REVISTA NAUTILUS / Foileton / Amendamentul Dawson 3

Amendamentul Dawson 3

Ciprian Mitoceanu • 14:33 - 19.03.2009 • 
, , , ,

Dupa fiecare misiune Ryan Bonner se simtea cu un pas mai aproape de balamuc si, mai mult, de marginea propriului mormînt. De cîteva ori avusese senzatia ca a scapat cu un picior în groapa mirosind a pamînt reavan. Veteranii spuneau ca în clipa în care erai aproape sa dai coltul întreaga viata ti se perinda prin fata ochilor în mai putin de o fractiune de secunda. Ryan nu-si vazuse niciodata viata, asa cum spuneau batrînii, dar de multe ori crezuse ca a sosit clipa sa-si încheie socotelile cu ea.
— Asta e, încerca sa-l consoleze veteranul Roney Sandoval, cel care se bucura de invidiata reputatie de a se fi întors fara nici o zgîrietura din toate misiunile. Sa-ti pierzi viata cînd nu te astepti nu este numai privilegiul nostru, cum ai fi tentat sa crezi, baiete. Poti sa zbori la ceruri din o mie de mici motive, ti se poate întîmpla mergînd pe strada sau cînd stai la coada pentru o franzela din grîu sintetic. Surprinzator este sa constati ca în rîndul celor care au meseria noastra numarul de decese la datorie este simtitor mai mic decît la mineri, de exemplu, sau fata de spalatorii de geamuri de bloc turn.
— Nu faci decît sa minti cu nerusinare…, surîse Ryan, rasucind în mîinile-i puternice paharul cu bere.
De la o vreme simtea din ce în e mai des nevoia de a iesi la o bere cu prietenii, bere care se prelungea întotdeauna pîna dupa miezul noptii.
— Nici tu nu crezi ceea ce spui, adauga dupa o rîgîiala profunda, menita sa-i scandalizeze pe clientii de la masa învecinata.
În seara aceasta nu-l avea alaturi decît pe Sandoval, restul baietilor îsi gasisera ocupatii mai interesante.
— Astea sînt statisticile, iedule, hohoti Roney. Nu le-am facut eu, dar am posibilitatea de a le populariza. E ceva rau în asta?
— Uneori am senzatia ca sînt depasit de evenimente, Ron, ofta Ryan, îngîndurat. Ca nu ma voi mai întoarce viu acasa…
— Toti traim cu cosmarul asta, Ryan, cei care spun ca nu se tem de moarte mai bine si-ar cauta alta ocupatie. Sa vînezi criminali si sa-i aduci la dispozitia serifului nu este o ocupatie pentru domnisoare. Frica de moarte este cea care-ti salveaza viata si te ajuta sa-ti pastrezi capul pe umeri, iar tu pricepi asta. Stii care este cel mai grozav vînator de capete din tot statul? Dupa mine, desigur…
Ryan nu raspunse imediat. Trase un gît de bere direct din sticla si-i arunca o ocheada chelneritei. Era oarecum surprinzator ca într-o asemenea bomba clientii erau serviti de o femeie de categoria D si nu de un robot cu forme grosolane.
— Am decis sa ma retrag, îsi anunta tovarasul, trîntind sticla goala pe masa. Pe bune!
Roney sughita surprins si abia dupa cîteva minute reusi sa-si recapete glasul.
— Ba, tu iar te-ai îmbatat? De la o vreme îti cam place sa le sugi… N-ai decît, dar sa stii de la mine, niciodata sa nu pleci la vînatoare daca ai baut.
— Vorbesc serios… Cît se poate de serios. Ma bate gîndul sa ma retrag… Pentru totdeauna…
— Daca ti-au venit cumva gînduri negre din cauza a ceea ce-a patit Craig Burfeindt sa stii ca faci o mare tîmpenie. Ceea ce i s-a întîmplat lui Craig a fost numai si numai din vina lui. Si-a subestimat adversarul si i-a permis sa se îmbrace. Si, în plus, nu l-a perchezitionat ulterior. Asta a fost… O lama de ras, chiar si în mîna unui profesoras anemic, poate produce multe necazuri. Craig a crezut ca nu se poate astepta la nimic rau din partea unui intelectual de colegiu si a platit cu viata. Cel care l-a bagat în pamînt pe Craig îsi omorîse cu doua zile înainte sotia, omule, iar Craig stia asta. O macelarise cu un ciocan, ar fi trebuit sa tina cont…
— Nu e vorba numai de Craig, recunoscu Ryan, oftînd.
Ce bine ca îl avea alaturi pe Ron Sandoval… Era un adevarat parinte spiritual. Stia o multime de chestii si-si pastra sîngele rece chiar si în cele mai imposibile situatii.
— Banuiam ca mai exista ceva… Mie poti sa-mi spui…
— Nu stiu, de la o vreme tot ceea ce se petrece mi se pare ciudat. Al naibii de ciudat…
— Ciudat?!… Ce anume?
Roney devenise foarte interesat. Îsi trase scaunul mai aproape pentru a asculta. Cu un semn discret îi arata chelneritei ca la masa lor ar fi binevenite înca doua sticle de bere.
— Cum sa spun…, ofta Ryan, descumpanit. Mi se pare ca nu mai arestam pe cine trebuie, ca cei pe care-i vînam nu au nimic de-a face cu infractiunile care le sînt puse în cîrca sau cam asa ceva. Unii par de-a dreptul resemnati sau bucurosi atunci cînd le batem la usa…
— Viata de fugar nu e simpla, Ryan, stii asta. Uzeaza atît de mult, încît unii fugari sînt, într-adevar, nespus de fericiti în momentul arestarii. Pîna aici nu mi-ai spus nimic nou.
— Daca ar fi numai asta… Dar traiesc din ce în ce mai des senzatia ca arestez nevinovati, ca sînt doar o unealta excelenta în mîna unui ticalos.
— Naiba sa te înteleaga, baiete… Daca ajungi sa-ti faci scrupule în ceea ce-i priveste pe fugari,sa stii c-o sa ajungi foarte repede alaturi de Craig. Si el o fi crezut ca nu aresteaza pe cine trebuie si a ajuns la urgente cu jugulara taiata. Exact la timp ca medicul de garda sa constate decesul… Problemele de constiinta sînt cele care-i duc la pierzanie pe vînatorii de recompense, sa tii minte asta.
— Voi încerca, dar…
— Dar ce?
— Nu-mi iese din cap arestarea pe care am facut-o acum doua zile. O arestare de doua batrîne…
În limbajul simplificat al vînatorilor de recompense asta însemna ca pe capul fugarului se pusese o recompensa de doua mii de dolari.
— O suma frumusica, ce sa spun? Din recompensa ai cumparat berea, nu?
— De unde alti bani? Toata viata mea nu am fost decît un afurisit de vînator de capete, nimic altceva…
— Sa revenim la arestare, deocamdata stiu ce ai fost si de la cine ai învatat toate figurile.
— A, da… Sa revenim la arestare… Pe numele tipului exista un mandat de arestare pentru crima cu premeditare, nu cunosc amanuntele…
— Nici nu intereseaza, eu personal sînt mai interesat de recompensa decît de cazier. Acum cîtiva ani nici nu ma oboseam sa citesc mandatul.
— Da, cica si-ar fi ucis un vecin dupa o cearta de la locul de parcare sau asa ceva…
— Un privilegiat, nu? Daca ajungi sa te certi de la un loc în parcare înseamna ca ai ce parca, e cît se poate de logic…
— Un tip din B2+…
— Un mic bastan…
— Da…
— Ce era cu individul?
— L-am descoperit ascuns într-o groapa de gunoi, la marginea unui orasel… Naiba sa ma ia daca-mi mai aduc aminte cum se chema asezarea aia blestemata…
— Conteaza?! îl întrerupse Roney, pragmatic. Daca nu are nici o relevanta, nu te mai obosi sa-ti amintesti.
— La naiba, nu conteaza. Nu le-am avut niciodata cu geografia. Si, cum îti spuneam, l-am gasit pe amarît la groapa de gunoi a orasului. Arata ca vai de capul lui, de-abia l-am recunoscut. Barbos, jegos, slab ca un tîr si cu privirea tulbure. Se ranise serios la mîini si la picioare, iar ranile netratate se infectasera, putea mai groaznic decît un cadavru în descompunere. Mi-am închipuit ca se va bucura cînd o sa-si dea seama de ce am venit. Tinînd cont de halul în care era, sa ajunga în închisoare parea o adevarata binecuvîntare.
— Stiu si eu ce înseamna asta, ofta Roney, gînditor. Si eu am avut ocazia sa arestez asemenea deseuri umane. Adesea nu-ti mai poti închipui cum aratau oamenii aceia în perioada lor buna, atunci cînd au comis faptele de care sînt acuzati, si te întrebi ce naiba poate avea cineva cu un cadavru ambulant. Ti-am spus-o de atîtea ori încît daca o s-o repet o sa crezi ca altceva nu stiu sa spun. Dar o voi face… Indiferent ce se întîmpla cu un individ dupa ce comite o crima, indiferent cît de jos ajunge pe scara de valori a aprecierii noastre umane, asta nu înseamna ca si-a ispasit pedeapsa. Nu uita ca mortaciunea de care vorbesti, plin de furuncule purulente si nehranit de saptamîni întregi, a ucis un om. Comporta-te cu orice criminal asa cum te-ai comporta imediat dupa ce a comis faradelegea. Nu trebuie sa ai nici indulgenta, nici mila fata de nimeni. Orice sansa pe care i-o dai unui fugar se poate întoarce împotriva ta, e ca si cum ai încerca sa te sinucizi cu mîna altuia. Nu uita… Craig este ultimul dintr-un lung sir de vînatori de capete care a facut greseala de a lasa garda jos, fie si cîteva clipe. Fara mila…
— Ai început sa-mi tii o predica despre ceva ce n-am nevoie… Voiam sa-ti spun altceva, dar nu m-ai lasat sa continui…
— Asa e, m-am lasat luat de val… Ai crescut mare, esti cît se poate de destoinic, dar tot cred ca trebuie sa te mai dadacesc. Cum sta, de fapt, treaba?
— Adevarul e ca nefericitul de la groapa de gunoi a dat dovada de o vitalitate extraordinara pentru un individ aflat în situatia lui. L-am fugarit aproape trei ore prin groapa si împrejurimi… Poate nu-ti vine sa crezi…
— Ba te cred. Spaima are darul de a mobiliza resurse nebanuite de energie, asa ca sa nu crezi ca te-ai rablagit total pentru ca n-ai putut tine pasul cu un amarît de cersetor. E un mecanism care depinde de fiecare individ în parte, unii se uzeaza astfel încît nu pot face altceva decît sa se bucure ca sînt arestati, în timp ce pe altii haituiala îi îndîrjeste într-un asemenea hal încît sînt capabili sa treaca si prin zid.
— Ei bine, dupa ce l-am prins si i-am citit drepturile, individul a început sa urle ca din gura de sarpe si sa se jure ca nu a scris nimic pe nici un zid, ca nu e decît un cetatean inofensiv.
— Ce spunea?!
Roney tresari, involuntar.
— Spunea ca nu el este omul care a scris pe ziduri, ca nu are nimic de-a face cu cei care scriu pe ziduri. Pricepi? Un individ care este arestat pentru crima se da de ceasul mortii sa demonstreze ca nu a scris pe nici un zid…
— Aaa… Ti-a spus ceva anume? Despre ce ar fi scris pe zidurile respective? Ti-a spus asa ceva?
— Nu… O tinea una si buna ca nu a scris nimic. N-a scris si gata!
— Interesant! suspina Roney tragînd din sticla. Era atît de absorbit de ceea ce i se întîmpla, încît nici nu observase ca sticla se golise de ceva vreme. Dar nu inexplicabil…
— Adica?
— Spuneai si singur ca fugarul era într-o pasa proasta. Fizic arata deplorabil, cu toate ca mai avea ceva vîna, si cred ca nu gresesc cînd spun ca nu statea mai bine din punct de vedere mintal. O fi luat-o razna si a ajuns sa se sugestioneze ca este persecutat pe degeaba sau pentru o fapta de nimic, cum ar fi sa scrii obscenitati pe peretii institutiilor publice. Pricepi? Tipul si-a bagat în cap ca n-a facut mare lucru si, în consecinta, ar fi trebuit lasat în pace, sa-si poata duce traiul mizerabil printre gunoaie. Un alt mecanism de autoaparare. Din nefericire acesta nu are nici o eficienta în fata legii. N-ar trebui sa-ti bati capul prea mult din cauza lui…
— S-ar putea sa ai dreptate, accepta Ryan, descumpanit. Exista o sansa în directia asta. Dar un lucru este clar.
— Ce anume?
— Sînt vulpe batrîna, Ron… Nu traiesc pe lumea asta doar de trei zile si stiu ca adesea nu totul este ce pare a fi…
— Acum ce naiba mai vrei sa insinuezi?
Roney încerca sa-si pastreze calmul, desi se vedea de departe ca discutia cu Ryan nu-i producea o placere deosebita. Roney ar fi preferat, poate, sa fie oriunde în alta parte si într-o alta tovarasie.
— Se întîmpla ceva ciudat de la o vreme încoace. Am convingerea ca nu mai vînam pe cine trebuie. Ca cei pe care-i arestam nu sînt chiar atît de vinovati pe cît ar dori s-o credem cei care ne trimit pe urmele lor. Am dreptate, Ron?
— Baiete, ai cazut în butoiul cu melancolie, iar chestia asta s-ar putea sa te coste mai scump decît îti poti închipui. Ai început sa gîndesti prea mult si treaba asta ajunge sa-l faca pe un vînator de capete sa ramîna, la modul cel mai propriu, fara capatîna personala. Cu privire la individul de care-mi vorbeai sau despre multi altii… Ce-ti pasa? Exista un premiu pe capul lui? Exista… L-ai umflat si cu asta basta! Tu ai bani de pîine si chiar de o bere rece, iar un criminal a fost dat pe mîna legii. Nu încerca sa descoperi tu daca sînt într-adevar vinovati sau este vorba despre o greseala. Orice fugar, atunci cînd este prins se va apuca sa-ti puna placa prin care sa-si dovedeasca nevinovatia, dar asta o fac cu totii, nevinovati si criminali deopotriva. În clipa în care sînt ridicati este unica lor sansa de a scapa. Poate, daca esti destul de convingator, reusesti sa convingi pe cineva ca nu ai omorît pe nimeni. Sa nu-mi spui ca nu ti s-a întîmplat niciodata pîna acum.
— Cum sa nu mi se întîmple? De la prima arestare pe care am operat-o… Dar tipul cu zidul mîzgalit…
— Sa zicem ca este opera unui nebun. Sau a unui geniu… A încercat sa te duca cu alta chestie, o dovada de inventivitate.
— Nu stiu ce sa mai cred… Senzatia ca este ceva putred nu-mi da pace. Simt, mai mult ca oricînd, ca ar trebui sa ma dau deoparte…
— Vorbesti prostii… În primul rînd nu stii sa faci nimic altceva în afara de haituitul oamenilor. Viata este a naibii de dura în ziua de azi, si stii asta, cum ti-ai putea cîstiga bucata de pîine?
— Nu m-am gîndit niciodata… Toata viata am fost vînator de capete si multa vreme am crezut ca nimic nu va schimba asta. Dar am unele îndoieli asupra moralitatii a ceea ce facem.
— Atunci nu încerca sa schimbi ceea ce esti si nu gîndi mai mult decît e necesar. Treaba ta este sa-i prinzi pe fugari, pentru asta esti platit, si înca destul de bine, nu sa le stabilesti vinovatia.. Daca cei pe care-i aduci în fata serifului sînt sau nu vinovati de ceva, are cine s-o stabileasca. Exista lege, procurori si criminalisti.
— Într-o vreme au existat si avocati…, îi atrase atentia Ryan. Avocati care sa le apere drepturile celor acuzati pe nedrept. N-am vazut prea multi avocati în ultima vreme…
— La naiba cu avocatii! De asta nu mai poti tu? Legea este foarte clara si exista foarte putine sanse ca un individ a carui vinovatie a fost dovedita sa primeasca o pedeapsa mai aspra decît se cuvine.
— Poate ca ai dreptate…
— Vezi bine ca am dreptate. Si daca vrei un leac minune pentru starea asta de spirit prin care treci, asculta la mine: bea pîna nu te mai poti tine pe picioare, nu-ti face griji, te duc eu acasa. Mîine dimineata o sa te trezesti cu o durere de cap cumplita. Atît de cumplita, încît n-o sa te mai gîndesti la mîzgalitori de ziduri sau alte tîmpenii destinate sa te distruga. Dupa ce îti trece durerea de cap considera ca ti s-a dat sansa de a începe o viata noua… Lasa totul în urma, mustrari de constiinta, întrebari fara raspuns, dezamagiri sentimentale si tot ceea ce-ti poate tulbura sufletul. Considera ca orice dimineata de mahmureala este un nou început, o sansa pe care ti-o acorzi singur. E un tratament foarte eficient, dar sa nu abuzezi de el ca s-ar putea sa capeti dependenta. O „cura” pe luna cred ca ajunge.
— Poate c-o sa încerc si eu… Cîndva… Poate…
— Sfatul meu este sa încerci chiar în seara asta. Tot ai început… O sa-ti stau alaturi, ca un bun prieten. O sa si platesc rîndul urmator…
— Multumesc, dar as prefera sa ma retrag…
— Nu esti înca suficient de beat, dar se rezolva în curînd. Bea pîna nu-ti mai simti capul si scoate-ti din minte tot ceea ce te poate împiedica sa mergi mai departe.
— Cum poti fi atît de indiferent, Ron? izbucni Ryan, trîntind cu pumnul în masa. Cum poti fi atît de orb la ceea ce se petrece în jurul tau? Chiar nu-ti dai seama? Sînt sigur ca a trebuit sa arestezi si tu pe cineva care se simtea vinovat doar de murdaritul peretilor sau pentru ca si-a permis sa strige lozinci antiguvernamentale. Nu ti s-a întîmplat?
— Ba da… Dar nu ma intereseaza… Pur si simplu am ajuns sa nu-mi pese. Si asa ar trebui sa faci si tu… De fapt, chiar ai facut-o. Din cîte mi-ai spus am dedus ca, în ciuda povestii înduiosatoare despre peretii pictati, totusi l-ai predat pe amarît. Corect?…
— Ma simt ca naiba… Abia mai tîrziu am înteles cam cum stau treburile. Si aveam nevoie de bani.
—Ei, vezi ca ai început sa pricepi ce e cu viata reala? Si eu si tu sîntem prea mici pentru a schimba lumea sau a ne opune, în vreun fel, schimbarii. Nu putem face nimic, sîntem niste rotite neînsemnate într-un angrenaj în care doar putine piese sînt cu adevarat imposibil de înlocuit. Si, cît timp nu esti de neînlocuit, cel mai întelept este sa te lasi purtat de valul mare si sa te straduiesti sa eviti vîltorile care te pot trage la fund. Si eu am arestat oameni despre care as fi putut jura ca nu au nimic de criminal în ei, singura lor vina fiind aceea ca au vorbit sau au facut mai mult decît era cazul. Mi-am pus si eu întrebarea daca este bine ceea ce fac dar m-am oprit la timp, înainte de a obtine un raspuns. Eu îmi fac meseria. Nu eu stabilesc cine trebuie prins si de ce, eu sînt doar vînatorul de capete. Nimic mai mult…
— Roney, mereu am putut conta pe sfatul tau…
— Stiu asta, si sper sa nu te fi dezamagit vreodata. Lasa toate deoparte si îmbata-te.
Oftînd descumpanit, Ryan ciocni totusi sticla de bere cu mentorul sau. Roney stia ce spune, era o legenda vie în bransa dar, pentru prima data dupa ani de zile, Ryan simti ca Sandoval are ceva de ascuns. Si chestia asta nu era în masura sa-l linisteasca.
— Bea pîna la fund, pustiule!… Mîine o sa vezi lumea cu alti ochi…

*
*    *

Nu se putea socoti prietenul lui Tim, relatiile dintre ei erau doar amabile, dar preferase sa se tina departe de aceasta gura bogata care nu pierdea nici o clipa fara sa-i înjure pe politicieni si vedea conspiratii guvernamentale împotriva cetateanului si în cele mai nevinovate lucruri. Guvernul, mereu nenorocitul de Guvern… Era o adevarata piaza rea, capabil sa contamineze întreaga lume cu pesimismul sau. În ciuda faptului ca munca de pe santier era criminal de epuizanta, Tim gasea mereu resurse pentru a-si alimenta fenomenala logoree. Mai toata lumea îi prognoza un viitor nu prea stralucit, probabil îl astepta temnita pe viata, dar Tim revenea în fiecare zi la munca, vesel si surîzator, înjurînd Guvernul si pe reprezentantii lui cu aceeasi placere cu care golea sticlele de bere.
Tim stia în mod sigur lucruri pe care nu le stia orice muritor si era la curent cu abuzurile pe care guvernul le practica asupra cetatenilor de rînd, pe care cica ar fi trebuit sa-i protejeze. Tim era un revoltat, unul dintre cei pe care guvernul îi detesta si care nu s-ar fi dat înapoi sa-i faca o figura urîta ipocritului Guvern.
Se ridica, scrutînd zona. Nimic suspect. Probabil nu credeau ca reusise sa ajunga atît de departe, îl cautau în jurul spitalului, scotocind fiecare gang, fiecare firida. Vor trimite o echipa de agenti sa-l caute si acasa sau la serviciu. Nu era atît de tîmpit încît sa se duca acasa desi, daca avea de gînd sa devina un fugar, ar fi avut nevoie de cîteva lucruri. Macar cîteva haine si putinul maruntis pe care-l economisise pe fundul unui sertar. Stomacul începu sa-i atraga atentia ca nu mîncase de mai bine de jumatate de zi.
Din fericire Tim locuia destul de departe fata de locuinta lui, iar legaturile pe care le avea cu acesta nu erau atît de strînse încît sa fi putut trece drept prieteni si, în consecinta, sa trezeasca interesul anchetatorilor. Preferase sa se tina departe de Tim si acum nadajduia ca Tim avea sa-i ierte reticenta si sa-si dea silinta sa-l ajute.

*
* *

Nu-l vizitase niciodata pe Tim, ideile pe care le împrastia individul cu nonsalanta unui nabab nefiind de natura sa-i aduca prea multi prieteni, însa aflase unde locuieste din pura întîmplare. Într-o zi se întorcea de la lucru, ostenit dupa o zi apriga de munca, înghesuit în bena unui camion mizerabil. Unul dintre tovarasii de suferinta, un buldozerist urias, cu cocarda C+ îi aratase o vila cocheta.
— Vezi casoiul asta? îl întrebase uriasul cu ochii stralucind de invidie.
— Ce-i cu el? ridicase impasibil din umeri.
Pentru el „casoiul” era o vila ca oricare alta, proprietatea vreunuia din clasa A care avea unul sau doua „plusuri” (Tim gasea al naibii de distractiv sa le numeasca cruci, cica denumirea era mai potrivita, si adauga ca nazistii ar fi mîndri de inventivitatea Guvernului american).
Cei din categoria lui trebuiau sa se multumeasca cu apartamentele gen „cutie de chibrituri” din care confortul lipsea cu desavîrsire, iar numarul locatarilor era determinat de importanta insignei de pe piept.
— Sa nu-ti vina sa crezi, sughitase individul, mîngîindu-si burdihanul. Unul dintre apartamentele de aici este ocupat de nimeni altul decît amicul nostru Tim Parker, asta în conditiile în care cocarda pe care o poarta la gît nu-i da dreptul decît la cazarea într-un apartament pentru trei persoane.
— Parker locuieste în vila asta? devenise John interesat de subiect. Ca orice individ, tînjea dupa un trai mai bun, cine nu si-ar dori sa aiba o casa numai a lui cînd tot ce i se ofera este un apartament înghesuit pe care trebuie sa-l împarta cu alti trei indivizi de categoria lui? Auzise ca se putea mai rau, cei din D împarteau cîte opt un apartament cu aceeasi suprafata ca a celui în care locuia el. Cît despre cei din E sau F auzise ca erau înghesuiti ca sardelele în niste imobile în care nici un om cu mintea întreaga nu ar fi acceptat macar sa intre pret de un minut. Nu-l interesase niciodata sa verifice daca zvonul era adevarat, dar nu avea nici un motiv sa nu-l creada. La urma-urmei nu erau decît indivizi inferiori, care nu aduceau nici un fel de servicii societatii.
— Daca-ti spun… Uite, vezi fereastra aceea cu multe flori? Ei bine, e fereastra de la livingul lui Parker…
Buldozeristul parea foarte sincer si oarecum resemnat. Nu mai avea nici macar puterea de a-l invidia pe Tim pentru presupusul lux în care se lafaia.
— Dar nu e cu putinta asa ceva… Tim are categoria C, o stim cu totii, C simplu, fara nici un fel de plus… Conform legii…
— Mda, legea e lege, draga, suna al naibii de bine cînd e citita, dar în realitate, atunci cînd este aplicata, mai exista si unele scapari. Ce sa spun… Oamenii fac legile si tot ei le aplica. Cei din C simplu au dreptul la un apartament de suprafata minimala pentru cinci persoane. Stiu, de asemenea, ca într-o asemenea vila nu poti sta daca nu ai macar B+, dar ceea ce ti-am spus e adevarul adevarat. Sînt în stare sa-mi pun viata pariu.
Vocea buldozeristului scazuse simtitor în intensitate, fiind aproape acoperita de duduitul motorului, semn ca ceea ce spunea el acum nu trebuia auzit de multa lume. Trebuia sa depuna eforturi considerabile pentru a întelege ce spune.
—Acum ceva timp dragul nostru camarad Tim m-a rugat sa-i fac o „livrare speciala” si astfel am intrat în casa lui. Beton, ce sa spun!
— Livrare speciala?! Ce fel de livrare?
Namila se schimbase brusc la fata. Întelesese ca vorbise prea mult si mormai o scuza, amintindu-si subit ca are ceva foarte important de facut, ceva urgent, încît nu-si mai permite sa stea cu el nici macar o clipa. Lovi cu pumnul în soneria care-l atentiona pe sofer ca trebuie sa opreasca si sari din camion înca înainte ca acesta sa frîneze complet. Din trei pasi se si pierdu în multimea de trecatori, o masa pestrita purtînd insigne cenusii.
În urma lui, John ramasese cu cîteva semne de întrebare. Putea un individ catalogat ca inferior sa se bucure de aceleasi privilegii cu crema societatii desi legea i-o interzicea cu desavîrsire? Teoretic asa ceva era imposibil, legea era cît se poate de clara în privinta asta, dar ce anume se ascundea în spatele expresiei „mai exista si unele scapari”? Si ce era enigmatica „livrare speciala”? Vreme de cîteva saptamîni se chinuise sa gaseasca cîteva raspunsuri logice la întrebarile ce-l chinuiau, dar descoperise ca, în conditiile date, nu exista nici un fel de raspuns logic. Fiecare individ avea dreptul doar la ceea ce-i permitea legea, nici un dram în plus. Toate drepturile pe care le avea cetateanul, indiferent de categoria din care facea parte, izvorau din lege. Si, dupa cîte stia el, nu existau erori. Presupunînd, prin absurd, ca lui Tim i-ar fi fost repartizate printr-o eroare inexplicabila drepturi mult mai consistente decît i s-ar fi cuvenit conform categoriei din care facea parte. Ar fi trecut aceasta eroare neobservata? Bineînteles ca nu. Orice cetatean, indiferent de categorie, s-ar fi grabit sa atraga atentia autoritatilor asupra greselii comise iar acestea s-ar fi grabit, la rîndul lor, sa repare gafa si sa-l „repuna” pe Tim în drepturile sale, penalizîndu-l corespunzator pentru ca nu sesizase el însusi eroarea. Ori poate buldozeristul era putin sonat si se apucase sa debiteze chestii pe care nici el singur nu avea curajul sa le creada? Pîna la urma renuntase sa se mai chinuiasca dezlegînd enigma, dar hotarîse sa se tina cît mai departe de Parker. Indiferent cum stateau lucrurile, cu Tim era ceva necurat, dar nu simtea neaparat nevoia sa afle. Instinctul de supravietuire îi indica sa se tina cît mai departe de treaba asta.
Acum însa, în opinia lui, Tim era unica persoana care putea sa-l ajute. Trebuia sa-l gaseasca neaparat. Avea peste opt kilometri pîna la vila în care presupunea ca locuieste acesta, o distanta enorma, tinînd cont de situatia în care se afla. Dar trebuia sa încerce sa ajunga acolo, era, deocamdata, singura sansa pe care o întrevedea.
Reusi sa ajunga cu bine pîna la vila cocheta, desi de cîteva ori crezuse ca totul s-a terminat. Patrule mixte, formate din roboti si politisti scotoceau fara încetare strazile orasului. Trebuia sa fii de-a dreptul ignorant sa nu sesizezi ca numarul patrulelor era mult mai mare decît într-o zi obisnuita, cel putin dublu. Din fericire oamenii si masinariile legii nu faceau nici un efort pentru a trece neobservati, robotii goneau scotînd sunete stridente, asemanatoare unei sirene cu aburi, în timp ce politistii „clasici”, alesi din categoria B, nu faceau decît discute prin statiile de emisie-receptie.
Vila parea cufundata în liniste, în jur nu se vedea nici un fel de miscare. Studie cîteva minute constructia impresionanta, cu ferestre înguste si înalte cît apartamentul lui, cu acoperisul de olane rosii si tencuiala rozalie. Într-un asemenea casoi si-ar fi gasit adapostul, în conditiile legii, aproape o suta de indivizi de categoria C.
„Numai de-o fi ajuns Tim acasa…“ îsi spuse, îngrozit de perspectiva sumbra de a nu-l gasi pe Parker. Tim era la lucru cînd îl ridicasera agentii.
Dar, oare chiar locuia Tim aici? Era putin probabil, buldozeristul era pus pe bîrfa sau macinat de ura împotriva lui Tim, Parker stia de minune sa se faca urît de toata lumea. Începu sa se întrebe ce naiba cauta aici, asteptîndu-se sa gaseasca oplosit într-o vila enorma un amarît care nu putea spera decît la traiul comun în apartamentele mizere, dar legale. Nu vedea însa o alta mîna de ajutor în afara de cea pe care i-ar fi putut-o întinde Tim.
„Imposibilul e, oare, posibil?“ îsi spuse. „Putea sa-si permita Tim un trai asemanator privilegiatilor sortii?“
Traversa strada, fortîndu-se sa nu alerge. Grabindu-se, ar fi putut sa atraga atentia.
Reusi sa descopere repede apartamentul lui Tim, numele proprietarilor erau scrise pe o placuta aurie chiar pe poarta. Tim Parker figura alaturi de un oarecare Jason Collins, expert IT si de Martin Lowry, consultant în domeniul afacerilor imobiliare. În dreptul numelui lui Tim nu figura nici o functie, ceea ce era de asteptat.
Conform placutei, vila nu avea decît trei apartamente, ceea ce-i prilejui o si mai mare nedumerire. Ce naiba era de capul lui Tim daca-si putea permite asemenea extravagante, care pentru egalii lui, cetatenii C, erau nu inaccesibile, ci cu desavîrsire interzise? Cum de acceptau vecinii lui, expertul IT si cel în afaceri imobiliare, prezenta unui individ inferior sub acelasi acoperis cu ei?
Intrarea în apartamentul lui Tim era prin spatele cladirii, ferita de ochii celor care ar fi trecut pe strada.
Ciocani încet în usa masiva, avînd impresia ca provoaca un taraboi grozav si reusi cu greu sa-si retina un tipat de uimire cînd Tim deschise aproape imediat. Deci buldozeristul nu mîncase rahat.
— Buna, Parker…, reusi sa articuleze dupa cîteva secunde de fîstîceala.
— Barton…, tipa uluit, la rîndul lui, Tim.
În mod sigur nu se astepta la o asemenea vizita. Era îmbracat într-un halat lejer, de culoarea visinei putred,e si tinea în mîna o sonda goala. Dupa fata pe care o avea tocmai bause ceva alcool.
— Am nevoie de ajutorul tau, trecu direct la subiect John, gata sa-l îmbrînceasca pe Tim înapoi în apartament.
— Intra, îl invita Tim, desi invitatia era de prisos.
John deja se afla în mijlocul holului, un hol imens în care ar încaput fara nici un fel de probleme întregul apartament în care traia el.
— Mama…
— Intra… Si arunca si tu o privire, îl invita Tim, umflîndu-se în pene. Bine ai venit în umila mea casuta, adauga, cu un aer supus.
Pentru cîteva clipe, John uita de propriile-i necazuri. Nu-si imaginase niciodata ca cineva poate detine doar pentru sine o asemenea locuinta de vis, cel putin nu un individ din C. Mahon lustruit, marmura veritabila si tapet de matase. Mobila din cataloagele de lux si tot ce era mai nou în materie de aparatura electrocasnica. Si, pe lînga toate astea, expuse mai peste tot, o sumedenie de tablouri si statui. Veritabile, nu poze decolorate. Nu stia ca genul acesta de obiecte pot fi detinute în proprietate particulara. Visa sau o luase razna?
— Aici e raiul pe pamînt, concluziona, dupa ce reveni în hol unde Tim îl astepta, prefacîndu-se indiferent.
— Am încercat si eu sa fac maghernita asta mai confortabila, surîse complice Tim, conducîndu-l spre un gigantic fotoliu de piele. Ce vînt te aduce pe la mine? Am vazut ca te-au dat si la televizor…
— Sînt urmarit?! gemu John de parca nu s-ar fi asteptat la asa ceva.
— Putin spus, îl asigura Tim, turnînd dintr-o sticla cu forma ciudata un lichid verde în doua pahare cu picior înalt. Serveste-te! N-am mai pomenit o asemenea agitatie pe canalele de stiri din ziua în care ticnitul ala de categoria E, Michael Bruner, i-a taiat glanda guvernatorului. Ca tot veni vorba de asta, ce ai facut?
— Ma poti ajuta? îi ignora John întrebarea. Sa nu spui ca nu poti, stiam eu! Stiu ca ai legaturi cu cei care nu sînt de acord cu politica guvernului si cu legea care ne obliga sa purtam tîmpitele astea de insigne. Stiu!
— Si ce-i cu asta? pufni Tim nepasator, dînd peste cap jumatate din continutul paharului. E drept, cunosc mai multe persoane care nu se sfiesc sa faca ceva pe blestematele astea de cocarde, dar sa stii ca asta nu ma obliga la prea multe fata de tine…
Tim parea obosit. Privi meditativ lichidul din pahar apoi, cu o miscare brusca, dadu paharul pe gît dintr-o înghititura. John încerca sa-l imite, dar nu reusi si se îneca. Alcoolul era prea tare pentru gusturile lui.
— Din cîte-mi aduc bine aminte, continua Tim, înviorat, mai tot timpul ai preferat sa te tii departe de chestiunile politice si sa te faci ca nu vezi cum oameni pasnici sînt abuzati de guvern în numele unei legi pe care nu ei au cerut-o. Ai preferat sa-ti bagi capul în nisip, considerînd ca ceea ce nu te afecteaza direct nu este destul de interesant pentru a-ti stîrni reactia. Nu tin minte sa te fi vazut vreodata la miscarile de protest împotriva guvernului si politicii sale oprimante…
— Este foarte adevarat, recunoscu John repede. (Cum ar fi putut sa nege asa ceva? De manifestarile contra Guvernului stia numai din auzite.) Acum însa am nevoie de tine…
— Înduiosator… Dintr-o data îti dai seama ca si tie ti se poate întîmpla ceva la fel de rau cum li s-a întîmplat si altora. Lasa-ma sa ghicesc… Nu erai individul care sa se bage în nici un fel de necazuri, preferai sa-ti vinzi forta de munca pe exact pretul care ti-l oferea guvernul, fara sa încerci macar sa comentezi. Un dobitoc supus, usor de controlat si de multumit, adica exact genul de om pe care si-l doresc toti politicienii care ne conduc. Constiincios si cinstit pîna la capat, care mai degraba si-ar taia mîna decît sa ia ceva ce nu-i apartine. Am uitat ceva?! Nu cred… Deci nu ai comis nici un fel de delict, cel putin nu ceva cu buna stiinta. În consecinta, cred ca guvernul a cerut de la tine mai mult decît esti tu dispus sa oferi, nu? E vorba cumva de Amendamentul Dawson?
— De unde stii?
Aproape ca strigase. Tim era cu mult mai inteligent decît si-ar fi imaginat vreodata iar asta nu era de natura sa-l linisteasca. Era, oare, Tim ceva mai mult decît smecherul care reusea sa fenteze legea bucurîndu-se de ceea ce-i era interzis?
— Deductia, draga prietene, deductia este flerul pe care îmi bazez supravietuirea proprie, hohoti Tim, gata sa umple din nou paharele. Tu esti genul care nu ar culege de pe jos nici macar o bancnota de un dolar daca asta ar fi interzis prin lege. Esti dispus sa te supui, sa te supui total si neconditionat atîta vreme cît asta îti va aduce blidul de linte zilnic, o palida compensatie pentru mentalitatea ta de vita de povara, dar daca asa consideri ca este normal sa procedezi, ce treaba am eu? Ce ti s-a cerut, „pentru binele întregii natiuni” daca nu sînt prea indiscret? Deduc ca ti s-a cerut ceva suficient de important daca pîna si un dobitoc ca tine, scuza-mi exprimarea, dar nu vad în momentul de fata alta mai potrivita, a gasit ca este momentul sa spuna „Nu” guvernului? Nu mi-o lua în nume de rau, dar daca toti americanii ar fi la fel de docili si lipsiti de coloana vertebrala ca tine, politicienii ar duce-o împarateste. Din fericire mai exista cîte unul ca Michael Bruner…
— Asculta, decise John sa-l înfrunte, tonul lui Tim nu i se parea prea prietenos. Daca ma poti ajuta cu ceva, ar fi bine s-o faci mai repede. Nu am timp de pierdut, guvernul îmi vrea pielea si daca nu ma ajuti mi-o vor lua. Te implor sa ma ajuti dar, daca nu poti s-o faci, mai bine spune-mi, sa pot pleca.
— Ia te uita la el…, rîse Tim, îndemnîndu-l sa ciocneasca, ceea ce John si facu dupa cîteva clipe de ezitare. Te-ai si suparat. Cum naiba vrei sa te ajut daca nici nu stiu de ce esti cautat? Vii pe capul meu, asa, pur si simplu, dupa ce ani de zile ai preferat sa ma ocolesti, si-mi ceri sa te ajut. Nu ti se pare ca-mi ceri prea mult, domnule Barton? De ce as face-o? Am încercat de mii de ori sa-ti deschid mintea, si tie si altor vite de povara care s-au lasat înhamate doar pentru ca asa le-au spus niste idioti de politicieni a caror singura realizare este faptul ca au inventat o lege menita sa-i favorizeze doar pe ei. M-ai alungat, si nu ai fost singurul… Atunci am încercat sa te ajut, dar ai preferat sa nu ma vezi…
— Te implor, Tim…
John îsi simti ochii umezi. Nu mai plînsese de multa vreme, nici nu-si mai aducea aminte de cînd nu mai varsase lacrimi, probabil din copilarie. Dar nici nu-si amintea sa se fi simtit vreodata atît de înspaimîntat. Afurisitul de Dawson reusise sa bage spaima în el.
— Pai… Spune-mi cum sta treaba, ce au cerut de la tine? Ti-au cerut, pentru binele natiunii, desigur, sa cobori în miezul unui reactor nuclear dezafectat costumat numai cu niste chilotei de plumb care nu te protejeaza deloc si asta pentru ca geniile care ne conduc considera ca nu e cazul sa prapadeasca un robotel în valoare de cîteva zeci de mii amarîte? Sau sa manevrezi deseuri toxice pe care nici macar un individ bun de dus la balamuc nu are curajul sa le priveasca macar? Ma îndoiesc… Daca ar fost asa n-ar mai fi pus în miscare asemenea forte pentru a te captura. Ar fi fost mult mai ieftin sa te înlocuiasca cu alt tîmpit. Nu, le esti cu mult mai necesar. De ce?
— Pai…
Trase aer în piept, nu era usor sa vorbeasca despre ceea ce i se întîmplase. Nutrea înca speranta naiva ca daca nu vorbesti despre o problema aceasta poate disparea de la sine. Dar Tim avea dreptate, ignorînd o problema nu înseamna s-o rezolvi.
— Spune!
— Ai vazut ca m-au ridicat azi dimineata agentii…
— Mai întrebi? M-am speriat al naibii de tare, credeam ca au venit sa ma ridice pe mine, cred ca stii de ce, ma gîndeam ca vreun „binevoitor” a considerat necesar sa dea cu papagalul la politie sau alta agentie.
John privi cu mirare fata rumena a colegului sau de serviciu. Lui Tim sa-i fie frica? Asa ceva nu ar fi crezut niciodata.
— Da, mi-a fost al naibii de frica, mi s-a facut rau de spaima, credeam ca este ceva legat de mine, de aceea nici nu am mai întîrziat mult pe la lucru. M-am prefacut bolnav si am sters-o. Tocmai îmi faceam bagajele s-o tai si de-aici cînd s-a deschis televizorul si am aflat ca esti urmarit. Ce usurare!… Mi-am dat seama ca nu era nimic legat de mine, dar nici macar o clipa nu m-am asteptat sa-mi faci o vizita. Acum, ca tot ai venit, sa vad daca te pot ajuta cu ceva. De ce te cauta?
— Tocmai încercam sa-ti spun…
— Scuza-ma…
— Agentii m-au dus la un spital unde a venit Dawson…
— Dawson?! Dawson în persoana?! tipa uluit Tim, sarind în picioare. Scuza-ma. Am promis ca nu te mai întrerup… Chiar era Dawson?
— Da, asa s-a recomandat, si toata lumea se purta de parca ar fi fost stapînul lumii…
— Ce stii tu? ofta Tim. Dawson este chiar stapînul lumii, ar fi timpul sa afli si tu asta… Povesteste-mi mai departe…
Cu poticneli, întrerupt mereu de exclamatiile si hohotele lui Tim (individul gasea anumite chestii ca fiind foarte hazlii, si John le-ar fi gasit, poate, daca nu l-ar fi privit personal), reusi sa-i povesteasca ce se petrecuse la spital si cum reusise sa evadeze.
— Bai frate, sa stii ca se poate spune ca ai avut o zi plina, nu-i asa? surîse Tim la final. Mai ia un pahar, o meriti…
— M-as lipsi bucuros de o asemenea zi plina, scînci John. Nu vreau decît sa ma întorc la munca mea si la traiul meu nenorocit. Putin îmi pasa de Amendamentul Dawson si de inima lui Malcom…
— Chiar l-ai îmbrîncit pe Dawson? rînji Tim, satisfacut de parca ar facut-o el însusi.
— Altfel crezi ca mai eram pe aici?
— Mda, ai dreptate…
— Acum, ca stii cum sta treaba, ma vei ajuta?
— Draga John, sa stii ca nu e chiar asa simplu pe cît ai dori tu… Nu cunosc mare lucru despre Malcom, dar daca se interesa Dawson personal de sanatatea lui atunci situatia nu este prea roza pentru tine.
— Ce vrei sa spui?
— Dawson este mai tare decît presedintele, naiba sa-l ia, individul asta are drept de viata si de moarte asupra a tot ceea ce misca în tara asta. E al naibii de discret în ceea ce priveste aparitiile publice, dar nu exista nimic pe care sa nu-si fi pus amprenta. El e geniul care a pus la punct sistemul de evaluare al indivizilor, precum si drepturile care revin fiecarei categorii în parte; cu alte cuvinte Dawson e individul care-ti controleaza viata în cele mai mici amanunte. La un moment dat umbla vorba ca, de fapt, n-ar exista nici un Dawson, ci ca ar fi vorba despre o institutie secreta, un grup de masoni sau ceva de genul acesta, dar daca tu spui ca l-ai vazut cu ochii tai, ba chiar i-ai dat una în mutra, înseamna ca individul exista.
— E de rau ca l-am îmbrîncit, asa e?
— N-as zice ca din cauza asta ai tu acum necazuri. Daca Dawson îti purta pica si ar fi vrut sa se razbune pe tine ar fi fost de ajuns sa-i ordone unui robot sa te plumbuiasca si acum ai fi scapat de toate belelele. Mai degraba ai probleme din cauza ca le esti absolut necesar, întelegi? Daca Dawson s-a implicat personal, sa stii ca nu se vor lasa pîna nu vor pune mîna pe tine. Cînd am spus ca de la asasinarea guvernatorului nu am mai vazut o asemenea desfasurare de forte nu am exagerat cu nimic. Habar nu am de ce este asa de important Malcom, fac eu ceva pe cocarda lui de diamant, dar daca pentru Dawson este important, sa stii ca ar fi în stare sa sacrifice jumatate din populatia unei categorii inferioare numai pentru a-l salva pe individ. Cu alte cuvinte, zilele tale sînt numarate. Dawson nu te va slabi pîna cînd inima ta nu va ajunge în pieptul cui vrea el. Daca exista cineva pe lumea asta care obtine exact ceea ce vrea, acesta nu e nimeni altul decît amicul pe care ai avut curajul sa-l pocnesti…
— Nu l-am pocnit, l-am împins doar, nu am crezut ca va ajunge peste masa.
— Ti-am spus ca nu conteaza, puteai sa-i saruti si talpile, tot cu asta te-ai fi ales…
— O sa ma ajuti, nu-i asa?
Spaima începu din nou sa-l strînga în ghearele ei nemiloase. Era mai puternica chiar decît atunci cînd îl încoltise în spital. Tim era, deocamdata, unica lui speranta. Ce va face daca-l va refuza? Daca nu-i va oferi nimic în plus fata de paharul de lichid verzui? Dar Tim parea si el foarte speriat. Daca cineva avea curajul sa-l pocneasca pe Dawson era de asteptat ca si prietenii lui sa plateasca pentru asemenea actiune necugetata.
— Încerci macar sa ma ajuti? Sau spune-mi ce as putea sa fac…
— Tu nu esti în toate mintile, rîse Tim, bine dispus; masca spaimei care-i schimonosise chipul ceva mai înainte disparuse fara urma. Drept cine ma iei de-mi ceri sa te ajut împotriva lui Dawson? Eu nu sînt decît un amarît de cetatean care de-abia si-a capatat dreptul de a purta o scîrboasa de insigna C si tu-mi cer sa te apar împotriva celui mai puternic om din lume? Îti dai seama ce-mi ceri? Daca ceea ce mi-ai spus este adevarat, si deocamdata nu am nici un motiv sa nu te cred, atunci gealatii lui Dawson sînt în stare sa marsaluiasca pîna în pînzele albe numai sa puna mîna pe tine. Singura ta sansa este sa crape ori Dawson, ori tipul… cum îi spune?… Malcom. În rest… Nu e cazul sa-ti faci iluzii, o sa fii vînat peste tot.
— Nu se poate asa ceva…
— O sa descoperi foarte curînd ca se poate… Îmi pare rau, John, dar nu te pot ajuta cu absolut nimic, chiar daca as vrea…
— Chiar daca ai vrea?!
—Mda… Chiar daca as vrea. Desi, marturisesc ca, cel putin în momentul de fata, nu prea vreau. Nu vreau chiar deloc sa te ajut…
— De ce?…
— John, baiete, nu mi-o lua în lume de rau… Daca ar fi fost vorba despre altceva, bunaoara ceva substante interzise, o femeie sau un harem cum nici macar în vis n-ai vazut, chiar o arma, te-as fi servit cît se poate de repede, fiindca îmi esti simpatic si m-ai prins într-o pasa buna. Ti-as fi dat o femeie si pe gratis, restul ti-as fi oferit la pretul producatorului; întelegi, John, as fi renuntat la comisionul meu doar de dragul tau, chiar daca ai preferat sa-mi ignori avertismentele si sa ma consideri un idealist ticnit, as fi dorit sa-ti arat ca am, totusi, suflet. Dar ceea ce-mi ceri tu este de-a dreptul imposibil. Sînt prea mic sa ma pun cu Dawson si sistemul pe care l-a inventat si-l patroneaza. Individul este teribil si nu stie ce este aceea iertare, stiu asta, toata lumea o stie, si din pacate o s-o afli si tu. E de ajuns sa faca un semn si dispar de pe fata pamîntului. Daca te ajut fii sigur ca nu se va lipsi de placerea de a ma desfiinta.
— Tim, esti ultima mea speranta…
— John… te înteleg, dar nu pot face nimic pentru tine. Absolut nimic!
— Nu înteleg! Mereu am crezut ca esti unul care lupta împotriva guvernului…
— Stiu asta, de aceea m-ai ocolit cu atîta sîrguinta. Da, sînt împotriva guvernului si a legii care ne împarte pe categorii, ca portocalele din super-market, sînt împotriva multor lucruri, asa de multe încît tu nici macar nu le banuiesti, dar nu sînt împotriva mea. Nu sînt un fanatic, John, nu sînt genul care sa moara pentru o idee. Sînt o multime de lucruri pentru care merita sa mori, dar nu o idee, cel putin nu în conditiile în care peste 95% din populatie prefera sa ignore realitatea si sa accepte doar picaturile care i se dau. De ce sa mori pentru cei care nu s-ar deranja sa-ti dea nici macar un pahar cu apa daca genul acesta de marinimie ar fi interzis prin lege?
— Nu-ti cer sa mori pentru mine, Tim… Îti cer doar sa ma ajuti sa scap de cei care ma urmaresc.
— Ma rog, nu ma rogi direct, dar daca te ajut cam tot aia este în ceea ce ma priveste. Daca te prind, or sa-ti smulga inima din piept, dar pe mine ma asteapta scaunul electric.
— N-o sa spun ca m-ai ajutat… O sa le spun ca nici macar nu te-am cunoscut vreodata.
— Nu tine, John… Cu mijloacele pe care le au acum la dispozitie sînt în stare sa scoata de la tine tot ceea ce-i intereseaza fara nici un fel de efort. O injectie în antebrat si le spui si ce gust avea laptele pe care l-ai supt în primele zile de viata. Ce te face sa crezi ca nu o sa le spui si despre mine?
— Nu stiu… Pur si simplu, nu o sa le spun nimic…
— Asta nici tu nu o crezi. Termina-ti paharul si pleaca, voi uita ca ai trecut pe la mine, mai mult nu pot face pentru tine…
— Tim…
— John, te rog sa ma întelegi, nu pot face chiar nimic pentru tine.
— Tim, asculta-ma macar cîteva secunde… Bine, înteleg ca nu ma poti ajuta tu personal, înteleg… Dar trebuie sa stii cîte ceva despre rebelii care lupta împotriva guvernului. Nu-mi spune ca nu stii…
— Stiu destule, raspunse Tim, zîmbind smechereste; îsi revenise total. Chiar mai multe decît si-ar putea imagina si cel mai istet copoi, cu conditia sa nu apeleze la fiola adevarului, bineînteles. Ma surprinde ca stii si tu ei. Însa nu cred ca ei te-ar ajuta prea mult, sincer. Si pe ei îi vîneaza guvernul…
— De ce nu m-ar ajuta? Nu sîntem în aceeasi tabara? Sînt si ei fugari, nu?
— Mda… Cred ca este posibil sa te ajute, surîse Tim, cu o sclipire ciudata în ochi. De ce nu te-ar ajuta, vorba ta…
— Unde-i pot gasi? Spune-mi!
— Unde?! Cum unde? În canalizarea orasului, ca niste adevarati sobolani. Un trai mizerabil, mai mizerabil chiar decît cel la care au dreptul cetatenii E si F, dar cel putin au scapat de împutitele de insigne primite de la guvern. S-ar putea sa te surprinda, dar pentru unii dintre cei care traiesc în canalizare lipsa afurisitelor de cocarde reprezinta adevarata libertate.
— Poti sa ma duci la ei?
— Pot, de ce sa spun ca nu pot? raspunse Tim dupa cîteva clipe de tacere, afisînd o mina generoasa. Asta o pot face si nu te costa nimic, dar sa nu îndraznesti sa ma mai deranjezi vreodata, sub nici un motiv. Si asa mi-ai pus existenta în primejdie.
— Promit ca nu te voi mai deranja niciodata, se grabi sa-l asigure John.
Deja începea sa se simta mai confortabil.
— Probabil ca sînt nebun ca fac una ca asta, hohoti Tim, sugînd direct din sticla, dar stii ceva? Îmi place s-o fac pe nebunul…
— Pornim chiar acum? se interesa John, nerabdator.
Daca lui Tim îi trecea prin cap sa se razgîndeasca?
— Nu, nu acum… Tu nu vezi ce e pe strada? De fapt, nici nu voi merge personal cu tine în subteran…
— De ce?
— De ce as face-o? Pentru micul meu grup de prieteni razvratiti sînt mai de folos afara decît în maruntaiele canalizarii. Ti-am spus c-o duc al naibii de greu acolo. Daca nu ar fi cineva sa-i ajute de la suprafata le-ar fi imposibil sa supravietuiasca. Au nevoie si ei de hrana, medicamente, informatii, chiar si arme. De unde crezi ca le iau? Ultima data cînd am coborît sub pamînt nu tin minte sa fi vazut nici un magazin… Bine, daca se va întîmpla sa fiu descoperit atunci nu voi avea încotro, va trebui sa devin si eu „omul-sobolan”, dar sper sa mai treaca ceva vreme pîna atunci.
— Deci ai si tu legatura cu grupurile subversive?! Banuiam eu…
— Si ce daca? Îl voi suna pe seful retelei de oameni-sobolan, s-ar putea sa dureze ceva timp pentru ca trebuie sa folosesc cîteva artificii tehnice pentru a nu fi detectat de agenti. Din cauza evadarii tale au devenit probabil mult mai vigilenti. Tu fa-te comod si termina-ti bautura.

1231 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.