REVISTA NAUTILUS / Cinemateca / X-Men: First Class – Super-actiune de rutina

X-Men: First Class – Super-actiune de rutina

Mihnea Columbeanu • 21:14 - 08.06.2011 • 

Scenariu varză, regie OK

Cum comenta un coleg la ieşirea din sală, avem de-a face şi de data asta cu aceeaşi reciclare ca-n cazul tuturor filmelor cu eroi: nu o nouă generaţie de X-Men-i, ci o nouă serie de actori – şi de efecte speciale, evident! – pentru vechea franciză. De peste douăzeci de ani, de când bântuie, s-au îmbârligat X-Men-ii ăştia prin atâtea variante şi contravariante, sequels şi prequels, formule şi formaturi (BD, film, TV, VG, etc.), încât toată pleiada de variaţiuni pe-aceeaşi temă s-ar putea compara cu însăşi găşculiţa lor şi-ale sale puteri voit diversificate – dar, în fond, extrem de limitate ca imaginaţie: dacă e să-i iei la bani mărunţi, cei mai mulţi dintre ei nu fac decât s-arunce cu diverse guguloaie, diferite doar prin consistenţă, formă şi culoare; eventual, şi să zburătăcească, fiindcă de, e cea mai consolidată sublimare a energiilor sexuale refulate din subconştientul freudian; şi aproape cam atât.

La Nouvelle Vague (vagă ca noutate, dacă nu şi ca intenţie) de aşa-zişi mutanţi cu super-puteri, „X-Men: First Class”, îşi propune tipul de abordare metodică a începutului cu începutul: cum s-au ivit primii şi cum au crescut ei mari. Ar fi fost o intenţie generoasă, oferind deschiderea unor schiţe psihosociale interesante – adaptare, condiţionare, pofilare a personalităţii (să ne amintim cum o construise Stephen King pe Charlie McGee, în „Firestarter”), în registru multiplu – pe lângă care, din păcate, filmul trece aproape ca şi cum n-ar fi fost. Doar trei dintre eroi sunt surprinşi în copilărie, şi numai unul, Erik, beneficiază de… nici măcar un crochiu, ci doar un enunţ psihologic simplist. De aici, povestea face un salt direct în propriul ei timp prezent (anii ’60 şi Criza Rachetelor), pentru a-şi demara firul epic cu o foarte forţată identificare şi recrutare galopantă a mutanţilor (buni şi răi), ca să poată începe main-plot-ul.

Adeseori, genul ăsta de structuri dramatice se cam pierde prin păpuşoi pe parcurs – am văzut nenumărate filme construite similar care te angajau puternic într-o primă fază, pentru ca ulterior să se disipeze tot mai moleşit. Aici, în mod surprinzător, lucrurile stau cam invers. Cei patru scenarişti (Ashley Edward Miller, Zack Stentz, Jane Goldman şi Matthew Vaughn – care nici ei nu-s numai ei, că n-au făcut decât să rafistoleze povestea încropită-n tandem de Sheldon Turner şi Bryan Singer), au născocit şi însăilat la grămadă puzderie de secvencioare disjuncte şi, ca atare, greu de urmărit, într-o amorsare pe deplin haotică; după ce demarajul din copilărie te agaţă bine, următoarea jumătate de oră reuşeşte să te piardă rău – da’ rău de tot, până la limita plictiselii şi a exasperării. Pesemne fiecare dintre autori venea cu câte-o idee şi, ca la brain-storming, s-au înţeles să le accepte pe toate, urmând ca apoi să le asambleze cum o da Dumnezeu… Nici nu e de mirare că scenariul e pe cât de inconsistent la nivel de fond, pe atât de arbitrar alcătuit în planul coordonatelor dramaturgice. Ar fi multe de demontat, disecat şi demascat, dar ca să nu intru într-o analiză profesională aprofundată care oricum nu merită efortul, mă voi rezuma doar la câteva exemple disparate – dar simptomatice, faţă de un anumit factor esenţial al dramaturgiei de film: funcţia alegerii.

* Trădarea: în momentul când vin ăia răii şi-i ispitesc să treacă de partea lor, unul dintre eroi cedează. Scurt/2. Nu tu dilemă, nu tu ezitare, nu tu moment de cumpănă… Pur şi simplu, o ia din loc şi se duce la ei. Culmea, e şi unul dintre personajele cele mai sumar creionate – când tocmai în vederea acestui moment de basculare ar fi avut nevoie de o personalitate cât de cât mai complexă.

* Datul pe brazdă: la sfârşit, când Zmeul-Zmeilor (adică mutantul rău) e răpus, şi Făt-Frumos Charles Xavier îi iartă şi-i ia sub aripa-i telepatică pe foştii renegaţi, din nou se rezolvă totul în trei sferturi de secundă fix; nu există nici măcar o sugestie de eliberare de sub influenţa malefică… un schimb de priviri între cine şi cine-ar fi trebuit… un ceva, acolo…

* Datul pe sub brazdă: şi în aceeaşi vână, după asta, la sfârşitul încheiereii finalului, noua reconfigurare, prin care ia naştere o nouă tabără de antagonişti mutanţi, e de-un schematism de-a dreptul siderant – şi la fel de suptă din deget ca astelalte două de mai sus. Făcută strictamente ca să fie, şi să deschidă ferestruica spre episoadele viitoare. Şi numai când te gândeşti câţi verzişori au încasat ăia 4+2 pe improvizaţia asta amatoricească, îţi vine s-o încaleci pe libelula aia stripteusă de Angel Salvadore, şi s-o pui să te ducă-n zbor pân-acolo, să-i baţi puţin.

Pe un fond personajicesc atât de subţiratic, nici nu e de mirare că mare lucru n-ar fi de spus despre actori – în marea majoritate, necunoscuţi şi mediocri, cu excepţia lui James McAvoy (care – aici – nu e decât mediocru) şi a lui Kevin Bacon, care mai mişcă oarecât, în principalul rol negativ (mă rog, la anii şi experienţa lui, nici nu-i de mirare – deşi nici el nu e scutit de unele cabotinării perfect demonstrative, mai ales în ipostaza de nazist).

Cea mai plăcută surpriză, în schimb, o oferă regia lui Matthew Vaughn, care şi-a dovedit aptitudinile cu „Stardust” (2007) şi, mai ales, spumos-trăsnitul „Kick-Ass” (2010). Şi de data asta, Vaughn se dovedeşte un bun povestitor, capabil atât să înscrie bâlbele scenaristice într-un flux narativ coerent, cât şi să-şi construiască solid secvenţele, să comunice inteligibil şi să captiveze. Omul are stil vizual, fior dramatic şi, mai ales, umorul necesar pentru a credibiliza toată parascovenia – cu rezultatul de a ridica peste limita suportabilului bulibăşeala epică din prima parte, pentru ca în continuare, când slavă Domnului lucrurile devin mai clar şi mai cu cap şi coadă, să ne ofere un spectacol de super-acţiune realmente palpitant şi agreabil. Se reţin, în primul rând, kickstartul din lagărul nazist, o secvenţă de mare impact, sau prima confruntare directă dintre tabere (cuceritor momentul când Erik taie cu lanţul vaporul ticăloşilor), precum şi fuziunea dintre ficţiune şi realitate (secvenţele de la Langley şi din Piaţa Roşie, inserţiile cu Kennedy şi Hruşciov, etc.) Totuşi, nu-i pot ierta cea mai blasfemică referinţă din toate: imaginile din War Room, cu trimiterile lor explicite la „Dr. Strangelove”. Deşi intenţia e lăudabilă, iar contextul pare s-o justifice, nu se poate reprima senzaţia că vezi un remake după „…Kid”-ul lui Chaplin sonorizat, colorizat şi-n 3D!

1250 vizualizari

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.