144 (I)

Liviu Surugiu • 12:04 - 01.02.2013 • 

România anului 1921…

În timp ce la castelul Peleş se naşte regele Mihai, într-o închisoare din Transilvania o condamnată la moarte îşi trăieşte ultimele clipe.

Un sfert de secol mai târziu, doar blestemul acelei femei ar mai putea opri invazia nazistă. De fapt, un număr.

 

Braşov, Transilvania,

Tribunalul Regional

10  octombrie  1921

 

Mobilierul Sălii de Judecată era vechi, de epocă, lustruit de trupurile celor care, de-a lungul anilor, îl atinseseră cu speranţă sau mânie, dându-i aspectul întunecat specific instrumentelor religioase ce îşi trag puterea din îndelungata lor folosire. Podeaua  trosnea fără ca nimeni să o calce în vreme ce aspectul de naos al sălii era accentuat de modul misterios în care ferestrele înalte, cu arcade ascuţite, făceau lumina să pară că iese doar. Dincolo de zăbrelele forjate cerul se învârtea în rotocoale de frunze spulberate şi ciori ce croncăneau neauzit. Doar dantele de păianjen le împodobeau colţurile tăioase, gotice.

Trei judecători bătrâni, în robe negre, ca nişte licheni uscaţi crescând la marginea pădurii, acaparaseră masa de judecată, înmuindu-şi buzele fleşcăite într-un mod aproape liturgic, în potirele cu agheasmă din faţa lor.

O femeie tânără tremura în boxa acuzaţilor, păzită de doi jandarmi. Părul bogat îi era murdar şi încâlcit, acoperind pe jumătate chipul învineţit de frig. Purta aceeaşi rochie, de câteva luni, scumpă pesemne, cenuşie şi ruptă acum.

În enorma sală doar doi călugări cu cruci mari în mâni încadrau intrarea. Altcineva, ori nu avusese voie să intre… ori nu avusese curaj.

– Graţiana Silivestru! începu grefierul cu glas spart.

Spart în cioburi de autoritate şi teamă totodată.

– Zisă Farmazoana, româncă… născută la Budapesta în august 1887… mama artistă, tatăl necunoscut… acuzată de provocarea a zece avorturi, considerate victime omeneşti… ai fost găsită vinovată şi în această instanţă de recurs! În numele Regelui Carol al României, eşti condamnată la moarte! Decizia este definitivă şi va fi executată în termen de şaisprezece zile.

O cortină neagră se lăsă peste ochii frumoşi ai condamnatei la moarte, marcând sfârşitul. Sau, poate, abia începutul.

 

Penitenciarul Redlea

Regim de securitate maximă

– condamnaţi la moarte

 

În Transilvania, încă de la începutul lui octombrie nopţile erau geroase. Graţiana Silivestru ştia asta, dar nu trăgea speranţă să moară de frig înaintea execuţiei. Chiar dacă sta pe spate, pe jumătate goală, în patul de paie al celulei de piatră. Printre gratiile de păr ale genelor, privea celelalte gratii, de fier, ale ferestrei. Dincolo, un pâlc de stele îi trimitea, licărind, mesaje ascunse.

Chipul nu îi exprima nimic – părea deja moartă.

Un şir de zgomote, la început înfundate, deveniră paşi tot mai apropiaţi şi grei. Uşa se deschise şi temnicerul rămase în prag. Pe lângă el trecu un personaj învăluit în pelerină şi chip în umbra jobenului.

Condamnata nici nu clipi.

– Graţiana Silivestru…, se auzi sâsâitul de şarpe al vocii înăbuşite de gulerul ridicat. Ai ucis zece prunci… Al unsprezecelea ţi-ar putea salva viaţa!

Brusc, ea se ridică în picioare într-un unghi cel puţin ciudat, şi, parcă hipnotizată, trecu, împreună cu străinul, pe lângă temnicerul împietrit.

În curte aştepta o trăsură neagră, cu perdele de catifea la geamurile înflorate, dric închiriat pe numele cuiva mort demult. Caii aveau măşti funerare, boturile acoperite şi copitele înfăşurate. Vizitiul nu se vedea nicăieri, dar îndată după ce urcară, trăsura porni. Tot atunci, Graţiana începu să îşi revină. Simţea mirosul ciudat al străinului, de apă de colonie amestecată cu tutun fin. Îl mai mirosise, nu cu mult timp în urmă…

Privind pe geam, realiză că nu avea cum sa scape: călătoreau chiar pe marginea prăpastiei.

Curând, dricul-trăsură intră în curtea pietruită a unui castel. Încălţările cailor se rupseseră şi potcoavele scoaseră scântei pe caldarâm, aprinzând săculeţii de in, astfel că echipajul păru că zboară pe flăcări demonice. Acestea se stinseră şi doar un fum subţire mai învălui caii mascaţi opriţi în faţa zidurilor de piatră.

Clădirea avea toate luminile stinse, decupând cerul înstelat în formele baroce ale acoperişului împodobit cu gargui.

Străinul coborî din dric trăgând-o după el pe condamnata la moarte, ca pe un câine în lanţ. La lumina unui felinar pe care îl smulse din ciocul unui vultur de  piatră, porni înainte şi lovi uşa cu piciorul. Astfel, începură amândoi să urce scările în spirală, în vreme ce felinarul arunca raze rotitoare prin ferestrele înalte precum o lumânare prin orbitele unui dovleac.

Lumina sfeşnicelor din iatac primi cu înfumurare felinarul celor doi intruşi. Încăperea era bogat decorată, cu tablouri, covoare groase şi şemineu din marmură, însă piesa principală strălucea în mijloc, un pat din lemn de nuc, cu baldachin şi falduri de matase atârnând până la podea, precum catafalcul sub racla unui mort. Acolo, între mătăsuri, o tânără dormea cu părul auriu despletit pe perna brodată.

Străinul trase cuvertura de pe ea. După cum Graţiana ştiuse, femeia, adormită cu laudanum, era gravidă.

– Cât e de frumoasă! tresări aceasta , dându-se înapoi. De ce vrei asta, judecătorule?

Străinul îşi scoase jobenul. Părul transpirat, lipit de capul ţuguiat,  îi scotea în relief urechile mari, ascuţite, susţinute parcă de mustaţa în furculiţă.

– Da, eu sunt, judecătorul Victor Lemnaru. Ea este Ilona şi vrea să-mi fie noră. Iar tu nu ştii încă ce vreau…

– Unguroaică! O nenorocire pentru cariera ta, judecătorule… Crezi că, dacă va pierde sarcina, fiul tău o va părăsi?

– Ți-am spus că încă nu ştii ce vreau.

Trase cordonul unei sonerii. În iatac intră o bătrână împingând un cărucior cu rotile acoperit cu un cearceaf pe care judecătorul îl dădu la o parte: o altă femeie, tot gravidă şi tot adormită, cu deosebirea că era neagră ca smoala.

– Vreau ca amândouă să nască acum! O vrăjitoare ca tine poate aşa ceva. Apoi… le vei schimba pruncii! Negresa se va trezi mâine dimineaţă, dincolo de Carpaţi, în drum spre portul Constanţa, de unde am cumpărat-o. Iar aici… aici fiul meu va ridica în aer copilul lui Satana şi-şi va izgoni blestemul!

Graţiana Silivestru îşi privi lanţurile de la picioare, de parcă ar fi vrut, pentru prima oară, să fugă de acolo.

– Cu ea… ce se va întâmpla?

– Stai liştită, sâsâi batjocoritor judecătorul-şarpe, neamurile ei bogate din Budapesta o vor primi înapoi. Iar tu vei fi graţiată…

În zori, după ce termină treaba, Graţiana fu dusă înapoi la penitenciar.

În scurtă vreme avea să afle că judecătorul o păcălise.

 

Penitenciarul Redlea,

A doua zi, 25 Octombrie 1921

 

Uşa celulei se deschise şi avocatul Pena intră cu siguranţa unui şoarece care a făcut de multe ori acelaşi traseu prin labirint. Bătrânelul era mic şi crăcănat, cu redingotă şi joben, monoclu şi un baston care avea măciulia de fildeş cioplită în forma unei femei cu bustul gol. Arăta cu mult peste cei şaptezeci de ani pe care încerca să-i mascheze prinzându-şi faldurile de piele ale feţei cu agrafe pe sub peruca atât de veche încât părea că albise şi ea.

– Trezeşte-te, Graţiana! Dumnezeule, ce oameni! Mai are de trăit două zile şi doarme…

Dar pentru Graţiana execuţia deja nu mai părea o pedeapsă, ci o necesitate, o mântuire chiar. Se retrăsese undeva, în spatele minţii, privind lumea printre propriile amintiri. Nu o mai interesa nimic.

– Graţiana, ascultă-mă… Ştiu că nu mă înghiţi… după proces… dar n-aveam cum să te scot – atunci. Pot însă acum.

Ea nici măcar nu clipea.

– Nu avem prea mult timp, Graţiana!… Noaptea trecută în castelul de la Peleş s-a născut moştenitorul tronului, căruia au anunţat că-i vor da numele Mihail. Ca urmare, din clipă în clipă se va da o prorogare regală şi e posibil ca timp de trei luni nici un condamnat la moarte să nu mai fie executat.

– Felicitări! făcu ea cu ironie. Cred că e prima prorogare pe care o obţii în viaţa ta.

Oftă.

– Încă trei luni de chin…

– Pot fi mai multe! replică bătrânelul entuziasmat.

Graţiana Silivestru îl privi, de data asta cu adevărat speriată. Trebuia să fie atentă cu acel tont, era singurul avocat din lume capabil să obţină, din greşeală, o pedeapsă mai mare şi decât moartea. Oftă din nou:

– Toată viaţa e o continuă… prorogare.

Pena se enervă.

– Nu înţelegi nimic! De trei mii de ani, din vremea Codului Hammurabi, pedeapsa cu moartea nu se execută împotriva unei femei gravide!

Începu să se desfacă la pantaloni, cu mâini tremurânde:

– Mai repede, Graţiana, nu pot rămâne aici prea mult!

Abia atunci înţelese că ea încă nu a înţeles:

– Graţiana… acesta ar putea fi orgasmul vieţii tale!

Dar oricât şi orice încercară, nu ieşi nimic. Pena avea bărbăţia mai moartă decât un condamnat din Redlea care nu a fost graţiat. Obosită, extenuată şi furioasă, femeia se prăbuşi transpirată în paiele de pe podea.

– Draga mea, îşi ridică avocatul pantalonii, poate nu mă crezi, dar eu sunt foarte mulţumit. Aşa cum spun francezii, totul se petrece aici, în creier! De mult nu m-am mai simţit atât de bine… Au-revoir!

– Se pare că aţi avut o vizită plăcută, domnule avocat! descuie uşa temnicerul.

– Mă tem că stimata mea clientă nu va spune la fel. Dar, mă rog, gusturile nu se discută…

Și, zicând asta, Pena ieşi cu pas demn din celulă. În urma sa temnicerul rămase privind cu dispreţ spre Graţiana, care se apropia încet.

– Opreşte-te!… îi puse bărbatul mâna în piept. Sunt femeie.

 

După-amiaza,

Cancelaria închisorii

 

Încăperea era aproape cubică, din beton, fără ferestre şi cu uşă dublă de fier, opera unui ipohondru, fără îndoială. Doar un birou auster şi un scaun pe măsură împodobeau ceea ce părea mai degrabă un cavou. Deasupra, în colţuri, patru lămpi de gaz încoronau cu  tot atâtea umbre fiinţele din încăpere.

Maiorul Rogov, comandantul închisorii, era un bărbat înalt, bine făcut, şi asta se vedea chiar şi aşa, cum sta pe scaun, cu picioarele întinse sub birou. Avea uniforma călcată la dungă, caschetă cu insignă şi mănuşi albe. Singurul lucru care nu era impecabil părea a fi chiar el: nebărbierit, cu părul nespălat şi faţa murdară, un ofiţer care nu primea decât foarte rar vizite, iar acasă nu pleca niciodată.

Tocmai deschisese plicul, în prezenţa unui subofiţer sanitar şi a unui preot bătrân.

În sfârşit, îşi ridică privirea din scrisoare:

– Graţie naşterii prinţului Mihai…, îşi drese el vocea răguşită. Se interzice orice execuţie timp de trei luni… Nici un bărbat să nu se mai apropie de celulele deţinutelor.

 

Celula deţinutei 125

O săptămână mai târziu

 

Se apropiau zorii şi Graţiana încă nu adormise. Sta pe spate privind cerul care se înroşea treptat. Ziua deflora, din nou, misterul nopţii.

Brusc, se auziră zgomote neobişnuite afară, în curte. Femeia se ridică la fereastră, dar nu putu vedea mai mult decât partea de jos a întunericului: se auzeau bocanci mărşăluind în noroi, câini lătrând, ordine scurte.

Apoi, liniştea.

Foarte slab, din domul cancelariei aflate deasupra, răzbăteau cuvinte răstite, un fel de judecată în care discursul venea dintr-o singură parte.

Zgomotele reveniră în curte. Lumina mai crescuse şi Graţiana văzu obişnuita parte inferioară, de la genunchi în jos, a unei execuţii. Obişnuitul preot, obişnuiţii soldaţi. Şi, printre bocancii plini de noroi, o pereche de cizme negre, aristocratice. Cizmele urcară pe scaun, preotul tăcu, se auzi ordinul, apoi scaunul tras şi cizmele bălăngănindu-se neputincioase în aer.

Graţiana se lăsă să alunece la loc, pe paie.

După o vreme se deschise uşa şi temnicerul îi făcu semn să-l urmeze. Ea ieşi împiedicându-se mereu în lanţurile prea scurte de la picioare.

În curte, lângă eşafod, infirmierul verifica pulsul spânzuratului coborât din ştreang.

– Duceţi-l la infirmerie! se adresă el Graţianei şi încă unei bătrâne. Ştiţi ce aveţi de făcut!

Infirmeria părea mai degrabă sala de tortură a unui nebun. O masă de fier cu lampă deasupra, o panoplie cu instrumente de tăiat, rafturi cu sticluţe etichetate, un lighean de aramă şi o găleată de apă, era tot ce conţinea sala aceea fără ferestre.

– Dezbrăcaţi-l! se răsti infirmierul în urma lor.

El însuşi buzunări mortul al cărui chip rămânea acoperit cu săculeţul negru al spânzurătorii. Îi citi actele, apoi azvârli totul într-o valiză. Îşi aprinse o ţigară şi, ţinând cont că infirmeria era plină cu spirt, ieşi în prag.

Graţiana privea fix bărbatul gol. Mortul avea un singur lucru care încă nu murise: auzise că era normal la moartea prin spânzurare.

Brusc, îşi aminti cuvintele avocatului Pena.

Străfulgerată, femeia luă dintr-un raft o seringă de inox. Deşi nu-i venea să creadă că face asta, aruncă acul, trase sămânţa bărbatului, încă neatinsă de soare, şi îşi introduse seringa în propriul trup.

Între picioare.

Închise ochii, apoi apăsă puternic pe piston. În aceeaşi clipă simţi răceala invadând-o pe dinăuntru.

Bătrâna aflată alături, în genunchi, o privea încremenită, cu gura larg deschisă în care limba i se mişca precum un şarpe tăiat.

 

Trei luni mai târziu

 

În cancelaria ca un buncăr de beton, maiorul Rogov bătea darabana cu degetele pe colţul mesei. Oaspetele său, un bărbat în haine negre de piele, nu părea cu nimic mai binedispus..

– Domnule colonel, mă bucur că inspecţia a ieşit bine…, îşi trecu Rogov palma peste obrajii proaspăt bărbieriţi. Propun să…

Era pieptănat, iar pe faţă chiar se spălase. Bineînţeles, hainele, spălate şi călcate la spălătoria închisorii, arătau impecabil, ca de obicei. Vocea însă îi rămăsese la fel de răguşită.

– Să nu anticipăm! replică ofiţerul superior. Mai sunt celulele de jos, domnule maior.

– Acolo nu intră nici lumina, dragul meu…

Uşa se deschise în acel moment şi un bărbat, după haine, din echipa colonelului, se apropie discret de acesta.

– S-a întâmplat ceva, colonele? observă Rogov cum faţa acestuia devine tot mai preocupată pe măsură ce subalternul îi raporta la ureche.

– Domnule maior… Ai o deţinută gravidă. Dar cel mai grav este că a rămas gravidă aici.

 

Cancelaria închisorii

Mai târziu

 

Maiorul Rogov rămăsese singur în încăperea aproape cubică. Umbrele celor care respiraseră fumul greu al lămpilor, încă păreau că-l mai veghează din colţuri: avocatul Pena, temnicerul-femeie, infirmierul şi preotul. Le arătase, mai întâi, ordinul de mutare disciplinară. Apoi scosese pistolul.

Avocatul se dăduse înapoi, bâlbâindu-se, şi agrafele care îi întindeau pielea îi săriseră ca din arc, întorcându-i faţa pe dos. Din fericire, întotdeauna avea la el, pentru orice eventualitate, certificatul de impotent.

Temnicerul-femeie… era femeie, bineînţeles.

Infirmierul nu mai avea nimic în pantaloni de când se duelase cu amantul soţiei sale…

Preotului îi dăduseră lacrimile:

– Nu mă împuşca, fiule, sunt nevinovat! Am o nevastă geloasă care mă vlăguieşte de fiecare dată când plec de acasă… O amantă peste deal, în cătun, nevasta şefului de post… Până la închisoare, mai trec şi prin Codlea şi acolo îmi ţine calea, totdeauna, învăţătoarea… Sunt vai de capul meu!!

– Dacă tot eşti aşa potent, ce te împiedica una în plus…?! intervenise Pena răutăcios.

– Dar nici n-am intrat la ea s-o spovedesc!

Maiorul Rogov se ridică ameţit de pe scaun.

– Oare eu sunt singurul bărbat de aici? privi el năuc spre lămpile-martori. Singurul bărbat?!         Coborî ameţit treptele de piatră ale beciurilor şi, după ce îl îmbrânci pe temnicer, intră în celula deţinutei numărul 125. Graţiana Silivestru se ridică, ştiind dinainte ce va urma.

– Scârbă! o lovi, trântind-o la podea. Sunt singurul bărbat de aici?! Doar eu sunt bărbat adevărat…?!

O lovi din nou, cu înverşunare, peste pântec, o lovi fără milă. Și din nou…

 

O jumătate de an mai târziu

Penitenciarul Redlea

Curtea, la ora plimbării

 

Văzută de sus, părea o roată vie. Era cercul în care se învârteau, pentru o oră, în fiecare zi, deţinutele. Se mişcau încet şi cu zgomot, din cauza lanţurilor de la picioare.

Graţiana Silivestru gemu. Burta îi creştea continuu, pe măsură ce zilele până la execuţie rămâneau tot mai puţine. La sfârşitul fiecărei săptămâni îşi propunea să pună capăt sarcinii – era atât de simplu pentru ea. Nu putea lăsa acel copil să se nască astfel, nu atât pentru că avea să trăiască fără mamă şi tată, cât pentru că nu ştia cum va arăta. Văzuse destui monştri în viaţa ei, copii cu capete diforme, mari, născuţi cu dinţi ori barbă, cu coadă sau unghii încolăcite… Însă de fiecare dată când hotăra să-l avorteze, mai amâna o zi: ştia că avea să fie executată imediat. Prezenţa ei devenise o anatemă pentru penitenciarul rămas, de atâtea luni, fără comandant.

– 125! strigă temnicerul femeie. Ieşi din cerc… vino aici!

Graţiana execută ordinul, cu paşi târşâiţi, oprindu-se în faţa infirmierului care ieşise în pragul propriului laborator. Acesta îi ridică bluza, punându-i mâna rece pe pântecul bombat şi alb. Pielea femeii se zgribuli după conturul degetelor, ca pilitura de fier în jurul unui magnet.

– De necrezut! îşi lipi el urechea, la un centimetru de fetus.

Se adresă temnicerului, ca şi cum femeia nu exista nici măcar ca număr:

– Cea mai încăpăţânată sarcină posibilă!… Credeam că moare după bătaia pe care i-a dat-o Rogov!

Îşi ridică mirat urechea de pe pântece, ca de pe un straniu orologiu care, deşi merge, nu bate.

– 125, ţi s-a mai întâmplat?

– Da. Încremeneşte… uneori. Se lasă jos, se face mai greu şi burta-mi îngheaţă.

– Hm! Vedem ce-o ieşi! În câteva zile… O să-l avem atunci şi pe 144 afară de 125!

Râse.

– Asta înseamnă, sper că n-ai uitat, moartea lui 125…

Condamnata se depărtă, în vreme ce infirmierul se întoarse spre temnicer:

– Apropo de Rogov… Zilele astea, am auzit, o să vină noul comandant.

Graţiana reintră în cerc în faţa bătrânei cu limba tăiată. Aceasta o atinse pe umăr bolborosind ceva.

– Ştiu, ştiu… Sunt ca nişte vulturi care aşteaptă să-mi dau suflarea…

Îşi puse mâna pe pântece.

– Dar n-au înţeles că voi scăpa, că voi ieşi de aici odată cu ceea ce va ieşi din mine…

Cercul continua să se învârtă, cercul viu al condamnatelor la moarte. Bătrâna o atinse din nou pe umăr.

– Da, ştiu… Simt blestemul Domnului… Uneori mi-e teamă şi mie de ceea ce port… Nu poate fi pe placul Lui. Împreunarea unei femei vii cu un bărbat mort… Mă întreb cine a fost cel pentru uciderea căruia a fost încălcată “prorogarea” aceea…

 

Celula deţinutei nr. 125

Doar un felinar lumina scena din celulă. Umbre sinistre dansau pe chipurile celor din jur.

Lângă felinar, tot pe perete, în picioare, răstignită, năştea Graţiana Silivestru. Năştea în lanţuri, după cum trăise în ultimul an… cu mâinile prinse de zidul rece, acoperit cu mucegai. Bătrâna cu limba tăiată se afla lângă ea.

De partea cealaltă, temnicerul strângea, cu teamă şi superstiţie, vâna de bou.

În sfârşit, dintre picioarele femeii care se crispa de durere, ieşi ceva. Bătrâna îl ridică în mâini… Plin de sânge, copilul nu scotea nici un sunet.

Infirmierul o dădu pe bătrână la o parte.

– Ciudat…! De ce nu plânge?!

– Daţi-mi-l! gemu Graţiana, cu ultimele puteri. Daţi-mi-l să-l văd…

Privirea ei, împăienjenită de durere, trecu prin fereastră:

– Viaţa lui… va pâlpâi mereu… ca stelele…

Infirmierul privi cum sângele continua, în cantitate prea mare, să părăsească trupul muribundei.

– E băiat! se încruntă el. Dă-mi aţa, să-i leg buricul …

Dar în loc să-i dea ghemul, temnicerul luă poziţia drepţi. Infirmierul se întoarse şi încremeni: în celulă intrase noul comandant al închisorii.

Victor Lemnaru, fostul judecător, se opri în faţa femeii:

– Graţiana Silivestru… Ne întâlnim numai la naşteri!

Femeia îşi mişcă puţin capul şi cu ultimele puteri, îl scuipă. Parcă obişnuit cu asta, judecătorul zâmbi ca şi cum nici n-ar fi simţit.

– Ştiu ce ai în minte, vrăjitoareo… Crezi că vei scăpa? Că vei ieşi, prin el, de aici…?!

Zâmbetul i se transformă în râs batjocoritor:

– Niciodată! Sufletul tău va rămâne pentru totdeauna între aceste ziduri! Te vei chinui şi mai departe… ascultă-mă ce-ţi spun…!

Femeia nu mai avea nici o putere. Se răsucise şi rămăsese aşa, cu mâinile spânzurate în lanţuri, ca o bufniţă într-un laţ.

– Tu pleci, vrăjitoareo, dar el rămâne aici, să-ţi ispăşească păcatele! sâsâia judecătorul-şarpe în continuare. Vezi?…!

Şi, spre groaza martorilor, scoase din buzunar un lănţişor cu o pereche de cătuşe miniaturale.

Graţiana Silivestru închise ochii şi muri, gemând. Luase cu ea imaginea judecătorului ridicând în aer copilul cu buricul nelegat încă. În schimb, noul-născut avea prinse într-un lănţişor mânuţele, într-o incredibilă… grotescă… de neuitat… şi eternă imago mortis.

SFÂRȘITUL PRIMULUI EPISOD

Braşov, Transilvania,

Tribunalul Regional

10  octombrie  1921

 

 

Mobilierul Sălii de Judecată era vechi, de epocă, lustruit de trupurile celor care, de-a lungul anilor, îl atinseseră cu speranţă sau mânie, dându-i aspectul întunecat specific instrumentelor religioase ce îşi trag puterea din îndelungata lor folosire. Podeaua  trosnea fără ca nimeni să o calce în vreme ce aspectul de naos al sălii era accentuat de modul misterios în care ferestrele înalte, cu arcade ascuţite, făceau lumina să pară că iese doar. Dincolo de zăbrelele forjate cerul se învârtea în rotocoale de frunze spulberate şi ciori ce croncăneau neauzit. Doar dantele de păianjen le împodobeau colţurile tăioase, gotice.

Trei judecători bătrâni, în robe negre, ca nişte licheni uscaţi crescând la marginea pădurii, acaparaseră masa de judecată, înmuindu-şi buzele fleşcăite într-un mod aproape liturgic, în potirele cu agheasmă din faţa lor.

O femeie tânără tremura în boxa acuzaţilor, păzită de doi jandarmi. Părul bogat îi era murdar şi încâlcit, acoperind pe jumătate chipul învineţit de frig. Purta aceeaşi rochie, de câteva luni, scumpă pesemne, cenuşie şi ruptă acum.

În enorma sală doar doi călugări cu cruci mari în mâni încadrau intrarea. Altcineva, ori nu avusese voie să intre… ori nu avusese curaj.

– Graţiana Silivestru! începu grefierul cu glas spart.

Spart în cioburi de autoritate şi teamă totodată.

– Zisă Farmazoana, româncă… născută la Budapesta în august 1887… mama artistă, tatăl necunoscut… acuzată de provocarea a zece avorturi, considerate victime omeneşti… ai fost găsită vinovată şi în această instanţă de recurs! În numele Regelui Carol al României, eşti condamnată la moarte! Decizia este definitivă şi va fi executată în termen de şaisprezece zile.

O cortină neagră se lăsă peste ochii frumoşi ai condamnatei la moarte, marcând sfârşitul. Sau, poate, abia începutul.

 

Penitenciarul Redlea

Regim de securitate maximă

– condamnaţi la moarte

 

În Transilvania, încă de la începutul lui octombrie nopţile erau geroase. Graţiana Silivestru ştia asta, dar nu trăgea speranţă să moară de frig înaintea execuţiei. Chiar dacă sta pe spate, pe jumătate goală, în patul de paie al celulei de piatră. Printre gratiile de păr ale genelor, privea celelalte gratii, de fier, ale ferestrei. Dincolo, un pâlc de stele îi trimitea, licărind, mesaje ascunse.

Chipul nu îi exprima nimic – părea deja moartă.

Un şir de zgomote, la început înfundate, deveniră paşi tot mai apropiaţi şi grei. Uşa se deschise şi temnicerul rămase în prag. Pe lângă el trecu un personaj învăluit în pelerină şi chip în umbra jobenului.

Condamnata nici nu clipi.

– Graţiana Silivestru…, se auzi sâsâitul de şarpe al vocii înăbuşite de gulerul ridicat. Ai ucis zece prunci… Al unsprezecelea ţi-ar putea salva viaţa!

Brusc, ea se ridică în picioare într-un unghi cel puţin ciudat, şi, parcă hipnotizată, trecu, împreună cu străinul, pe lângă temnicerul împietrit.

În curte aştepta o trăsură neagră, cu perdele de catifea la geamurile înflorate, dric închiriat pe numele cuiva mort demult. Caii aveau măşti funerare, boturile acoperite şi copitele înfăşurate. Vizitiul nu se vedea nicăieri, dar îndată după ce urcară, trăsura porni. Tot atunci, Graţiana începu să îşi revină. Simţea mirosul ciudat al străinului, de apă de colonie amestecată cu tutun fin. Îl mai mirosise, nu cu mult timp în urmă…

Privind pe geam, realiză că nu avea cum sa scape: călătoreau chiar pe marginea prăpastiei.

Curând, dricul-trăsură intră în curtea pietruită a unui castel. Încălţările cailor se rupseseră şi potcoavele scoaseră scântei pe caldarâm, aprinzând săculeţii de in, astfel că echipajul păru că zboară pe flăcări demonice. Acestea se stinseră şi doar un fum subţire mai învălui caii mascaţi opriţi în faţa zidurilor de piatră.

Clădirea avea toate luminile stinse, decupând cerul înstelat în formele baroce ale acoperişului împodobit cu gargui.

Străinul coborî din dric trăgând-o după el pe condamnata la moarte, ca pe un câine în lanţ. La lumina unui felinar pe care îl smulse din ciocul unui vultur de  piatră, porni înainte şi lovi uşa cu piciorul. Astfel, începură amândoi să urce scările în spirală, în vreme ce felinarul arunca raze rotitoare prin ferestrele înalte precum o lumânare prin orbitele unui dovleac.

Lumina sfeşnicelor din iatac primi cu înfumurare felinarul celor doi intruşi. Încăperea era bogat decorată, cu tablouri, covoare groase şi şemineu din marmură, însă piesa principală strălucea în mijloc, un pat din lemn de nuc, cu baldachin şi falduri de matase atârnând până la podea, precum catafalcul sub racla unui mort. Acolo, între mătăsuri, o tânără dormea cu părul auriu despletit pe perna brodată.

Străinul trase cuvertura de pe ea. După cum Graţiana ştiuse, femeia, adormită cu laudanum, era gravidă.

– Cât e de frumoasă! tresări aceasta , dându-se înapoi. De ce vrei asta, judecătorule?

Străinul îşi scoase jobenul. Părul transpirat, lipit de capul ţuguiat,  îi scotea în relief urechile mari, ascuţite, susţinute parcă de mustaţa în furculiţă.

– Da, eu sunt, judecătorul Victor Lemnaru. Ea este Ilona şi vrea să-mi fie noră. Iar tu nu ştii încă ce vreau…

– Unguroaică! O nenorocire pentru cariera ta, judecătorule… Crezi că, dacă va pierde sarcina, fiul tău o va părăsi?

– Ți-am spus că încă nu ştii ce vreau.

Trase cordonul unei sonerii. În iatac intră o bătrână împingând un cărucior cu rotile acoperit cu un cearceaf pe care judecătorul îl dădu la o parte: o altă femeie, tot gravidă şi tot adormită, cu deosebirea că era neagră ca smoala.

– Vreau ca amândouă să nască acum! O vrăjitoare ca tine poate aşa ceva. Apoi… le vei schimba pruncii! Negresa se va trezi mâine dimineaţă, dincolo de Carpaţi, în drum spre portul Constanţa, de unde am cumpărat-o. Iar aici… aici fiul meu va ridica în aer copilul lui Satana şi-şi va izgoni blestemul!

Graţiana Silivestru îşi privi lanţurile de la picioare, de parcă ar fi vrut, pentru prima oară, să fugă de acolo.

– Cu ea… ce se va întâmpla?

– Stai liştită, sâsâi batjocoritor judecătorul-şarpe, neamurile ei bogate din Budapesta o vor primi înapoi. Iar tu vei fi graţiată…

În zori, după ce termină treaba, Graţiana fu dusă înapoi la penitenciar.

În scurtă vreme avea să afle că judecătorul o păcălise.

 

Penitenciarul Redlea,

A doua zi, 25 Octombrie 1921

 

Uşa celulei se deschise şi avocatul Pena intră cu siguranţa unui şoarece care a făcut de multe ori acelaşi traseu prin labirint. Bătrânelul era mic şi crăcănat, cu redingotă şi joben, monoclu şi un baston care avea măciulia de fildeş cioplită în forma unei femei cu bustul gol. Arăta cu mult peste cei şaptezeci de ani pe care încerca să-i mascheze prinzându-şi faldurile de piele ale feţei cu agrafe pe sub peruca atât de veche încât părea că albise şi ea.

– Trezeşte-te, Graţiana! Dumnezeule, ce oameni! Mai are de trăit două zile şi doarme…

Dar pentru Graţiana execuţia deja nu mai părea o pedeapsă, ci o necesitate, o mântuire chiar. Se retrăsese undeva, în spatele minţii, privind lumea printre propriile amintiri. Nu o mai interesa nimic.

– Graţiana, ascultă-mă… Ştiu că nu mă înghiţi… după proces… dar n-aveam cum să te scot – atunci. Pot însă acum.

Ea nici măcar nu clipea.

– Nu avem prea mult timp, Graţiana!… Noaptea trecută în castelul de la Peleş s-a născut moştenitorul tronului, căruia au anunţat că-i vor da numele Mihail. Ca urmare, din clipă în clipă se va da o prorogare regală şi e posibil ca timp de trei luni nici un condamnat la moarte să nu mai fie executat.

– Felicitări! făcu ea cu ironie. Cred că e prima prorogare pe care o obţii în viaţa ta.

Oftă.

– Încă trei luni de chin…

– Pot fi mai multe! replică bătrânelul entuziasmat.

Graţiana Silivestru îl privi, de data asta cu adevărat speriată. Trebuia să fie atentă cu acel tont, era singurul avocat din lume capabil să obţină, din greşeală, o pedeapsă mai mare şi decât moartea. Oftă din nou:

– Toată viaţa e o continuă… prorogare.

Pena se enervă.

– Nu înţelegi nimic! De trei mii de ani, din vremea Codului Hammurabi, pedeapsa cu moartea nu se execută împotriva unei femei gravide!

Începu să se desfacă la pantaloni, cu mâini tremurânde:

– Mai repede, Graţiana, nu pot rămâne aici prea mult!

Abia atunci înţelese că ea încă nu a înţeles:

– Graţiana… acesta ar putea fi orgasmul vieţii tale!

Dar oricât şi orice încercară, nu ieşi nimic. Pena avea bărbăţia mai moartă decât un condamnat din Redlea care nu a fost graţiat. Obosită, extenuată şi furioasă, femeia se prăbuşi transpirată în paiele de pe podea.

– Draga mea, îşi ridică avocatul pantalonii, poate nu mă crezi, dar eu sunt foarte mulţumit. Aşa cum spun francezii, totul se petrece aici, în creier! De mult nu m-am mai simţit atât de bine… Au-revoir!

– Se pare că aţi avut o vizită plăcută, domnule avocat! descuie uşa temnicerul.

– Mă tem că stimata mea clientă nu va spune la fel. Dar, mă rog, gusturile nu se discută…

Și, zicând asta, Pena ieşi cu pas demn din celulă. În urma sa temnicerul rămase privind cu dispreţ spre Graţiana, care se apropia încet.

– Opreşte-te!… îi puse bărbatul mâna în piept. Sunt femeie.

 

După-amiaza,

Cancelaria închisorii

 

Încăperea era aproape cubică, din beton, fără ferestre şi cu uşă dublă de fier, opera unui ipohondru, fără îndoială. Doar un birou auster şi un scaun pe măsură împodobeau ceea ce părea mai degrabă un cavou. Deasupra, în colţuri, patru lămpi de gaz încoronau cu  tot atâtea umbre fiinţele din încăpere.

Maiorul Rogov, comandantul închisorii, era un bărbat înalt, bine făcut, şi asta se vedea chiar şi aşa, cum sta pe scaun, cu picioarele întinse sub birou. Avea uniforma călcată la dungă, caschetă cu insignă şi mănuşi albe. Singurul lucru care nu era impecabil părea a fi chiar el: nebărbierit, cu părul nespălat şi faţa murdară, un ofiţer care nu primea decât foarte rar vizite, iar acasă nu pleca niciodată.

Tocmai deschisese plicul, în prezenţa unui subofiţer sanitar şi a unui preot bătrân.

În sfârşit, îşi ridică privirea din scrisoare:

– Graţie naşterii prinţului Mihai…, îşi drese el vocea răguşită. Se interzice orice execuţie timp de trei luni… Nici un bărbat să nu se mai apropie de celulele deţinutelor.

 

Celula deţinutei 125

O săptămână mai târziu

 

Se apropiau zorii şi Graţiana încă nu adormise. Sta pe spate privind cerul care se înroşea treptat. Ziua deflora, din nou, misterul nopţii.

Brusc, se auziră zgomote neobişnuite afară, în curte. Femeia se ridică la fereastră, dar nu putu vedea mai mult decât partea de jos a întunericului: se auzeau bocanci mărşăluind în noroi, câini lătrând, ordine scurte.

Apoi, liniştea.

Foarte slab, din domul cancelariei aflate deasupra, răzbăteau cuvinte răstite, un fel de judecată în care discursul venea dintr-o singură parte.

Zgomotele reveniră în curte. Lumina mai crescuse şi Graţiana văzu obişnuita parte inferioară, de la genunchi în jos, a unei execuţii. Obişnuitul preot, obişnuiţii soldaţi. Şi, printre bocancii plini de noroi, o pereche de cizme negre, aristocratice. Cizmele urcară pe scaun, preotul tăcu, se auzi ordinul, apoi scaunul tras şi cizmele bălăngănindu-se neputincioase în aer.

Graţiana se lăsă să alunece la loc, pe paie.

După o vreme se deschise uşa şi temnicerul îi făcu semn să-l urmeze. Ea ieşi împiedicându-se mereu în lanţurile prea scurte de la picioare.

În curte, lângă eşafod, infirmierul verifica pulsul spânzuratului coborât din ştreang.

– Duceţi-l la infirmerie! se adresă el Graţianei şi încă unei bătrâne. Ştiţi ce aveţi de făcut!

Infirmeria părea mai degrabă sala de tortură a unui nebun. O masă de fier cu lampă deasupra, o panoplie cu instrumente de tăiat, rafturi cu sticluţe etichetate, un lighean de aramă şi o găleată de apă, era tot ce conţinea sala aceea fără ferestre.

– Dezbrăcaţi-l! se răsti infirmierul în urma lor.

El însuşi buzunări mortul al cărui chip rămânea acoperit cu săculeţul negru al spânzurătorii. Îi citi actele, apoi azvârli totul într-o valiză. Îşi aprinse o ţigară şi, ţinând cont că infirmeria era plină cu spirt, ieşi în prag.

Graţiana privea fix bărbatul gol. Mortul avea un singur lucru care încă nu murise: auzise că era normal la moartea prin spânzurare.

Brusc, îşi aminti cuvintele avocatului Pena.

Străfulgerată, femeia luă dintr-un raft o seringă de inox. Deşi nu-i venea să creadă că face asta, aruncă acul, trase sămânţa bărbatului, încă neatinsă de soare, şi îşi introduse seringa în propriul trup.

Între picioare.

Închise ochii, apoi apăsă puternic pe piston. În aceeaşi clipă simţi răceala invadând-o pe dinăuntru.

Bătrâna aflată alături, în genunchi, o privea încremenită, cu gura larg deschisă în care limba i se mişca precum un şarpe tăiat.

 

Trei luni mai târziu

 

În cancelaria ca un buncăr de beton, maiorul Rogov bătea darabana cu degetele pe colţul mesei. Oaspetele său, un bărbat în haine negre de piele, nu părea cu nimic mai binedispus..

– Domnule colonel, mă bucur că inspecţia a ieşit bine…, îşi trecu Rogov palma peste obrajii proaspăt bărbieriţi. Propun să…

Era pieptănat, iar pe faţă chiar se spălase. Bineînţeles, hainele, spălate şi călcate la spălătoria închisorii, arătau impecabil, ca de obicei. Vocea însă îi rămăsese la fel de răguşită.

– Să nu anticipăm! replică ofiţerul superior. Mai sunt celulele de jos, domnule maior.

– Acolo nu intră nici lumina, dragul meu…

Uşa se deschise în acel moment şi un bărbat, după haine, din echipa colonelului, se apropie discret de acesta.

– S-a întâmplat ceva, colonele? observă Rogov cum faţa acestuia devine tot mai preocupată pe măsură ce subalternul îi raporta la ureche.

– Domnule maior… Ai o deţinută gravidă. Dar cel mai grav este că a rămas gravidă aici.

 

Cancelaria închisorii

Mai târziu

 

Maiorul Rogov rămăsese singur în încăperea aproape cubică. Umbrele celor care respiraseră fumul greu al lămpilor, încă păreau că-l mai veghează din colţuri: avocatul Pena, temnicerul-femeie, infirmierul şi preotul. Le arătase, mai întâi, ordinul de mutare disciplinară. Apoi scosese pistolul.

Avocatul se dăduse înapoi, bâlbâindu-se, şi agrafele care îi întindeau pielea îi săriseră ca din arc, întorcându-i faţa pe dos. Din fericire, întotdeauna avea la el, pentru orice eventualitate, certificatul de impotent.

Temnicerul-femeie… era femeie, bineînţeles.

Infirmierul nu mai avea nimic în pantaloni de când se duelase cu amantul soţiei sale…

Preotului îi dăduseră lacrimile:

– Nu mă împuşca, fiule, sunt nevinovat! Am o nevastă geloasă care mă vlăguieşte de fiecare dată când plec de acasă… O amantă peste deal, în cătun, nevasta şefului de post… Până la închisoare, mai trec şi prin Codlea şi acolo îmi ţine calea, totdeauna, învăţătoarea… Sunt vai de capul meu!!

– Dacă tot eşti aşa potent, ce te împiedica una în plus…?! intervenise Pena răutăcios.

– Dar nici n-am intrat la ea s-o spovedesc!

Maiorul Rogov se ridică ameţit de pe scaun.

– Oare eu sunt singurul bărbat de aici? privi el năuc spre lămpile-martori. Singurul bărbat?!         Coborî ameţit treptele de piatră ale beciurilor şi, după ce îl îmbrânci pe temnicer, intră în celula deţinutei numărul 125. Graţiana Silivestru se ridică, ştiind dinainte ce va urma.

– Scârbă! o lovi, trântind-o la podea. Sunt singurul bărbat de aici?! Doar eu sunt bărbat adevărat…?!

O lovi din nou, cu înverşunare, peste pântec, o lovi fără milă. Și din nou…

 

 

O jumătate de an mai târziu

Penitenciarul Redlea

Curtea, la ora plimbării

 

Văzută de sus, părea o roată vie. Era cercul în care se învârteau, pentru o oră, în fiecare zi, deţinutele. Se mişcau încet şi cu zgomot, din cauza lanţurilor de la picioare.

Graţiana Silivestru gemu. Burta îi creştea continuu, pe măsură ce zilele până la execuţie rămâneau tot mai puţine. La sfârşitul fiecărei săptămâni îşi propunea să pună capăt sarcinii – era atât de simplu pentru ea. Nu putea lăsa acel copil să se nască astfel, nu atât pentru că avea să trăiască fără mamă şi tată, cât pentru că nu ştia cum va arăta. Văzuse destui monştri în viaţa ei, copii cu capete diforme, mari, născuţi cu dinţi ori barbă, cu coadă sau unghii încolăcite… Însă de fiecare dată când hotăra să-l avorteze, mai amâna o zi: ştia că avea să fie executată imediat. Prezenţa ei devenise o anatemă pentru penitenciarul rămas, de atâtea luni, fără comandant.

– 125! strigă temnicerul femeie. Ieşi din cerc… vino aici!

Graţiana execută ordinul, cu paşi târşâiţi, oprindu-se în faţa infirmierului care ieşise în pragul propriului laborator. Acesta îi ridică bluza, punându-i mâna rece pe pântecul bombat şi alb. Pielea femeii se zgribuli după conturul degetelor, ca pilitura de fier în jurul unui magnet.

– De necrezut! îşi lipi el urechea, la un centimetru de fetus.

Se adresă temnicerului, ca şi cum femeia nu exista nici măcar ca număr:

– Cea mai încăpăţânată sarcină posibilă!… Credeam că moare după bătaia pe care i-a dat-o Rogov!

Îşi ridică mirat urechea de pe pântece, ca de pe un straniu orologiu care, deşi merge, nu bate.

– 125, ţi s-a mai întâmplat?

– Da. Încremeneşte… uneori. Se lasă jos, se face mai greu şi burta-mi îngheaţă.

– Hm! Vedem ce-o ieşi! În câteva zile… O să-l avem atunci şi pe 144 afară de 125!

Râse.

– Asta înseamnă, sper că n-ai uitat, moartea lui 125…

Condamnata se depărtă, în vreme ce infirmierul se întoarse spre temnicer:

– Apropo de Rogov… Zilele astea, am auzit, o să vină noul comandant.

Graţiana reintră în cerc în faţa bătrânei cu limba tăiată. Aceasta o atinse pe umăr bolborosind ceva.

– Ştiu, ştiu… Sunt ca nişte vulturi care aşteaptă să-mi dau suflarea…

Îşi puse mâna pe pântece.

– Dar n-au înţeles că voi scăpa, că voi ieşi de aici odată cu ceea ce va ieşi din mine…

Cercul continua să se învârtă, cercul viu al condamnatelor la moarte. Bătrâna o atinse din nou pe umăr.

– Da, ştiu… Simt blestemul Domnului… Uneori mi-e teamă şi mie de ceea ce port… Nu poate fi pe placul Lui. Împreunarea unei femei vii cu un bărbat mort… Mă întreb cine a fost cel pentru uciderea căruia a fost încălcată “prorogarea” aceea…

 

Celula deţinutei nr. 125

Doar un felinar lumina scena din celulă. Umbre sinistre dansau pe chipurile celor din jur.

Lângă felinar, tot pe perete, în picioare, răstignită, năştea Graţiana Silivestru. Năştea în lanţuri, după cum trăise în ultimul an… cu mâinile prinse de zidul rece, acoperit cu mucegai. Bătrâna cu limba tăiată se afla lângă ea.

De partea cealaltă, temnicerul strângea, cu teamă şi superstiţie, vâna de bou.

În sfârşit, dintre picioarele femeii care se crispa de durere, ieşi ceva. Bătrâna îl ridică în mâini… Plin de sânge, copilul nu scotea nici un sunet.

Infirmierul o dădu pe bătrână la o parte.

– Ciudat…! De ce nu plânge?!

– Daţi-mi-l! gemu Graţiana, cu ultimele puteri. Daţi-mi-l să-l văd…

Privirea ei, împăienjenită de durere, trecu prin fereastră:

– Viaţa lui… va pâlpâi mereu… ca stelele…

Infirmierul privi cum sângele continua, în cantitate prea mare, să părăsească trupul muribundei.

– E băiat! se încruntă el. Dă-mi aţa, să-i leg buricul …

Dar în loc să-i dea ghemul, temnicerul luă poziţia drepţi. Infirmierul se întoarse şi încremeni: în celulă intrase noul comandant al închisorii.

Victor Lemnaru, fostul judecător, se opri în faţa femeii:

– Graţiana Silivestru… Ne întâlnim numai la naşteri!

Femeia îşi mişcă puţin capul şi cu ultimele puteri, îl scuipă. Parcă obişnuit cu asta, judecătorul zâmbi ca şi cum nici n-ar fi simţit.

– Ştiu ce ai în minte, vrăjitoareo… Crezi că vei scăpa? Că vei ieşi, prin el, de aici…?!

Zâmbetul i se transformă în râs batjocoritor:

– Niciodată! Sufletul tău va rămâne pentru totdeauna între aceste ziduri! Te vei chinui şi mai departe… ascultă-mă ce-ţi spun…!

Femeia nu mai avea nici o putere. Se răsucise şi rămăsese aşa, cu mâinile spânzurate în lanţuri, ca o bufniţă într-un laţ.

– Tu pleci, vrăjitoareo, dar el rămâne aici, să-ţi ispăşească păcatele! sâsâia judecătorul-şarpe în continuare. Vezi?…!

Şi, spre groaza martorilor, scoase din buzunar un lănţişor cu o pereche de cătuşe miniaturale.

Graţiana Silivestru închise ochii şi muri, gemând. Luase cu ea imaginea judecătorului ridicând în aer copilul cu buricul nelegat încă. În schimb, noul-născut avea prinse într-un lănţişor mânuţele, într-o incredibilă… grotescă… de neuitat… şi eternă imago mortis.

-Va urma-

1843 vizualizari

2 Comentarii

  1. […] de iarnă avem parte de mai multă literatură, parcurgând prima parte a foiletonului „144”, de Liviu Surugiu. Structura expunerii folosite acum de autor este una tipică scenariilor de filme […]

  2. […] în mod deosebit un număr de 12 texte (peste nivelul atins în decembrie 2012), și anume: „144”, de Liviu Surugiu, și „Trebuie să zbang tung bung”, de Sergiu Someșan, ambele de la […]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.