barton. Poate pentru a afla de la el unde ascunsese nenorocitele de hîrtii. Sau poate ca nu… Era ceva al naibii de putred, dar nu-l mai interesa ce anume.
Nu mai era dispus sa-si faca mustrari de constiinta si de asta nu-l putea considera responsabil pe Roney Sandoval. Sfatul lui, sa se îmbete si sa-si reia viata de la capat în dimineata urmatoare, nu fusese chiar de lepadat, dar constatase cu surprindere ca ceea ce-i ruinase constiinta era uluitoarea suma pusa în joc.
Sandoval îl adusese cu picioarele pe pamînt. Ar fi trebuit sa-i multumeasca pentru asta. Astfel, iscusitul vînator de capete îi atrase atentia ca, desi gasise resturile lanternei, aceasta se întîmplase dupa ce le ignorase o buna bucata de vreme. Practic, calcase de cîteva ori pe cioburi. Si nu bagase în seama punga de hîrtie din care fugarul luase ultimul prînz ca lumea, aflata în imediata apropiere.
— Vezi?! Trebuie sa pui lucrurile cap la cap pentru a obtine o imagine cît mai clara. Altfel… Ar trebui sa-ti dai seama si singur. Punga asta poate, la fel de bine, sa-i apartina si fugarului, dar si oricui altcuiva. La fel si lanterna, nu e obligatoriu ca omul nostru sa fi adus singura lanterna din subterane. Dar legînd una de cealalta, punga si lanterna, ajungem la concluzia ca sînt toate sansele ca pe aici sa fi trecut milionul de dolari. Acum înca un exercitiu de gîndire… Daca este vorba, într-adevar, de omul nostru, de ce o fi dovedit atîta neglijenta? A aruncat punga dupa ce a mîncat si, în plus, a facut praf si una dintre lanterne. S-a gîndit sa scape de o povara? Mare chestie, ambele lanterne cîntaresc mai putin de o livra.
— Si-o fi dat seama ca subteranele sînt luminate? emise o ipoteza Bonner, dornic sa-si impresioneze maestrul.
— Putin plauzibil… Daca vei cauta mai atent, o sa-ti dai seama ca este vorba doar despre o singura lanterna. Raportul spune ca au fost doua…
— Aha… facu Bonner, dumirit.
— Ori scapa de amîndoua, ori de nici una. Si, chiar daca e un tip din categoria C+ nu trebuie sa-l consideram la fel de tîmpit pe cît îl arata clasa. E fugar, haituit… Cînd te afli într-o asemenea postura cel mai indicat este sa lasi cît mai putine urme, daca se poate chiar deloc. De ce naiba ar fi lasat omul nostru asemenea urme?
— Sa ne induca în eroare?
— Posibil… Dar, cît timp urmele lasate nu indica nimic altceva, cel putin nu indica ceva ce putem sugera ca ar vrea milionul de dolari sa credem, se pare ca nu au fost lasate intentionat. În concluzie, Barton a trecut pe aici si se pare ca a avut motive foarte importante s-o stearga. În punga se mai gasesc cîteva ramasite, nu multe, dar în subterane orice firimitura este evaluata la greutatea ei în aur curat. Barton a pierdut si lanterna, si punga cu mîncare din motive bine întemeiate. Cel mai probabil este ca s-a speriat de ceva si a trebuit sa-si ia talpasita atît de repede ca nu s-a mai gîndit la ceea ce lasa în urma. Acum întrebarea cea mai importanta este în ce directie a luat-o…
— Mda… a naibii ghicitoare…
Un bîzîit slab le atrase atentia. Dintr-o data, cei doi devenira extrem de belicosi. În fata lor aparu un mic robotel de haituiala. Un cub de metal, ceva mai înalt de jumatate de metru, dotat cu cîteva tevi care-l faceau sa semene cu un lansator de rachete miniatural, si cu sase roti.
— Ne-am speriat de pomana, ofta Sandoval. Nu e decît un anihilator Lucas, cei cu imaginatie mai bogata le spun anihilatoarelor Lucas cobre… Scuipa o substanta cleioasa, cu efect narcotic, de aici li se trage porecla. Sînt varianta foarte mult îmbunatatita a viermilor de matase, rudele lor mai vechi. Hei, ce faci micutule? Ai pornit la vînatoare?…
Începu sa gîdile robotelul, ca si cum ar fi fost o pisica. Nu avea de ce sa se teama, nu figura pe lista lui de prioritati.
— Stiu si eu cîte ceva despre anihilatoarele Lucas, întîmplator îl cunosc foarte bine pe desteptul care le-a inventat. Ai grija, daca le atingi unde nu trebuie…
Sandoval deveni foarte atent. Înceta sa mai scarpine carapacea metalica sub care era ascuns rezervorul de „venin”, substanta activa a oricarui lansator Lucas.
Dupa ce le scana insignele, cobra concluziona ca nu erau interesanti din punctul lui de vedere si le întoarse spatele, gata de plecare.
— Stii ceva? Sandoval se înseninase brusc, ca si cum i-ar fi venit o idee grozava. Din cîte-mi aduc aminte te descurci binisor cu sistemele electronice, am dreptate?
— Da, dar nu stiu unde vrei sa ajungi…
— Ai putina rabdare… Voinicul asta ne poate fi de mare ajutor.
Din doi pasi ajunse din urma robotul si se posta în fata lui, silindu-l sa se opreasca. Cobra bîzîi nemultumita constatînd ca înaintarea îi este stingherita. Vînatorul de recompense însa îi ignora protestele bîzîitoare si, cu o miscare brusca, o întoarse cu burta în sus.
— Ryan, fiule, sa vad cît de bine te pricepi la circuite…

*

Scoubaday nu-i ascunsese niciodata faptul ca era departe de a fi regele subteranelor. Nu era nici macar vreun mic despot al tunelelor si galeriilor. Scoubaday nu era decît un amarît, ca miile care se refugiasera în subteranele oraselor pentru ca intrasera în conflict cu autoritatile. Singura treapta pe care se catarase (mai bine zis fusese împins) era aceea de sef al grupului oamenilor-sobolan, o functie care nu însemna neaparat accesul la anumite avantaje, ci mai degraba o sumedenie de neajunsuri. Fugarii dovedeau o excitabilitate nervoasa iesita din comun, se enervau din orice si erau gata sa-si apere opiniile folosindu-se de metodele cele mai dure.
În rarele lor clipe de ragaz (din ce în ce mai putine dupa sosirea lui John în subterane), Scoubaday îi vorbise despre existenta a numeroase grupuri de proscrisi în subterane; fauna umana din canalizare nu se compunea numai din oameni-sobolan, desi termenul era folosit pe scara larga. Nou-venitii în subterane, daca nu erau capturati în timp util de autoritati, fie reuseau sa se integreze într-o gasca ai carei membri îi împartaseau „principiile”, fie mureau. Astfel, pe lînga cîteva grupuri de donatori de organe (Scoubaday nu era decît seful unui mic grup, de nici douazeci de persoane) existau gasti de criminali, cei mai temuti si detestati dintre oamenii-sobolan, grupuri de hoti, cete de violatori, bande de homosexuali sau lesbiene, trupe de piromani si, pe lînga multe altele, cîteva cuiburi de politicieni, cei mai umili si neajutorati din toti cîti traiau prin canale. Ei erau de fapt adevaratii oameni-sobolan cu care se lupta administratia.
Din fericire, grupurile de fugari evitau contactele, poate pentru a sublinia apartenenta lor la o anumita categorie – ce ar fi avut, la o adica, în comun un donator de organe cu un violator notoriu sau cu un asasin profesionist? – dar si datorita faptului ca vasta retea de canale oferea un teritoriu enorm, insuficient populat (la un moment dat Scoubaday îsi exprimase regretul pentru faptul ca subteranele erau ignorate de autoritati în timp ce, la suprafata, populatia, în special cea apartinînd categoriilor inferioare, era nevoita sa suporte multiplele dezavantaje ale aglomeratiei). Notiunea de teritoriu înca nu reprezenta mare lucru pentru oamenii-sobolan, era suficient spatiu pentru toata lumea, singurii care faceau caz de chestia asta erau grupurile de criminali. Din cînd în cînd cîte un om-sobolan era ucis pentru ca îndraznise sa patrunda în teritoriul criminalilor, dar asta se putea întîmpla si pe teren neutru daca aveai nenorocul sa te întîlnesti cu asasinii. În consecinta, John era al naibii de norocos ca nu încalcase vreun teritoriu interzis.
Grupul lui Scoubaday înfruntase, demult, o gasca de criminali si, cu toate ca deprinderea de a ucide era de partea adversarilor, reusisera sa scape cu fata curata din încaierare, gratie iscusintei cu care Scoubaday reusise sa-i organizeze.
Dar o noua întîlnire cu criminalii era exact ceea ce le lipsea pentru ca situatia sa fie complet dezastruoasa.
Cu coada ochiului, caci nu îndraznea sa-si ia ochii de la viermii de matase, John observa ca în spatele lor aparusera doi indivizi uriasi, îmbracati în haine de piele. Unul, cel mai vîrsnic, avea o mutra de criminal, o cicatrice urîta îi desfigura fata încruntata. Scoubaday se oprise, cumpanindu-si bîta. Mai avea doua pistoale si o pusca cu teava scurta dar, tinînd cont de penuria de munitie, nu era înca decis sa utilizeze armele de foc.
— Sînt Leon Adair, mugi tipul cu cicatrice. Care face o singura miscare e un om mort… Barton, iesi din rînduri cu mîinile pe cap…
Cu iuteala unui scamator, cei doi vînatori de recompense scoasera la iveala mitralierele cu care erau dotati.
— Mai întîi sa scapam de viermi…, propuse Scoubaday, palid, aratînd catre tanchetele minuscule. Nu stiu sa faca diferenta între fugari si vînatori de recompense… I-as fi preferat pe criminali, adauga apoi ca pentru sine. Macar ei sînt dispusi sa negocieze.
Lui Adair îi scapa o înjuratura. El nu era dispus sa negocieze. Unele dintre gînganiile metalice cu care fusesera împînzite subteranele pentru a da de urma fugarilor dispuneau de posibilitatea de a fi programate mai amanuntit, de a face selectie. Viermii de matase, modele mai vechi, nu. Transformau orice fiinta întîlnita într-un cocon grotesc, lasînd numai nasul liber, apoi îsi tîrau victima pîna la cea mai apropiata gaura de acces în canalizare, de unde era recuperata de politisti. Mare curaj din partea lor…
Leon Adair simtea ca explodeaza de furie, de frustrare neputincioasa. Dupa cîteva zile petrecute prin canalizare, timp în care mîncase, bause si dormise pe apucate, basca mai fusese implicat într-un schimb de focuri cu o banda de derbedei, reusise sa dea de urma nemernicului care pentru el facea nici mai mult nici mai putin de jumatate de milion de dolari (dupa ce scadea partea lui Redmond). Si acum…
Viermii de matase… Simti un fior de gheata prin spinare la gîndul ca aratarile care pareau niste tancuri în miniatura, de genul celor care-i ajutau pe copiii starilor privilegiate sa deprinda dificila arta a strategiei militare, ar putea sa-l transforme într-o gogoasa sintetica. Faptul ca aceeasi soarta le era rezervata tuturor celor prezenti nu era de natura sa-l linisteasca. Recompensa era oferita numai în cazul în care îl captura personal pe Barton, implicarea viermilor de matase îl lasa lefter. Si nu putea accepta una ca asta.
Lînga el, Andy respira suierator, asa cum facea de fiecare data cînd îi era frica. Nu mai era boboc, dar înca-l apucau bîtîielile cînd ceva nu era în regula. Daca nu reusea sa-si revina la timp totul era pierdut. Barton avea sa fie transformat în gogoasa si, daca erau cu adevarat ghinionisti, aveau sa afle pe pielea lor ce înseamna încorsetarea gelului matasos. Chiar reusi sa desluseasca figura celui pe care-l cautau, omul de un milion de dolari. Era departe de mutra unui criminal, mai degraba un taranoi epuizat, cumplit de speriat si dezorientat. Si ce daca? Diavolul poate sa-si ataseze si aripi de înger. Ceea ce conta cu adevarat pentru Adair era doar premiul…
Viermii de matase îsi terminasera treaba în privinta lui Hammond. Trebuiau doar sa-l mai transporte într-un punct de unde putea fi recuperat de catre politisti. Creierul cu care erau înzestrate hotarî însa ca aceasta manopera putea fi amînata, în fata lor se afla o prada prea consistenta pentru a fi ignorata. Tancheta-sef ordona regruparea si, dispuse în vîrf de lance, masinariile atacara.
— Foc! scrîsni Adair, înghiontindu-l si pe Redmond.
Dupa prima zi petrecuta în subterane abandonase pusca de vînatoare în favoarea pistolului mitraliera. I se parea mai indicat într-un mediu populat cu tot felul de elemente declasate. Însa împotriva viermilor de matase i-ar fi fost mai utila vechea lui arma.
Andy trimise o rafala prelunga asupra tanchetelor, fara vreun efect vizibil însa. Dracoveniile îsi continuau înaintarea, rotindu-si neîncetat turelele lucitoare.
— Stai! urla Scoubaday. O sa-l omorîti pe Hammond.
Avertismentul sau venea cam tîrziu. Pata de sînge care aparuse pe gogoasa arata ca nefericitul Pancreas fusese serios ranit, poate mortal.
— La dracu’ cu Hammond si care mai este pe aici, racni Adair, tragînd si el cîteva focuri, inutile însa.
Viermii de matase replicara. Tanchetele din frunte lansara cîteva jeturi viguroase de matase instant. Scoubaday, care fusese vizat, reusi sa se eschiveze în ultima clipa, aruncîndu-se la podea.
— Fa ceva, urla catre Scott. Ne încleiaza pe toti…
Scott gemu, neputincios. Cauta înca prin numeroasele-i buzunare cartuse explozive, singurele capabile sa scoata din functiune inventia diavolului. Nu avea nici un rost sa încerce anihilarea viermilor cu ajutorul munitiei conventionale, vînatorii de capete demonstrasera ca blindajul acestora era imun chiar si la gloantele de mitraliera.
Scoubaday îsi regasi primul stapînirea de sine. Nu degeaba oamenii-sobolan îi acceptau autoritatea. Îl apuca de brat pe John, care se pierduse de tot în momentul în care daduse cu ochii de mutra fioroasa a lui Adair si-l împinse chiar catre vînatorul de recompense. Chiar daca avea ordin sa-l captureze viu sau mort, aceasta manevra putea, dupa socoteala omului-sobolan, sa-l descumpaneasca pe vînatorul de recompense.
Intuise corect. Adair sovai doar o clipa, suficient cît Scoubaday sa-l îmbrînceasca peste Andy Redmond. Cei doi vînatori se prabusira într-o învalmaseala dureroasa. Adair simti în vintre genunchiul tovarasului sau. O lovitura neintentionata, desigur, dar efectele nu erau cu nimic diminuate prin asta.
— Înainte! rasuna triumfatoare vocea proscrisului.
Sobolanii îsi urmara liderul, calcînd de-a dreptul peste Adair, care nu-si amintea sa mai fi îndurat o asemenea umilinta nici pe vremea cînd, copil fiind, traise într-un cartier cu prost renume.
Vînatorul era croit dintr-un material foarte rezistent. Îsi reveni imediat si-si apuca mitraliera. Nu mai avea timp sa se ridice, trase de jos. Rafala nimeri burta uneia dintre tanchete, chiar între senile. Urma o explozie scurta si viermele de matase plesni, lasînd sa se scurga din el o substanta pufoasa.
— Ce ma-sa…, sopti Redmond uluit.
Leon Adair pricepu de îndata cum statea situatia, dar nu avea timp de dat explicatii. Ochi burta celei mai apropiate masinarii, care deja îi încleiase mîna stînga cu un jet de matase artificiala. Cel care inventase viermii de matase se gîndise la multe, dar nu chiar la toate. Pentru a fi protejate împotriva celor pe care-i vînau masinariile fusesera blindate, doar anumite tipuri de proiectile reuseau sa le penetreze carapacea din aliaj foarte rezistent. Din ignoranta sau din motive de economie, proiectantul evitase sa le blindeze si partea cea mai putin expusa: burta. Leon Adair descoperise întîmplator calcîiul lui Ahile. Era singura lor sansa de a evita sa cunoasca pe dinauntru o gogoasa sintetica.
Si a doua tancheta plesni scurt, împrastiindu-si rezerva de matase lichida.
În mai putin de un minut Leon reusi sa scoata din functiune toti viermii, reducîndu-i la stadiul de carcase inutile care bîrîiau agonic în masa gelatinoasa ce se revarsase din pîntecele ciuruite.
Vînatorul de capete sari în picioare. Evitase la un fir de par un dezastru de proportii. Daca nu ar fi identificat punctul vulnerabil al tanchetelor… Sau daca i s-ar fi golit încarcatorul înainte de a le scoate pe toate din functiune… Ori i s-ar fi blocat mitraliera… Existau atîtea si atîtea posibilitati.
Privi în jur. Nu se mai vedea nicaieri picior de om-sobolan. John Barton disparuse.
Un suvoi de blesteme irupse din gura vînatorului de recompense. Simtise în nari mirosul jegosului pe care de putina vreme îl identifica cu milionul de dolari.
Andy scîncea, socat. Din tîmpla i se scurgea un firicel de sînge, dar rana nu parea atît de grava încît sa-l scoata din circulatie. Nici macar nu lesinase. O pata mare de matase artificiala îi lipise mîna dreapta pe piept.
— Ridica-te, împutitule, se rasti Adair, furibund. Banii sînt pe undeva pe aici.
Încerca sa-si descîlceasca matasea cu care-l înzestrase unul dintre roboteii cu turela. O substanta poroasa si groaznica la pipait. Daca nu l-ar fi incomodat atît de mult ar fi lasat igiena personala pentru mai tîrziu, prioritate avea acum fugarul. Era prea aproape pentru a-si permite sa-i lase un avans.
— Ma ajungi din urma, îi strecura lui Andy. Si ai face bine sa-ti misti odata curul…
Începu sa alerge în directia în care se refugiasera oamenii-sobolan. Scursorile canalizarii!… Traiau în canalizare, îi cunosteau si cele mai tainice unghere si, de acolo, de sub pamînt, sfidau legea si se dedau la cele mai cumplite faradelegi. Daca Barton beneficia de asistenta lor, misiunea lui devenea mai grea decît anticipase. Sa fi stiut de la început cum poate distruge viermii de matase… Singura lui grija ar fi fost doar sa nu-l raneasca pe Barton, pe restul i-ar fi plumbuit pîna la limita maxima admisibila.
— Pentru jumatate de milion sînt în stare s-o gîtui si pe maica-mea si s-o predau pachet agentilor federali sau serifului, se destainuise lui Andy dupa ce primisera misiunea.
Nu exagerase cu nimic.
Si fusese atît de aproape…
Stia foarte bine ca, atunci cînd un fugar simtea în ceafa rasuflarea taioasa a vînatorilor de recompense, fie îsi mobiliza toate resursele pentru a rezista pîna la ultima picatura de vlaga, fie se pierdea cu firea si facea o prostie care-l putea costa totul.
Desi avusese doar pret de o clipa contact vizual cu Barton, reusise sa-si dea seama ca tipul nu era genul care sa poata face fata timp îndelungat unor solicitari intense pe plan psihic. Fara complicitatea oamenilor-sobolan, fara ajutorul lor, Barton ar fi clacat în cîteva ore. Stia prea bine ce se petrece în capul fugarului. Era speriat de moarte, incapabil sa ia o decizie cu adevarat pretioasa în ceea ce priveste supravietuirea. Numai împins de la spate, calauzit de cineva care dispunea de instinctul de supravietuire necesar, numai asa se mai putea salva.
Dintr-o data, Adair se opri, descumpanit. Începu sa înjure, arma lui favorita împotriva nervilor. Înjura pentru orice fleac, iar în ultima vreme mai mult ca oricînd.
Se gasea într-un nod de comunicatie între tunelele canalizarii. În orice directie privea se vedeau guri de galerie, rînjindu-i hidoase în lumina chioara. Pe unde se adapostisera oamenii-sobolan? Ar fi putut sa se refugieze prin oricare dintre canale.
— La naiba!
Zgomotul unor pasi se dovedi datator de sperante însa se dezumfla rapid. Nu era decît nevolnicul de Redmond. Îsi revenise complet si acum îi venea în ajutor. Al naibii ajutor! Murea de nerabdare sa-si verse furia pe Andy, treaba ticalosului era sa-i fi urmarit pe sobolani în timpul în care el se ocupase de viermii de matase. Dar nu, mototolul cazuse gramada, socat. Cînd avea sa se maturizeze odata?
— Stii pe unde au luat-o? se interesa Andy, plin de inocenta.
Un roi de detectori de caldura si miscare trecu zumzaind pe lînga cei doi vînatori de recompense si se afunda cu siguranta într-unul dintre tunele, ignorîndu-i. Urmara îndeaproape cîteva duzini de paianjeni si cîrtite, plus alte minuni ale tehnicii. Capuse pîntecoase, leganîndu-se pe rotile siliconate încheiau bataioasa coloana.
Din fericire lipseau viermii de matase. Daca nu ar fi oferit cîte o proba de sînge pentru a fi identificata si trecuta în baza de date a haituitorilor electronici ar fi fost imposibil sa se descurce cu toata tehnica ce defila prin fata lor.
Adair renunta sa-si mai dracuiasca asociatul, desi era de acord ca Andy merita o sapuneala pe cinste.
— Urmareste dracoveniile astea, or sa ne duca exact la tinta.
Redmond încuviinta muteste. Ar fi fost culmea sa aiba o alta parere.
Un paianjen-grenada se întoarse din drumul lui si se posta în fata lor, bîzîind subtirel.
— Ce dracu’ mai vrea si cacatul asta? pufni nemultumit Adair.
Îsi expuse totusi insigna, pentru a fi scanata. Nu puteau risca sa fie confundati cu fugarul, oricît de performante erau masinariile, tehnicienii lasau loc destul si pentru erori.
Paianjenul piui aprobator si o sterse cu rapiditate. Dupa cîtiva metri exploda, blocînd trecerea cu o retea de fire metalice. Accesul era interzis pentru vînatorii de recompense. Guvernul stia sa-si protejeze banii.

1350 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.