REVISTA NAUTILUS / Foileton / Amendamentul Dawson 2

Amendamentul Dawson 2

Ciprian Mitoceanu • 16:25 - 11.03.2009 • 
, , ,

Masina de teren, un Hummer care de multa vreme ar fi trebuit dus la cimitirul de fiare vechi, frîna la adapostul unui gard metalic. Începuse sa se lumineze de ziua, dar pe strazi nu se vedea înca tipenie de om. Cartierul de Vest, cel mai marginas si sarac cartier al orasului, înca se odihnea.
— De aici încolo mergem pe jos, mîrîi soferul. Prin zona asta nu locuiesc decît foarte putini B+, asa ca nu sînt prea multe masini.
Era un individ solid, cu umeri lati, îmbracat într-o haina de piele lunga, de culoare neagra, care-i ajungea pîna la calcîie. O cicatrice urîta îi brazda obrazul drept, imprimîndu-i un aer sinistru.
— Înseamna ca amicul nostru nu e chiar atît de prost pe cît ne-am dori, comenta celalalt, croit dupa tipare asemanatoare. Pe timp de zi ne-ar veni foarte greu sa ne strecuram pîna la vizuina lui cu masina, nu-i asa, Leon?
— Greu!?… E de-a dreptul imposibil. Tîncii sînt insuportabili, urla cît îi tin puterile, numai sa fii surd sa nu-i auzi. Parintii lor i-au învatat chestia asta, sa tipe cînd vad o masina straina, un fel de alarma umana contra politiei, în special… Sa fim multumiti ca mai exista si noapte.
— Pe mine însa ma intereseaza mai mult subiectul decît tîncii urlatori. Ce avem despre el?
— Nu prea multe date. Se stie despre el ca a spart un magazin de aparatura electronica destinata clasei A si ca a mai comis cîteva delicte violente.
— Ceva mai clar, Andy … Ceva mai clar…
— Nimic specificat, deci poate însemna orice. Valoreaza sub o batrîna…
Andy scoase din buzunarul hainei o coala de hîrtie pe care se afla poza unui individ barbos, cu ochii putin încrucisati, ceea ce-i dadea un aer de gorila natînga.
— Mda… ofta soferul, studiind îngîndurat fotografia, desi o vedea pentru a mia oara numai în ultimele ore. Nu mi-au placut niciodata indiciile lapidare. Ar trebui sa stim si noi mai bine cu cine avem de-a face. Uneori împutitii de la Judiciar au obiceiul de a ascunde o parte din activitatea infractorului pentru a oferi o recompensa mai mica decît s-ar cuveni în mod normal.
Soferul scoase de sub bancheta o pusca de vînatoare cu doua tevi si încarcator rotativ si-i cerceta încarcatura. Tovarasul sau îsi cerceta, la rîndul lui, cele doua revolvere clasice pe care le purta în tocuri prinse la brîu. Totul era în regula.
— Stii ce ma intriga în cartierul acesta? ofta Andy, cercetînd cu atentie zona.
— Sînt prea multe case, nu? zîmbi Leon.
— De unde ai stiut?!…
— Nu sînt vînator de capete de ieri, Andy… E zona veche a orasului, care înca nu a fost asanata, adica n-a fost refacuta din temelii. Dar fii fara grija, în curînd buldozerele guvernamentale vor demola totul, pregatind terenul pentru o padure de turnuri, toate numai otel si sticla.
Coborîra simultan din masina. Racoarea diminetii îi înfiora, dar nu era suficient pentru a-i intimida. Soferul îsi ascunse pusca sub haina lunga si-i indica partenerului directia de urmat.
Strecurîndu-se pe sub ferestre ajunsera în fata unei case darapanate, cu tencuiala coscovita, al carei acoperis statea sa cada. Un cîine maruntel, jigarit, se repezi mîrîind, dar soferul îl anihila cu ajutorul unui aparat cu ultrasunete. Potaia o sterse, scheunînd sugrumat.
Evident, cei doi formau o echipa, comunicau prin semne si chiar si asa cu destula zgîrcenie. Andy se repezi catre spatele casei, cu revolverele în mîini, gata sa traga în tot ce era suspect.
Soferul astepta sa treaca zece secunde, apoi baga mîna sub haina, apucînd patul pustii. Înca n-o scoase la vedere, poate ca nu era necesar. Urca grabit cele trei trepte din fata usii si trînti de cîteva ori ciocanelul.
— Erin Quinn, deschide!… Avem un mandat pe numele tau…
Se retrase, scotînd la iveala pusca. Daca ceva avea sa mearga prost, atunci avea sa se întîmple în urmatorul minut.
Din casa nu se auzi nici un fel de zgomot, dar timp de o secunda o lanterna se aprinse si se stinse. Vînatorul de recompense înjura nelinistit, armînd cocoasele.
— Erin Quinn… Avem un mandat pe numele tau si sîntem autorizati sa folosim forta pentru a te aresta. Nu-ti îngreuna situatia…
— Duceti-va toti la naiba…, rasuna o voce groasa prin peretii subtiri. N-aveti decît sa va bagati în cur mandatul…
Înca un idiot care se dadea de ceasul morti sa le faca viata imposibila.
— Sînt Leon Adair, Quinn… Fa-ne un serviciu la amîndoi si iesi din casa cu mîinile ridicate, fara miscari bruste.
— Si daca fac asta cu ce ma aleg? pufni vocea nemultumita. O sa vii sa ma vizitezi la bulau?… Sa-mi aduci portocale si guma de mestecat cu gust de cacat?
— Numar pîna la trei, îl atentiona vînatorul, ignorîndu-l. Pe urma intru în casa… Unu!…
Din spatele peretilor razbatu zgomotul unei încaierari. Quinn se certa cu cineva, si judecînd dupa zgomote puteau fi macar trei persoane.
— Doi!… striga destul de tare, în speranta ca era auzit de cei dinauntru.
Personal ar fi preferat sa darîme usa înainte de expirarea celor trei secunde la care legea le dadea dreptul pîna si infractorilor, dar, din pacate, Quinn nu era înregistrat la adresa respectiva si proprietarii legali aveau ocazia de a depune plîngere. N-avea nici o intentie de a pune mîna pe recompensa pentru ca apoi sa plateasca amenzi. Trebuia sa respecte procedura standard.
Tocmai deschisese gura pentru a-i aduce la cunostinta derbedeului ca timpul expirase si, din punct de vedere legal, putea uza de orice mijloace pentru a-l imobiliza, cînd usa cazu la pamînt, transformata în cioburi si aschii. Urlînd, o namila de om, gol pusca si paros ca un urs, navali asupra lui cu viteza unei ghiulele lansate dintr-un tun.
Leon ridica pusca, dar, înainte de a trage, uriasul îl si doborîse la pamînt, lovindu-l cu umarul în stomac.
— Andy, am nevoie de ajutor…
Violenta atacului îl descumpanise pentru o clipa, suficient cît sa se trezeasca cu huiduma peste el. Pusca îi zburase la cîtiva metri si nu numai ca nu-i mai era de nici un folos, dar daca intra pe mîinile unuia dintre fîrtatii lui Quinn avea sansa de a intra în folclorul local drept vînatorul care sfîrsise împuscat cu propria sa arma. Si pe unde naiba haladuia Andy?
— Sa te ia naiba, Leon…, horcai uriasul, încercînd sa-l apuce de gît.
Avea respiratia puturoasa si mîinile unsuroase. O bruta…
Cu energia disperarii reusi sa-l blocheze pe Quinn. Reusi sa-i aplice un cot în tîmpla, ce naiba, nu era nici el tînc, dar colosul nici macar nu se clatina, avea duritatea unei stînci.
— N-aveti decît sa veniti dupa mine toti cretinii de vînatori de recompense, nu ma luati nici mort…
Quinn urla întruna, iar asta îl împiedica sa se concentreze la ceea ce avea de facut. Încerca sa-i dea cîtiva pumni în cap lui Leon, dar acesta reusi sa pareze cu antebratul loviturile care ar fi putut da gata si un taur. Împingînd cu toate puterile reusi sa-l ridice putin pe nemernic si profita de ocazie pentru a-l lovi cu genunchiul între picioare. Simti o satisfactie colosala cînd urletul de moarte îi rasuna în urechi.
— Ia de-aici, dihanie puturoasa…
Reusi sa-l observe si pe Andy, acesta se lupta din rasputeri cu doi galigani aproape goi si înarmati cu bîte. Unul dintre ei avea fata plina de sînge, Andy se pricepea de minune sa-si foloseasca pumnii. Cum de nu reusise nici el sa traga macar un foc? Tinînd cont de modul în care începusera ostilitatile era o minune ca mai erau în viata.
Se repezi sa-si recupereze pusca, era hotarît sa traga în plin. Quinn însa îsi revenise si i se încolaci de picioare, trîntindu-l la pamînt. Un calcîi în mutra si borfasul slabi strînsoarea. Dupa a doua lovitura îi dadu drumul. Era si timpul, unul dintre cei doi indivizi cu care se lupta Andy observase si el arma.
Printr-un salt acrobatic Leon ajunse primul la pusca. O însfaca de mîner si sari în picioare. Nu mai avea timp sa dibuie tragaciul, asa ca-si pocni adversarul cu teava peste fata. Individul cazu ca secerat în timp ce al treilea galigan, vazîndu-si tovarasii cazuti la pamînt, o luase la fuga.
— Stai ca trag! tuna Andy, scotînd la iveala revolverele.
De ce naiba n-o facuse mai devreme? Ce mai conta acum? Bine ca iesisera teferi din încaierare, desi pentru cîteva clipe Leon crezuse ca-si va gasi sfîrsitul în mîinile lui Quinn.
— Da-l naibii! îi sugera Leon, gîfîind. Nu avem nici o treaba cu gealatul ala, recompensa exista numai pe capul lui Erin. Numai el face ceva parale… Esti în regula?…
— Mi-a atins umarul cu bîta, mîrîi Andy, sumbru. Daca pun vreodata mîna pe el o s-o capete cu vîrf si îndesat. Putea sa-mi crape capul…
— Poate-l gasim pe liste saptamîna viitoare. Dupa atacul asupra noastra sigur o sa-i creasca valoarea.
— Putem spune ca am avut noroc cu carul. Mai erau doi indivizi, dar astia au preferat s-o stearga. Daca ne atacau toti cinci nu vad cum ne-am fi descurcat…
Leon se gîndi sa-l întrebe despre revolvere, dar îsi aduse aminte de stîngacia personala si aprecie ca este mai cuminte sa-si tina gura. Nu era el cel mai potrivit sa faca aprecieri critice.
— S-o stergem cît mai repede din zona, am sentimentul ca fiecare clipa care trece se scurge în defavoarea noastra, propuse Andy, scotînd la iveala catusele de otel, model vechi, care se deschideau cu cheita.
Le considera la fel de eficiente ca si suratele lor mai noi, cu microcipuri încorporate.
Erin zacea gemînd, cu mutra fioroasa plina de sînge, Leon îl lovise din toata inima. Nici tovarasul lui nu arata mai bine, dar cei doi vînatori de recompense vazura dintr-o ochire ca tipul nu figura pe lista fugarilor, astfel ca ridicarea lui nu le-ar fi adus nici un fel de beneficii materiale. Cel mult ar fi adaugat la cazierul individului atacul asupra unor reprezentanti ai legii. Mare chestie!
Dupa ce-i trase una în coaste namilei, Leon îsi ajuta partenerul sa-i puna catusele. I le strînsera mai mult decît era necesar, era clipa lor de razbunare. Erin protesta, înjurîndu-i cum îi venea la gura, fara succes. De cînd cu noua legislatie, în calitate de arestat nu mai avea nici un fel de drepturi.
Cu mare greutate reusira sa-l puna pe picioare, mai ales ca prizonierul se straduia sa le faca misiunea cît mai dificila.
— Te zbati degeaba, îl atentiona Leon, tragîndu-i cîteva peste fata cu dosul palmei.
— Chiar credeti c-o sa iesiti vii de aici? rînji Quinn, privindu-l cu ochii sai piezisi. O sa vedem noi curînd cine este jupînul…
— Si de ce n-am iesi vii? întreba inocent Andy, pentru care misiunea se terminase o data cu încatusarea suspectului.
Ca un raspuns, undeva rasuna dangatul unui clopot. Un clopot lovit cu putere…
— Ce naiba…, tresari Andy. Ce se întîmpla?…
— Nemernicii care au scapat dau acum alarma, îl informa înnegurat Leon. Numai printr-o minune scapam cu viata…
Porni catre masina, îmbrîncindu-l pe Quinn care, de cînd auzise clopotul, facea tot posibilul pentru a se împotrivi.
Din casele darapanate razbatura zgomote, peste tot se aprindeau lumini si prin cîteva usi navalira în strada barbati tineri, înca buimaciti de somn.
— Aici sînt, baieti, încerca Erin sa le atraga atentia. Ticalosii m-au legat… La naiba!
Un pumn între ochi, administrat de Leon, îl nauci. Vînatorul de recompense se apleca si-l lua pe umar, ca pe un sac. Trase doua focuri asupra urmaritorilor, care se oprira panicati. Însa descumpanirea lor nu dura mai mult de cîteva clipe. Stimulati de numarul tot mai mare al celor pe care alarma îi scosese din casa începura sa urle si sa se apropie.
— Grenade fumigene, ordona Leon, crispat.
Andy executa ordinul imediat. Doua grenade explodara aproape simultan în mijlocul grupului care sporise considerabil. O perdea groasa de fum înecacios îi înghiti pe urmaritori. Fumul nu-i putea opri, dar îi încetinea. Însa Leon nu avea de gînd sa-i lase numai cu atît. Smulse de la brîu o grenada cu bile de cauciuc.
— Inventia naibii…
O arunca rînjind si imediat izbucni un cor de urlete. Bilele de cauciuc, aruncate în toate partile de explozia grenadei, nu pricinuiau rani foarte grave, în schimb durerea de moment era insuportabila.
Andy chiui de bucurie, dar se opri la jumatate. Din directia opusa se îngramadise o duzina de haidamaci, înarmati cu bîte si tevi metalice. Si, ca si cum nu ar fi fost destul, în spatele lor se zareau altii, foarte energici.
— Sînt prea aproape pentru grenade, hotarî Leon, trîntindu-l pe Erin pe asfalt. Trage la picioare…
Înainte ca Andy sa traga primul foc Leon deja îsi golise încarcatorul în picioarele atacatorilor, doborînd trei dintre ei. O piatra îl lovi în gamba dar asta nu-l împiedica sa bage un nou încarcator în arma.
Andy gemu, lovit în cosul pieptului de o sticla. Se clatina, dar reusi sa-si pastreze echilibrul.
— Moarte agentilor! rasuna stridenta o voce de femeie. Sa nu ramîna unul în viata…
— Criminalilor!
Pusca lui Leon bubui din nou, ranind patru oameni înainte de a ramîne fara gloante.
Atacatorii sovaira. Avangarda facu pasul înapoi. Indiferent cît de simpatizat ar fi fost Erin Quinn, nu erau prea multi cei dispusi sa se lase împuscati pentru el. Ranile cauzate  de armele de foc nu se puteau trata mereu acasa, cu ceaiuri si cataplasme, iar serviciile medicale specializate costau o avere. Si daca se afla cum au fost capatate puteau fi siguri ca-l vor însoti pe Erin la puscarie.
O noua grenada cu bile de cauciuc taie o bresa suficient de larga pentru a le permite sa se apropie de masina, tîrîndu-l de picioare pe Quinn, lesinat.
Cu eforturi uriase îl urcara în masina pe arestat. O ploaie de pietre se abatu asupra lor. Multimea schimbase tactica. Un proiectil improvizat înfunda capota.
— Asta ne va costa mai mult decît toata recompensa oferita pe paduchiosul de Quinn, tipa scandalizat Andy.
— Las-o naibii!… Eu m-as multumi sa plecam vii de aici, încerca sa-l tempereze Leon, care deja pornise motorul.
Baga în viteza si masina începu sa ruleze cu viteza printre oamenii care aruncau cu tot ce apucau. Ca si cum ar fi vrut sa-i faca în ciuda lui Andy o piatra plesni parbrizul, transformîndu-l într-o retea de crapaturi asemanatoare pînzei de paianjen.
— Acum îti dai seama de ce nimeni nu l-a deranjat pe Quinn timp de trei luni de zile, hohoti Leon dupa ce masina ajunse într-o zona mai linistita. Am avut mare noroc sa scapam întregi din balamucul ala…
— Pentru rahaturi de-astea ar trebui sa se tripleze recompensa, mîrîi Andy, înca suparat din cauza stricaciunilor suferite de masina. E ultima data cînd mai calc în cloaca aia…
— Sa speram ca nu toti infractorii sînt la fel de isteti ca amicul Quinn. Înca o afacere ca asta si va trebui sa ne împrumutam pentru a ne mentine în bransa. Ori sa prindem un peste cu adevarat mare…
— Peste mare?!… Ai vise erotice sau ce naiba?…

* * *

Atmosfera din camera se destinsese dintr-o data. Medicii zîmbeau ca tîmpitii si Will chiar îi facu semne prietenesti cu mîna. Pîna si agentul de paza parea sa zîmbeasca.
— Timpul meu este foarte limitat, asa ca voi foarte scurt, mormai Dawson, dupa ce sorbise aproape toata apa din carafa. Draga prietene, conform Amendamentului care îmi poarta numele, adica Amendamentul Dawson, al doilea Amendament Dawson… Ai auzit de el?
— Nu… recunoscu franc John.
Nu-l interesa politica, nici macar ca subiect de discutie. Îsi vedea de treaba lui si atît. Nu discuta cu nimeni politica si, mai ales, nu spunea nimic împotriva guvernului. De vreme ce drepturile lui politice erau atît de limitate încît erau ca si inexistente la ce si-ar mai fi batut capul cu politica, domeniu deschis cu adevarat numai celor din clasele superioare.
— Pacat, îmi faci misiunea mai grea, reflecta congresmanul, sugîndu-si un dinte. (Se parea ca are o înclinatie deosebita spre apucaturi grosolane.) Amendamentul Dawson, al doilea Amendament care-mi poarta numele, dupa cum ai observat, se refera la protejarea cu orice pret a cetatenilor care apartin clasei A4+ si, în anumite cazuri, si a celor din restul categoriei A. Însa prioritate au cetatenii A4+, adica geniile, cei care sînt capabili ca, prin contributia lor personala, sa produca elementele de progres de care are nevoie societatea noastra, omenirea în general. Geniile au prioritate absoluta, dupa cum am zis…
— Si?… facu John.
Nu-si venea a crede ochilor. Cerea explicatii unui cetatean A4+ si culmea era ca le si primea. Nu întelegea mare lucru, dar de obicei un individ care avea cocarda ca a lui era ignorat cu desavîrsire de cei din A si B. În alte circumstante probabil s-ar fi ales cu o privire dispretuitoare sau chiar cu o amenda substantiala din partea politistilor cibernetici care erau foarte atenti ca cetatenii din clasele superioare sa nu fie deranjati de indivizii inferiori.
— Si… Uite cum sta treaba. Brendan, baiatul de care vorbeam, unul dintre exceptionalii A4+ sufera de o maladie incurabila, rara si inexplicabila, care i-a afectat inima. E cu un picior în groapa, daca e sa ne exprimam mai lipsit de eleganta (se pare ca Dawson era un expert în a face lucruri lipsite de eleganta). Daca medicina nu ar fi fost atît de avansata ar fi fost mort de multa vreme, o pierdere irecuperabila pe care guvernul nu si-o poate permite. Malcom este implicat în producerea unui nou motor pe baza de hidrogen care va avea un randament superior oricarui motor construit pîna acum. În fine, presupun ca aspectele astea pur tehnice nu te intereseaza, nu e cazul sa-mi pierd timpul cu expuneri care nu te privesc. Din pacate, cu tot progresul medicinei, nu s-a gasit un tratament pentru boala de care sufera Malcom, singura lui sansa fiind transplantul de inima. Un transplant foarte delicat, avînd în vedere conditiile de lucru si starea pacientului… Brendan… Guvernul, de fapt tara întreaga, omenirea întreaga, are nevoie de o inima. O inima care, practic, va trece dintr-un corp de categoria C+ în unul de categoria A4+. Inima ta…
În timp ce Dawson turuia bine dispus, ca si cum ar fi laudat calitatile uluitoare ale ultimei limuzine produse de GMC si nu despre soarta întregii omeniri, asa cum voia sa se înteleaga, John analiza în viteza situatia disperata în care se afla.
Îsi aminti dintr-o data despre al doilea Amendament Dawson si tot ceea ce presupunea el. Tim bodoganise o saptamîna întreaga pe marginea prevederilor Amendamentului, oripilîndu-se la gîndul ca natiunea americana, cea nascuta din democratie, nu se revolta cu trup si suflet împotriva acestei atrocitati. Personal, nu se sinchisise prea mult, simtindu-se la adapost de prevederile Amendamentului, pe care-l socotea pe atunci doar un simplu act legislativ, fara prea multa acoperire în practica. Sa se revolte altii, el nu avea nici un chef.
Iata însa ca venise ziua în care Amendamentul Dawson îl privea chiar pe el. Tinînd cont de sacrificiul pe care îl cerea tara de la el se putea considera un om mort.
Inima… I se cerea inima… Într-o vreme inimile prizonierilor, ale celor considerati, într-un fel, la fel de demni de dispret ca si cetatenii de categoriile C, D sau E si F, erau oferite drept jertfe zeilor. Acum i se cerea cu zîmbetul pe buze sa-si jertfeasca inima pe altarul patriei. Asta era crima! Pe vremea cînd Constitutia cea mai democrata din lume oferea aceleasi drepturi tuturor cetatenilor, indiferent de abilitati si posibilitati genetice, o asemenea cerere ar fi fost considerata drept o monstruoasa crima împotriva umanitatii, dar acum nu era decît o crima legala, privita cu aceeasi detasare care se acorda în trecut unei exproprieri în interesul statului.
Ei bine, nu avea de gînd sa-si lase inima în mîinile lor. Criminali nenorociti, însemnati cu insigne aurii sau de diamant… Îi zîmbeau, îl bateau cu palma pe umar, îi vorbeau ca unuia din categoria lor, dar asta nu însemna ca-i vor arata mila atunci cînd… Grija pe care i-o aratau era numai pentru inima lui, pe care aveau de gînd sa i-o confiste în interes de stat. Mai stia ca oricine intra sub incidenta Amendamentului Dawson nu putea spera sa mai scape. Guvernul, transformat într-un instrument de represiune, îsi urmarea doar propriile-i interese. Treptat, simti cum îl înconjura panica. Daca putea face ceva, trebuia s-o faca cît mai repede, înainte de a fi dus în sala de operatie. N-o sa-i lase sa-l omoare.
Furia orbitoare se instala pe neasteptate în locul panicii. Personal, se considera un om deosebit de calm, dar accepta ideea ca furia este de preferat panicii.
Ca împins de un resort urias, tîsni de pe scaun si îl îmbrînci pe pretentiosul posesor al insignei de diamant, aproape fara sa-si dea seama ce face. Abia dupa ceva timp va reusi sa puna cap la cap evenimentele care se petrecusera în spital.
Congresmanul icni ca un porc lovit în stomac dupa o masa copioasa si se prabusi peste masa, chiar peste raportul Pungasului, care cascase gura de uimire. Ce se întîmpla tinea de domeniul fantasticului. Imposibil! Un individ din categoria C îndraznea sa ridice mîna asupra unui  posesor de insigna de diamant. Si culmea, îl îmbrîncea din toata inima…
Si John ramase pret de o fractiune de secunda imobil. Nu si-ar fi închipuit asta niciodata. Sa loveasca pe cineva pe care, în mod normal, nici nu i s-ar fi permis macar sa-l priveasca. Toti cei prezenti erau uluiti de îndrazneala lui, chiar si agentul care, firesc, ar fi trebuit sa preîntîmpine o astfel de manifestare din partea lui John.
Trebuia sa profite de momentul de confuzie pe care-l crease si s-o stearga. Nu era cazul sa i se explice pîna la capat ce se astepta de la el. Nu era batut în cap. Ticalosii! Îi doreau inima, la propriu, si i-o aduceau la cunostinta cu zîmbetul pe buze, de parca o asemenea posibilitate ar fi trebuit sa-l dea pe spate de încîntare. Cîta ipocrizie!.. N-o sa se lase asa usor, daca-i voiau inima trebuiau sa i-o smulga de-a dreptul din piept.
Se repezi catre usa, gata sa loveasca pe oricine ar fi încercat sa-l împiedice sa fuga.
Primul care îsi reveni fu chiar congresmanul, care urla:
— De ce stati ca boii?! Puneti mîna pe el!…
Agentul cu haine de piele tresari si se puse în miscare. Fusese luat si el prin surprindere de violenta reactiei lui John, dar era un tip antrenat, care-si petrecea o mare parte a timpului în sala de sport, lovind sacul de nisip sau ridicînd greutati. Nu trebuia neglijat.
Agentul încerca un placaj, ca la rugby, aruncîndu-se asupra mijlocului lui John, grabit sa-l striveasca sub greutatea lui. Din fericire acesta reusi sa anticipeze miscarea si fanda lateral. Agentul se prabusi pe podea, atingîndu-l în treacat cu cotul. Un sut bine plasat între picioarele netrebnicului si individul începu sa urle ca din gura de sarpe. Cel putin timp de un minut agentul era scos din carti. Pentru orice eventualitate îi mai trase si un picior în plina figura. Un bocanc tintuit, de santier, face totdeauna o impresie deosebita. Auzi osul nasului trosnind sub tintele de fier, iar sîngele tîsni din abundenta. Ce chestie! Pîna acum cîteva clipe traise cu convingerea ca agentii sînt de-a dreptul invulnerabili, imposibil de doborît cu ajutorul armelor conventionale. Supra-oameni aflati deasupra vulgului, reprezentat de categoriile B,C si D (nici nu merita sa pomeneasca de restul categoriilor) care si-ar fi putut desfiinta oponentii inferiori numai privindu-i dispretuitor. Întelesese însa, în numai cîteva clipe, ca pîna si agentii A+ nu erau, în fond, decît niste oameni obisnuiti, care nu se deosebeau de restul lumii decît prin cocardele stralucitoare. În rest, sufereau si sîngerau la fel ca indivizii de rînd, pe care John îi asimila categoriei din care facea parte.
Ramirez se repezi tremurînd asupra lui mai mult pentru a face impresie în ochii congresmanului. Nu era decît un soarece de biblioteca. Îi arunca în cap scaunul pe sezuse cîteva minute prin amabilitatea lui Dawson si a celorlalte lichele, iar medicul se prabusi gemînd la pamînt, tinîndu-se de bot. Un firicel de sînge se scurgea pe podea.
— La naiba, ne scapa…, îl auzi cîrîind pe Dawson în timp ce iesea pe usa.
Holul era pustiu, cu exceptia a doi roboti însarcinati cu curatenia care lustruiau de zor pardoseala de marmura. John însa îi ignora, erau inofensivi, si începu sa alerge spre iesire. Îsi simtea inima în piept, batînd ca un ciocan. Furia îl parasea încetul cu încetul, în timp ce spaima punea încet stapînire pe el, împiedicîndu-l sa gîndeasca limpede. Un lucru era însa clar: daca voia sa scape cu viata, sa-si salveze inima, trebuia sa fuga. Sa fuga cît îl tineau picioarele. Sa fuga pîna avea sa-i explodeze inima în piept. Mai bine sa explodeze de efort decît sa le-o dea lor. Nenorocitii naibii!
O întepatura în palma dreapta îi atrase atentia ca strîngea ceva în pumn. Ce putea sa fie? Deschise pumnul si descoperi, surprins, cocarda de diamant a marelui grangur Dawson. În momentul în care îl îmbrîncise agatase, fara sa-si dea seama, pretioasa insigna.
Era pe punctul de a o arunca, nu avea nevoie de un asemenea suvenir de la întîlnirea cu Dawson. Nu dorea nimic de la netrebnic, singurul lucru pe care si-l dorea mai mult decît orice pe lume era sa scape din spital si sa fuga. Unul dintre robotii de paza aparu vîjîind în fata lui, atintindu-si spre el cele doua guri de foc si scanerul. Într-un moment de inspiratie John îi plasa în fata dispozitivului de scanare insigna congresmanului. În clipa urmatoare robotul elimina un piuit slugarnic si se lipi de perete, lasîndu-i cale libera.
Rasufla usurat si-si continua fuga, strabatînd curtea aproape pustie. Unde or fi disparut cu totii? Cînd îl coborîsera din masina zona era mult mai animata.
— Stai! rasuna o voce puternica. Stai sau deschid focul…
În clipa urmatoare curtea fu zguduita de o rafala de mitraliera. Un roi de gloante fierbinti suiera pe lînga el, aproape atingîndu-i combinezonul murdar, si se lovira de un stîlp metalic, iscînd  o jerba de scîntei.
—La naiba! lasa sa-i scape printre buzele vinete de spaima.
Nu-si amintea sa se fi simtit vreodata la fel de îngrozit, avea ocazia sa probeze pe propria-i piele ce înseamna „frica de moarte”. Se arunca în spatele unui autoturism de lux.
— Stai! mieuna agentul, altul decît cel pe care-l lasase aproape impotent, tragînd o noua rafala asupra masinii, transformîndu-i pe data geamurile în tandari.
— Nu trage nimeni, rasuna autoritara vocea de fierestrau a congresmanului. Avem nevoie de el viu si cu cît mai putine stricaciuni…
Prea bine… Împuscaturile încetara imediat, ca si cum însusi Dawson ar fi eliberat tragaciul cu mîna lui.
John se ridica, tremurînd, si-si continua fuga. În clipa urmatoare era în strada, gata sa se ciocneasca de un camion de distributie, care voia sa intre în curte. Ca prin vis auzi cum soferul îl trimetea la origini dar nu-l interesa sa-i raspunda. Începu sa alerge pe trotuar, printre oamenii care-si vedeau de treburile lor ignorînd fugarul. Ce treaba aveau cu el? În ziua de azi era mai bine sa-ti vezi de treaba ta.
Alerga în nestire pîna cînd simti ca nu mai este în stare sa faca nici macar un pas. În general se bucura de o buna conditie fizica, munca grea de pe santier i-o cerea, dar nu practicase niciodata vreun sport anume si niciodata nu-si închipuise ca poate sa alerge aproape o ora. Spaima îi mobilizase toate resursele din organism. Se afla, cu siguranta, departe de spitalul elitei, dar nu chiar atît de departe pe cît si-ar fi dorit.
Sleit, se aseza în spatele unui gard viu, impecabil aranjat, care marginea o alee dintr-un parc în care nu-si amintea sa fi fost vreodata. Erau atîtea parcuri în oras, iar el avea prea putin timp liber…
La acea ora parcul era aproape gol, doar cîteva femei din clasa A îsi plimbau mîndre landourile cumparate din magazinele de lux. Un maturator slinos, cu insigna D, îsi facea de lucru în jurul unor boscheti, agitînd frunzele cu o matura uriasa.
Deocamdata era liniste, nu se vedea nici un robot sau agent care sa scruteze zona, în cautarea lui, dar nu putea sa se creada scapat. Probabil semnalmentele lui erau transmise, prin toate mijloacele posibile, la toate sectiile de politie, la toti agentii si robotii militarizati, poate ca si la ferocii vînatori de recompense despre care se spuneau o multime de lucruri cumplite. În curînd se va declansa o veritabila vînatoare de oameni care nu se va termina decît dupa ce aveau sa puna mîna pe el.
Respirînd greoi, suierat, îsi apasa  pieptul. Bataile inimii i se transmiteau în tot corpul, ca sunetul facut de un clopot imens. Ca prin vis îsi reaminti de sfaturile Pungasului: „Ai o inima buna, trebuie s-o menajezi”. Cîta ironie…
Ce era de facut? Reusise sa scape din spital, un noroc nemaipomenit, dar nu-si sporise prea mult sortii de izbînda. Alergînd, chiar si cu viteza unui tren expres, avea la fel de multe sanse ca un iepure schiop urmarit de o haita de ogari bine dresati.
— Ce sa fac? Ce sa fac? scînci, privind neajutorat în jur.
I se paru ca una dintre mamele A îl priveste dezgustata. Era normal. Progenitura ei geniala nu trebuia sa respire aer poluat de prezenta unui ins inferior. Poate ca femeia i-ar fi fost foarte recunoscatoare daca l-ar fi vazut plecat.
Situatia în care se afla era al naibii de grava. Pe punctul de a deveni cel mai cautat om din oras sau chiar din stat, daca reusea sa scape de urmaritori timp de 24 de ore, ceva la care nici macar nu s-ar fi gîndit dimineata. Cine si-ar fi dorit o asemenea aventura? Mai rau era ca nu avea nici o idee despre ceea ce însemna sa fii un haituit, un individ în afara legii. Nu stia nimic despre tehnicile de supravietuire în asemenea situatie si, în consecinta, urmarirea nu avea sa dureze prea mult. Pîna vor pune mîna pe el era o chestiune de ore, iar dupa ce-l vor prinde îi vor scoate inima… O vor face asemenea vechilor preoti incasi, renumiti pentru cruzimea si precizia lor de a-si deposeda victimele de organul vital? Cu ochii mintii se si vedea imobilizat cu funii proaspat împletite de un altar dreptunghiular de piatra, în vazul unei multimi care urla excitata în timp ce Pungasul si Dawson îsi disputau într-o încaierare muta imensul cutit de obsidian.
Se cutremura, simtindu-si inima strapunsa de un junghi. Cum se simte cineva cînd îi este smulsa inima din piept? Probabil ca va afla, daca nu se grabea sa faca ceva… Ceva… Ce anume?
Dintr-o data îsi aduse aminte de Tim… Tim Parker…

1660 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] fost updatat si continutul revistei Nautilus cu partea a doua din romanul lui Ciprian Mitoceanu, Amendamentul Dawson. Si mai nou are parte si de o coperta, care […]

  2. …este autorul câtorva povestiri SF publicate in revista online Nautilus[…] Romanul în foileton, Amendamentul Dawson este în plină desfăsurare momentan în paginile virtuale ale aceleiaşi reviste…

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.