REVISTA NAUTILUS / Cinemateca / Un film sf care nu este deloc sf

Un film sf care nu este deloc sf

Eugen Cadaru • 17:15 - 01.09.2015 • 

Stalker_posterSper că acest articol nu va scandaliza pe nimeni.

De când am văzut “Călăuza” (Stalker, 1979) în calitate de spectator trecut de vârsta copilăriei (îl mai văzusem o dată, demult, prin anii ’80, la Cinematecă, cu mama care, probabil, bănuiesc că nu avea cu cine să mă lase acasă în acel moment) m-am tot întrebat de ce insistă lumea (critica de film, cinefilii etc.) să numească acest film ca fiind sf, când, după părerea mea, în cuprinsul său, elementele care ne-ar putea aminti de sf sunt mai degrabă periferice și lipsite de semnificația pe care ar trebui s-o aibă într-un film de tipul acesta.

Faptul că pentru realizarea sa, autorul său, Andrei Tarkovsky a pornit de la o idee conținută într-o povestire sf autentică (Picnic la marginea drumului – de Arkadi și Boris Strugatki) nu mi se pare a fi un argument valabil pentru a considera această operă cinematografică ca aparținând acestui gen. Dacă ne luăm răgazul să comparăm cele două opere, vom observa că tot ceea ce este „importat”/ „împrumutat” din opera literară în cea cinematografică se rezumă la ideile de „călăuză” si de „zonă”, fundamentale, este adevărat, pentru că pe aceste două premise se construiește tot filmul, însă care, în contextul filmului, capătă cu totul alte sensuri decât le aveau în nuvelă.

Altfel, luând filmul la bani mărunți, vom observa că există doar două elemente care ar putea rezona cu conceptul de sci-fi: o scurtă referire la o posibilă descindere extraterestră în acea “zonă” și prezența fetiței deținătoare de capacități telekinetice. În afara acestora, în film nu întâlnim nici un fel de artefacte tehnologice deosebite, niciun fel de ființe a căror identitate ne-ar putea stârni dubii, nici un fel de fenomene sociale care ar putea fi caracteristice unui viitor transfigurat de avansul civilizației și, cel mai important, nici un fel de idei din galeria conceptelor sf, cum ar fi posibile explicații ale fenomenologiei numită “zona”: universuri paralele, experimente științifice etc.

Nimic de genul acesta. Dimpotrivă chiar, urmărind filmul vedem cum niciunul dintre cele trei personaje nici măcar nu încearcă să găsească explicaţii pentru ceea ce se întâmplă în interiorul acelui spațiu, ci, luând lucrurile ca atare, aceştia nu fac decât să exploreze dimensiunile sale fenomenologice (ei străbat o arie de teren în care s-ar părea că unele dintre legile fizicii nu-și mai găsesc aplicare, pentru a căuta o cameră în care visele devin realitate).

Pe de altă parte, faptul că în acest film Tarkovsky a creat unul dintre cele mai bine conturate spaţii magice din istoria artei este, fără doar și poate, un adevăr. Toată construcția filmului contribuie la aceasta.

Culoarea: în momentul în care personajele ies din lumea reală şi trec în „zonă” (în “cealaltă lume”, adică), filmul iese din nuanţa de sepia şi apar culorile vii şi proaspete, sugerând autenticitatea acelui loc în contrast cu lumea reală care ne fusese prezentată ca fiind cenușie, deprimantă și apăsătoare (bacoviană, într-un cuvânt).

Scenografia: “zona” este un imens spaţiu verde, plin de vegetaţie şi arbuşti de un verde crud, proaspăt şi umed (care sugerează, de asemenea, autenticul), presărat ici-colo cu ruine, coridoare misterioase, fiare ruginite, clădiri dezafectate, inundate, lăsate în paragină, şi care generează atmosfera de bizar necesară oricărui spaţiu neobișnuit. Centru de interes al “zonei”, Camera este precedată și ea de un spaţiu ce sugerează o puternică atmosferă metafizică: o sală mare, spaţioasă (o hală, probabil) plină de dune de nisip, în care apar fulgurant, zboară şi dispar, păsări. Cameraînsăşi (în care niciunul din cele trei personaje nu are curajul să intre) este un spaţiu complet diferit de ceea ce s-ar fi putut aştepta oricine: o încăpere plină de apa unei ploi intermitente, care — într-o interpretare ce trebuie să rezoneze cu poetica filmului — pare a coborî din ceruri pentru a spăla neajunsurile celor ce ar avea curajul de a intra acolo spre a se confrunta cu cele mai adânci şi mai ascunse dorinţe ale lor (de fapt, spre a se confrunta cu propria lor identitate).

Sunetul: sound-ul curat al naturii alternează cu liniştea tăcerii (scuze pentru pleonasm, dar formula aceasta redă cel mai bine ideea avută în vedere), generând un sentiment amestecat, de autentic şi bizar în acelaşi timp.

Dramaturgia: comportamentul personajelor este voit atipic pentru situaţia în care se află, ele având o atitudine de tip introspectiv. Cei trei îşi pun întrebări cu privire la motivaţia prezenţei lor acolo şi răspunsurile pe care tot ei le dau, pe lângă faptul că le conturează identitatea, pun în discuţie trei probleme esenţiale pentru existenţa fiecărui om de pe Pământ: dorinţa, speranţa şi pierderea/regăsirea acesteia. În plus, în interiorul Zonei (în afara apariţiei fulgurante a unor păsări încamera cu dune), singura prezenţă constantă, singura fiinţă vie care există(şi care îi urmăreşte pe cei trei) este un câine mare şi negru.Apariţia lui în acel context generează o atmosferă de mister şi obligăpe privitor să se întrebe cu privire la semnificaţia sa. Urmărindu-icomportamentul, modul cum păzeşte somnul Călăuzei de pe bancul depământ înconjurat de ape, modul cum urmăreşte comportamentul celortrei în apropierea Camerei, am putea crede că el reprezintă o modalitate princare Transcendențaîşi face simţită prezenţa (prietenul, gândul bun, paznicul, îngerul păzitor careveghează efortul şi odihna omului aflat în căutarea revelaţiei ultime).

Iar în ceea ce o privește pe fetiţa handicapată fizic, dar posesoare a unor capacităţi psihice deosebite, în lipsa oricăror sugestii de natură științifică pe care filmul ni le-ar fi putut oferi cu privire la existența și starea ei, suntem obligați să-i citim prezența dramaturgică tot ca pe o metaforă, și anume o metaforă cu privire la aparenţele înşelătoare ale lumii în care existăm: ceea ce pare vulnerabil poate fi de fapt foarte puternic, ceea ce pare inutil poate fi de fapt extrem de valoros.

Și, în final, dacăcinevaarmaiaveadubii cu privire la esteticașimesajulacestui film, confesiuneasoţieierouluipare aclarificatotul: Călăuzanu estealtcevadecât un ghidspiritual care trăieştepentru a-iajutapecei care cautăsă(re)găseascăcaleaspreLumină.

Față de toate cele de mai sus, ca o concluzie, aș spune că, pornind de la o posibilă umbră de pretext science-fiction (prezumtiva aterizare extraterestră în „zonă”), Tarkovsky a construit un film căruia putem să-i spunem oricum (film poetic, film metafizic/filozofic— aceasta ar fi, în opinia mea, cea mai bună încadrare —, film fantastic, film realist-magic etc.), dar în nici un caz film science-fiction. Și este cel mai probabil că asta a fost și intenția autorului cu privire la această operă, pentru că atunci când a dorit contrariul, adică să facă un film sf, chiar l-a făcut („Solaris”, de exemplu, care și acesta conține elemente importante de poetică și metafizică dar, în tot cazul, datorită conținutului său nu poate fi pusă la îndoială încadrarea sa în cadrul genului sf).

În rest, dacă tot a trecut și cea mai călduroasă perioadă din an, până luna viitoare vă urez un început de toamnă plăcut, cu zile frumoase și prietenoase !

873 vizualizari

Un comentariu

  1. NWO_Lackey spune:

    Nu aveti de ce sa va temeti de data asta dle Cadaru . Sint perfect de acord cu dv . Am citit atit cartea fratilor Strugatki si am vazut si filmul lui Tarkovski ( prin anii ‚80 la cinematograful Republica din Iasi , intr-o sala aproape goala ) ca dealtfel intreaga sa opera cinematografica . Filmul este o lunga meditatie filosofica asupra conditiei umane , cu unele trimiteri la religia crestina ( afisul filmului este edificator prin coroana de spini ce inconjoara capul calauzei – Tarkovski era un om profund credincios , lucru vizibil in mai toata opera sa ) folosind premiza sf doar ca punct de pornire . Cit despre Solaris , sint de parere ca varianta lui Soderbergh este mai buna decit a lui Tarkovski ( fara suparare ! ) . Asta si pentru ca Clooney este un mai bun Kris Kelvin decit Donatas Banionis ( pe care in schimb l-am apreciat in Goya ) . Iar Natascha ( Natalia ! ) McElohe joaca mai bine decit Natalia ( Natascha ! ) Bondarciuk in rolul lui Harey . Vedeti ca in domeniul in care dv sinteti expert ( critica de film ) va ascult opiniile si gasesc chiar si puncte comune . PS. Va sint dator cu un raspuns la raspunsul dv . Indata ce-l voi definitiva va voi anunta cind si unde il voi posta . N-am inteles de ce mi-a fost cenzurat raspunsul meu de luna trecuta in care va anuntam aceasta intentie . Nu era nimic injurios sau ofensator in postare .

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.