REVISTA NAUTILUS / Foileton / Amendamentul Dawson 6

Amendamentul Dawson 6

Florescu Cristian • 13:39 - 08.04.2009 • 
, , , ,

— Sa stii ca sînt înarmat, striga John, atintind asupra peretilor goi revolverul confiscat de la politist.

Nici un raspuns. Începu sa creada ca nervii încordati îi jucasera o festa. Doar i se paruse ca auzise ceva.

Era pe punctul de a-si baga arma în buzunar cînd se trezi îmbrîncit cu putere. Înainte sa-si dea seama ce se petrece ateriza pe spate, lovindu-se la coaste în cadere. Pistolul îi zbura din mîna, dar chiar daca ar fi reusit sa-l pastreze nu l-ar fi ajutat prea mult. O arma blocata nu valora mai mult decît un bolovan zdravan. Tinea pistolul prea aproape de insigna pentru ca acesta sa functioneze.

— O miscare si te-ai dus naibii, man…, tuna o voce ragusita.

Abia acum reusi sa-l identifice pe cel care-l atacase. Un tip subtirel, alb, cu o barba uriasa, îmbracat în niste haine jegoase, care atintea asupra lui o ghioaga cu tinte de metal. Nu mai încapea nici o îndoiala, se afla fata în fata cu un om-sobolan.

— Calmeaza-te… Nu vreau sa fac nici un rau, nimanui…

— Nici nu prea mai ai cum, hohoti barbosul. Daca mi se pare ceva dubios la tine te turtesc cu bîta. Cine esti si ce cauti aici? Nu pari deloc genul care are chef sa faca o plimbare pe sub oras înainte de culcare.

— Am niste necazuri la suprafata, ofta John, straduindu-se sa para cît mai convingator.

În ciuda aspectului neîngrijit si a barbii stufoase, cel care-l imobilizase nu parea un om rau, dar asta nu însemna, neaparat, ca putea sa aiba încredere în el. Si Tim Parker parea un tip de treaba. Si nu era…

— Necazuri cu cei de la suprafata, spui… Barbosul nu parea deloc surprins: Ce fel de necazuri? Din cîte stiu eu, sub denumirea de necazuri poti gasi o încîntatoare încrengatura lexicala.

— Mi s-a cerut sa-mi donez niste organe pentru un tip din clasa A… N-am putut suporta ideea si-am sters-o…

— Amendamentul Dawson, deci…, surîse barbosul, relaxat. Nu ai deloc mutra de politist sub acoperire sau ceva de genul asta, pari un om cinstit…

— Sînt un om cinstit, accentua John, fara sa-si poata lua ochii de la bîta tintuita.

În ciuda aspectului fragil, barbosul parea sa detina o forta considerabila. Parca-l lovise un tren. Continua:

— Mi-am facut de fiecare data datoria fata de tara si natiunea americana atunci cînd am fost solicitat, dar ceea ce mi s-a cerut este prea mult…

— Esti tare, man, hohoti omul-sobolan, lasînd bîta în jos. Pe bune…

— Adica!?

Nu reusea sa înteleaga motivul veseliei subite a barbosului. Doar nu spusese nici o gluma.

— Esti simpatic, ti-am spus… Toti cei care ajung sa se refugieze în subteran nu dau doua parale pe datoria fata de natiunea americana si S.U.A. Pricepi?… Într-un fel sau altul toti au ajuns sa aiba ceva de reprosat celor care ne conduc.

— Rebeli?

— Pricepi repede.

Deja îsi rezemase bîta de coapsa, semn ca nu-l mai considera o amenintare. Îi întinse o mîna subtire si jegoasa, ajutîndu-l sa se ridice.

— Scoubaday, rosti omul-sobolan fara sa-i dea drumul la mîna.

— Poftim?!

— Scoubaday, acesta e numele meu…

— John Barton… Cetatean categoria C+. Încîntat de cunostinta. Scuza-ma…

— Pentru ce? Ca am un nume care suna cam ciudat?

— Da… N-am mai cunoscut pe nimeni care…

— Sa poarte numele asta, îi lua Scoubaday vorba din gura. Stiu, mi s-a mai spus asta. În realitate, nu este numele meu, este porecla, dar m-am obisnuit cu ea atît de mult încît daca cineva m-ar striga pe numele meu adevarat n-as reactiona mai mult decît as face-o atunci cînd trece o rabla pe strada. Si, în plus, îmi place…

— Eu, din pacate, nu am nici o porecla…

— Poate ca nimeni nu te-a considerat suficient de important pentru a-ti atribui una. Hei, baieti, puteti iesi…

John tresari surprins vazînd cîte mutre jegoase apar de dupa coloane si din cele mai surprinzatoare unghere. Cum de nu le sesizase prezenta? Erau pe putin o duzina…

— Te urmaream de vreo jumatate de ora, îl informa Scoubaday cu dezinvoltura. Cu greu ne-am abtinut sa nu rîdem cînd am vazut cum încercai sa te strecori cît mai discret. Nu ne-o lua în lume de rau, dar mai ai multe de învatat pîna sa devii om-sobolan…

— Oameni-sobolan?! Si voi va spuneti tot asa? lasa John sa-i scape.

— Pai, ce? Crezi ca numai cei de afara au dreptul sa ne spuna asa? Putina autoironie nu strica nimanui, te ajuta sa treci mai usor peste greutatile vietii.

Oamenii-sobolan se apropiasera, formînd un cerc strîns în jurul lor. John simti o stînjeneala fara margini la vederea chipurilor obosite, slabite de lipsuri, acoperite de straturi de murdarie. Aveau cu adevarat mutre de sobolani. Cetatenii de categoria C îsi permiteau sa fie mai îngrijiti decît oricare dintre prietenii lui Scoubaday.

— Baieti, el este John, îl prezenta Scoubaday, desi era putin probabil ca oamenii-sobolan sa nu fi auzit nimic din conversatia lor. S-a refugiat pe tarîmul nostru din cauza Amendamentului Dawson. Ca veni vorba, cum stau exact lucrurile? Nu ne-o lua în nume de rau, dar orice individ care ajunge pe teritoriul nostru este tratat ca un raufacator pîna la proba contrarie.

Cercul oamenilor-sobolan se strînsese amenintator, aproape atingîndu-l, le putea simti în nari rasuflarea puturoasa. Priviri rautacioase îl iscodeau, încercînd sa-i patrunda pîna în cele mai ascunse cotloane ale mintii. În afara de Scoubaday nimeni nu scosese o vorba, dar John realiza ca, de îndata ce povestea sa ar fi început sa scîrtîie, duzina de jegosi l-ar fi facut farîme.

O bubuitura înfundata îl facu sa tresara. Nu era singurul, oamenii-sobolan intrasera si ei în alerta. Un individ maruntel, cu barba încîlcita curgîndu-i pe piept, aparu dintr-o galerie laterala urlînd cît îl tineau plamînii:

— Cîrtite basinoase!… Cîrtite basinoase!…

— Sa dea toti dracii în desteptul care le-a inventat, afurisi Scoubaday. Urmati-ma!

Îl însfaca de brat pe John, care nu pricepea nimic din ce se întîmpla, urletele maruntelului nu aveau nici o relevanta pentru el. Simtea însa o mare usurare deoarece neasteptatul incident amînase interogatoriul pe alta data. Oamenii-sobolan pareau extrem de circumspecti (avînd în vedere conditiile în care-si duceau viata nici nu i-ar fi putut învinui) si ,daca ar fi banuit ca ceva nu este în regula, nu s-ar fi dat înapoi sa-l linseze. Dupa tradarea lui Tim Parker nu mai era dispus sa-si deschida sufletul prea usor. Pe Tim îl considerase un adevarat prieten, un luptator devotat cauzei celor multi si nedreptatiti, îl cunostea de ceva ani. Chiar daca, prin definitie, oamenii-sobolan erau dusmani neîmpacati ai guvernului, nu se simtea în stare sa le spuna adevarul.

Vazu la cîtiva pasi în fata lui revolverul pe care-l scapase atunci cînd Scoubaday îl atacase. Se parea ca toata lumea îl ignorase. Scoubaday îi dadu drumul la brat si urla niste ordine pe care nu reusi sa le înteleaga, dar reusi sa recupereze arma. Instinctul îi spunea ca va avea nevoie de ea.

Lînga el, oamenii-sobolan alergau cît îi tineau picioarele. Maruntelul care daduse alarma gonea chiar lînga el, pufaind zgomotos.

În fata tuturor alerga Scoubaday, îndemnîndu-i tot timpul sa se tina de el.

Prin galagia facuta de ceata care alerga John reusi sa distinga o rapaiala metalica, un zgomot asemanator celui facut de ploaia care cade pe un acoperis de tabla. Rapaiala se apropia, în ciuda sfortarilor cetei lui Scoubaday de a pastra distanta.

John facea eforturi deosebite pentru a face fata ritmului impus de Scoubaday. Realiza însa rapid ca, daca galopada mai dura mult, avea sa cedeze. Nu alergase în viata lui mai mult de jumatate de mila si lipsa de antrenament începea sa-si spuna cuvîntul.

— Repede, John, repede, îl zori Scoubaday fara sa întoarca privirea.

În clipa urmatoare piciorul drept batu numai aerul. O groapa pe care n-o vazuse, probabil din cauza celui care alerga în fata lui. Se prabusi greoi înainte, lovind aerul cu palmele. O durere cumplita îl sageta în genunchi.

— Scoubaday, ajuta-ma…, gemu înspaimîntat.

Tacanitul metalic îi rasuna în urechi, deslusit. Privi în urma si vazu o multime de gîndaci de otel cromat, ceva mai mari decît pumnul, care alergau pe cîte sase picioare subtiri.

O mîna cu degete de fier îl apuca de umar, apoi altele de mîini si picioare, si-l ridicara în aer. Scoubaday nu-l parasise.

— Rezista John, nu mai e mult, rasuna încurajator glasul capeteniei oamenilor-sobolan.

Genunchiul îl durea groaznic, individul care-l tinea de piciorul drept nu era interesat sa-i menajeze membrul ranit însa John îi era recunoscator ca nu-l abandonasera la discretia gîndacilor de metal. Probabil erau groaznici, de vreme ce oamenii-sobolan depuneau eforturi colosale pentru a-i evita.

Din pozitia în care se afla, pe spate si cu capul spre directia în care Scoubaday îsi îndruma camarazii, reusea sa observe cum pîlcul de creaturi metalice se apropia din ce în ce mai repede. Pe lînga faptul ca oboseala îsi spunea cuvîntul, oamenii lui Scoubaday mai trebuiau sa faca fata si transportului ranitului.

Masinaria din fruntea pîlcului se afla la mai putin de doi metri în urma celor care-l transportau pe John. Se opri dintr-o data, si exploda cu un plesnet ciudat. O trîmba de fum violet se raspîndi în tunel, acoperind restul urmaritorilor metalici. Un miros acru, înecacios, patrunse în narile lui John, provocîndu-i o tuse chinuita.

— S-a basit o cîrtita, urla unul dintre cei care-l transportau pe John. Nu mai avem mult…

— Pe aici, se auzi triumfatoare vocea lui Scoubaday si John simti cum este tras în lateral. Cei din grup alergau acum printr-un canal cu tavanul atît de coborît încît carausii îl tîrau de-a dreptul pe jos.

Cîteva plesnituri le adusera la cunostinta ca si alte cîrtite explodasera, eliberîndu-si încarcatura de gaz nociv. Mirosul se întetise si acum si alti membri din banda lui Scoubaday tuseau, încercînd sa-si curete plamînii.

Patrunsera într-o cavitate de mari dimensiuni, o adevarata pestera. Oamenii-sobolan se debarasara de John, aruncîndu-l pe o gramada de praf si moloz. Era, oricum, mai bine decît daca l-ar fi aruncat pe pardoseala de ciment.

— Usa… Usa…, rasuna, gîtuita de încordare, vocea lui Scoubaday.

Oamenii-sobolan se repezira asupra unei usi metalice de dimensiuni colosale. Cîteva opinteli viguroase si usa se închise în nasul aratarilor de otel.

— Am scapat si de data asta, rasufla usurat Scoubaday. Ne-au suflat în ceafa…

Nu-i raspunse nimeni, toata lumea era ocupata sa-si traga sufletul. Alergarea dementiala ar fi dat gata chiar si un atlet profesionist.

Macinat de cele mai negre presimtiri, John încerca sa-si analizeze situatia genunchiului accidentat. Daca avea ceva rupt, situatia era grava. Fara posibilitatea de a se deplasa singur nu putea spera la nesfîrsit în generozitatea oamenilor-sobolan.

Fara un cuvînt, Scoubaday îngenunche lînga el si-l ajuta sa-si suflece pantalonul. Cu miscari experte îi pipai pielea care începuse deja sa se învineteasca.

— N-ai nimic rupt, si nici taiat. O vreme o sa te doara genunchiul, dar o sa te vindeci, garantat…

— Ce bine, ofta usurat John.

Scoubaday însa nu-l mai asculta. Deja se pregatea pentru manevra urmatoare.

— Usa asta o sa retina cîrtitele ceva mai bine de doua ore, timp suficient sa ne retragem din calea lor. Mai stam cîteva minute si… la drum!

— Ce erau alea? se interesa John, masîndu-si genunchiul.

— Bun venit în club, amice, rînji Scoubaday. Chestiile „alea” sînt cel mai împutit cosmar al nostru, naiba stie care este numele dat de cel care le-a inventat, dar noi le spunem cîrtite basinoase deoarece sînt în stare sa sape tuneluri si prin cele mai dure materiale. Se orienteaza singure, atrase de caldura corpului uman, si, cînd sînt îndeajuns de aproape, explodeaza. Altfel spus, trag un vînt împutit, eliberînd un gaz narcotic. Daca ai ghinionul sa nimeresti în norul violet ar fi bine sa-ti anulezi planurile pentru urmatoarele trei zile. Ai simtit mirosul fumului?

— Da…

— Atunci pregateste-te pentru ceva dureri de cap peste vreo ora. Nu te îngrijora, pîna la urma trec, dar sa stii ca pentru un neinitiat sînt groaznice. Pîna reusesc sa perforeze usa sau peretele noi vom fi suficient de departe încît detectoarele de caldura n-o sa le foloseasca prea mult cîrtitelor. O vreme se vor învîrti în jur, cercetînd fiecare centimetru patrat si, daca simt o prezenta umana, se aduna toate si încearca sa-l dea gata pe nefericit cu putoarea lor. Comunica atît între ele cît si cu indivizii care le-au trimis pe capul nostru. Si nu sînt singurele porcarii care ne coloreaza viata…

— Groaznic, aprecie John, gînditor. Asa e în fiecare zi aici?

— Nu chiar… În general avem de facut fata altor probleme, cîrtitele basinoase nu sînt lansate în subteran decît daca cei care ne conduc destinele la suprafata considera ca au într-adevar nevoie de un tip refugiat pe aici, ceea ce nu se întîmpla chiar foarte des. Draciile astea puturoase sînt eficiente, dar consuma o cantitate respectabila de energie, asa ca nu sînt puse în functiune decît cu aprobari speciale. În restul timpului, atunci cînd ne sînt chiar foarte dragi, cîrtitele dorm pitite în depozite. Vizita de azi a împutitelor se pare ca ti-o datoram chiar tie…

— Mie?!

— N-ar trebui sa fii asa de surprins… Te considera deosebit de interesant, nu? Sincer, nu-mi amintesc ca vreodata un numar asa de mare de cîrtite sa fi invadat zona…

— Sa se duca dracului cu tot ce-a facut! izbucni dintr-o data un individ roscat. Ne-a adus pe cap un milion de cîrtite si tu te porti cu el de parca ne-ar fi adus un convoi de ajutoare umanitare. Vrei sa scapam mai repede de porcariile alea? Atunci nu ai decît sa-l legi de un stîlp si sa lasi draciile alea sa-si faca treaba. Ce ai de spus, Scouby?

Scoubaday îsi îndrepta spatele, atît cît îi permitea faptura desirata, tintuindu-l pe razvratit cu ochii sai cenusii.

— Manînci rahat, Miguel… Asta am de spus…

Scoubaday parea stapîn pe situatie, dar John observa ca cei mai multi dintre oamenii-sobolan adoptasera o atitudine favorabila roscatului. Realiza pe data si care era subiectul micilor sosoteli care încetau în clipa în care privea în directia de unde veneau murmurele. Atacul cîrtitelor fusese evitat în ultima clipa, gratie faptului ca stiau topografia subterana, dar asta nu era decît prima lupta a unui razboi a carui durata n-o putea anticipa nimeni.

— Auziti la el! urla indignat Miguel, adresîndu-se întregului grup. Eu încerc sa-i arat ca strainul care a venit peste noi ne va duce la pierzare si el îmi spune ca manînc rahat… Poti sa fii mai explicit, Scouby?

— Nu esti decît un idiot, Miguel, ofta Scoubaday. Pauza a luat sfîrsit, sa mergem…

— Ba nu va pleca nimeni de aici pîna nu ne dai un raspuns, sari în sprijinul roscatului maruntelul care anuntase invazia cîrtitelor. Din cauza noului tau prieten era sa dam de naiba la nici cinci minute dupa ce l-ai cules. Avem si-asa destule belele.

O duzina de priviri dusmanoase se atintira asupra lui John, dar Scoubaday nu arata nici cel mai mic semn de spaima.

— Ce adunatura de tîmpiti! murmura, atintindu-si ochii asupra fiecaruia pret de cîteva clipe. (În afara de Miguel si sustinatorul sau nici unul nu reusi sa-i suporte privirea glaciala.) V-ati uitat prea repede trecutul, baieti… Omul asta – arata catre John care se retrasese în spatele lui -, n-a ajuns aici pentru ca si-a dorit, ci pentru ca n-a avut alta solutie. Iar daca acum este urmarit de politie si de cîrtitele ei puturoase nu înseamna ca si-a dorit asta. Îi este cumplit de greu si fara ajutorul vostru.

— Si ce treaba avem noi cu asta? replica Miguel, înaintînd un pas.

— Nu aveti nici o treaba?! De ce nu ati spus asta atunci cînd ati nimerit în subterane cautînd scaparea? De ce n-ai spus asta atunci, Miguel? Acum te tii batos, gata sa-i dai peste nas celui care îti cere sa-l ajuti si asta pentru ca ai alergat cinci minute. Mare scofala! Ai uitat cînd am alergat zece mile din cauza cîrtitelor care te urmareau? Ai uitat ca atunci l-am pierdut pe batrînul Jazz Hoyt din cauza ca n-a putut face fata ritmului? Stii cumva ce-a patit dupa ce l-au gazat cîrtitele? Nu?! Macar de atîta lucru ai fi putut sa te interesezi. Dupa ce a fost gasit de politie si-a pierdut rinichii si stomacul care au ajuns în abdomenul unui mare mahar al petrolului, din A3+. Cînd dormi, atunci cînd ai timp, nu-l visezi niciodata pe batrînul Jazz Hoyt?…

— De ce-mi spui asta? mîrîi Miguel, înaintînd un pas.

— Poate ca nu-l visezi, l-ai cunoscut prea putin ca sa-ti pese de el, dar pentru noi, cei care l-am avut alaturi mai bine de cinci ani, Jazz Hoyt a fost ca un tata, ofta Scoubaday, fara sa se tulbure. A fost printre primii care s-a refugiat în subterane si el ne-a învatat sa supravietuim în hatisul de canale si tunele. Am pierdut cel mai bun tovaras pe care l-am avut vreodata, dar nimeni, niciodata, nu ti-a spus ca totul s-a întîmplat din vina ta, Miguel. Daca nu te-am fi acceptat în grupul nostru poate ca si azi batrînul Jazz ar fi facut sa rasune subteranele de cîntecele lui hodorogite.

Roscatul îsi pleca privirea, rusinat. Probabil nu se gîndise niciodata la ceea ce-i spusese Scoubaday. Înainta catre John si îi întinse mîna.

— Iarta-ma, camarade, cîrîi. M-am lasat dus de val, stii. Îmi pare sincer rau pentru ceea ce am spus, dar sa stii ca au fost cuvinte spuse la mînie.

John ar fi putut sa-i raspunda cu un citat din Tim Parker, „Omul, cînd e nervos, nu se mai controleaza si chiar spune adevarul”, dar socoti ca nu era cazul sa adune si mai multa antipatie împotriva propriei persoane.

Scoubaday reusise sa-si domine opozantii din micul grup pe care-l conducea, dar asta nu însemna ca avea autoritate nelimitata asupra lor. În general oamenii au tendinta de a respecta o anumita autoritate doar atunci cînd le sînt amenintate interesele personale. Poate de aceea Miguel cedase atît de usor. Dar, pe viitor, daca lucrurile aveau sa se linisteasca, probabil ca Scoubaday, în ciuda calitatilor sale umane, nu va mai reusi sa tina în frîu gloata de oameni-sobolan.

Si Maruntelul care anuntase invazia cîrtitelor basinoase parea bulversat de ceea ce aflase. Pe la colturile ochilor urdurosi aparusera lacrimi si-si tragea respiratia smiorcaindu-se usurel. Nu era prea greu de dominat…

— Mai este careva care are ceva de spus? se interesa Scoubaday pe un ton linistit, privindu-i pe fiecare în parte.

De data aceasta nici unul nu se feri sa-l priveasca în ochi. Ba John reusi sa detecteze în ochii lor adevarata compasiune, nimeni nu-l mai socotise pîna atunci vrednic de asa ceva.

— Ma bucur ca ati înteles cum stau treburile, ofta Scoubaday. E de-a dreptul rusinos sa-i faceti o asemenea primire noului nostru prieten.

— Mda, accepta Miguel, scarpinîndu-si capatîna pletoasa. Eu unul recunosc ca am gresit si promit ca n-o sa mai pun niciodata problema asa de copilareste. Am fost de-a dreptul tîmpit…

Liderul nu-l învrednici cu un alt comentariu. Considera ca era suficient.

— Acum o sa faci cunostinta cu toata gasca, surîse Scoubaday, si mai mult i se putea ghici decît vedea surîsul prin barba încîlcita. Pe Miguel ai ajuns sa-l cunosti înainte de a începe prezentarea oficiala a echipei. El e Intestinul Gros… Intestinul gros al ambasadorului american în Rusia.

— Adica?! se interesa John, uluit. Cum adica e intestinul gros al ambasadorului?

— Noi, cei care ne-am refugiat în subterane din cauza celui de-al doilea Amendament Dawson, am adoptat obiceiul de a ne identifica, într-o oarecare masura, dupa organele pe care ar fi trebuit sa le cedam si dupa functia celui care ar fi urmat sa beneficieze de „jertfa” noastra patriotica, îi explica însusi Miguel, rînjind cu gura pîna la urechi. Eu, cred ca te-ai prins, trebuia sa-i donez intestinul gros nemernicului de ambasador, dupa ce porcul de diplomat si l-a distrus tragînd la masea. De, un ambasador betiv e evaluat la un pret mai mare decît un sondor cinstit. N-am fost de acord cu ei si, cînd am ramas singur într-un salon unde am fost dus pentru analize, am sarit pe geam si… Dupa aceea începe o poveste pe care vei avea ocazia s-o traiesti pe propria piele. Nu e chiar cea mai grozava aventura pe care o poti trai, dar îti permite sa-ti pastrezi toate organele. E un schimb convenabil…

Scoubaday astepta rabdator ca Miguel sa-i dea noului venit explicatiile necesare, apoi continua cu prezentarile:

— El este Randalph, omul cu muschii, îi indica un tip urias, singurul care prezenta o oarecare masivitate în gloata de sfrijiti. Rinichiul… Rinichii unui patron de fabrici de hrana sintetica. Iar el, îi indica un barbat între doua vîrste cu figura posaca si cu un ochi, este Jerome – Ochiul, ochii Ministrului Apararii… Te întrebi, desigur, de ce are numai un ochi? Chiar daca nu te intereseaza deocamdata, s-ar putea sa te intrige mai tîrziu, asa ca e mai bine sa-ti risipim chiar acum eventualele nedumeriri. Închipuie-ti, daca poti, ca dragul de Jerome, al carui organism prezinta o compatibilitate deosebita cu cel al pomenitului ministru, n-a reactionat prea mult atunci cînd i s-a cerut… La naiba, nu i s-a cerut, i s-a impus sa renunte la unul dintre ochi în favoarea ministrului, cica marele om de stat avea o problema genetica, glaucom sau cam asa ceva, si risca sa-si piarda vederea. Jerome n-a cîrîit nici cînd, datorita pierderii ochiului, a fost retrogradat din categoria inferioara B în esalonul superior D. A fost de-a dreptul încîntat ca nu a ajuns în E sau F, cosmarul oricarui individ de la care statul mai poate pretinde ceva. Îti poti închipui? I s-a confiscat un ochi din ratiuni de stat si nu i s-a oferit nici un fel de compensatie, ba dimpotriva… Nici macar nu i s-au lasat privilegiile acordate clasificarii initiale. Jerome a considerat ca asa e normal sa fie si… S-a resemnat. „Norocul” lui a fost faptul ca nefericitul ministru, un gaozar cu insigna de platina acordata celor din A3+, a simtit curînd ca vechiul felinar care-i ramasese da semne de oboseala si e în pericol de a-si pierde jumatate din capacitatea vizuala. Îti poti închipui ca guvernul nu are nevoie de un ministru pe jumatate orb, cu toate ca americanii au fost condusi destul de bine de un presedinte tintuit într-un scaun cu rotile si asta vreme de patru mandate. Dar ce conteaza ce-a fost? Acum tehnologia si medicina fac minuni si, în plus, este si Jerome pe faza. Ce s-o mai lungim, agentii guvernamentali au apelat iar la eroul nostru si i-au cerut ce-l de-al doilea ochi, urmînd sa-l recompenseze cu retrogradarea în F, cine naiba mai are nevoie de un orb? Restul organelor nu-i interesau, amicul nostru era cam betivan, mai ales dupa ce-si pierduse ochiul si cocarda B, deci se poate trage concluzia ca si viciile nocive se pot dovedi folositoare uneori. A fost dispus sa-si ofere un ochi, dar pe al doilea… Dintr-o data a simtit ca nu mai poate suporta regimul, ca legea e cruda si nedreapta, si a sters-o, lasîndu-i pe medici si agenti cu buza umflata, iar pe amarîtul de ministru sa se descurce cu un singur ochi. E posibil ca, din cauza ast,a respectivul potentat sa fi scazut la un randament jalnic, ceea ce a dus la înlocuirea lui. Vezi ce important este Jerome pentru noi? Nu în fiecare zi ai ocazia sa cunosti pe cineva care sa ruineze în mod constient apararea nationala începînd de la capatîna…

Hohotele înabusite, pe care le scoteau unii dintre oamenii-sobolan (cel putin Randalph nu facea nici un efort sa se abtina), îi indicara lui John ca Jerome juca cel mai nedorit rol din trupa, acela de tinta pentru ironiile celorlalti, care nu-i iertau slabiciunea ce-l dusese la pierderea unui ochi. Nici chiar Scoubaday, cel atît de uman si marinimos, de cumsecade, nu gasise ca era cazul sa-si îndrepte taisul ironiilor catre altcineva. Jerome parea al naibii de nenorocit din pricina aceasta, lacrimi cît perlele tîsneau din ochiul pe care reusise sa si-l salveze de hraparetul guvern. Simti dintr-o data o mila nesfîrsita pentru nenorocit si, daca n-ar fi fost incidentul precedent, cînd Miguel si Maruntelul îi cerusera lui Scoubaday sa-l abandoneze la discretia cîrtitelor basinoase, i-ar fi atras atentia salvatorului sau ca bietul chior nu se simte deloc în largul lui. Stia si el ce înseamna sa fii tinta tuturor ironiilor, majoritatea oamenilor simt o anumita placere în a provoca suferinta semenilor pe care îi considera mai putin înzestrati.

Spre usurarea lui John, dar mai ales a lui Jerome, Scoubaday continua sa-i prezinte si pe ceilalti componenti ai clicii oamenilor-sobolan. Din pacate, avînd în vedere ca Scoubaday devenise dintr-o data extrem de lapidar, îsi consumase energia verbala agasîndu-l pe Jerome, nu mai reusi sa retina decît numele Maruntelului, Hammond. Si ca era posesorul pancreasului unui expert în calculatoare, altfel spus, Pancreasul…

Dupa ce termina de facut prezentarile Scoubaday deveni foarte energic si hotarît.

— La drum, îsi îndemna oamenii. Spre deosebire de noi, cîrtitele nu stiu ce este aceea odihna…

1170 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.