REVISTA NAUTILUS / Foileton / Amendamentul Dawson 11 (Incheiere)

Amendamentul Dawson 11 (Incheiere)

Ciprian Mitoceanu • 9:51 - 19.05.2009 • 
, , , ,


— Abia cînd ceea ce au visat a devenit realitate şi-au dat seama teoreticienii ce înseamnă o societate în care primeşti exact ceea ce meriţi. Şi s-au declarat dezamăgiţi. Una era să ocupi o poziţiei inferioară în societate şi să trîmbiţezi că ţi se cuvine mai mult şi alta e să ţi se arate banca în care trebuie să te aşezi. Catalogarea mea nu lasă loc de greşeli, Johnny boy… Mai rău e că  nu lasă loc de pretenţii. În mare, fiecare şi-a ocupat locul pe care-l merită, fie că-l mulţumeşte, fie că nu, singurul meu regret este că modelul meu de societate nu a fost adoptat mai devreme, altfel am fi avut mai multe de oferit fiecărei categorii în parte şi starea de nemulţumire s-ar fi diminuat.

— Mai mult?! Despre ce naiba vorbeşti? Voi, cei din turn, n-aţi da o firimitură în plus celor care nu stau la masa voastră. Nu vă mai săturaţi…

— Nu dăm mai mult pentru că nu putem, băiete. Nu avem de unde da. Societatea tradiţională, care permitea nulităţilor să se ridice în fruntea valorilor a murit, John, însă sechelele le suportăm noi, cei care am găsit soluţia socială perfectă. Din păcate e prea tîrziu. De-a lungul secolelor, condusă de lideri care nu meritau nici să mănînce la un loc cu cîinii, de tot felul de nebuni aleşi în mod democratic, omenirea şi-a secătuit resursele în războaie şi întreprinderi energofage. Dă o avere pe mîna risipitorului… ce se va alege din ea? Nici măcar praful de pe tobă. În schimb o ghindă în mîna unui înţelept poate fi premisa pentru o pădure de stejar. Nici măcar nu-ţi poţi imagina cîţi oameni inteligenţi, cîte genii a pierdut omenirea din cauză că acestora le-au lipsit mijloacele de a ieşi în evidenţă. Şi tot la fel nu-ţi poţi imagina cît rău au făcut tîmpiţii care au ajuns să conducă destinele lumii. Abia acum lucrurile s-au aşezat aşa cum trebuiau să stea de la început. Însă ajută atît de puţin…

— Societate perfectă?! Şi cu viaţa de sclav cum rămîne? În societatea ta perfectă este loc şi pentru robi? Am trăit în societatea ta, domnule Dawson, şi mi-a ajuns. Regulamente şi raţionalizări, respectarea legii. A fost mai rău decît în sclavie…

— Dacă nu era societatea mea ţi-ar fi mers şi mai rău… Eu am insistat ca fiecărei categorii să i se ofere un minimum, dar să i se ofere ceva, chiar şi celor cu adevărat inutili.

— Minţi… Nu ne-ai oferit nimic…

— V-am oferit mai mult decît v-ar fi dat oricine altcineva… Sclavia nu e nouă, John, sclavia a existat de cînd lumea. Chiar şi după ce a fost abolită oficial sclavia a continuat să existe, chiar şi în statele cele mai democrate. Muncitorii din uzinele de la sfîrşitul mileniului trecut, cei care au obţinut cea mai mare răsplată pentru munca lor, tot un fel de sclavi erau…

— Ba nu! E cea mai neruşinată minciună… Oamenii aceia nu erau sclavi, aveau dreptul la o casă numai a lor, la o maşină, aveau dreptul la viaţă…

— Poate că nu… Aveau aceste drepturi, nu te contrazic, dar dacă e să compari cu resursele uriaşe de care dispunea omenirea o să vezi că nu primeau nici cît primeşte azi un cetăţean F… Plăcinta era mult mai mare, John, dar prea puţini aveau şansa de a se înfrupta din ea şi mai puţini meritau cu adevărat. Plîngi traiul mizer al celor din E şi F? În vremurile alea frumoase pe care le regreţi atîta, cei din E şi F ar fi fost lăsaţi să se sfîrşească de foame şi de boli…  Crezi că meriţi mai mult? Ai avut ocazia să capeţi mai mult, dar nu prea te-a interesat. La ce vîrstă ai primit insigna? La paisprezece ani? După ce ai absolvit o şcoală pe care ai tratat-o cu dispreţ, domnule Barton. Nu ţi-a plăcut cartea şi ai crezut că eşti stăpînul lumii care poate pretinde orice fără să ofere nimic. Te-ai dezumflat cînd ţi-ai văzut cocarda? Era cam tîrziu să-ţi revii… trenul plecase din gară şi tu nu erai în el… Dacă societatea care crezi că ţi-ar fi oferit mai mult supravieţuia pînă azi, tu şi cei asemenea ţie n-aţi fi primit nici cît categoria F. Poate v-ar fi eutanasiat, poate v-ar fi băgat în lagăre de concentrare… Noi nu avem vagabonzi şi pentru fiecare cetăţean e pus ceva deoparte. Nu e mult, şi pe viitor va fi şi mai puţin… Înţelegi?

Înţelegea… Surprinzător, nu reuşea să găsească argumente cu care să contracareze spusele enotului. Avea o gură… Chestia cu şcoala era adevărată. Abia aplicarea insignei cenuşii reuşise să-l aducă la realitate.

— Dar lagărele? Există şi în societatea ta lagăre şi închisori. Ştiu că există…

— Bineînţeles că există… Totdeauna vor exista elemente declasate care vor trebui reeducate. Pentru noi, cei mai periculoşi sînt cei care vor să obţină o catalogare superioară celei pe care o deţin, să se caţere pe scaune pe care nu le merită. Sau cei care nu vor să-şi îndeplinească obligaţiile determinate de categoria din care fac parte. Nici nu-ţi închipui cîţi vor să eludeze sistemul, nici chiar pedepsele draconice nu-i fac să renunţe la planurile lor…

— Tim Parker…

Numele îi zburase de pe buze aproape fără să-şi dea seama. Dacă era s-o păţească, de ce să nu atragă atenţia şi asupra unuia dintre cei care încercase să-l vîndă? Se va simţi mult mai bine cînd Parker va păşi pe poarta lagărului.

— Ştiu despre ce vorbeşti, un exemplu că nici în perfecta societate Dawson nu merg toate perfect. Cine şi-ar fi închipuit că genialitatea poate consta în a fugi de obligaţii? Fii fără grijă, amicul Parker, care s-a dovedit a fi traficant de alcool, narcotice şi prostituate, şi-a primit pedeapsa. De cîteva zile şi-a început programul de reeducare la Wabash.

Simţi o adevărată satisfacţie. Porcul de Parker o păţise însă asta nu-l anihila pe agent. Dacă ar putea să-i arunce cuţitul în cap sau în gît… Hangerul greu nu era o armă de domnişoară. Însă se iveau cîteva neajunsuri. Nu se pricepea deloc să arunce cuţitul în stilul luptătorilor de comando, chiar era ferm convins că nu-l va nimeri pe Albert, necum să-l omoare. Şi dacă rămînea fără singura posibilitate de a-i ţine la distanţă pe cei doi agresori nu putea scăpa cu fuga.

— Omorul de persoane… Donaţia de organe… Societatea perfectă?

— Asta e singura hibă a creaţiei mele, dar nu sînt dispus s-o reneg. Geniile trebuie să supravieţuiască, ele sînt cele care duc America înainte. Naţiunea americană este cea care contează cu adevărat, nu cetăţeanul ca unitate. Dacă singura posibilitate de a asigura supravieţuirea geniilor era să sacrific cetăţenii de calitate inferioară, iată că am făcut-o… Avem nevoie de inima ta, John… Nu fi egoist…

— Egoist?! Iar ajungem la asta?…

— John, gîndeşte-te la cît de mult s-a investit în urmărirea ta, la cîte resurse s-au consumat, la cîte speranţe s-au legat de inima ta… Dacă nu laşi cuţitul jos şi o să continui să ţi-l bagi în piept ce ai de cîştigat? Mori oricum, fie că-ţi străpungi inima, fie că o donezi. Nu e mai bine ca cineva să se folosească de ea?

— Eşti nebun…

— Sînt realist… Prea realist. Dacă te omori toate eforturile noastre au fost zadarnice, iar viitorul ni se arată în culori foarte nepotrivite. Malcom este unul dintre puţinii oameni care poate salva omenirea, iar tu eşti singurul care-l poate ajuta. Îţi cerem sacrificiul suprem, John. Ăsta este adevărul. Un adevăr crud… Eşti unica noastră speranţă…

— Sacrificiu?! Cît de uşor îţi vine să vorbeşti despre sacrificiul altora…

— Nu trebuie să faci atîta caz, John. Nu eşti primul care se sacrifică pentru o cauză în care nu crede, istoria este plină de exemple de sacrificii pentru cauze mult mai mici. Milioane de americani s-au jertfit pentru ca America să poată stăpîni lumea. Oasele lor sînt răspîndite prin toată lumea: China, Vietnam, Japonia, Irak, Europa… Peste tot găseşti urmele celor care s-au sacrificat pentru America. În războiul de independenţă, cînd suna goarna, pînă şi copiii erau gata să-şi dea viaţa pentru ţară, iar tu socoţi că viaţa ta este mai importantă decît soarta omenirii. Ai o părere foarte bună despre dumneata… Şi eu te cred un băiat de toată isprava, dar nu pot pleca fără inima ta…

— Vorbeşti aşa pentru că nu ştii ce e acela sacrificiu… Tu n-a trebuit să te sacrifici niciodată…

— Ba da, ştiu ce înseamnă sacrificiul, John, ştiu foarte bine. Nici nu-ţi imaginezi cît de bine ştiu.

— Nu ştii…

— Ba ştiu! Sacrificiul meu a fost cel mai mare sacrificiu pe care-l poate face un om…

— Doar nu ţi-ai donat coaiele…

Încă simţea nevoia să rîdă…

— Aş fi preferat să-mi donez oricare organ decît să sacrific ce aveam mai drag pe lume…

Ochii lui Dawson înotau în lacrimi.

O scurtă busculadă se produse în tunelul prin care venise Dawson. Scoubaday apăru ţinîndu-l de gît pe Jerome, care se zbătea să scape.

John simţi că steaua lui a început să strălucească din nou. Dacă venise Scoubaday însemna că avea o şansă. Scoubaday n-o să-l abandoneze.

Omul-şobolan privi buimăcit în jur, dar realiză repede care era situaţia. Îi trase un şut în vintre lui Jerome care se prăvăli gemînd.

— Trădător nemernic…

— Am vrut şi eu să scap la liman, chirăi Ochiul, clipind către Dawson. M-am tot săturat să fiu bătaia voastră de joc…

— N-aveai decît să ne părăseşti, sînt sigur că alţii te aşteptau cu braţele deschise.

John observă că nici Dawson, nici agentul nu ridicaseră armele la Scoubaday, ca şi cum nu l-ar fi luat în seamă.

— Tu…, şopti congresmanul Dawson albindu-se brusc. Tu…

— Da, eu, pufni omul-şobolan, strîngînd din pumni. Ce cauţi aici?

— Aceeaşi întrebare aş putea să ţi-o pun eu, replică Dawson, neintimidat. Cred că-mi datorezi nişte explicaţii.

— Nu-ţi datorez nimic! Chiar nimic… Eşti cel mai mare ticălos de pe faţa pămîntului şi pentru mine asta vei rămîne. Pleacă! Nu te dorim aici…

— Scoubaday, îl cunoşti?! rosti John, surprins.

În ciuda încordării existente între cei doi, exista o familiaritate în replicile pe care şi le aruncau.

— Scoubaday?! cîrîi Dawson. Acesta este numele tău acum?

— Aşa îl cheamă, Scoubaday, simţi şi John nevoia să se amestece; îi revenise curajul.

— Nu vreau să am nimic de-a face cu tine, îi aruncă Scoubaday congresmanului. Nu după tot ceea ce ai făcut…

— Ţi-am salvat viaţa…

— Mi-ai salvat viaţa?! Ce să spun… Mi-ai salvat viaţa… Cine ţi-a cerut asta? Şi cu ce preţ?

— Paul, ascultă-mă…, gemu Dawson. Noi doi n-am apucat niciodată să vorbim cum trebuie…

— Paul?!

Era rîndul lui John să se mire, poate că nu ar fi trebuit, Scoubaday oricum nu suna a nume de trecut în certificatul de naştere. Întrebarea era de unde-l cunoştea Dawson pe Scoubaday? Se părea că-l cunoaşte foarte bine.

— Da, Paul Dawson… Cel căruia voi îi spuneţi Scoubaday este fiul meu…

Cuvintele lui Dawson avură efect paralizant asupra lui John. Scoubaday… fiul lui Dawson? Fiul lui Dawson?

— Scoubaday?!

Aştepta ca omul-şobolan să-i spună că Dawson îşi pierduse minţile cu desăvîrşire. Că era mult mai nebun decît credea…

— Da, John, oftă Scoubaday. Are dreptate, sînt fiul lui… Numele meu este Paul Dawson…

— Dar cum… Ce naiba… Ce…

— Vrei să ştii ce s-a întîmplat? Vrei să ştii de ce am ales să mă refugiez în subterane cînd puteam trăi într-un palat? Vrei să afli taina mea? De ce nu-i spui, tată? Ai avea curajul să-i spui şi lui adevărul? Eu am trăit cu adevărul ăsta o viaţă… Tu ai putut trăi?

— Paul, calmează-te… Am făcut ceea ce trebuia.

— Nu pot să mă calmez… Nu vreau să mă calmez… Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Credeai c-o să fiu atît de insensibil să accept ceea ce ţi-a fătat ţie mintea într-un mandat de parlamentar? De ce nu-i spui şi lui John care e treaba? Ai curaj?

— Dar ce ţi-a făcut, omule?

Indiferent cît de încordate erau relaţiile între cei doi, John nu putea crede că este ceva cu adevărat ireconciliabil. Nu avea, desigur, intenţia de a media între cei doi, dar tare şi-ar fi dorit să afle care era taina lui Scoubaday.

— Paul… Nu a fost decît vina ta…

— Vina mea? De ce a fost vina mea? Nu ţi-am cerut să mă salvezi… Ai crezut că voi putea trece peste ceea ce ai făcut şi voi merge mai departe? Asta ai crezut, criminal dement…

— Am făcut ceea ce legea m-a obligat să fac, fiule…

— Legea?!

— Da, legea. Amendamentul Dawson…Nimeni nu este mai presus de lege, nici chiar cel care o face… Trebuia să mă supun legii…

— Tu, să te supui legii?!

— Întotdeauna m-am supus legii, Paul. Chiar şi atunci cînd am considerat că e nedreaptă. Dacă nu eşti capabil să te supui rigorilor legii pe care ai creat-o nu înseamnă că eşti un infractor, eşti mai mult decît atît. Nu e etic să susţii ceva în care nu crezi.

— Etic?! Ce e etic în ceea ce ai făcut?

— Ţi-am salvat viaţa… Ţi-am salvat viaţa după ce ai fost suficient de inconştient încît să goneşti cu peste două sute de mile la oră pe o furtună. Puteai să mori…

— Preferam să mor, aşa cum ai lăsat-o să moară pe Ginna… Tu ai lăsat-o pe Ginna să moară deşi putea fi salvată…

— Ginna a murit mai ales din cauza ta. Dacă ai fi avut măcar un sfert din coerenţa judecăţii la care mă supui acum nu te-ai fi comportat ca un descreierat. Şi erai şi beat la volan. Tu, un posesor al cocardei de diamant…

Asta chiar le întrecea pe toate. Scoubaday, fiul lui Dawson, posesor al unei cocarde A4+… Ce naiba căuta un asemenea specimen în canalizare? Desigur că nu teribilismul vîrstei îl silise să fugă de acasă.

— Ai obţinut insigna pe merit, nu pentru că erai fiul meu, toată lumea ştie. Dacă insignele ar fi fost acordate pe grade de rudenie, atunci toată familia mea ar fi avut cocarde de briliant. Însă nu ai obţinut-o decît tu, Paul…

— Dacă fratele meu ar fi obţinut şi el cocarda de diamant l-ai mai fi sacrificat pentru mine? Sau ai fi sacrificat pe oricare dintre numeroşii tăi copii doar pentru a mă ţine pe mine în viaţă? Ştiţi ce a făcut dementul? L-a sacrificat pe fratele meu Robert, care avea doar o cocardă B, pentru a-mi înlocui organele distruse în accident… Un criminal! Eu, rebelul cu A4+, am fost salvat, iar fratele meu, un băiat liniştit, a trebuit să moară doar pentru că aşa spunea legea şi era mai puţin inteligent. Asta e dreptatea ta, tată? Nu te-a durut cînd ai semnat condamnarea lui Robert la moarte? Chiar ai crezut că o să apreciez gestul ăsta al tău? Sau că neînţelegerile dintre noi vor dispărea?  Te-ai aşteptat să cad în genunchi şi să-ţi mulţumesc? Robert nu era numai fratele meu, era cel mai bun prieten… În seara aceea m-ai lipsit de două fiinţe la care ţineam mai mult decît la viaţa mea…

Scoubaday avea lacrimi în ochi, hohotele lui se puteau auzi de la o milă.

— Nu ţi-am cerut nici o clipă să mă ierţi sau să apreciezi ceea ce am făcut pentru tine, rosti cu fermitate congresmanul. Ţi-am cerut numai să înţelegi, să faci ceea ce trebuie de făcut pentru ca sacrificiul fratelui tău să nu fie în zadar. Nu-ţi poţi imagina cum m-am simţit cînd te-am văzut zdrobit lîngă maşină. Tu, insignă de diamant, să te comporţi mai tîmpit decît un retardat F. Şi nici nu-ţi poţi imagina ce şoc am avut cînd mi-am dat seama că singura ta şansă era Amendamentul Dawson. Amendamentul meu… Crezi că ardeam de nerăbdare să-l sacrific pe fratele tău pentru tine? Vă iubeam pe amîndoi la fel de mult, indiferent de insigna de pe piept, indiferent cît de multe necazuri îmi provocai tu, cu apucăturile tale de rebel. Nu-ţi dai seama cît de mult vă iubeam pe amîndoi. Însă, conform legii, trebuia să fii salvat, America avea nevoie de potenţialul tău intelectual, se aşteptau multe de la tine. Te-am salvat pentru America, nu pentru mine… Cinstit era să te las acolo, sub boscheţi, alături de prietena ta. Crezi că nu m-am gîndit la asta cînd mi-am dat seama care era şansa ta? Operaţia era prea riscantă, puteam să-mi pierd într-o singură oră ambii fii, dar am riscat. America nu-şi putea permite să piardă unul dintre cele mai preţioase creiere.

Congresmanul se opri un moment, parcă ezita să continue, apoi spuse:

 

— Şi care a fost reacţia ta? Nu ai făcut decît să demonstrezi că sacrificiul făcut a fost inutil. Ai fugit din spital cu feşele încă legate de tine, înainte să ţi se scoată firele. Viaţa fratelui tău a fost sacrificată pentru ca tu să primeşti viscerele lui. Din toate organele interne pe care le ai numai un plămîn este al tău, Paul, restul i-au aparţinut lui Robert. Şi tu nu ai vrut să dai nimic în schimb. Ai preferat să te ascunzi în subterane. A fost alegerea ta. Nu am trimis pe nimeni să te caute, am crezut că vei înţelege singur ceea ce era de înţeles, dar nu, au trecut anii şi tu ţi-ai irosit mintea în canalizare. Pentru asta crezi că ai fost grefat? Dacă ştiam ce vei face, l-aş fi preferat pe Robert, putea ajunge un şef de intreprindere foarte competent. Era foarte conştiincios… În tot acest timp nu te-ai gîndit să-ţi accepţi şi partea ta de vină? Dacă erai mai responsabil… Nu te-ai gîndit că sacrificiul lui Robert a fost prea mare pentru ca tu să-ţi poţi permite să te zbenguieşti prin canale? Ultimele lui cuvinte au fost „Spuneţi-i fratelui meu că l-am iubit şi sper să nu mă dezamăgească”. Ţi-a lăsat şi un mesaj înregistrat pe care n-ai mai apucat să-l vezi. Fratele tău s-a sacrificat voluntar pentru tine, Paul, eu nu am avut curajul să i-o cer, dar nici n-am putut să mă opun. Amendamentul Dawson priveşte pe toată lumea, chiar şi pe Dawson personal. Robert Dawson s-a convins de asta, dar nici mie nu mi-a venit mai uşor, Paul. Salvîndu-te pe tine cu preţul vieţii fratelui tău, omenirii i s-a făcut un deserviciu. Tu nu ai făcut nimic care să justifice jertfa unui cetăţean de categorie B… Nu ai făcut chiar nimic, Paul, fratele tău e foarte dezamăgit din cauza asta. Mi-o spune mereu, noapte de noapte, de fiecare dată cînd adorm mă vizitează şi-mi spune cît de deziluzionat este…

Scoubaday se prăbuşise la pămînt, distrus, argumentele lui Dawson erau mai mult decît putea suporta. Toată ura pe care o nutrise faţă de despoticul său tată se risipise ca prin farmec. Nu se gîndise niciodată să analizeze aspectele pe care congresmanul le scotea în evidenţă.

— O să încerc să-mi răscumpăr greşelile… O să revin la Universitate, la proiectele mele, dacă mi se dă voie…

— După ce ţi se va reevalua capacitatea decizională, oftă neînduplecat congresmanul. Să vedem dacă nu ţi s-a tocit briliantul.

 

Sosirea vînătorilor de recompense surprinse pe toată lumea. Drama care se consuma le slăbise vigilenţa.

Înţeleseră cum stăteau lucrurile dintr-o privire. Şi mai pricepură că recompensa le scăpase printre degete, fugarul se afla în mîinile lui Dawson.

Adair nu mai reuşi să se stăpînească.

— Sandoval, nenorocitule, dacă nu ne-ai fi făcut figura cu cobra puneam mîna pe lovele…

Acum ştia ce însemnă să pierzi jumătate de milion, chiar dacă nu avusese niciodată atîţia bani. Ridică pistolul mitralieră şi slobozi o rafală asupra duşmanului lui de-o viaţă. Lovit în piept, Sandoval icni şi se prăbuşi pe spate. Vesta antiglonţ făcea minuni, dar Adair tot îi învineţise coastele.

— Opriţi-vă, ţipă Dawson. Să nu-l loviţi pe prizonier…

Nu-l mai asculta nimeni. Sandoval trase şi el o rafală în picioarele lui Adair, care se prăbuşi urlînd cu tibiile zdrobite.

Jerome, potaia care-i adusese în bîrlogul şobolanilor pe Dawson şi agentul lui, se ridică panicat, rostind cuvinte de neînţeles exact în clipa în care Bonner şi Redmond deschiseră focul. Prins între cele două şuvoaie de metal, chiorul căzu, aproape tăiat în două.

— Fugi, John…, ţipă Scoubaday, rostogolindu-se către picioarele lui Albert, care îl împinsese pe Dawson într-o nişă. Siguranţa demnitarului trecea înaintea siguranţei proprii.

— Paul, ai grijă de John, urlă Dawson. Este singura noastră şansă…

O grenadă îi smulse lui Redmond picioarele. Adair era hotărît să-şi termine rivalii, dar, din păcate, Sandoval reuşise să-i arunce grenada înainte de a exploda în teritoriul lui.

— Opreşte, nebunule, o să ne omori pe toţi…, zbieră Dawson din adăpostul lui de stîncă.

— Ia şi tu de aici, parlamentar de căcat…

Îşi întoarse către Dawson tirul armei.

Scoubaday se ridică, încercînd să-l imobilizeze pe dement. Un glonţ îl lovi în gambă, prăbuşindu-l, dar reuşi să-i dea peste mînă lui Adair, care scăpă arma. Avea însă brîul plin de grenade defensive.

— Ne vedem în iad, mugi, bîjbîind după cuiele grenadelor. De aici nu scapă nimeni.

Albert ieşi la interval, congresmanul era în siguranţă, aşa că putea participa la încăierare. Trase fără să mai ochească şi fruntea lui Adair explodă. Dementul dăduse în primire.

— Mă predau, gîfîi Andy Redmond, încercînd să-şi bandajeze cioturile picioarelor.

Scoubaday gemea. Sîngele i se scurgea din rana de la picior, dar rana nu-i putea viaţa în pericol.

Sandoval gemea. Sîngele îi curgea din abundenţă pe gîtul de taur. Prima rană căpătată într-o misiune…

Convins că nu mai avea nimic de făcut, Albert se întoarse după congresman. Acesta însă dispăruse.

 

 

*

 

— Scoubaday?!

— Nu e Paul, sînt eu…

Congresmanul Dawson îl urmărise. Nici nu-l simţise.

— Dacă te apropii…

Bine măcar că-şi salvase cuţitul. Şi-l propti din nou în piept însă nu mai apăsă cu prea multă convingere. Trebuia să vadă pe unde era agentul…

— John, fii băiat înţelegător şi ajută-ne… Ştiu prea bine ce înseamnă sacrificiul, după ce mi-am sacrificat un fiu pentru celălalt nu am mai ştiut ce e odihna…  Şi am făcut-o pentru America, nu pentru mine personal. Înţelegi, inima ta pentru viitorul Americii, ce este aşa de greu de ales?

— Dumneavoastră ce aţi alege?

— Eu am ales deja, John… Cel mai rău îmi pare că am supravieţuit alegerii mele, faptul că Robert şi-a dat acordul nu mă face să mă simt mai puţin vinovat…

— Şi dacă mă sinucid?

— Distrugi totul… Vei produce o nenorocire mai mare decît Paul, sau Scoubaday, cum îi spui tu. Ce alegi? Moartea nevrednică sau posibilitatea de a oferi o şansă Americii?

John inspiră adînc. Apoi, fără un cuvînt, îi întinse cuţitul. Luase o hotărîre irevocabilă.

— Bravo! Ştiam că n-o să-ţi tai inima…

— De unde ştiaţi?

— N-ai înfipt cuţitul prea adînc, ai preferat să te tai pe piele. Oricum, eşti un om curajos…

— Iertaţi-mă că v-am pricinuit atîtea necazuri… N-am vrut să vă lovesc…

— E în regulă, ai luat hotărîrea care trebuia…

Auzi un foşnet în spatele lui. Înainte să se poată întoarce, primi o lovitură în cap şi se cufundă în întuneric.

 

*

 

Deschise ochii, buimăcit. Lumina era de-a dreptul dureroasă pentru corneele inflamate. Simţea o durere sacadată în spatele capului, probabil acolo fusese lovit înainte de a leşina. Cine o făcuse? Puţin mai conta.

Încercă să-şi pipăie cucuiul, probabil era cît un ou de gîscă, dar constată că nu-şi putea mişca mîinile. Forţîndu-se puţin reuşi să vadă că ambele mîini îi erau legate de o reţea de cabluri şi tuburi. Reuşi să distingă zgomotul specific al aparaturii medicale. Ştia unde se afla. Se afla într-un spital. În spitalul din care reuşise să evadeze cu ceva timp în urmă. Cît timp, anume? Din clipa în care ieşise pe uşa spitalului, urmărit de agenţi, timpul îi trecuse după alte coordonate. Parcă petrecuse ani de zile în subteranele jegoase. Cea mai palpitantă parte a vieţii sale.

— Şi-a revenit, anunţă un glas cunoscut.

În cîmpul vizual pătrunse mutra imbecilă a Pungaşului, foarte vesel. Simţi nevoia să-l pocnească, dar nu mai avea vlagă şi era şi imobilizat.

În clipa următoare îl văzu pe Dawson. Era încă îmbrăcat cu hainele purtate prin canalizare peste care îşi aruncase un halat alb. Părea şi mai extenuat, se gîrbovise ca şi cum i-ar fi strecurat cineva în cîrcă povara lui Atlas. Însă faţa îi era luminată de o mulţumire lăuntrică.

— Salut, John… Cum te simţi?

Încercă să-i răspundă în termeni cuviincioşi. „Mulţumesc, nu prea bine…”, dar în loc de asta scoase un geamăt afectat. Era sleit.

Dawson se mulţumi cu atît, chiar zîmbi trist, înclinînd din capul chel. Se vedea de departe că simte nevoia unui somn prelungit, dar refuza să dea curs impulsurilor organismului. Avea o promisiune de îndeplinit…

O înţepătură în braţ. Pungaşul îi făcea o injecţie în venă.

— Curaj, şopti Dawson, destul cît să-l audă. Nu va dura mult…

Era sigur că nu va dura mult. Se afla pe mîna celor mai renumiţi specialişti, numai somităţi.

O căldură plăcută îl inundă, reconfortîndu-l. Era aşa plăcut. Simţi cum amorţeşte încetul cu încetul. Şi durerea provocată de cucuiul proaspăt se estompase pînă la dispariţie.

Se aşteptase să-i fie frică sau să fie revoltat. Să cerşească îndurare sau să se lase în voia crizelor de isterie. Să blesteme, să înjure sau să se lupte cu ultimele puteri pentru a se împotrivi călăilor. Călăi?! Nu… Erau medici, cei mai buni…

În loc de toate astea simţea o împăcare de sine cum nu simţise niciodată. Toată viaţa fusese un nemulţumit, însă unul care nu cutezase să-şi exteriorizeze sentimentele de spaima consecinţelor. Iar asta îi sporise şi mai mult starea de frustrare. „Nu te băga în nimic, se poate şi mai rău…”. Nu se băgase.

Nu se aşteptase să simtă împăcarea cu sine pe patul de moarte. Se aşteptase să simtă regretul propriei neîmpliniri, al propriei ratări. Era fericit că se înşelase.

Nu mai putea să se împotrivească somnului. În curînd avea să adoarmă, doar că de data asta nu se va mai trezi. Şi-ar fi dorit să mai rupă cîteva secunde de la viaţă.

Un zgomot îl făcu să tresară, mai mult din reflex. Nu-i mai păsa de nimic. Închise ochii. Nu-i plăcea lumina agasantă de spital.

— John?!

Deschise ochii, fericit. Era Scoubaday, care venise să-şi ia rămas bun. Sprijinit de un sanitar mătăhălos, Scoubaday abia se mai mişca, efortul depus avea drept consecinţă dureri îngrozitoare, dar omul-şobolan îndura totul fără să se plîngă.

— Paul?!

— Aş prefera să-mi spui Scoubaday… Sau Scouby… Îmi pare rău…

— Mie nu, Scouby… Nu-mi pare rău… La revedere, prietene…

— Adio, şopti omul-şobolan şi se prăbuşi leşinat în braţele asistentului care-l evacuă rapid din cîmpul vizual al pacientului.

Şi-ar fi dorit să mai poată sta de vorbă cu Scoubaday, sau Paul Dawson, cum se numea în realitate. Era ultima ocazie cînd puteau să mai schimbe impresii. Fusese ultima ocazie…

Dawson se apropie, abătut. Nu ar fi crezut că temutul congresman poate avea sentimente de compasiune.

— Adio, John, suspină.

Lui John i se părea că Dawson tocmai îşi ştersese lacrimile.

Congresmanul îi apucă mîna amorţită şi i-o strînse. John îi simţi strînsoarea umedă şi lipsită de vlagă, dar nu-l mai încercă nici un sentiment de respingere. Strînse şi el, la rîndul lui, mîna congresmanului. Nu avea nici o vlagă.

Înainte de a se cufunda în ultimul somn îi răsună în urechi vocea hîrşîită a congresmanului. Ultimele cuvinte pe care le auzea.

— John… Îţi mulţumesc…

 

 

SFÎRŞIT

2467 vizualizari

4 Comentarii

  1. Balahura Florin spune:

    mi a placut mai mult decat povestirea si nu ma asteptam scoubaday sa fie fiul lui Dawson

  2. Alexandra spune:

    Am impresia ca autorul isi doreste o astfel de societate. Argumentele din final, acceptarea lui Paul, sacrificiul lui John, toate dovedesc acest lucru. Sclavia e vazuta doar ca un mijloc pentru un „scop” nobil.
    Poate ca nu-i place socitatea din ziua de azi, multora nu ne place, dar o socitata opresiva, care „dezbraca” individul de cele mai elementare drepturi ale lui (dreptul la viata) e o aberatie, indiferent de scopul urmarit.
    Cineva foarte important spunea „Ne le face altora ce tie nu-ti place”. E si un proverb romanesc.

  3. mitoceanu ciprian spune:

    @alexandra
    cam cu intarziere, dar tot pot dovedi ca mai intru si eu pe net
    in mod categoric nu mi-as dori sa traiesc in societatea lui Dawson, o prefer pe cea de azi, cu toate tarele ei si da, nu sunt de acord ca un individ sa fie dezbracat de toate drepturile lui, dar asta nu inseamna ca astfel de lucruri nu se intampla si nu pot reprezenta, la o adica, material inspirativ pentru o carte.
    In aceeasi ordine de idei, imi plac filmele cu hanibal lecter, dar nu-mi petrec noptile macelarindu-mi vecinele mai voluptoase. Iar daca imi plac filmele cu vampiri nu inseamna ca mi-as dori ca noptile sa-mi fie populate de creaturi insetate de sange, iar matura o folosesc doar pentru curatenie, indiferent cat de ieftina ar fi ca mijloc de locomotie.
    In concluzie, e doar o carte… O carte, pur si simplu, judecati-ma dupa cat ma duce capul, nu dupa ce scriu…
    PS. Daca as putea zbura ca Dracula, nu as spune nu…

  4. cristian spune:

    Mi-a placut mult. Personajele destul de bine conturate pentru scurta povertire. Ritm alert. Seamana cumva ca desfasurare cu Dayworld. Recunosc, pe la 3 sferturi m-am gindit ca personajul principal o sa faca ce a facut. Dar desfasurarea a fost mai interesanta. Multumesc.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.